Vasilica Grigoraș – Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”

Este posibil ca imaginea să conţină: Dorina Carp Nenici
Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.

Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.

Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)

În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu) Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou
început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)

Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „…în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.

Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.

Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)

Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o- ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)

Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)

Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)

Durerea, o fiară invadatoare o cucerește, fără ca autoarea să aibă puterea de a i se opune: „Ai intrat în sângele meu/ și-nvingătoare te crezi. Te plimbi în sus și în jos/ nestingherită prin vene,/ ca un virus ucigaș/ care își caută locul/ unde să-și nască rădăcini./ Nu am putere, cu tine/ să mă lupt, / nu îmi face bine/ și nici nu vrei să știi/ că poate doare,/ când muști adânc din zile…” În fapt, o capitulare condiționată de o singură dorință: „Lasă-mi doar bucuria/ să pot mulțumi, pentru tot/ ce încă mai am…” (Tristețe)

Viața este și un joc, iar jocul înseamnă bucurie… și uneori chiar: „Ne pierdusem în joc/ și rămăsese doar bucuria!”(Jocul bucuriei) Suntem frunze-n vânt, purtătoare de dor: „Oare chiar nu ai știut/ că ești clipă pe pământ,/ în a ceasului cuvânt?/ și ești dorul nimănui,/ tu ești doar a cerului!?/ Acolo e lumea ta!” (De vorbă cu vântul)

O temă apropiată sufletului poetei este mitul Meșterului Manole, zidirea prin sacrificiu, creația mănăstirii cu dăruire deplină, fără nicio crâcnire. Numai astfel puterea și dorința de construcție și înălțare interioară se manifestă și crește chiar și când ceasurile sunt oprite… „Eu m-am zidit în mine, „Ană”./ …„Și-n fiecare zi mă-nalț/ și iarăși mă zidesc.”… „Eu n-am visat! Așa doresc!/ Mereu, mereu să mă zidesc,/ cu rădăcini înfipte în icoane/ și-n oglinzi./ Iar ceasurile toate, să ruginească/ și să moară cum le poruncesc!/ la oră fixă… în miez de noapte!” (Eu, Ană)

Sursele de inspirație ale poeziei Dorinei sunt diverse și deosebit de adânci, incluzând și izvoare din mitologia greacă, cu trimitere evidentă la legenda lui Dedal și Icar, a Penelopei (fiica lui Icar și soția lui Ulise)… „Ah, Penelopa, nu-ți îneca/ toate speranțele în mare,/ mai pune câteva, și-n vise/ și nu uita că începutul în nemărginire,/ chiar de-i târziu…/ e început fără sfârșit…” (Gândul Penelopei)

În structura sa interioară, poeta este o visătoare, iar lirica sa este confesiune de amurg, simplă și deschisă, de la nedumerire, derută, interogare și mirare la admirație. „Așa-ți stă ție bine”. Dorina Nenici este conștientă de faptul că omul are libertatea de a alege în viață din nenumăratele oportunități, drumul pe care să meargă. Cu atenție și strădanie poate alege sămânța pe care trebuie să o sădească. Dar, dacă se pierde momentul potrivit, trebuie să descopere un alt făgaș, o altă cale. În atare situație se resemnează și acceptă că fiecare om are destinul său: „Destinul niciodată nu te iartă/ și nici de mână nu te poartă,/ îți dă s-alegi o singură sămânță/ când multe flori ți-arată.” (Destinul) Important este să nu ne pierdem speranța; doar astfel optimismul înflorește în suflet și totul se termină cu bine; lumina alungă întunericul, bucuria ia locul tristeții.
În nebuloasa lumii, în care tăcerea strigă din rărunchi, se poate evada doar prin zbor, iar calea de a ieși din labirint este ruga: „Să nu mă lași/ să pier în adormire/ în negura ivită din senin”. De citit întreaga poezie „Învață-mă să zbor”.

Autoarea, trăitoare mulți ani în mediul natural al satului moldav din zona Hușului natal și iubitoare de natură, ne mărturisește deschis: „Alerg prin anotimpuri”, închinându-le poeme: „Vine primăvara, oare?”, „Eu, umbra și primăvara”, „Seară de toamnă”, „Noapte de iarnă”, „Liniștea iernii”, surprinzând cu suplețe scene și imagini de neuitat ale naturii.

Să-i citim și alte tresăriri ale poetei, mărturisite cu dezinvoltură: „M-am sfătuit” cu noaptea și „Am învățat să tac”. Are o impetuoasă dorință „Învață-mă să zbor”, cu aripile deschise spre înalt pentru a înțelege „Cine sunt eu”.

Descoperindu-se pe sine, prinde curaj, afirmând „Eu nu mă tem”. Și dacă dispare teama, apare în toată splendoarea sa „Liniștea”, spre bucuria mult așteptată, când va spune „Voi învia” și „Tresar” la toate aceste gânduri tainic împlinite, minunându-se printre fiorii unui poem de dragoste „Ce frumos te-am visat”.

Poezia Dorinei Nenici este presărată cu elocvente figuri de stil, metafore: „lan de stele”, „picături de harpă”, „mărăcine de dor”, „dorm fără somn”, „colivia nopții”, „aripi de furtuni”, „lacrimi uscate”.

Descoperim în poezia Dorinei o imagistică efervescentă, febrilă prin care încearcă să-și ascundă anxietatea adâncă, rana dureroasă, greu de vindecat. Retorica lirică are un accent acut de furtună interioară, se remarcă prin textul meditativ, caracterizat printr-o melancolie interogativă, dar deosebit de suculentă prin bogăția de idei. Tablourile reflexive conturate nu sunt statice. Autoarea își potrivește glasul pentru a da fiorilor culoare, sens și pentru a spiritualiza versul, netezindu-i cu dibăcie asprimea, tăișul.În căutarea propriei voci, găsește tonul și ritmul potrivit. Acest lucru explicându-se prin înțelegerea că deasupra ei se lasă tot mai grea aripa timpului în trecerea sa fără putință de oprire. Prin acceptarea acestui lucru, autoarea ajunge la împăcare cu sine și cu lumea.

Dacă poezia sa are un puternic dinamism interior, zbucium, contorsiuni ale eului, aceasta este redresată de clipe de mare luciditate. Poezia sa este unitară și echilibrată, în fapt un decor lăuntric care se naște ca expresie a stării existențiale a unui explorator al cosmosului interior.

Și, dacă la prima vedere, pare o poezie preponderent cenușie prin stările eului liric, scrisă cu sinceritate și aplomb vădit, nu ajunge la o descompunere a luminii interioare, ci recompune universul trăirilor, dându-i chip de floare înmiresmată. Seninul cerului se strecoară discret prin irișii emoției și disipează valurile de ceață, imprimându-le doar statutul de flotant. Astfel în iatacul eului interior mijește cu migală și tandrețe o rază de lumină care își ocupă locul binemeritat în fereastra inimii, rezonând subtil cu firescul sufletului cititorului.

În acest volum se întrevede o nouă forță a autoarei care stimulează demersul liric, ceea ce dovedește dorința Dorinei de a accede spre o nouă etapă de cucerire a cetății poeziei. Poeta își construiește pas cu pas, cu răbdare și dăruire o traiectorie personală în poezie și are motive să se bucure de fructele creației sale. Astfel „Fericirea nu-i va scapă printre degete.” – Alfred Martin-Lugand

—————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

27 iulie 2020

 

Vasilica Grigoraș – Potecile verii (Secvență TANKA)

Arşiţa verii
peste casa din vâlcea
limba durerii –
trudind pe-ogorul vieţii
tăcerea din tăcere
x
Florile de maci
în febra fânului pe
câmpia-ntinsă –
în cuvântul luminat
vitraliile verii
x
Fir de busuioc
rază de nădejde pe
pământul reavăn –
întunericul lăuntric
pe potecile verii

The spring’s paths
Traducere Alina-Lavinia Grigoraș

The heat of the summer
over the house from the dale
the language of pain –
plugging on the life’s field
the silence from the silence
x
The corn poppy flowers
in the hay fever on
the broad plain –
in the bright word
the summer’s stained glasses
x
Basil thread
a ray of hope on
the moist land –
the inner darkness
on the summer’s paths

Din vol. Ochi în ochi cu luna, Tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye, Tanka and pentastiches, Scripta manent Publishing House Limited, Napier (Noua Zeelandă), 2017

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, nor, copac, cer, floare, în aer liber şi natură

Vasilica Grigoraș – RUGĂ PENTRU PLOAIE (haibun)

Ne aşteptăm ca şi după o noapte de vară secetoasă, aerul să fie mai respirabil, natura mai vioaie. Însă, de ceva timp
pe cer niciun nor –
în poala dimineţii
şi greierii plâng.
O dimineaţă înnăbuşitoare de iulie. Sub arşiţa care încinge văzduhul, frunzele se răsucesc palide, altele se pleacă obosite şi cad. Florile se usucă şi ele, acoperind pământul cu petalele odinioară înmiresmate. Fluturii stau ascunşi în cine ştie ce unghere pentru că nu mai au loc unde să poposească la vedere. Adăpostite prin cele mai ascunse desişuri, păsărilor parcă le-a secat glasul. Gâzele caută să stea tot mai la întuneric pentru că le dor toate mădularele de fierbinţeala razelor. Iar pământul, supărat nu ştiu pe cine, crapă şi el de atâta uscăciune şi amărăciune. Firea toată tânjeşte după ploaie. Aşadar,
secetă mare –
în răget de talangă
zace tăcerea
şi
natura în doliu –
curcubeu răpit de zmeu
în plină vară.
Şi plâng şi oamenii. Îşi fac mari griji pentru următoarea perioadă, pentru întreg anul agricol. Dacă în continuare este secetă va fi compromisă recolta. Hrana cea de toate zilele.
Ca întotdeauna, există nădejde. În tradiţia ortodoxă, se fac rugăciuni pentru ploaie. Sunt scoase icoane din biserică, preoţii şi credincioşii pornesc în pelerinaj. Rugăciunile sunt aprinse, nu de dogoarea insuportabilă a astrului diurn ci de încrederea în puterea credinţei şi ajutorul Domnului.
Rugăciunea este un plâns al sufletului pentru o cerere curată.
Irişi-nlăcrimaţi –
ruga-nălţată spre cer
speranţă vie.
Cu vreo câteva ore înainte de chindie o fâşie îngustă de cer se zburleşte deodată, se încruntă şi se întunecă. Privirea tuturor rămâne pironită de norii care dau năvală. Nu e greu de intuit ce se va întâmpla. De bună seamă, vine furtuna. Sătenii îşi adună în mare grabă orătăniile din curte şi le duc la adăpost. Cu mic, cu mare intră în casă, nu pentru a dormi, căci grijile sunt mai mari decât casa. Uitându-se pe fereastră, văd în marginea pădurii copacii clătinându-se până la pământ şi aud un geamăt puternic al vântului năpădind satul. În foarte scurt timp, o perdea densă de apă acoperă totul.
Mulţumim, Doamne, este la bună vreme, dar ajută să fie liniştită şi cu folos! Şi aşa a fost.
iarăşi curcubeu –
râmele la plimbare-n
grădina vie
iar
după-nserare –
prin geam intră tăcut un
petec de lună,
care a potolit oceanul de griji şi suferinţe. E minunat când totul se termină cu bine, iar barca pluteşte firesc prin serpentinele vieţii.
Gândurile pline de slavă şi mulţumire, întotdeauna cristale şlefuite în valurile sufletului încercat, alunecă şi se rostogolosc molcom spre tihnă şi odihnă, reîmprospătându-ne şi ridicându-ne vălul de pe fruntea întunecată.
Noapte bună şi liniştită pentru toată lumea!

Din volumul „Simple Adorații”, haibun-uri, Iași, Editura PIM, 2020

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă şi natură

Vasilica Grigraș – SFATURILE BUNICII

Când eşti mic,
Nu ştii nimic.
Cauţi şi nu găseşti,
Uneori mai şi greşeşti.

Nu înţelegeam de ce mereu
Nu pot să fac ce vreau eu.
Tare greu mi s-a părut
Toate cele de ştiut.

Până când bunica Ica,
A vorbit cu mititica,
Că cel mai bun lucru este
Ce se-nvaţă din poveţe.

Pentru orice copil, se spune,
Există maniere bune.
Însă repede declar
Că nu-mi este foarte clar.

Dar bunica iubitoare
Mi-a spus să am răbdare.
Ba, mai mult, ea mi-a vorbit
Într- un mod mai desluşit.

Toate cele învăţăm,
Trebuie doar s-ascultăm.
Asta-i cheia potrivită
Pentr-o minte iscusită.

Eu o cred pe bunica mea
Şi-am s-ascult mereu de ea.
Aşa au ascultat şi părinţii mei,
Tare mândră sunt de ei!

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: interior

Vasilica Grigoraș – Învitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text
După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.
Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.
„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.
Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.
Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…
Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.
Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.
Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)
De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…
Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)
Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)
Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)
Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.
Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)
Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.
Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)
De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!
Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.
Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.
Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.
Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)
Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)
Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.
Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.
Îndemnul de a iubi viața cu toate ale ei, este completat și de Mihaela Coșescu prin sugestia de a iubi familia; după părerea sa, este cel mai important lucru din viață. Pe un model din regnul animal, autoarea intră în intimitatea unei familii de girafe și îndeamnă copii să spună: „Te iubesc, orice culoare ai avea!”
Nu numai poezia Elenei Farago se bucură de atenția copiilor, ci și proza sa. Aici se întâlnesc principii morale sănătoase, de exemplu: „Să nu uiți, să nu furi…”, un adevărat laitmotiv al poveștii.
Alina Lavinia Grigoraș – revine în lumea copiilor, de această dată în postura de mamă a două fetițe și prin volumul „Scufia cu vise: povești duioase pentru curioși și curioase”. Cred că nu a existat copil, care, în momentul în care a deprins cât de cât a vorbi, să nu fie curios și să nu pună fel de fel de întrebări despre lumea înconjurătoare. Curiozitatea este o calitate demnă de apreciat și autoarea vine în întâmpinarea acestora cu informații utile. Din călătoriile miraculoase din „Scufia cu vise” revine în lumea reală, dar plină de tâlc prin „Greva legumelor”, „Alfabetul buclucaș”…
Alexandru Poamă dedică scrierile pentru copii, celor două raze de soare ale familiei, „Sorin și Sorina” (titlul primului său volum de povestiri). Aspecte din viața de familie, venirea pe lume a Sorinei și a lui Sorin, trăiri minunate, de bucurie și răsfăț, dar și îngrijorările părinților atunci când cei doi micuți dădeau semne că au oarece probleme de sănătate. Scrierea este antrenantă prin dialogul ritmic, cu replici scurte, dar evidente și atractive prin conținut și simțire.
Iuliu Rațiu este inclus în Antologie cu mai multe povestiri, prin care spune că adevărul nu greșește niciodată; chiar dacă uneori culorile se mai ceartă, soarele le împacă pe toate, dacă uneori copiii mai umblă cu „capul în nori”, își revin mergînd într-o tabără cu corturi… În opinia sa, „Cei mai buni prieteni” ai copiilor sunt nimeni altcineva decât CĂRȚILE. Și pentru ca tabloul să fie complet, autorul ne face cunoștință cu „Eroii din Galaxia Gutemberg”. (comedie în trei tablouri)
Alexandru Vlahuță, prin descrierile de natură minunate, invită cu grație copiii la cunoașterea geografiei țării: „Pe valea Prahovei: Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia”, dar și „Din alte vremi”.
Echipa de antologatori nu l-a omis nici pe renumitul și regretatul Valentin Silvestru, autorul unor fascinante piese de teatru pentru copii. Inclusă în volum este piesa „Mâniosul: Întâmplare cu păpuși pentru mari și mici”. Acțiunea se petrece în natură, iar personajele sunt: Bobul de grîu, Potârnichea, Tractorul, Condeiul, Numărătoarera, Gazeta de perete. O acțiune de toată isprava și pe gustul copiilor.
O parte din autorii incluși în antologie au scris atât poezie cât și proză. Cartea impresionează prin bogăția temelor de inspirație, abordările originale, talentul literar veritabil, stilul personal. Cine are în casă o asemenea antologie este un fericit. Este completă și complexă în conținut, călăuzind copiii pe potecile luminoase ale unei creșteri viguroase.
Sincere felicitări colectivului redacțional al volumului și autorilor ale căror scrieri au fost incluse în carte.

Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș – Senryu

A venit din nou weekend-ul!! Să ne relaxăm un pic. Vă recomand, cu mult drag!

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „HELLO!”

„Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu-i încă pierdută.” (William Shakespeare)
„Cele mai multe zâmbete sunt provocate de un alt zâmbet.” (Frank A. Clark)
„Eu v-am zâmbit scriind senryuri; e alegerea fiecăruia să zâmbească atunci când le citește.” (Vasilica Grigoraș)

ÎNTÂLNIRE

deja toamnă –
râvnind la-ntâlnire c-o
Grasă de Cotnari

o întâlnire –
în Poarta sărutului
umbre trecătoare

rece la-ntâlniri –
stând pe jar așteptând
testul de sarcină

gerul Bobotezii –
la-ntâlnirea de azi-noapte
valuri de sudori

negură deasă –
venit la întâlnire
cu ochelari de cal

(Secvență din volumul „Zâmbete în silabe”, Iași, Editura PIM, 2020)

Vasilica Grigoraș – SATUL, SUFLETUL ROMÂNULUI (haibun)

 

La rugămintea unui prieten, care trăişte de câteva decenii la mari depărtări de ţară, mergem în satul lui natal pentru a face câteva fotografii pe care să i le trimitem pentru aduceri aminte. Asta s-a întâmplat primăvara, în Marele Post al Învierii Domnului. Am ajuns în satul cu pricina. Aici, toate respirau adânc aerul verde al primăverii.
Oamenii, cot la cot cu natura se pregăteau de Marea Sărbătoare. Casele mai noi sau mai vechi, mai mari sau mai mici înveşmântate în alb, doreau să convingă pe oricine că, la sat, încă mai există curăţenie şi puritate sufletească şi morală.
Ţăranul ştie care-i este menirea sfântă pe acest pământ. El ştie că la sat se află temelia zidirii neamului, rădăcina adânc înfiptă în istorie, dar şi izvorul din care ne adăpăm pentru a ne menţine demnitatea naţională. Chiar şi copleşit de neajunsuri, ca de multe ori în decursul istoriei duce mai departe seva neamului. Se străduieşte din răsputeri să hrănească cu truda sa noile vlăstare şi să lumineze cu inima lor spiritul acestora. Apoi
pe vatra casei
pagini albe de jurnal
aşteaptă alţi scribi.
În curţi era curăţenie. Livezile cu meri, peri, cireşi, vişini, zarzări, pruni… împodobiţi cu flori albe şi roz îmbogăţeau decorul mirific. În grădiniţele de lângă casă flori, flori multe şi felurite. Liliac, stânjenei, crini, vestitele crăiţe… Din loc în loc fântâni, fie cu scripeţi sau cumpeni. Toate păstrează izvoarele străvechi ale satului potolind setea oamenilor în verile înăbuşite de arşiţă ori adăpându-i în iernile troienite de nămeţi.
Așadar,
vechea clepsidră –
doar cumpăna fântânii
măsurând timpul.
În marginea satului zărim o casă, ba nu, o căsuţă. E mică, joasă, cu două ferestre şi seamănă grozav cu cea care locuieşte aici; o bunicuţă mărunţică şi gârbovită, cu basma pe cap, dar încă sprintenă la mers şi cu privirea ageră.
Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată în frunzişul verde al duzilor, salcâmilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de astăzi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui. De altfel, potopul acesta de verdeaţă o face să fie o căsuţă bogată şi nu o împiedică să se dezvăluie ochiului trecătorilor. Îţi captează privirea, te atrage s-o priveşti mai atent, te îmbie la un mic popas pe prispa înmiresmată de mirosul muşcatelor scoase la lumina zilei.
Şi bătrânica este bogată,
flori de cireş –
la tâmpla bătrânei
doar fire de-argint.
Ne-a invitat în casă şi am intrat. Ferestrele toate acoperite, nu se deschid niciodată, în casă mirosea a naftalină, şi
lângă vatră
încâlcesc ghemul bunei
câţiva pisoiaşi.
Căsuţa are o curte spaţioasă asemenea celor din jur, stând alături de alte curţi largi, verzi şi ele, care se înşiră toate de-a lungul uliţei. Deosebirea era că aici, buruienile năpădiseră până în pragul casei.
Prin decorul verde crud se zăreşte o clădire mai răsărită, cu geamuri mari. Am bănuit, dar din ceea ce era scris pe frontispiciu ne-am lămurit că este şcoala. Era închisă, pentru că era zi de sărbătoare, iar cei care-i treceau pragul de obicei, cadre didactice şi elevi se relaxau, se odihneau, fiecare în felul lui ori, mai degrabă se pregăteau cu zor de sărbătoare.
Biserica se află pe un plan mai ridicat decât satul. Supraveghează satul, ziua şi noaptea. În turnul clopotniţei un cuib de barză. Sunetul de argint al clopotului anunţă sărbătorile de peste an, cât şi evenimente neplăcute: grindină, furtuni, inundaţii… Mai vesteşte şi plecarea vreunui consătean spre veşnicie, care la
apus de soare –
plecând din ringul de dans
cu plecăciune.
Zidurile sfântului locaş sunt crăpate în cele patru puncte cardinale. Asta s-a întâmplat în timp, datorită intemperiilor vremii sau neglijenţei oamenilor. În tonusul sacru al pregătirii Învierii, cea mai aleasă casă a Domnului străluceşte în ultimul timp prin spoiala proaspătă, dar, mai ales prin puterea credinţei de a fi păstrată vie pentru a se mai putea ţine slujbe în sărbătorile mari de peste an. Fiind atât de avariată, sătenii se tem însă ca structura de rezistenţă să nu cedeze. Domnul să aibă în pază biserica şi pe enoriaşi!
Cimitirul se întinde de jur împrejurul bisericii. Ca în majoritatea satelor româneşti, şi aici, unele cruci sunt mai noi, pe unele morminte flori proaspete, însă multe cruci mai vechi îmbrăţişează pământul. Ceea ce e mai trist, unele morminte nici nu se mai văd din iarba deasă, uitate, din varii motive de urmaşii celor care-şi dorm aici somnul de veci.
Uitându-ne parcă spre nicăieri, la un moment dat ne acaparează privirea
cruci putrezite –
printre iris şi liliac
umbra bunilor.
Cu o stare de spirit specială, ne-am amintit şi noi încă o dată că ai noştri moşi şi strămoşi se odihnesc întru Domnul în cimitire la depărtare de noi. În amintirea lor şi a acestora de aici, am aprins lumânările luate de acasă. În licărul acestora, pentru iertare şi mântuire am
înălţat rugă
la căpătâi de morminte –
pace tuturor.
Parcă şi natura a intrat în rezonanţă cu noi
in memoriam –
proaspetele coroane
ramuri-nflorite.
Lacul, o baltă, chiar la ieşirea în sat. Nu i-am dat prea mare importanţă, o cantitate de apă stătută. Am aflat mai târziu de la prietenul nostru că acel lac a avut şi are încă un loc important în mintea şi sufletul lui. Este prezent şi acum în visele sale.
Copii pe uliţă, de altfel veseli şi zburdalnici, dar la apariţia noastră au devenit sfioşi mergând cu paşi uşori, parcă să nu ne deranjeze cu ceva. Intrând în vorbă cu ei, ne-am simţit şi noi, pentru câteva minute, în lumea copilăriei de la ţară. I-am întrebat: „nu vreţi să vă facem poze?” Bucuroşi au dat repede din cap dând a înţelege că sunt de acord. Le-am făcut şi lor fotografii.
Acum, aveam tabloul complet al satului: case mai mari, construite în zilele noastre, mai mici precum cea descrisă mai sus, şcoala, biserica, cimitirul, lacul, uliţe întregi pline de verdeaţă şi întreg satul însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor care vor duce mai departe spiritul şi istoria neamului. Satul, sufletul românului.
Dragă prietene, atât am putut face pentru tine! Aceste semințe culese din pământul tău natal atât de binefăcătoare pentru hrana sufletului, ți le dăruim cu dragoste. Bucură-te întru aducere aminte și trăire întru credință și iubire de neam.

Din volumul „Simple adorații”, impresii de călătorii, haibun-uri, Iași, PIM, 2020)

Este posibil ca imaginea să conţină: munte, cer, în aer liber şi natură

Florica Pățan – „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin

Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

                Preliminarii

„Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor…  Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

1.În primul rând tema cărții este  în consonanță cu acest gen literar, haibun.  Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie.  Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt  al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și  percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

  1. În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele  calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o 

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi.  Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal.  Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o  plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare.  Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă  ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

 Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)     

Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri noi, întâlnește oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața ochilor săi, acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim. Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile.

  1. În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.

Asa cum spunea Otsuji, teoretician al poeziei nipone, „natura artistului și mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este redată prin „imaginea care vorbește”.  Haiku-ul este un poem ca „o substanță concentrată de esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.

         Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului. Poeta este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos cuprins și ceva devine o parte din sine, într-un fel. Cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, ea știe să observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor. Proza este împânzită de micropoeme, de factură niponă, haiku-uri, care dezvoltă, în esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen Pop consideră haiku-ul „….silabe ce dau măsura pasului cu care poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”. Cu sensibilitatea unică a  destinului său, poeta simte respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara acestuia, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității.

La Bobotează:

ninge liniştit –

sfârâind fusul bunei

toarce timpul

 

omăt ici-colo –

năframa de borangic

mult mai fină

 

un dezgheţ târziu –

şiroaie de lacrimi la

cuminecare.

„În cântecul alb al cerului albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc apelor limpezi întru mântuire.” spune poeta, alăturându-ne și făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două planuri unite estetic prin Kireji, pauza de reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de borangic și simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului, primul element este:

Fragmentul

Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? (ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când? (Iarna ) și Ce? (un dezgheț târziu). A doua parte a haiku-ului este:

Sintagma

Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară care unește pe verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki) și efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul, lacrima.

        Expresia descriptivă sau Sintagma, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Unde? / Când? /  sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); imaginea fusului torcând în chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a șiroaielor de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe obraz”  par că nuanțează albul tabloului cu acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat, patinat în ideea de trecere a timpului;  al ninsorii, în al doilea haiku;  iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este efemeră.

Concepte estetice ale Haiku-ului.

Aware exprimă un patos al lucrurilor,  frumusețea austeră:

meşter făurar –

plânsul viţei de vie

şirag de perle

 

zid de incintă –

iasomia în floare

dând în dar mir sfânt

 

albăstrele-n jur –

albastru de Voroneţ

mai decolorat


vrednicie –

pe râu o boare de  vânt

mută munţii din loc

Mu-shin

Conceptul mu-shin, cu sensul „fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „… lucrurile pun în evidență locul gol care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu, „Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de ceață  învăluie lucrurile și le ascunde, prin starea de evanescență care le stăpânește:

la ceas potrivit

o maică bate toaca –

se deschid ceruri.

(La Mânăstirea Bogdana)

 

cornul înflorit –

decolorat tot mai mult

macatul bune

 

cornul lunii

se adapă în mare –

seară liniştită.

Ryuko-fueki

Conceptul ryuko-fueki efemeritate și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală  față de vremelnicia fenomenală.

Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt considerate eterne, ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.                                                                                                                                                   

ploaie de stele –

licuricii rostogol

aprind pădurea.

Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:

hora din străbuni –

pe pământul fierbinte

tropotul ploii

Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:

zile fără nori –

în amonte torentul

suspendat de cer

Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:

inundând zăvoiul

petece de cer blajin –

flori de cicoare

Wabi-sabi

Perechea wabi/sabi semnifică singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:

 

fluier de cioban –

din înalt ciocârlia-i

ţine isonul.

 

munţii în ceaţă –

roua somnoroasă

căutând cerul

(la Mănăstirea Măgura)

 

cormoran singur

deasupra bacului –

salut de bun venit

(în Dobrogea)

 

butuci de vie –

pe picior de colină

oşteni păzind glia

  1. 4. Concluzia: cartea de față, „Simple Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent, vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității și precizia detaliului.

*

Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu ochii sufletului, a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele scriitoarei rămân sculptate în suflet:

„Pe pământul Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază – la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.”

„O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)

 Florica Pățan

 

  Cezar-Florin Ciobîcă – „Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica Grigoraș

„Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica  Grigoraș

Arhive cezar ciobica - BotosaniNews.ro

            În comparație cu haiku-ul, care se caracterizează prin seriozitatea temelor alese, respectând câteva reguli clare atât la nivelul formei, cât și al conținutului, senryul este un haiku ratat, imperfect, un poem simplu, fără kigo, cu sau fără cezură, care, cu o oarecare doză de umor și ironie, uneori cinic, alteori sarcastic, ia în colimatorînfierează sau satirizează, în general, natura socială, firea omului.

Vasilica Grigoraș face parte din categoria puținilor scriitori de poezie de sorginte niponă, care, pe lângă haiku, scriu foarte bine și senryu. Deși ca formație literară nu vine din rândul acelora care scriu epigrame, cum este cazul lui Dan-Viorel Norea, Petru-Ioan Gârda, Rodica P. Calotă sau Grigore Chitul, ca să amintesc doar câteva nume valoroase, talentata autoare din Vaslui, folosind cu abilitate resursele limbii române din zona categoriilor semantice, polisemantismul, jocurile de cuvinte, anumite sintagme și expresii pline de miez, iată că reușește să scoată al doilea volum de poezii de acest gen, ceea ce este un lucru lăudabil, un act îndrăzneț, mai ales dacă ținem seama de faptul că numărul consumatorilor de astfel de literatură este foarte limitat.

Pe coperta a IV-a a primului volum de senryu, Starea vremii azi, apărut în 2016, la Editura Pim din Iași, autoarea recunoștea că senryul este universul în care dumneaei  se simte confortabil și își regăsește cu bucurie felul de a fi, adică acela de a privi și de a nota fidel, cu detașare, spectacolul pestriț al lumii care o ajută să-și desăvârșească personalitatea, cu seninătate. Printre temele predilecte pe care înzestrata autoare le abordează în acest nou volum se regăsesc și multe dintre cele pe care chiar eu însumi le-am propus începând cu august 2015 ca organizator al Concursului lunar de senryu, competiție literară  unde Vasilica Grigoraș, punându-și în valoare aptitudinea specială pentru astfel de poezii minimaliste, a obținut de multe ori premii și mențiuni. Astfel, sunt creionate cu umor subtil și ironie fină, tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin memorabile, unele chiar antologice, precum bețivul, haijinul (autorul de haiku, senryu), femeia cu multiplele ei fațete versatile (ispititoare nevoie mare, cu sex-appeal,  ușuratică sau rea de muscă, poamă rea, în ipostaze de vecină, mireasă, fata bătrână, soacră-scorpie etc.), elevul, proful, poetul, edilul, șeful, guvernantul / politicianul, fotbalistul, peștele, Moș Crăciun, soțul (bețiv, faultat, încornorat), polițistul etc., toți alegându-se, datorită iscusinței și spiritului de observație al autoarei, cu o schiță de portret care evidențiază subtil, pe un ton mai degrabă șugubăț și rareori caustic sau cinic, defecte, tare, minusuri, cusururi provenind din diferite  paliere  comportamental-tipologice:

*macii scuturați – / văduva fredonează / Preludiu de Bach (femeii îi este dor de jocurile erotice);

*doamna în criză – / sub moțul curcanului / sare pârleazul (de vechile obiceiuri nu te poți dezbăra cu una, cu două);

*slujbe sigure – / soțul bând bruma de bani / soața în călduri ( un SRL dezastruos);

*soacra la nuntă – / cu masca noii mame / scorpia însăși ( un curs de dresaj este obligatoriu);

*meci zi și noapte – / pe banca rezervelor / soțul faultat (când nu mai este chimie, schimbi macazul sau echipa);

*îi doare în cot – / agenți la rutieră / cu mâna întinsă (taxele trebuie strânse cumva);

*pe chat cu proful – / navigând până în zori / contra curentului (relația profesor-elev s-a denaturat);

*fermă modernă – / soția umblă non-stop / c-un mare măgar (îi trebuie un bodyguard);

*sonată-n casă – / sunetul contrabasului / din ce în ce mai grav (violența domestică duce la deraieri sentimentale);

*învățând pe brânci – / tabula rasa și după / doi ani într-unul (lipsesc metodele eficiente);

*ger îngrozitor – / Moș Crăciun înfierbântat / calcă pe-alături (crăciunițele, e clar,  sunt prea sexy);

*legumicultură – / edilul la audieri / are iar morcov (astăzi de vină-i mereu culoarea politică);

*micii la grătar – / cel mai afumat din toți /  șeful cel mare (subalternii îl ajută să-și dezlege limba);

*mireasă-n călduri – / răceală timpurie-n / casa de piatră (nu trebuia să se pripească);

*lalele roșii – / pompierul stinge iar / focul vecinei (o vecină care se aprinde repede e pericol iminent, căci strică mariaje);

*începutul toamnei – / berzele migrează spre / căminul de fete (e de bine, că deja sunt probleme cu îmbătrânirea demografică);

*părăsit de muză – / poet renunțând la rima / îmbrățișată (noroc că mai sunt și alte feluri de rimă);

*aniversare – /  mai ieri regina-nopții / azi doar urzică (trecerea timpului schimbă omul);

*toamna geroasă – / fata bătrână-ncearcă / s-ațâțe focul (merită o șansă, dar depinde de cercurile frecventate).

Așa cum îi stă bine unui scriitor adevărat,  atenția autoarei se îndreaptă cu delicatețe și asupra microuniversului, a lumii plantelor și-a insectelor, a gâzelor mărunte,  între care  uneori există tot felul de afinități, simpatii ce nu trec neobservate, demonstrându-ne că lumile, regnurile comunică armonios între ele prin fire nevăzute și că iau naștere astfel mici fabule, în care te surprind insolitele apropieri, cuplări:

*soare scăpătat – / pe patul cu petele / Crai Nou și-o gâză (iubirea nu cunoaște granițe);

*voiaj romantic – / puful de păpădie / cucerit de vânt (dragoste la prima … adiere);

*rochie de gală – / ochiul-boului postat / pe țâța- caprei (holbatul excesiv dăunează mariajului, dacă există);

*crinul ofilit – / atins la rădăcină / de-o șopârliță (bolile venerice te scot pe tușă);

*rătăcire – / în traista-ciobanului / papucul-doamnei (baci mioritic cu veleități de Don Juan);

*pețitor tomnatic – / un fluture poposind / pe-o crizantemă (mai bine mai târziu decât niciodată!);

*floricultură – / lângă ochiul-boului / o Viorică (încă se pot naște copii din flori);

*de-a ascunselea – / gura-leului pândind / regina- nopții (genul de confruntare care pe care, dar parfumată).

Dintre licorile bahice, soiurile autohtone sunt pomenite frecvent, cu scopul de a ne aminti parcă de dictonul latinesc in vino veritas:

*gerul scânteind – / buchet de Busuioacă-n / ulcica de lut (un astfel de buchet  dezleagă și limba, și inima);

*la gura sobei – / buni încălzindu-se / c-o Tămâioasă (cum altfel să se mai încălzească?);

*vecina umblând / după Negru de Drăgășani – / râsul satului (probabil fiindcă se spune că negrii sunt mai virili);

*muzeu sătesc – / de viță nobilă doar / Grasa de Cotnari (așadar cu sânge albastru);

*Valentine’s Day – / chiar și Băbeasca neagră / ademenindu-l (în dragoste, vârsta înaintată nu mai este o barieră).

Unele sărbători din calendar (Crăciunul, Boboteaza, ziua muncii, Valentine’s Day, Halloween), autohtone sau de import, sunt prilejuri favorabile de-a ne oferi câte un gros-plan amuzant:

*de ziua muncii – / un somn îi dă de furcă / din zori în noapte (o fi somn de înfrumusețare sau pescarul nu este prea priceput?);

*bilanț de Crăciun – / socoteala moșului / fără cusur (ce bine e să fii tare… la mate!);

*Bobotează – / îmbătați cu apă rece / se trezesc brusc (enoriașii sunt totuși  fini connoisseuri);

*furtuni zi de zi – / doar de Sf. Valentin / închide clanța (clipele de acalmie sunt binevenite);

*cap de bostan – / în zi de Halloween / luând-o în barbă (nu s-a pregătit deloc pentru astfel de meciuri);

Anumite constelații (Orion, Craiul Nou, Luceafărul etc.) și denumirile geografice  pomenite ici-acolo prin poeme relevă faptul că, indiferent de planul vizat (terestru, acvatic, cosmic, uman), cel ce scrie senryu de calitate își caută resursele peste tot și încearcă să valorifice într-o manieră originală, proprie, latura ascunsă, hazlie a elementelor ce poate trece cu vederea omului de rând, nepreocupat de energia ascunsă prin intermediul căreia sunt legate toate elementele lumii înconjurătoare, a căror armonie este exemplară:

*lipsă de respect – / Omul salutând Babele / cu răceală (în toate este o cauză ascunsă);

*Orion la vânat – / privind cum se deschide / regina-nopții (voyeur îmbătat de miresme);

*în fiecare an târg / pe Muntele Găina – / fete mai deloc (virginitatea nu mai este la modă);

*noaptea-n piscină – / Crai Nou prins în mreaja / unei zvârlugi (nurii tinerei fac furori);

*de neînțeles – / cu o cretă în mână /  caută Creta (elevul are nevoie de firul Ariadnei).

Referirile la muzicieni și piese muzicale celebre denotă că autoarea este și-o melomană ferventă:

*ascultând Ravel / umblă doar în bolero – /  nou trend în modă (femeia deschisă nu-i totuna cu femeia ușoară);

*un concert intim – / doar Văduva veselă / fără Bolero (unde-s trei miroase a altceva)

De multe ori, Vasilica Grigoraș, asemenea epigramiștilor notorii, se leagă de ținuta morală inadecvată a celor ajunși la putere, care, fără scrupule, ieșind pătați sau mânjiți din tot felul de meschinării cotidiene, gonesc numai după câștig personal imediat, în detrimentul celorlalți care n-au fost deloc inspirați atunci când și-au dat votul:

*târg în parlament – / trântori venind la miere / pe funcții la stat (și astfel se ajunge la disfuncții sociale);

*grătar la alegeri – / edilul trage spuza / doar la turta lui (sătulul nu-l crede pe cel flămând);

*în prag de-alegeri – / unele cârtițe ies / la suprafață (denunțătorii, șantajiștii își scot arsenalul de la naftalină pentru a trage sfori, foloase);

*campania-n toi – / iarăși se dau în stambă / marionetele (ar trebui tras la răspundere și păpușarul);

*piese de muzeu – / adunate-n parlament / doar antichități (ce-ar fi să-i aruncăm la fier vechi!)

*bilanț la guvern – / de la lume adunate-n / propriul buzunar (Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…)

*puterea la vârf – / nicio alergie la / miere și lapte (e clar că-s trântori sadea!)

*tărâm politic – / o apă și un pământ / dreapta și stânga (balauri politici ce trebuie anihilați);

*circ în parlament – / chiar și-n public aleșii / o fac de oaie (o fermă de animale “fără moral și fără prințip”).

Poemele senryu scrise de Vasilica Grigoraș îl vor încânta cu siguranță pe orice cititor, invitându-l să ia parte la un gen neobișnuit de entertainment  și să facă totodată împreună cu autoarea o radiografie în tușe comice a societății românești contemporane, cu bune și rele. Fără doar și poate că se mizează și pe efectul terapeutic pe care îl au aceste producții literare asupra celui care va deschide volumul, întrucât fiecare senryu în parte îți poate oferi, de ce nu, acea doză minimă de umor care să te binedispună, dar și să te facă să meditezi asupra decupajelor prezentate laconic. Comedia umană, bogată în subiecte atât de diverse, sperăm că o va inspira în continuare pe Vasilica Grigoraș și că o va determina să ne ofere în viitor și alte creații la fel de valoroase precum acest volum dăruit din suflet nouă, cititorilor.