Florica PĂȚAN – TAINA SCRISULUI (115) – SCRISUL, MÂNA CARE VINDECĂ

Motto: En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l’infini pour connaître la finitude en sa clarté.”

(Yves Bonnefoy)

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”

Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să – mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri… Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.

La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.

Patruzeci de ani de activitate în acest sens înseamnă pentru mine baza solidă, cunoașterea în profunzime a teoriei literare, fundamentul pe care puteam clădi în continuare, după ieșirea la pensie. Așa a fost. Era în vara lui 2015, spre toamnă. Singură și deznădăjduită, mi se părea că pierdusem busola și rostul în viață… după dispariția celor apropiați.  Particip în 2015 la un concurs de proză scurtă la Editura ALL și obțin locul trei cu „Broderii” pe o temă imposibilă, prietenia între un bărbat și o femeie. Reușesc acest loc trei, onorant și încurajator pentru mine, înțeleg că mă aflu pe drumul cel bun, cunosc acolo pe poeta Emilia Poenaru, editor și mentor al meu, care mă duce direct în „Cenaclul poetic Schenk” și în „Cercul literar de la Cluj”, unde am exersat scrisul: proză și poezie. Am devenit scriitor colaborator la „Confluențe literare”, Literatura de Azi”, „Bel-Esprit”, „Logos și Agape” „Armonii culturale” ș. a., unde făceam ce știam eu mai bine, anume recenzii, note de lectură, eseuri, adunate în volumele „Scriitori români” și „Scriitori străini”, proză și poezie, publicate în 2017. Am semnat recenzii, eseuri, note de lectură, prefețe/postfețe ale cărților unor autori importanți, ca: Viviana Milivoievici, („Lirismul cuantic în Albastru-Infinit”), Andra Tischer-Podia („Legi nescrise”), Ileana Popescu-Bîldea („Viața îmbrăcată subțire”), Viorel Birtu-Pîraianu („Aripi de nisip”), Vasi Cojocaru-Vulcan (Haiku), Virgil Todeasă ș.a.  Am participat la un concurs „Poezia de dragoste”, 2017, unde am primit Diploma de excelență și publicarea pe hârtie în antologia respectivă, la Editura „Art creativ” din București, cu poemul „Ori altundeva”: „(…) Despre rostul casei vreau să mai vorbim/ rătăcind prin astre, tot să răscolim!/ despre cum e vremea, ne-nghite pământul?/ cum e mântuirea, dacă plânge vântul,/ dacă mă mai plimbi pe lac cu șalupa,/ sau de vrei cumva să vezi/ Guadelupa.//
Dacă vrei să pun plăcintă la masă,/ ori să îți aduc lună nouă-n casă/ de-un colț să-ți agăți gândurile toate,/ să plutim noi doi, coji de nucă sparte/ pe-oceane întinse și pe mări albastre/ vântul austral să ne poarte-n/astre.// Prin zăvoaie verzi în zile de iunii,/ pasul să se-afunde în liniștea lunii./ Să ne cernem trupul în praful de stele,/ pe fund de oceane să-mpletim inele/ pe un nor de crini de vrei să plutim,/ ori altundeva mâine să/ pornim!”
Primul volum de poezie, în manuscris aștepta în sertar. Poezia… Ea a fost mâna care m-a vindecat, mi-a schimbat viața. Scriind poeme centrate pe „eul” cunoașterii poetice, am început să mă văd mai bine, cine sunt și încotro mă îndrept… Aveam întrebări, căutam răspunsuri…

„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.” (Arthur Schopenhauer) Atunci când scriem. Da, „cărțile se scriu în singurătate , însă împotriva ei! (Octavian Paler) Și eu ajunsesem să fiu singură, deci era timpul să scriu.

Era timpul să-mi așez gândurile pe hârtie, să-mi ordonez trăirile punându-le aripi… și înțelegând că existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un căutător și restaurator, ce ființează în spații incerte, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, acel  înțeles subtil care ne fascinează.

Scrisul începuse să-mi traseze un orizont imaginar, o experiență metafizică, o reprezentare a spirirului însetat de cunoaștere absolută, care, pierzând paradisul pitagoreicei armonii, caută spații compensatorii, cu treceri fantastice de la un timp la altul, în trecut mai ales și în spații stranii uneori… Scrisul în sine devine o taină, cu elemente de sacralitate. Scrisul meu se apropia încet-încet de vis… Unul despre zi. Dar chiar aici este dilema, nu cumva visul devenea mai real decât realitatea? Nu cumva era trăit cu mult mai intens decât realul? Mă aflam în fața unei scrieri reflexive, visătoare, cu o imaginație ce se revarsă într-o metafizică a ideilor preluate din filozofia lui Fichte „lumea e visul sufletului” sau din Kant, subiectivitatea timpului și a spațiului, ca forme ale intuiției; din Leibniz, „în om sunt tot atâția oameni, câte stele se reflectă într-o picătură de rouă, ca un univers într-o picătură trecătoare”.

În noi există o ființă astrală, partea noastră eternă. Visul oniric este un eveniment de cunoaștere despre condiția omului superior și destinul său limitat, despre angoasele sale și durerile pe care trebuie să le înfrunte. Ideea versurilor mele este aceea că omul nu poate cunoaște nemărginirea în timp, în spațiu, în cunoaștere, sau în sentiment, în absolut, decât fragmentar. El nu poate deține controlul asupra lumii și nici măcar asupra sieși, frământările și îndoielile aruncându-l când pe un versant al cunoașterii, când pe altul.

Avem percepții onirice, imaginativ suntem într-un labirint de lumi interioare, mentale, poate un rezultat al lecturilor care ne deschid orizonturi de contemplare, trăind în închipuiri ce ne umplu gândurile subiective, ca într-o lume mai adevărată decât realitatea (Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”), dar cu o umbră dulce de tristețe. Conform visului oniric, lumea este visul sufletului (Johann Gottlieb Fichte) și noi vibrăm la metafizica idealistă a lui Fichte și în sufletul nostru răsună această coardă a sensibilității romantice. Dacă lumea este visul sufletului, nu suntem îndreptățiți s-o privim cu zâmbet? Visăm călătorii în univers. Dar universul nu este oare în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Drumul misterios trece însă prin interiorul nostru. În noi sau nicăieri este eternitatea cu lumile ei, cu trecutul și cu viitorul. Lumea este o structură în care nimic nu se poate schimba și constituie fundalul de metafizică eleată. Articulațiile onirice sunt mișcările subconștientului care structurează simbolic imaginea lumii, poemele mele sunt scrise în spirit postmodern, prăbușit sau nu, cu ambiguități, fragmentarism al ideilor, alteritate și multiplicitate a „eului”, cu inserția livrescului, dar va rămâne totuşi un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului autentică, atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă.  În parcursul liric, transfigurări eclatante conferă unicitate viziunii. Substanța poeziei, rigoarea, reflecția nuanțează și vindecă angoasa sufletească.

Pictor al marilor iubiri și al marilor suferințe, poetul explorează trăiri metafizice. Sub lupa tragismului vieții, sufletul nu este abandonat de rațiune. Poezia este meditație existențială, cu forța înțeleptului, iar versurile se zbuciumă în valuri, uneori uriașe, ale gândurilor …la modul absolut auzim vuietul neliniștilor sale. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, ale pământului și ale apelor. Gândurile zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.

Înainte de primul volum individual, am avut o serie de apariții în Antologii, fie în „Literatura din Călimară”, fie în cadrul Cenaclului „Ecreator”.

*
Primul concurs important câștigat. Primul volum individual. Am participat și am câștigat „Premiul I” la „Concursul Internațional UNIVERS XXL, România, 2019”, „Medalia UNIVERS XXL”, „Diploma de excelență” din partea revistei „Armonii culturale” și a editorului, poetului și eseistului Geo Stroia, 16 noiembrie 2019. Era primul pas important, prima recunoaștere a unui juriu.

Percepțiile noastre pot fi concordante cu realitatea, sau se pot agăța de o hiperrealitate plăsmuită de afecte care generează imagini mentale. Atunci totul devine posibil, timpul se supradimensionează în eternitate, totul este iterativ. Existența este o coloană imaginară ce se înalță spre cer, de aer, de gând sau cuvânt ce vibrează ascendent, alteori poate fi ploaia sau lumina revărsându-se din înalțimi peste fire, ea este calea reverberantă prin rostire a trăirilor noastre aparent închise în sufletul șlefuit de trăiri emoționale, precum un diamant dăruit lumii cu multiple fațete tandru irizante.

Ființa, vulnerabilă în esența ei, poate fi  simbolic prinsă în rășina telurică, precum o frunză sau o furnică, dar niciodată învinsă; timpul, razele fierbinți ale soarelui în anumite condiții de presiune, o transformă în piatră prețioasă transparentă, cu aurul soarelui în substanță, cu sclipiri de frumusețe și magie a stării de viețuire a furnicii intrată în atemporalitatea valorilor odată cu încercarea ei de armonizare cu natura, cu realitatea și transformarea rășinii, în anumite condiții, în chihlimbar. Este primul meu volum de versuri individual, „Furnica din chihlimbar”, 2019.

În scriitura mea, mă percep imaginar în ipostaza de furnică prinsă în ambră, uneori simt strânsoarea „pietrei” prin care zăresc lumea căreia îi aparțin, o aud ca „sunet de viori pe arcușul vieții”, cu tristeți și amărăciuni, dar și cu lumini și parfumul de dincolo sau de dincoace de limita admisă, pe scena lumii și a zodiei mele, când „tu râdeai în torente de ploi”, sfidând moartea.

Urmează  „Ultimul zbor”, 2019, „Tulpini” (versuri) și „Universul fractalic” (proză poetică), în 2020. Confesiunea lirică în versurile mele încearcă să fie discretă, discursul liric șoptit ca un descântec al conștiinței poetice, într-o mișcare cuantică a gândului ce ne pune în rezonanță unii cu alții, căci, în fond, de ce scriem? Pentru ce ne confesăm? Dacă nu pentru a împărtăși semenilor idei și trăiri asemănătoare naturii noastre comune: aparținem cu toții umanității și asta copleșește prin măreție și infinitate spațiu-timp, ne aflăm în realități imediate în care viețuim și ne manifestăm ca într-un întreg, acel Unu al sufletului însetat de absolut de care vorbea la începutul secolului trecut, Ralph Waldo Emerson: „Trăim în succesiune, în diviziune, în părți, în particule. În același timp în om este sufletul Întregului; tăcerea înțeleaptă; frumusețea universală cu care fiecare parte și fiecare particulă este relaționată în eternul Unu. Și această putere profundă în care trăim și a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar autosuficientă și perfectă la orice oră, ci actul perceperii și obiectul perceput, spectacolul și spectatorul, subiectul și obiectul sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, dar întregul, din care acestea sunt părți strălucitoare, este sufletul”.

Multiplicarea sufletului „rupt în bucăți” figurează în simfonia versurilor pe care le scriu o stare de spirit de cotidian, de „obișnuit” al lucrurilor simple, în sacralitatea lor, atât de firești,  compatibile cu eul ce simte atracțiile „tablei de șah” ale neobișnuitului, perceput ca o luptă cu enigma viețuirii, cu alteritățile ființei, cu toate ipostazele ei, ce nu sunt niciodată simple, nici repetabile. Cunoașterea poetică induce starea de plutire și de panoramare a versatilităților existențiale, alteritățile ipostazelor ființării noastre, nu de puține ori „prinsă” în legi ce încorsetează omul, îl constrânge în propiile limite. De aici, senzații diferite, de la „cerul își lasă cortina” peste lume toamna, pentru a o recalibra primăvara, cu treceri spre stări de confuzie și întrebări: „eu nu mai știu drumul la Vingard”, „mai pâlpâie stinsă o stea”, „uitat e drumul către tine” și la  „somnul adânc al morții”, întrebări fără răspuns și starea „pe muchie de cuțit” a sufletului.

Ne transformăm pe noi și lumea în care trăim prin scris? Noi, în comunicare, ne aflăm ca într-o rețea și energia cu care acționăm intra- și interpersonal ne poate reconfigura structural, ne poate face mai buni. Schimbându-ne pe noi ca indivizi, implicit putem schimba lumea, făcând-o mai bună. Aceasta este marea forță și taină a scrisului, după părerea mea. Cred, precum mulți alții, că vremea calvarului oglindit în literatură s-a terminat, că suntem ceea ce gândim, ceea ce trimitem în univers ni se întoarce cuantic.

Ce înseamnă Poezia pentru o poetă a anilor 2020?

Pentru mine Poezia înseamnă cunoaștere, ea este spațiul figurat al umanității ca unică Ființă și conștiință, dar în infinite individualități, fiecare dintre ele cu multiple ipostaze, în care ne putem regăsi. Ea este o construcție unică și irepetabilă ce se dăruiește lumii, întru înnobilarea ei, ca ofrandă ruptă din sensibilitatea unui suflet de poet la un moment dat. Poezia umple golul existențial resimțit de fiecare dintre noi, ca cititori, iar noi identificăm și dăm sensuri noi pe care le putem înțelege într-o multitudine de variante, toate adevărate, la nivel subiectiv, conforme cu experiența noastră de viață și propria sensibilitate. „Sensurile unui poem sunt acelea pe care le dă cititorul în momentul lecturii” spunea Paul Valéry, și este adevărat, câți cititori, tot atâtea variante de receptare și interpretare pot fi și toate corecte, în funcție de personalitatea celui care citește și experiența lui.

Pornind de la ideea că Poezia este cunoaștere, omul modern absolutizează rolul subiectului cunoașterii ( eul ),  minimalizând obiectul (lumea, cosmosul), el devine prizonierul acestei viziuni, în care Legea nu mai este Armonia / muzica sferelor, precum în premodernitate, ci dizarmonia. La nivel textual, poezia este construită conforn propriilor ritmuri, profund subiective. Are loc o disoluție a obiectului, cunoașterea este centrată pe subiect, este deci profund subiectivă. Ritmul exprimă felul în care omul se raportează la „ritmurile cosmice” ale ființei, felul în care își înțelege locul și rolul în marea existență, și pentru că se simte rupt de universul a cărui muzică / ritm n-o mai percepe, el scrie căutându-și propria cadență în versuri albe, păstrându-și libertatea de a se regăsi pe sine în armoniile de odinioară, ceea ce dă splendoare, versatilitate și rafinament expresiei sale. Ritmul nu mai este o tehnică pur formală, ci un semnificant. Cuvântul, ca formă cognitivă, are capacitatea mitică de reprezentare a realității, în multiplicitatea și diversitatea eului și a lumii . Eul se identifică în poezie cu propria conștiință, atentă și sensibilizată de propriile trăiri, senzații și percepții ale unei lumi schimbătoare.

Tematica poemelor mele: viața și moartea, aceleași teme poetice ale tuturor timpurilor, dar ceea ce mă definește este aspectul actual, social al ființării noastre, apoi – credința noastră izbăvitoare, izvor de iubire și speranță, mitul, ca spațiu recuperatoriu și model arhetipal, istoria, prezentul cu tumultul său, natura și iubirea…

Cât despre iubire, ea este cel mai fascinant mit al umanității, întreține vie flacăra spiritului pe care îl înalță și căruia îi conferă străluciri de diamant. La fel adevărul, dreptatea, libertatea, toate conceptele legate de condiția umană sunt transfigurate poetic în pagini de scriere reflexivă, contemplativă, confesivă, sau discursivă. Poezia ne hrănește spiritual și ne deschide noi și noi universuri de reflecție.

Prin imaginar pătrundem experiența personală și a umanității, de aici fragmentarismul ideilor poetice, inserția livrescului, o anume subtilitate a sugestiei, într-o lume grăbită să fie altfel, cu senzația de ambiguitate, confuzie, versatilitate, un labirint existențial, cu ipostaze multiplicate ale eului, alteritate, refuzul raționalității și acceptarea afectivității, intensificarea stărilor de spirit, într-o artă poetică în care vocea sau conștiința lirică se configurează estetic. Ne punem întrebări şi răspunsurile noastre sunt multiplu direcționate, într-o lume în care lucrurile nu mai sunt clare, o dinamică a imaginilor ce se succed și ne înfioară estetic, creînd o iluzie a unei realități volatile transpuse artistic în scrierile noastre, configurând ceea ce numim taina scrisului.

–––––––

Florica PĂȚAN

20 iunie 2020

Alba Iulia

DORINA CARP-NENICI – TAINA SCRISULUI (113) – LUMINĂ PENTRU SUFLET

Dorina CARP-NENICI - TAINA SCRISULUI (113) - LUMINĂ PENTRU SUFLET
Mă născusem în Postul din Săptămâna Mare a Paștelui în anul 1956. La câteva zile, tatăl meu un om deosebit de sensibil, cu un caracter ales, a mers la biserică în noaptea de Înviere să ne aducă „lumină”, mie și mamei mele. Iar eu, pământeană de câteva zile, m-am gândit: ce-ar fi să iau măcar o scânteie din Lumina Cuvântului?!
Și am luat!
Și apoi anii s-au înghesuit de-a valma și am crescut cântând și jucându-mă cu armonia și versul. La radio se cântau melodii din repertoriul străin și îmi plăceau cum sună dar nu înțelegeam ce se spune în viers și atunci am început să inventez versuri ca să pot cânta și eu acele cântece. Aveam 10 – 12 ani. Așa am început să scriu versuri fără să mă gândesc că începusem deja să caut prin cuvinte, lumină pentru sufletul meu.
La liceu am avut privilegiul, plăcerea și onoarea, de a-l avea profesor de limba română, pe cunoscutul nostru poet hușean, Ioan Alexandru Angheluș care mă ambiționa și mă încuraja mereu să scriu. Prima apariție editorială a fost la revista liceului „Zorile”. Și așa m-am trezit și membră a Cenaclului Literar „Mihai Eminescu” din cadrul Casei de Cultură din oraș, într-o lume absolut minunată în care începeam să trăiesc cei mai frumoși ani ai timpului meu.
Cunoscusem oameni cărora frumusețea le izvora din interior și păreau poleiți cu acel frumos care mă fascina și îi priveam ca pe niște îngeri: Ion-Gheorghe Pricop, Valentina Teclici, Ana Anton… și spuneam: „Voi îngeri ai cuvântului/ în care cuibărește lumina și iubirea, /flămânzi și însetați ades/ de răsărit și de apus în mii de sori,/ de doruri tainice, de infinit,/ de nopți și zile sfinte/ ce nu încap de multe ori/ în șiruri de cuvinte”. (Îngerii cuvântului).
Începusem să simt frumosul artei de a scrie și-mi părea atât de vital… Participam la concursuri de creație și recitări unde aveam bucuria de a primi și câte un premiu. În paralel ne organizam noi, cenaclistele, la inițiativa Valentinei, întâlniri literare unde mai ascultam și muzică. Și așa i-am cunoscut pe George Enescu, Ciprian Porumbescu, Vivaldi…
Despărțindu-mă de anii adolescenței, pășind pe alte tărâmuri ale destinului am constatat că scrisul meu devenise dor. Scânteia Luminii Cuvântului m-a luminat când am cunoscut pe doamna profesoară de limbă și literatura română, Luminița Săndulache care m-a îndemnat să adun ce am scris. Și așa a apărut primul meu volum intitulat simplu „Poezii”, a cărei prefață a fost semnată de însăși Luminița Sandulache!
Clepsidra timpului părea că-și cernuse nisipul stelar, eu intrând în penumbra incertitudinilor, când abandonasem dorința de implicare în arta scrisului, acaparată fiind de universul familiei… deși din când în când mai scriam câte ceva, când nu mă mai înțelegeam cu timpul. „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deșert îndepărtat să-i vărs nisipul/ în nisip/ Sau să o-îngheț măcar o iarnă/ s-adorm cu ea-n același anotimp?” (Unde să ascund clepsidra).
Trebuie să recunosc că în acea perioadă, în mine se dădea o luptă în care erau doi eroi: eu și cu mine. Eu spuneam că nu voi mai scrie pentru că scriam numai pentru mine și mi se părea că sunt egoistă că nu o puteam împărtăși… însă în mine se auzea vocea fermă a eu-lui meu îndrăgostit de poezie care îmi striga că trebuie să scriu chiar dacă e pentru mine. …„Mi s-au uscat ochii din rădăcini,/ tot născocid urme de pași/ necălcati, înspre mine”. (Minciuna timpului).
Și am scris. Si am adunat tot ce am scris în acea perioadă de neliniște. După zeci de ani, la o lansare de carte, destinul m-a pus față în față cu tinerețea de mult apusă, cu prietenele adolescenței mele – Valentina Teclici care străbătuse o cale atât de lungă, din Noua Zeelandă pentru a-și lansa, acasa volumul „Poduri Lirice – Poetical Bridges” (poeme bilingve) și poeta Ana Anton revenită și ea de undeva din inima țării. Am avut bucuria de a organiza o întâlnire de suflet unde am depănat amintiri și atunci îngerul meu păzitor a scos Scânteia din Lumina Cuvântului care m-a călăuzit; acolo și atunci s-a decis editarea celui de-al doilea volum „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura „Scripta Manent”, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie” semnat de poeta Ana Anton, iar coperta și grafica de Cornelia Dinu, graficiana din Constanța care m-a sprijinit în acest demers cu tot sufletul și care nu s-a mai putut bucura alături de mine, pentru că în graba sa, a ales drumul spre stele și am dedicat acest volum în memoria ei. Deasemeni am fost sprijinită în realizarea copertei acestui volum de domnul Ioniță Carmen Angeluș, oameni cărora le mulțumesc. Editor a fost însăși prietena mea, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici. Bucurie neașteptată de mine, însă atât de dorită!
Ce-mi puteam dori mai mult de atât? Acest volum care aștepta fără nici o speranță, a avut norocul unor recenzii de excepție. Una din recenzii „Cu timpul în mână, o carte de versuri care mi-a plăcut” și care a fost publicată în revista Pro Saeculum, recenzie realizată de poeta, scriitoare și critic literar, doamna Diana Dobrița Bilea din Constanța, cu mulțumiri din toată inima.
O altă recenzie care mi-a adus mare bucurie, fiind chiar o mare și frumoasă surpriză, a fost din partea scriitoarei, poetei și criticului literar, doamna Vasilica Grigoraș, „Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp-Nenici”, căreia îi mulțumesc mult pentru susținere și încurajare. Și nu în ultimul rând „Cronica cititorului”, o frumoasă expunere a volumului meu de poezie, scrisă de poeta Ana Opran, moderatoare la lansarea cărții, care a avut loc, în satul de baștină al tatălui meu, în comuna Bălăurești, raionul Nisporeni din Basarabia și căreia deasemenea îi mulțumesc din suflet.
Versurile mele mi-au bucurat sufletul și atunci când și-au găsit loc în paginile revistelor literare Pro Saeculum din Constanța și Parnas XXI din Baia Mare. În poezia mea, „Timpul” își spune cuvântul în toate ipostazele vieții, uneori devenind o frumoasă și dureroasă trecere care se transformă în „Dor”. Iar dorul dă viața viselor, care urzesc în existența noastră, iubirea sub toate aspectele ei. Natura, cu anotimpurile ei care s-au derulat în timp are un loc special în poezia mea, dar mai ales teama, speranța si iubirea față de Dumnezeu care îmi călăuzește fiecare pas. „Dar să știți că nu oricine are un talent, dacă nu-l îndreaptă spre Dumnezeu, nu are nici o valoare și nici o putere”, spunea – Părintele Iustin Pârvu.
„Va veni ziua, va veni noaptea, va veni clipa când cuvintele mele vor adormi în somnul nerostirii, al nevederii…, vor intra în tăcere sau pur si simplu, nu vor mai exista… Celelalte cuvinte vor mai fi scrise sau nu, rostite de mine sau nu… Cine știe unde vor rămâne în încleștarea vremii?! Însă aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea, pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi și vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste. Ceea ce aveţi în faţă, este o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini. Pentru cei dragi rămași în urma mea am scris gânduri, emoții și sentimente”. Acesta este Motto-ul volumului meu „Cu timpul de mână”.
„Ca orice om cu – boala nemărginirii -, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris” – citat din recenzia doamnei Diana Dobrița Bilea, căreia îi voi urma sfatul și în prezent pregătesc un nou volum.
–––––––––––
Dorina CARP-NENICI
Iași, 15 iunie 2020

Ionel PINTILII – TAINA SCRISULUI (114) – GÂNDUL GÂNDIRII GÂNDEȘTE

Impulsul de a scrie câteva rânduri despre ce reprezintă taina scrisului a determinat apropierea bazei materiale necesară consemnării acestei aserţiuni şi apoi să-i descifrez în şiruri de cuvinte sensul.

Mă simt în situaţia celui care trage concluzii de la început, deoarece taina este cu siguranţă cuvântul. „Baţi” la maşina de scris câteva litere ca la moara cu ciocănele, iar la tastatura calculatorului degetele sunt pe post de ciocănele. Apare joaca de a face cuvinte, apoi apare și înţelesul, căci literele nu au semnificaţie sau valoare decât cea simbolistică atunci când le iei separat. Consider, asemenea celor din această breaslă, când scriu, pixul nu are rol de picamăr, nu mă zdruncină, e o normalitate, cum aş duce lingura la gură, desigur plină.

De foarte multe ori am considerat o taină faptul că după punctul final al unei lucrări, la recitirea celor înşiruite, intervenea profunda mirare. O mirare asupra faptului că unele aspecte nu le planificasem sau nu aveam cunoştinţă de ele la începutul proiectului publicistic. Poate chiar acest lucru să fie o taină, apariţia elementelor noi, neplanificate, necunoscute suficient, fără gând conştient de a fi scoase la lumină. Toate acestea se întâmplă pentru că gândul gândirii gândeşte şi în esenţă aceasta este menirea omului.

Cum macro şi microuniversul sunt o taină şi scrisul are taina universului său, fiecare cu ale lui necunoscute. Preocupat de activitatea profesională scrisul era un lux, întrucât doar cu voinţă de fier te puteai aşeza la o masă şi în mare viteză să-ţi adnotezi câteva gânduri-idei. Aşa a fost la mine, dar toate aceste gânduri consemnate, nu și-au găsit sfârșitul într-un colț de sertar. A venit cineva şi a spus, ai timp, nu mai poţi fugi, câmpul vieţii e liber, nu ai după ce te ascunde.

Tot acest drum de un deceniu şi jumătate, a dus la editarea a 14 lucrări, din care 4 volume de poezie, 5 volume de autor şi 5 în calitate de coautor, acestea din urmă împreună cu personalităţi de prestigiu ale culturii şi spiritualităţii româneşti, cum ar fi: regretaţii academicieni Gheorghe Buzatu şi Const. Gh. Marinescu sau alături de ÎPS. Pimen Suceveanul şi acad. Vasile Burlui. De asemenea, am publicat articole, eseuri, studii în 20 de publicaţii din ţară şi Republica Moldova.

Tot în această perioadă am avut câteva responsabilităţi şi atribuţii în cadrul unor asociaţii cultural-patriotice, cum ar fi: Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţeană Iaşi, dar și în cadrul publicației „Eroii Neamului”, în calitate de director. Toate aceste experiențe au dus la realizarea de studii, publicarea de articole, eseuri, aserţiuni referitoare atât la contribuţia unor personalităţi la realizarea idealurilor strămoşeşti,  cât și la momente cruciale din zbuciumata noastră istorie.

Pe lângă acestea se adaugă activitatea de Secretar general de Redacţie la revista „Convergenţe Spirituale Iaşi-Chişinău”, membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, membru ALPI şi cea de realizator de ştiri şi emisiuni la postul regional de televiziune „Apolloniatv”.

Tematica articolelor, eseurilor, studiilor sunt în domenii divese şi multiple, cum ar fi: Literatură, Istorie, Sociologie, Politologie, Comunicare, Filozofie, Economie, Ştiinţă, Cultură, altfel spus, o preocupare multidisciplinară.

Spre regretul meu nu am citit până în prezent, lucrări din volumele editate ce cuprind taina scrisului la diverşi autori, dar, cea mai simplă analiză mă determină să afirm că cei mai mulţi, în funcţie de modestia care îi caracterizează, descriu aspecte pe care le-au trăit în copilărie, data şi locul debutului literar, impulsul care i-a determinat să se înroleze în tagma celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să dea de lucru editorilor, tipografiilor, și nu în ultimul rând, firesc, Măria-Sa cititorul.

Dacă taina scrisului are o altă semnificaţie pentru fiecare, curiozitatea şi interesul meu sunt ce reprezintă aceasta pentru cei care iau contact prin lecturare a inşiruirilor de cuvinte, rânduri, fraze consemnate în lucrările personale publicate.

Referitor la activitatea cultural-ştiinţifică, predau taina cuvântului scris în mâinele altora, pentru că ştiind ce am desfăşurat în folosul comunităţii din care fac parte, vreau să înţeleg ce resorturi i-a determinat pe cei din breaslă să-și expună prin scris taină la taină.

Acad. Const. Gh. Marinescu: „Col. (r) Ionel Pintilii a devenit un reper al vieţii cultural-patriotice a etapei pe care o parcurgem, care a demonstrat elocvent, că: «Omul sfinţeşte locul şi Per aspera, ad Astra»; Prof. Dr. Victor Crăciun, preşedintele „L.C.R.”: „Vă înmânăm această distincţie în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru aportul ştiinţific, cultural-patriotic şi de ambasador neobosit, de prestigiu, al comunităţii noastre academice, în circuitul ştiinţific şi cultural şi, deopotrivă, în Republica Moldova”; Prof. Univ. Dr. hab. Victor Moraru (R.M.): „Am avut ocazia să-l cunosc pe Dl Ionel Pintilii în cadrul relaţiilor de colaborare, stabilite cu centrele universitare din România (participarea la conferinţe ştiinţifice, vizite de documentare, efectuate la Universităţile din Iaşi, Galaţi, Bacău şi Suceava), dar şi în timpul activităţilor desfăşurate în cadrul implementării unor proiecte internaţionale. A reuşit să se impună în mediul profesional prin ataşament sincer faţă de rigorile profesiei, prin perseverenţă, prin spirit inventiv şi o dăruire sinceră cauzei. Din câte cunosc, în toate activităţile desfăşurate de-a lungul anilor, a dat dovadă de o abordare serioasă, pătrunzătoare a obligaţiilor asumate”; Prof. Univ. Dr. Constantin Fătu: „Domnul Ionel Pintilii este un veritabil Spiritus Rector al «Ligii Culturale Române» un coordonator şi militant învederat pentru promovarea Valorilor Culturii, Istoriei şi Conştiinţei Naţionale”; Prof. Dr. Catinca Agache, scriitoare: „Având în vedere mediul de provenienţă al autorului, cel militar, diversitatea temelor abordate, a rigurozităţii documentare, apreciez spiritul analitic şi responsabilitatea cu care domnul col. (r) Ionel Pintilii tratează problemele din conţinutul lucrărilor sale. Se dovedeşte încă odată că Armata Română formează oameni cu o cultură generală deosebit de bogată”.

Dr. în istorie Vasile Diacon, scriitor: „Om de o debordantă energie, colonelul Ionel Pintilii, fost comandant de unitate militară, după trecerea în rezervă s-a implicat activ în viaţa Cetăţii. Actul de guvernare, rolul statului şi vremurile noastre, politicieni şi politicianism, decadenţa societăţii, procesele electorale, probleme legate de religie, dar şi unele aspecte economice sunt subiectele pe care le analizează cu discernământ şi spirit critic”; Prof. Pompiliu Comşa, directorul Trustului de presă „Pompidu” din Galaţi: „Prima oară am avut senzaţia că mai noul meu prieten ieşean este un romantic incurabil, dar cunoscându-l mai bine la acţiunile «Ligii Culturale Pentru Unitatea Românilor De Pretutindeni» – Departamentul Moldova, unde este principalul «motor», m-am convins că riscam să mă înşel. Colonelul în rezervă Ionel Pintilii, intelectual de marcă al Cetăţii, şi-a îmbrăcat extrem de comod şi haina scriitorului”; Col. (r) ing. Ioan Timofte, preşedintele Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Filiala judeţeană Iaşi: „Intelectual cu o înaltă conştiinţă morală şi profesională, scriitorul, publicistul şi jurnalistul Ionel Pintilii este un pasionat cărturar, un iscoditor prin arhive şi muzee sau biblioteci cu fonduri documentare importante pentru cultura românească, rămânând în toate ceea ce a fost toată viaţa: un îndrăgostit de istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre”.

Expunerea sufletească în lucrări determină apariţia unei taine cu mult mai specială, acea taină inversă care reiese din opiniile şi afirmaţiile formulate de cititori sau de cei avizaţi, criticii literari. Dintotdeauna m-a impresionat la şcoală întrebarea „ce a vrut să spună autorul” pentru că un cuvânt, vers, propoziţie generează sensuri, stări, iar în final, un alt univers. În această aserţiune mă voi opri asupra câtorva afirmaţii avizate pe care autorul nu le prevede când „desconspiră” din taina lui către ceilalţi.

Taina creaţiei literare pentru un autor are o platoşă mai mult sau mai puţin de nepătruns însă cititorul profesionist găseşte totuşi la o simplă lectură mult mai mult decât „a vrut să spună” autorul.

Adi Cristi, poet: „Fiind disciplinat şi om de cuvânt, a reuşit să-şi construiască un nou univers. Poezia lui Ionel Pintilii este o replică a realităţii. El reuşeşte să construiască poezia din alt material”; Paul Gorban, poet: „Cred cu certitudine că, Ionel Pintilii intră pe bună dreptate în biblioteca poeziei mari, nu doar pentru că stăpâneşte formule de ludens poetic, sau pentru că atinge teme grave ale poeziei universale, ci mai curând pentru că ştie să dezvolte adevărate exerciţii de imagerii, pentru că ştie să pună laolaltă stări şi imagini, trăiri şi game diferite, asemenea unui film-puzzle, ba mai mult Ionel Pintilii ştie că fiecare poem este un corp de sine stătător, are identitatea lui, este parte la matricea care construieşte universul şi relaţia universului cu omul”.

 Conf. Univ. Dr Diana Vrabie (R. M), „Ionel Pintilii vine să ne convingă că ceea ce se întâmplă în exterior nu are importanţă decât dacă converge cu o stare lăuntrică: «Albul zilei pare ireal/ Măsurarea timpului oprit/ Masa omogenă cenuşie/ Nu mai curge prin oase» (Ora interioară). Poet al interiorităţii, Ionel Pintilii preferă staza reflecţiei cumpătate, pigmentate arareori cu doze temperate de ludic, pe care şi le asumă ca pe o stare a poeziei”; Mihai Batog-Bujeniţă, preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” din Iaşi: „Este un poet de o factură aparte. Universul său spaţial a fost delimitat într-o poezie de două direcţii de tragere, reuşeşte să facă poezie cu o frumuseţe lăuntrică, cu o înţelepciune care incită la întrebări cu sensuri superioare”.

Virgil Nistru Ţigănuş, Galaţi: „Domnul Ionel Pintilii are inţelepciunea de a rămâne credincios artei cuvântului. Se vorbeşte, la noi, despre felurite soluţii pentru relaţionarea societăţii cu adevăratele valori. Totul ar trebui să înceapă cu regăsirea fiinţei spirituale prin limbajul moral”.

Viaţa îţi dă timp pentru scris şi totodată îţi ia timpul pentru nimicurile care tentează momentul. Ţi-l dă când scrii şi ţi-l ia când îl dedici conştient altor activităţi, însă cu gândul la scris, întrucât ai convingerea că ai ceva de spus celorlalţi prin această frumoasă metodă de comunicare. În acest fel, pun umărul la recunoaşterea faptului că şi timpul este „materie primă” pentru constituirea vieţii, că poate de aceea se şi spune că: irosirea timpului este o formă a sinuciderii.

Unii afirmă cu convingere că universul lor este prea mic şi de aceea scriu, alţii consideră universul personal prea mare şi că a scrie devine o obligaţie. În universul meu, nici mic şi nici mare, ajung până la stele şi mă întorc în câteva clipe, amestec componente naturale, însă, în final, mă rezum doar la emoţiile şi sentimentele celui care le descrie, fără a uita şi de cel care le trăieşte. Pentru un edificiu durabil, orice autor în poemele sale, cum e şi firesc, deschide cufărul cu amintiri şi trăiri. Cititorul, însă, în funcţie de profunzimea sensibilităţii, se va opri asupra unei imagini, care îi va crea o anumită stare, o emoţie sau mai multe. Dacă cele arătate în formulă livrească nu sunt suficiente, atunci lectorul cu acel altceva moştenit de la natură, va reuşi cu siguranţă să decripteze totuşi „printre rânduri”.

Prin aceste cuvinte tipărite ce au descris gândurile sufletului meu, sub titlul „Taina scrisului” se vor naşte mereu întrebări insuficiente cu răspunsuri incomplete. O fi adevărat, şi pentru unii şi pentru alţii, însă un lucru este sigur, prin scris eşti mult mai liber decât toţi ceilalţi care sunt doar liberi.

––––––-

Ionel PINTILII

Iași, 20 iunie 2020