Vasilica GRIGORAȘ: Actorul Constantin Tănase – celebritate legendară a umorului românesc

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni în picioare

„Umorul este agerimea spiritului,” (Dostoievski)

 

La prima vedere, unii consideră umorul și satira ceva facil, doar distractiv și hilar. Un gen de a lua în batjocură unele defecte ale omului sau anumite tare ale societății. Scriitorul japonez, Okakura Kakuzo ne spune că „Umorul este zâmbetul filosofiei.” A filosofiei de viață, pentru că „Umorul este uleiul din lampa vieții noastre” (proverb olandez), iar Vasile Ghica consideră  „Umorul – această mirodenie a vieții”. Noi, românii suntem binecuvântați pentru că, „Literatura română are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.” (Tudor Vianu) În concluzie, umorul trebuie luat foarte în serios, este mecanismul prin care stimulăm eliberarea în organism a hormonului numit serotonină, responsabil și dătător de fericire și energie.

Anul 2020 are o triplă semnificație pentru viața cultural-artistică a Vasluiului: se împlinesc 140 de ani de la naștere, 75 de ani de la moartea marelui actor de revistă, Constantin Tănase și 50 de ani de la prima ediție a Festivalului care, cu deosebită cinste și onoare îi poartă numele.

În târgușorul de provincie moldavă, spre sfârșit de secol 19, s-a născut la Vaslui (5 iulie 1880) celebrul actor într-o casă țărănească, din părinții, Ion (laborant de farmacie) și Elena (o femeie simplă, care se ocupa cu treburile gospodăriei).

Copil fiind, alerga ziulica întreagă pe uliţe şi pe toate maidanele împreună cu prietenii. Mai la vale de biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare, traversează ulița principală o albie îngustă prin care curge molcom un șuvoi de apă limpede dezmierdat, Vasluieţ. Aici se răcorea vara şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar pentru iarnă își confecționase o patină pentru a se da pe gheaţă. De pe atunci era poreclit „Năsăilă“, aluzie la nasul său lung.

A urmat cursurile primare și gimnaziale la Vaslui, iar în anul 1896, deşi şi-a dorit să facă teatru, dă examen la liceul militar din Iași, însă este respins la  examenul medical. Se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, apoi  renunță din cauza lipsurilor financiare.

În anii copilăriei a luat contact cu lumea teatrului, fiind foarte prezent la spectacolele de teatru popular de la Grădina „Pîrjoala”, unde a avut ocazia să admire prestaţia unor actori precum Zaharia Burienescu şi I.D. Ionescu. Atras de de muzică, este nelipsit de la concertele fanfarei militare, desfăşurate în grădina publică din Vaslui. Acestea l-au inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”. Prima lor scenă fiind beciul casei, apoi reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în cotineață. La scurt timp are loc şi prima sa apariție  în teatrul profesionist, fiind cooptat în trupa de teatru de limbă idiș din Vaslui, condusă de Mordechai Segalescu.

La vârsta de 18 ani funcționează ca învățător la diferite școli din preajma Vasluiului; la început în Cursești, Rahova, însă, după un conflict cu directorul și unii dintre profesori se mută la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Tănase devine în  scurt timp un dascăl îndrăgit de elevi, părinţi şi săteni, construindu-şi un stil de predare aparte, în care se regăseau mai vechile sale pasiuni din şcoală, muzica și sportul. Metode admirabile și eficiente de predare erau şi excursiile cu aplicabilitate practică, astfel elevii învățau istoria și geografia. Aprecierea de care s-a bucurat a atras însă antipatia notarului şi a altor figuri locale cu demnități vremelnice, talentatul dascăl fiind nevoit să renunțe la şcoală.

În octombrie 1899, se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde, în ciuda vieţii grele de ostaş, îşi începe adevărata carieră artistică, organizând primul teatru ostăşesc. Timp de trei ani, în sala de mese a regimentului, Tănase pune în scenă câteva spectacole. În aceeaşi perioadă a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu şi a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, în speranța că va veni și momentul în care el va deveni un mare actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite prin aplauzele publicului.

După satisfacerea serviciului militar, în anul 1902, se întoarce în orașul natal și organizează o reprezentație cu „Jianu-căpitan de haiduci”, spectacol care s-a bucurat de un real succes. Se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, unde, în faţa comisiei formate din C.I. Nottara, Ştefan Sihleanu, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann, prezintă cu succes fabula „Naiul, cobza şi vioara“, fiind remarcat de marele actor  Constantin Notarra și este declarat admis.

Mai târziu, cel care urma să devină un mare actor, mărturisea despre perioada studenţiei: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva! Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“ Pentru a se întreţine, cât de cât, a fost comisionar, vânzând unsoare pentru copitele cailor, a cântat în corul bisericii, însă banii pe care îi câștiga erau o sumă insuficientă pentru a-i asigura traiul.  Rememora mai târziu: „Aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane, care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam pingele noi“.

După absolvirea Conservatorului (1905) se căsătorește cu actrița Iosefina Reitman. A început să lucreze în teatru, primind roluri nesemnificative la Teatrul Naţional, apoi a jucat în diferite trupe particulare care purtau numele celor care le înființase: Nicu Poenaru, Compania Grigoriu, Compania română de comedii a lui Petre Liciu, N. Niculescu Buzău – oscilând între operetă şi comedie. Va cunoaşte o oarecare faimă, după prestaţiile din trupa lui Alexandru Bărcănescu, la „Asociaţia lirică“, înfiinţată în anul 1912.

În timpurile grele ale primului război mondial, C. Tănase întrerupe stagiunea, se prezintă la regiment și organizează spectacole în spitale alături de presonalităţi precum George Enescu pentru a ridica moralul soldaţilor români răniţi în luptă.

După război, divorţează de soţie și se recăsătoreşte cu Virginia Niculescu. La aproape 40 de ani, în 1919, chiar în inima oraşului București pune piatra de temelie a teatrului de revistă „Cărăbuș”, care timp de peste două decenii va reprezenta genul revuistic în România. Aici se remarcă prin interpretarea strălucită a cupletelor la adresa nedreptăților sociale, a politicianismului, a imposturii și demagogiei, printre care amintim: „Până când”, „Este? Este?”, Ai, n-ai, dai”, „Cu ce”, Nu mai pot!” Această „academie de umor” promova un prototip de personaj apreciat de public – „cetățeanul simplu, umilit și necăjit, mai mereu nedreptăţit de autorităţile statului, îmbrăcat în costum cu pătrățele, obligatoriu cu o crizantemă la butonieră și cu baston”, actorul devenind purtător de cuvânt al unor categorii sociale defavorizate. Spectatorii erau fascinaţi de reprezentațiile pline de fast ale actorilor, dansatorilor și orchestrei. Principalul animator și sufletul teatrului era C. Tănase, cel care a pus bazele teatrului de revistă și punea în scenă spectacole în genul celor de cabaret franţuzesc, însă deosebit de inspirat, pe muzică suprapune monologul, cupletul satiric, cupletul muzical şi alte mijloace moderne de realizare a unui spectacol de gen. Confirmă astfel că „Umorul este umbrela înțelepților.” (Erich Kastner)

Știind că satira avea priză la public, teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist, iar actorul era cunoscut pentru curajul său de a satiriza regimul din epoca sa și slujitorii acestuia, indiferent de culoare politică. Iată câteva versuri reprezentative: „În țara asta, țara pâinii/  Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul.” Stare mai actuală azi, ca niciodată. Subiectele pline de substrat ale spectacolelor trupei au atras atenţia cenzurii care „îşi iţeşte colţii” tot mai agresiv în ultimii ani ai vieții strălucitului actor, care considera „Umorul e un fel comic de a fi serios” (Peter Ustinov)

În film aduce propriul său personaj în dialog cu imaginea scenică: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București” (1924), „Visul lui Tănase” (1932), „Răbdare, Tănase!” (1943).

A înregistrat succese atât în țară cât și în străinătate: Turcia, Franța, Egipt, Liban etc. Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase a fost decorat, la 28 ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, convins fiind că „Umorul este lumina solară a minții”  (Edward Bulwer-Lytton) unui popor.

Tănase a murit în București, pe 29 august 1945. În ceea ce privește moartea actorului se cunosc două variante. Oficial se știe că moartea i-ar fi survenit în urma unui blocaj renal după un tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat pentru o infecție a faringelui căpătată după consumul unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. A refuzat tratamentul cu penicilină și ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor; teatrul românesc pierde prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile. Alții spun că actorul ar fi fost victima armatei sovietice invadatoare, din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze” bunuri personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând, „Davai ceas”. Bine cunoscut este cupletul lui Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!” După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa, dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă în chip de „mim” și nu a scos niciun cuvânt. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, cu mâinile blindate cu ceasuri, și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un ceas gigant cu pendulă. Arătând spre acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Spectatorii l-au aplaudat frenetic minute în șir. Două zile mai târziu marele actor a murit.

Pentru talentul, dragostea și dăruirea totală scenei românești, actorul Constantin Tănase a rămas legat prin toate fibrele ființei sale de inima românului iubitor de umor de calitate, în mod special de orașul natal, Vaslui. Acest lucru, deoarece vasluienii știu și cred că: „Râsul și veselia sunt piperul și sarea vieții și, în același timp, singurele lucruri omenești”. (Calistrat Hogaș) Casa de Cultură din centrul civic al municipiului Vaslui îi poartă numele. La intrarea în clădirea acesteia, cu fața spre statuia domnitorului Ștefan cel Mare stă mândru bustul lui Constantin Tănase. Cu sprijinul Virginiei Tănase (soția actorului) și a lui Radu Tănase (fiul acestora), Muzeul județean a organizat o secție a actorului Constantin Tănase, unde se află arhivele personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut.

La inițiativa teatrologului, scriitorului și dramaturgului cu rădăcini vasluiene, Valentin Silvestru, la Vaslui se desfășoară bienal, începând cu anul 1970 și continuă până astăzi, Festivalul Internațional de Umor „Constantin Tănase”. Satira și umorul sunt la ele acasă și în anul 2020, în perioada 18-20 septembrie. Să-i urăm mult succes și viață lungă!

În organizarea și desfășurarea festivalului colaborează instituțiile administrative locale și județene și instituțiile de cultură ale municipiului. Vor avea loc mai multe spectacole de teatru, Biblioteca Județeană organizează concursul de literaratură satirico-umoristică (cu două secțiune – carte și epigramă) și o expoziție de carte satirico-umoristică. Muzeul Județean organizează expoziția de caricatură.

Ilustrul Păstorel (Alexandru O. Teodoreanu) spunea despre celebrul său contemporan: „Expresia lui Tănase denunță o bunătate fără de margini. E vesel și bun. E vesel pentru că e bun”. Și adăugăm noi, și pentru acest lucru, Constantin Tănase va rămâne în veci o celebritate ancestrală și o figură legendară a umorului și teatrului de revistă românesc.

Vasilica Grigoraș

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer şi în aer liber

Vasilica GRIGORAȘ – ÎN MEMORIAM ȘTEFAN CIOBOTĂRAȘU (27 august 1970 – O stea printre stele)

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat

Cu ocazia semicentenarului plecării la Domnul, dorim să-l consfinţim pe minunatul actor Ştefan Ciobotăraşu, născut la 21 martie 1910, în plenitudinea creaţiei sale artistice teatrale, cinematografice şi literare, în multitudinea şi profunzimea trăirilor sale pe scenă, pe ecran şi în viaţă. Nu în ultimul rând, să ni-l reamintim plin de candoarea copilăriei şi tinereţii la Lipovăţ (locul nașterii) şi Vaslui. În paginile sale de jurnal consemnează: „Mă trag din neam de ţărani vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău cu agricultura…”, dar nu aveau pământ decât în jurul casei şi 40 de prăjini către Chiţoc. Mama ambiţioasă, l-a convins pe tată să intre frânar la calea ferată la Vaslui, Câmpina, Mărăşeşti.
Ştefan Ciobotăraşu are amintiri vii, chiar de la vârsta de 3-4 ani, când „avea de furcă cu gîştele, cărora nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre…” După aceste episoade cu gâştele, trece la purtatul pantalonilor, dar şi acest lucru i-a dat bătăi de cap, de data aceasta cu câinii, de care îi era tare frică, fiind nevoită biata mamă să-l afume şi cu păr de lup pentru a-l scăpa de teamă. Însă vindecarea i-a venit de la un lup, în timp ce mergea la Vaslui, la tatăl său. Pe un omăt sclipitor, prin pădurea de la Rediu îi iese în cale o „dihanie de cîine mare sur”. Neştiind că este lup, chiar îi era drag acest „cîine frumos” cum nu mai existau prin sat, gândindu-se chiar să-l ia acasă şi să se fălească cu el. Din fericire, animalul este văzut de consătenii cu care plecase la drum, mai maturi decât el şi au speriat lupul, care a fugit în pădure mâncând pământul… De atunci nu s-a mai temut nici de câini.
Îşi aminteşte cu mare drag de faptul că bunicul de pe tată ştia ceva carte şi ştia bine a cânta din trişcă, un fel de piculină. L-a învăţat şi pe nepot să cânte pe când avea vreo 6 anişori şi păştea văcuţa pe câmp, printre bordeiele soldaţilor, satul şi pădurea fiind pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoare. Tot în satul natal a învăţat să cânte din frunză, din fluier de bostan, să joace „bătuta” şi „corăgheasca” după flăcăii satului.
Povesteşte cu dragoste şi mândrie despre Lipovăţ, ca fiind un „sat frumos, cu oameni harnici şi copii cuminţi”, unde a cunoscut obiceiurile şi datinile satului moldovenesc. Frecventează cursurile Şcolii primare în satul natal, dar mucalit şi hâtru precum era, mai târziu scrie: „Vă spun cu mîna pe inimă, aşa [cuminte] eram şi eu, deşi învăţătorul care m-a luat în primire din clasa întîi cam umbla cu vărguţa pe la palmele mele”. Dar a învăţat carte şi de atunci a ţinut minte proverbul: „cine are carte, are parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia”.
Vremurile grele, îi determină pe părinţi ca la vârsta de 11 ani, să-l trimită la Bucureşti pentru a învăţa cizmărie. Ca părinţi grijulii şi iubitori îi umplu băiatului „tolba” cu sfaturi înţelepte şi sănătoase pentru a şti cum să se comporte la Conu Ghiţă, fost soldat, care a trecut şi prin Lipovăţ în timpul războiului.
Astfel copilăria i se cam termină şi începe să se maturizeze. Prima imagine a atelierului de cizmărie, condiţiile în care lucrau muncitorii l-au impresionat într-atât, încât ar fi vrut mai degrabă să se întoarcă decât să intre, dar şi-a adus aminte cuvintele mamei: „Tu vezi, Ştefane, că n-avem nici de unele, pămînt puţin şi slab, eşti doar bărbat acum! Singura ta scăpare de foame e meseria, dragul mamei. Să fii cuminte şi supus stăpânului. Să nu pui mîna pe-un capăt de aţă străină, să nu răspunzi obraznic; să te gîndeşti totdeauna la ce-i acasă”. Cu asemenea sfaturi, nu putea decât să rămână, încercând să se adapteze la munca aceea.
Între timp se împrieteneşte cu un tânăr de la tramvai şi era plăcut şi de clienţii de familii bune ai atelierului de cizmărie. Cu toate acestea, într-o bună zi îşi ia valiza, pleacă de la cizmărie şi se angajează ca ucenic la un atelier de pictat firme, unde a mai pierdut un an inutil, „acumulând doar o experienţă amară de veşnică slugărie, dezorientare şi desperare, neputinţa de a evada”.
Printr-o scrisoare, părinţii îi comunică faptul că s-au mutat la Vaslui şi într-o noapte friguroasă de octombrie 1924 pleacă acasă: „ce mi-e obor, ce mi-e iarmaroc, tot un drac. Dacă e să îndur mizerie, barem să trag mîţa de coadă lîngă ai mei”. S-a întors „zdrenţăros, flămînd, jigărit ca o potaie, dar nu înfrânt”. Şi mai ales, se întorcea, maturizat sufleteşte, acasă… „Ce mare şi cald e acest cuvânt: ACASĂ”.
Revenit alături de familie, în perioada 1924-1929 este elev al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. „Tot ce pot să spun, e că în sînul Liceului M. Kogălniceanu a existat pe vremea mea un climat favorabil dezvoltării culturii şi talentelor… Elevii aveau şi preocupări muzicale, cîntând şi în corul oraşului şi sportive, practicând atletismul, chiar pe terenul regimentului 25”. La solicitarea cadrelor didactice şi elevilor liceului, în 1970, când începe a se edita revista „Vlăstarul”, trimite o emoţionantă scrisoare: „…Iată ce-aş vrea eu să vă recomand. Să îmbinaţi armonios în întreaga voastră activitate, dar mai ales în această unică perioadă a tinereţii, cultivarea permanentă a spiritului cu cealaltă muncă (practică, fizică… gimnastică, joc, exerciţiul fizic). În sensul devenirii voastre nu vreau să mă erijez în sfătuitor. Dar faceţi din ţelurile voastre pasiuni şi pasiunile voastre totuşi precise şi folositoare… Vă doresc, dragii mei, ca la un pom tînăr şi sănătos ce sunteţi, roade bune şi îmbelşugate!”
Angajat în Vaslui ca paznic la gara unde lucra tatăl său, în anul 1929 se decide să-şi încerce încă odată norocul de a-şi face un rost în viaţă. De data aceasta, se îndreptă spre Iaşi, centru scriitoricesc, oraş cu activitate culturală deosebită.
În perioada 1929-1933 este student la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din Iaşi, clasa Mihai Codreanu. În însemnările sale scria: „grea a mai fost perioada anilor noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei pînă peste cap, n-aveau cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru, pe care o prestam fortuit, nici versurile publicate pe la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decît moralmente, că şi soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o căutare….” Pasiune şi preocupări artistice avea încă de pe băncile şcolii din Vaslui. „Personal am organizat în amfiteatrul liceului un spectacol cu O noapte furtunoasă, în care interpretam pe Jupîn Dumitrache. Am recitat, de asemeni, aici, versuri de Goga şi Coşbuc, precum şi nişte „cînticele” de Alecsandri”. Având şcoli multe, Vasluiul nu era ocolit de trupe de teatru, de personalităţi literare sau muzicale. Sub auspiciile unei Case culturale a ascultat aici conferenţiari ca: Jean Bart, Mihail Negru ş. a., i-a auzit lecturând pe Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu ş.a. Impresionant a fost pentru adolescentul Ştefan Ciobotăraşu „miracolul George Enescu, care părea anacronic pe mica scenă din Vaslui”.
Intrând la conservator în anul 1929, datorită talentului său deosebit este remarcat de Mihai Codreanu, însă viitorul actor, nu se bazează doar pe talent, ci a crezut în muncă, ceeea ce a şi făcut întreaga viaţă. Debutează la Iaşi în Macbeth de Shakespeare, în două roluri de ucigaş, însă sever critic al propriei interpretări, consemnează mai tîrziu: „Şi nu mi-e ruşine s-o spun: am fost un ucigaş desăvîrşit, am ucis … rolul!”. Nu după mult timp a avut o explozie artistică uriaşă, interpretând şi însufleţind 4 roluri în piesa „Crucifiaţii” de Omer Popovici.
A slujit scena teatrului ieşean timp de 14 ani, jucând la Teatrul Naţional şi la Teatrul „Ion Sava”. În 1945 pleacă la Bucureşti împreună cu familia, la Teatrul Municipal, joacă roluri în mai multe piese celebre. Odată cu restructurarea teatrelor (1948, până în 1950), Şt. Ciobotăraşu a fost repartizat la Arad, primul teatru de stat înfiinţat în ţară, unde a început o nouă epocă de pionierat şi experienţă. În anul 1950 este chemat la Teatrul Municipal din Bucureşti, unde locuieşte cu familia până în ultimele clipe ale vieţii. Aici are cea mai rodnică activitate artistică teatrală şi cinematografică.
Abordează cu dăruire şi talent şi teatrul radiofonic şi teatru TV. Fără a trăda scena şi dramaturgia, este solicitat să joace diferite roluri în peste 35 de filme, dând cea mai naturală expresie a personajelor interpretate. „Actorul celor 300 de roluri” a participat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale de teatru şi film: Mamaia (1964), Botoşani cu ocazia Centenarului naşterii lui Ion Creangă (1937), Moscova (1963), Atena (1965), Praga (1965). Pasiunea şi talentul pentru arta dramatică şi cinematografică i-au fost răsplătite prin numeroase premii şi titluri onorifice (artist emerit). A fost iubit şi preţuit de întreaga ţară iar, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile. Ştefan Ciobotăraşu a debutat cu versuri în anii de liceu la Vaslui, în revista „Năzuinţa”, a redactat împreună cu colegul Valer Mitru revista „Uzinuţa de humor” şi a mai colaborat la săptămânalul „Vasluiul” şi revista „Ziua”. De-a lungul anilor a semnat cu pseudonimul Ciciricea.
Îl atrage viaţa culturală şi literară ieşeană. Aici participă la Cenaclul literar al Iaşului alături de nume mari de scriitori, poeţi, oameni de cultură şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Gr. T. Popa ş.a. Într-un interviu, soţia sa mărturiseşte că era timid şi nu voia să citească în cenaclu poeziile sale pe care le purta în buzunar. Sadoveanu ştia acest lucru şi într-una din sedinţe îl roagă să citească şi este foarte apreciat. În Iaşi a colaborat la revistele: „Cadran”, „Însemnări ieşene”, „Luceafărul”, „Lumea-bazar”, „Pagini moldave”, „Tot”, „Teatrul”, „Viaţa românească”. În timpul studenţiei, împreună cu Costel Ioanid editează revista „Humorul literar” (1932), în care au publicat neretribuiţi mari condeie: G. Topîrceanu, Al. O. Teodorescu, M. Codreanu, Otilia Cazimir ş.a. La Arad este consecvent cu pasiunea sa literară şi va conduce cenaclul literar „Alexandru Sahia”.
Membru al cenaclului literar „George Călinescu” din Bucureşti, Ştefan Ciobotăraşu a continuat să scrie poezie. Aici a colaborat la „Informaţia Bucureştiului”. Pe ciornele privind munca de realizare a rolurilor, din loc în loc scria versuri şi desena portrete ale personajelor pe care le interpreta.
Ştefan Ciobotăraşu a scris poezii, sonete, satire, pagini de jurnal, însemnări, piese de teatru, având ca teme de inspiraţie: natura, iubirea, mediul artistic în care trăia, oamenii cu viaţa lor reală. „Gustul pentru poetic s-a născut la mine poate din dorinţa evadării. La început, a fost poezia populară. Ea a stăruit mult timp în mine fără să ştiu, ca un ochi adînc de fîntînă. O intuiţie gravă pentru melodie şi ritm, pentru freamăt şi culoare”.
Prietenul şi colaboratorul său Aurel Leon consemnează: „Fără să-şi dea seama Ciobotăraşu a trecut chiar ca poet sub influenţa sonetistului, supunîndu-şi impulsurile năvalnice de senzual primitiv controlului lucid al raţiunii. Treptat, a topit materia primă adusă din experienţa satului în aliaj apt pentru gingaşă filigranare. A optat pentru sonetul, să-l numim cerebral. Bineînţeles fără ca, Mihai Codreanu să i-o fi impus, cu numai din admiraţie pentru profesor, acea admiraţie care te face să ţi-l alegi model. Dacă nu l-a putut imita în eleganţa vestimentară şi gestică, Ciobotăraşu rămînînd în această privinţă „nealterat”, l-a urmat în eleganţa poetică”. A publicat poezii în presa vremii. Avea intenţia să publice o plachetă de versuri, un jurnal şi o carte cu piese de teatru, din păcate nu a făcut-o. După prematura disparţie a autorului, soţia trimite materialele spre publicare la Editura Cartea românească, dar s-au „pierdut”. În întreaga sa creaţie literară, dar mai ales în paginile de jurnal şi însemnările sale foloseşte un grai dulce moldovenesc, apropiat de cel al marelui povestitor român Ion Creangă.
Pe 20 iulie 1930, Ştefan Ciobotăraşu o cunoşte pe Aurelia Donose la un bal în comuna vasluiană Deleni, elevă a Şcolii comerciale superioare din Brăila. Se logodesc în anul 1933 şi se căsătoresc în anul 1934. La 12 august 1940 se naşte unica fiică, botezată Magda. Tatăl era mobilizat la Focşani, dar a venit ca un „vultur” să-şi vadă fata. „Era nebun de bucurie că semăna cu dînsul”. Căsătorită Fotescu, are un băiat Răducu şi au emigrat în Germania.
Actorul, om al cuvântului scris şi bine rostit face o mărturisire esenţială: „Iubesc viaţa, o iubesc cu ochii, cu urechile, cu nasul; iubesc iubirea!”. Din păcate viaţa a fost nedreaptă. Pe data de 27 august 1970, în timp ce aştepta maşina pentru a ajunge la Piteşti, unde se filma „AŞTEPTATEA”, trece în lumea celor drepţi, intră în Împărăţia Cerurilor, rămânând veşnic viu în sufletul tuturor românilor.
După 110 de ani de la naştere pe aceste minunate meleaguri moldave și o jumătate de veac de la plecarea la Domnul, îi aducem un pios omagiu și veșnică recunoștință de la Vaslui, pentru că, de câte ori revenea aici, exclama: „EU SÎNT, ŞI-S LA MINE ACASĂ!” Într-o scrisoare, fiica actorului, Magda Fotescu ne mărturiseşte: „Ştiu sigur un lucru – indiferent unde s-a aflat de-a lungul carierei sale artistice, inima omului, tatălui şi actorului Ciobotăraşu a rămas însă pentru totdeauna aici, pe aceste locuri atât de dragi lui”.
Fiul Lipovăţului şi, în aceeaşi măsură al Vasluiului va rămâne pururea în mintea şi sufletul vasluienilor şi a tuturor românilor ca o „Prezenţă poate unică în istoria teatrului şi filmului românesc, Ştefan Ciobotăraşu a creat o surprinzătoare diversitate de eroi, fiecare cu propria-i viaţă, dăruit cu emoţie, căldură umană şi autenticitate, dar, dincolo de personaj, regăsim totdeauna personalitatea complexă, de o uimitoare vitalitate, a acestui artist”. (Aurel Leon – Destinul unui actor – Ştefan Ciobotăraşu).
Bunul Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!

Vasilica Grigoraș

Este posibil ca imaginea să conţină: 8 persoane
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

George ROCA: INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

 

 

George ROCA: Delicată, modernă, interesantă, sofisticată, prietenoasă, comunicativă, expresivă, harnică, educată… sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Dumneavoastră cum v-aţi defini, distinsă Daniela Gîfu?

Daniela GÎFU: Toate astea la un loc… şi ceva în plus. Sunt născută sub semnul Capricornului… Semn de pământ. Prin urmare, sunt ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzuită, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua. Dar mi-e să nu-L înfurii pe Cel de Sus!

De fapt, am o viaţă activă. Uneori exagerez de teama să nu fi pierdut timpul pe astă lume. Mereu îmi propun prea multe şi asta – probabil – mă înclină spre tristeţe. Dispun de un spirit… versatil. În sensul că, mai mereu – hmm, dacă voi continua, e posibil să mă tem şi de mine însămi – îmi schimb obiectivele, oricât de fermă mi-ar fi voinţa. Şi, cred că cel mai vădit defect al meu, păstrez amintirea ofenselor primite.

George ROCA: Puţină istorie personală, vă rog! Amintiri plăcute… din copilărie…!

Daniela GÎFU: Amintiri… Sunt unele cuvinte al căror sens este, sau ar trebui să fie, tăinuit. Sunt originară din Bârlad şi o mândrie locală am purtat-o mereu cu mine. Cine nu a auzit de primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Muntenia, Alexandru Ioan Cuza? Sau de poezia „Gândăcelul” scrisă de poeta Elena Farago? Sau de inegalabilele portrete de copii realizate de pictorul Nicolae Tonitza? Sau de lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond? Sau de piesa de teatru „Take, Ianke şi Cadâr” scrisă de dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe? Sau de savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului.

De altfel, o amintire tare dragă mie a fost vizita pe care am făcut-o în toamna anului 1992 doamnei sale, Rodica Procopiu, care s-a dus la cele veşnice la vârsta de 101 ani. Aveam 19 ani şi eram deja studentă în anul I la Facultatea de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC), facultate pe care am ales-o cu gândul să fac o carieră în cercetare. Avea o memorie absolut sclipitoare.

Şi, special l-am lăsat la urmă, fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă nici nu votase.

Dar să revin la… amintirile copilăriei. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!!

George ROCA: După terminarea studiilor liceale ce v-a determinat să vă înscrieţi la facultatea de fizică!? Aţi intrat, în felul acesta, în universul tainic al biofizicii şi biochimiei. V-aţi apropiat astfel, citindu-i şi studiindu-i, de eminenţi dascăli şi cercetători în materie: Emil Palade, Henri Coandă, Şerban Ţiţeica, Radu Grigorovici, Ştefan Procopiu, Wilhelm Reich,  Alain Lloyd Hodkgin, Walter Gilbert, Selig Hecht şi alţii. Prin ce se remarcă această ştiinţă numită „fizică”? Cine v-au fost profesorii şi ce curs v-a plăcut mai mult?

Daniela GÎFU: Am amintit deja… că Ştefan Procopiu a trezit în mine un patriotism local alimentat şi de profesorul Ioan Adam, cel care, săptămână de săptămână, îmi veghea timizii paşi în cunoaşterea misterelor fizicii. Ca studentă la Facultatea de Fizică am învăţat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg pe ce drum mi-ar plăcea să merg. Cu admiraţie şi stimă mă gândesc la profesorul meu Mihai Toma, primul de care mă leagă momente minunate. O altă amintire tare dragă mie. Aveam ore de Mecanică cuantică de la 8, oră pe care şi acum o evit. Prefer să-mi încep ziua, profesional, după ora 10. L-am aşteptat la pauză. Vădit marcată de moment, am început să mă scuz că întârziasem pentru prima oară. Cu un zâmbet părintesc pe care nu-l voi uita niciodată, mi-a spus: Întotdeauna există un „prima oară”. De altfel, acelaşi minunat Profesor, m-a încurajat când am fost pentru puţină vreme reporter la o televiziune locală. Dumnealui i-am luat primul meu interviu, axat pe probleme studenţeşti. Pe atunci era prodecan. Şi…, mai apropiat, în 2010, domnul Profesor a răspuns invitaţiei mele de a participa la susţinerea primului meu doctorat. La final, a vorbit minunat. Îi savuram vorbele, care au continuat faţă-n faţă, oferindu-mi un boboc de trandafir alb pe care l-am păstrat în manuscrisul tezei.

George ROCA: După terminarea facultăţii aţi început să lucraţi în domeniul cercetării?

Daniela GÎFU: Da, o vreme. Vreau să zic, în ultimii ani de facultate (4 şi 5) alesesem ca specializare biofizica. Eram pasionată de tot ce însemna bionică. Şi acum, mărturisesc faptul că sistemul nervos central mă fascinează. Împreună cu doamna profesor Doina Creangă, care credea mult în viitorul meu, începusem să scriem articole privind infuenţa radiaţiilor Hartman (emise de unda tectonică) asupra sistemelor biologice. Imediat după absolvire, m-am înscris la studii masterale. Tot în biofizică. Pe vremea aceea se numeau studii aprofundate. Aşa a început o nouă etapă în viaţa mea, pe care nu o vedeam în altă parte decât în cercetare. O alegere mai puţin inspirată, însă, a curmat o vreme îndelungată visul de a deveni cercetător.

George ROCA: La câţiva ani după absolvirea primei facultăţi aţi urmat o altă facultate! V-aţi încununat cu un masterat şi cu un doctorat trecând de la fizică la filozofie, studii politice şi comunicare. Care a fost motivaţia acestor schimbări? Prin câte centre universitare v-aţi plimbat paşii? Care au fost împlinirile profesionale după un asemenea efort academic?

Daniela GÎFU: Din tainele vieţii… Da, în 1998 am decis să mă stabiliesc în Cluj-Napoca, în speranţa că o schimbare însemnată îmi va readuce echilibrul în viaţă. Dar, Clujul nu e un oraş care să te primească doar pentru că eşti tânără absolventă de fizică la Iaşi. Stigmatul de moldoveancă avea să-mi dea puţin de furcă. A trebuit să învăţ să fiu ardeleancă! Începând cu graiul, vai, Doamne!!!, ce grai moldovenesc trădam?! Am avut însă cu mine acel îngeraş păzitor (cum suntem învăţaţi de mici) care a vegheat asupra-mi. Treptat m-am integrat printre clujeni. Vreau să spun, Clujul m-a adoptat!

Am început să lucrez cu copii, începând de la vârsta de 5 ani până la 14 ani. Aveam un magnetism aparte asupra lor, declarată de părinţii şi dascălii acestora. Le ţineam cursuri de calculatoare (o oră curs şi una de jocuri). De-atunci nu m-am mai jucat pe calculator. Am făcut-o atunci pentru o viaţă.

Apoi, în 1999, am cunoscut-o pe directoarea de la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca. Colaborarea s-a dovedit de bun augur pentru mine, care m-a şi angajat ca referent cultural. Aici coexista şi Universitatea Populară, unde mai multe personalităţi clujene susţineau expuneri pe diverse teme: educaţionale, culturale, ştiinţifice, sociale. Se ivise prilejul de a mă familiariza cu conceptul de Life Long Learning, ceea ce se pare că mă însoţeşte oriunde aş merge.

În toamna lui 2002 am decis să-mi continui studiile. Dar…. în comunicare. Cu doi ani înainte, în august 2000, la un seminar pe tema „Educaţia permanentă a adulţilor”, organizat la Buşteni, am avut bucuria de a-l întâlni pe prof. Dumitru Borzun. Pur şi simplu, m-a fascinat discursul său. Interactivitatea pe care nu o cunoscusem în procesul meu de formare. Este şi ceea ce practic cu studenţii mei, care răspund extraordinar. Se simt implicaţi, motiv pentru care rezultatele se reflectă în viaţă, atât în calitatea lor de studenţi, cât şi după. Am ştiut că am nevoie de o schimbare. Lucram deja în educaţia adulţilor. Fizica nu mă mai avantaja.

George ROCA: Studiile post-doctorale v-au ajutat să lucraţi într-un mediu academic. Aţi fost, şi mai sunteţi, cercetător ştiinţific, lector şi profesor asociat la mai multe catedre din diferite oraşe, precum Iaşi, Craiova, Cluj! Ce materii/ştiinţe predaţi studenţilor dvs.?

Daniela GÎFU: Au fost pietrele de temelie la care construiam, ca Manole, de ani de zile… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care terminasem masteratul în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (cunoscut în lumea ştiinţifică drept NLP – Natural Language Processing), acest fapt m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi că cercetarea, chiar dacă nu în (bio)fizică, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult.

Un început anevoios, adesea pe picior de plecare de unde venisem. Şi, totuşi, am refuzat barierele. Asta a şi fost cheia carierei mele în formare. Din 2011, adevărul e că duceam lipsa activităţii didactice, am început o minunată colaborare cu prof.univ. Dan Stoica la două catedre, Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). Seminariile pe care le ţin sunt: „Introducere în ştiinţe ale comunicării” (anul I, studii de licenţă), „Comunicare şi relaţii publice” (anul III, studii de licenţă) şi „Comunicare internă” (anul III, studii de licenţă). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof.univ. Mihai Dinu Gheorghiu avem o disciplină numită „Psihosociologia comunităţii”, la masteratul de Relaţii umane şi comunicare (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei).

După finalizarea studiilor postdoctorale, am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică, devenită a doua mea casă. Profesională şi nu numai. Aici am avut şi am ocazia să mă dezvolt, având condiţiile necesare şi suficiente pentru a-mi construi cariera. Am şi propriul meu curs numit:  „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (anul II, studii masterat). De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică. Ceea ce şi fac din toamna lui 2013. E năucitoare viaţa. Viaţa mea!

George ROCA: Aţi scris nenumărate studii şi cărţi de specialitate. Puteţi să îmi enumeraţi câteva titluri şi tematica pe care o abordează?

Daniela GÎFU: Prima a fost chiar teza mea de doctorat „Violenţa simbolică şi discursul presei scrise. Analiza unei campanii electorale”, desigur adaptată pentru o apariţie editorială, pe care am publicat-o în 2011 la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, intitulată „Violenţa simbolică în context electoral”. Tematica este practic anunţată de titlu: „Discursul politic”. Analizez formele şi strategiile discursive de care fac uz politicienii, mai ales în context electoral. Aici am analizat campania prezidenţială din 2009.

În acelaşi an, am publicat un volum intitulat „Dezvoltare comunitară şi incluziune socială în perspectivă socio-economică”. Este o colecţie de articole ştiinţifice din domeniul ştiinţelor sociale, semnate de mai mulţi doctoranzi sau cercetători postdoctoranzi de la acea vreme, pe care am coordonat-o cu Mihai Dinu Gheorghiu.

În 2013, am publicat la Editura Academiei Române cartea „Temeliile Turnului Babel”. O perspectivă integratoare asupra discursului politic, o vastă privire de ansamblu asupra temeiurilor comunicării politice, în general, şi ale discursului politic, în particular. În acest peisaj general, analiza de conţinut pe care am propus-o a avut drept subiect, Codul Muncii din 2011, pe vremea guvernării lui Emil Boc. De altfel, la fel ca în teza de doctorat, am folosit un instrument computaţional care vizează latura cantitativă a analizei semantice a discursului politic, la acea vreme primul pe piaţa românească.

Aş mai aminti două evenimente organizate de Facultatea de Informatică de la Iaşi în parteneriat cu Academia Română, Asociaţia Română pentru Inteligenţă Artificială şi Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, care se finalizează şi cu publicare de volume unde sunt şi eu părtaşă. „BringITon! Catalog”, ediţiile din 2012 şi 2014, este o colecţie de rezumate care descriu proiectele studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor de la informatică, supervizate de profesorii lor. Acestea cointeresează diferiţi parteneri industriali ori potenţiali investitori într-un dialog direct în timpul expoziţiei de postere. „Proceedings of The 11th International Conference Linguistic Resources and Tools for Processing The Romanian Language” (ConsILR-2015) este de asemenea un volum colectiv, care include articole semnate de distinşi profesori, studenţi şi cercetători din domeniile inteligenţei artificiale şi filologie.

Aceste volume sunt coordonate împreună cu mai mulţi colegi de la Facultatea de Informatică, al doilea volum aflându-se deja la ediţia a XI-a. An de an cu ocazia Conferinţei Consorţiului de Informatizare pentru Limba Română, intitulată „Resurse lingvistice şi instrumente pentru prelucrarea limbii române” se publică volumul lucrărilor prezentate, precedat de un proces atent de revizuire în care-i regăsim pe acad. Dan Tufiş, alături de prof. Dan Cristea, membru corespondent al Academiei Române, ambii fiind şi tutorii mei în pregătirea tezei de doctorat în informatică. De altfel, acestora le datorez revenirea mea în universul cercetării. Mă întreb dacă voi avea atâtea zile să mă revanşez pentru şansa pe care am primit-o a doua oară?!

George ROCA: Ne cunoaştem de câţiva ani prin intermediul revistelor literare virtuale cu care colaborăm. Cum şi când aţi produs primele creaţii literare? Ce vă place să scrieţi mai mult, proză sau poezie?

Daniela GÎFU: Da, este un privilegiu să mă pot bucura de prietenia dumneavoastră, stimate George Roca. Nu ştiu în ce măsură vă mai amintiţi, dar mi-aţi scris prima oară un mesaj, felicitându-mă pentru un interviu pe care îl luasem sculptorului Geo Goidaci.

Începuturile mele literare… hm!, pe la începutul anilor 2000 începusem să public în revista „Cetatea culturală” din Cluj-Napoca, îngrijită de dl. Dan Brudaşcu, unul dintre primii oameni care mi-au întins o mână prietenească la sosirea mea în Cluj-Napoca. Pe atunci lucra la Primărie, iar din 2000 a devenit deputat PRM, partidul edilului din acea vreme, Gheorghe Funar. Da, o altă etapă interesantă din viaţa mea. Realmente, erau nişte încercări, dar încurajările şi sugestiile pe care le primeam mi-au fost de folos. Apoi, Dumnezeu să-l ierte!!!!, cel care avea să-mi devină părinte în ale scrisului, Artur Silvestri, mi-a îndrumat filă cu filă cuvântul scris. Treptat, am început să colaborez cu Lucian Hetco de la revista „AGERO” din Stuttgart şi cu multe alte reviste din ţară. Dar, într-o formă sau alta, am rămas fidelă cuvântului religios. E adevărat, am abordat şi alte limbaje. Prefer eseul. Fără a mă considera poetă – deşi în ochii unui prieten de la Cluj-Napoca, Ion Cristofor, sunt o poetă – când sunt foarte obosită sau îndrăgostită, scriu versuri. Reminiscenţele adolescenţei trăite în regimul comunist şi într-o familie care mă păzea ca pe sfintele moaşte aduse din Israel.

George ROCA: Sunteţi redactor şef al unei reviste de limbă română numită semnificativ „Destine literare”. Tocmai din Canada! Cum este posibil, mai ales că dumneavoastră locuiţi în România? Care sunt obiectivele şi dezideratele acestei publicaţii? Cu ce alte reviste aţi colaborat şi colaboraţi în prezent?

Daniela GÎFU: Relaţia mea cu „Destine-le literare” din Montréal (Canada) a început tot în România. Mai precis la Cluj-Napoca, atunci când dl. Alex Cetăţeanu, împreună cu dl. George Filip, fuseseră invitaţii de onoare ai unui eveniment literar organizat la sediul revistei „Oraşul”, unde lucram în regim „part-time”. Atunci am aflat de revista „Destine literare” şi am primit primul număr al ei, care abia văzuse lumina tiparului. Intenţiile celor doi de a promova creaţiile scriitorilor români din România şi diaspora se suprapuneau peste ideea unui proiect pe care-l aveam în gând de mai multă vreme. Pur şi simplu, am început să lucrăm împreună. Îmi place să cred, aşa cum chiar dumneavostră aţi spus-o într-unul dintre mesajele trimise, că revista se îmbunătăţeşte de la număr la număr. Ce pot spune laudativ, avem semnatari dintre cei mai de seamă, ceea ce înseamnă o confirmare că trebuie să continuăm. Şi o facem. E adevărat, ne-am dori mai multe texte scrise în limbile engleză şi franceză. Deocamdată, avem, graţie colegei Maria Muguraş Petrescu, traduceri în limba engleză.

În afară de Destine literare… Hmm, dacă timpul ar fi mai generos?! Scriu la „Candela” de Montreal (am o rubrică permanentă acolo, „Filosofia discursului politic”), condusă de un foarte bun prieten, Victor Roşca, care mă anunţă din timp să trimit material. Am o relaţie minunată cu revista de cultură „AGERO” din Stuttgart, îngrijită de dl. Lucian Hetco, revista „Gând Românesc” de la Alba-Iulia (redactor, dl. Virgil Şerbu Cisteianu), Revista de „Recenzii” de la Craiova (redactor, dl. Dan Ionescu) etc… Sunt prezentă în reviste doar atunci când am ceva de spus. Altfel, evit să trimit articole doar de dragul de a trimite. Dar, îmi lipseşte foarte mult colaborarea cu un alt minunat prieten, dl. Corneliu Leu  (Dumnezeu să-l odihnească şi pe dânsul!) care îngrijea „Caietele periodice cu dezbateri, opinii şi considerente referitorare la nevoile României”, unde împreună şi cu prof.dr. Mihai Berca şi prof.dr. Adrian Severin eram moderatorii dezbaterilor „Grupului de Reflecţie privind Democraţia reală”. E un proiect în care am crezut şi care ar trebui să continue.

George ROCA: Cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată faţă-n faţă, fizic, am devenit prieteni şi colaboratori pe parcursul anilor. Ne-am împărtăşit deseori gândurile, ideile şi preocupările. Ce proiecte de viitor aveţi? Mă refer la taina scrisului şi ale celor din domeniul învăţământului universitar.

Daniela GÎFU: Da, este unul dintre privilegiile pe care ni le oferă Internetul. Pentru mine prietenia e sacră şi nu sunt vorbe de dragul de a fi scrise. Am simţit că pot fi eu, sentiment care nu apare la orice pas. Mulţumesc pe calea asta de reciprocitate şi la cât mai multe interacţiuni pe drumul scrisului, fie el şi virtual. Anul trecut am regretat că nu ne-am putut întâlni faţă-n faţă. Sper ca la următoarea dumneavoastră venire în România – sau, cine ştie, poate voi veni eu la Sydney – să putem sta de vorbă în faţa unei cafele foarte lungi. Multe se pot scrie pe Internet, dar eu sunt de modă veche. Prefer să respir acelaşi aer cu prietenii. Proiecte? Să continui ce-am început. E foarte mult de muncă şi timpul nu e mereu aliatul meu.

George ROCA: De curând, pe data de 10 ianuarie 2016, aţi împlinit 42 de ani! O vârstă frumoasă! Un secret pe care merită să-l dezvăluim cititorilor noştri! În realitatea fotografică păreţi mult mai tânără. Cum aţi reuşit să vă menţineţi forma fizică şi prospeţimea juvenilă? Faceţi sport? Aveţi o dietă specială?

Daniela GÎFU: De fapt 43! Hmmm, nu mai e o aşa de frumoasă vârstă, când e vorba de o femeie. Da, probabil că, fără excepţie, toţi sunt uimiţi de această tinereţe pe care am reuşit să o conserv. Cred că se datorează modului în care îmi trăiesc viaţa. Nu fumez, nu beau, nu pierd nopţile, am grijă de pielea mea, fac sport, mănânc cât mai crud. Şi… iubesc!!!

George ROCA: Deoarece acest interviu este neconvenţional, mi-am permis să vă pun unele întrebări care nu aparţin de domeniul ştiinţei sau literaturii. Aş mai avea o ultimă întrebare. Deci: Ce vă bucură şi ce vă supără cel mai mult!?

Daniela GÎFU: Mă bucură prietenia, tinereţea sufletească şi activitatea cu studenţii şi mă supără minciuna, laşitatea şi snobismul.

George ROCA: Wow! Aici la Sydney, îmi frec mâinile de bucurie că am realizat acest interviu! Vă mulţumesc mult pentru spumoasele răspunsuri şi vă doresc bucurii şi sănătate!

——————————————–

* Daniela GÎFU (Dr.Drd.), născută la 10 ianuarie 1973, la Bârlad. Doctor în filozofie (comunicare), specialist în comunicare şi relaţii publice, doctorand în informatică, cadru universitar, cercetător ştiinţific, redactor şef al revistei „Destine literare”, scriitor, eseist, poet, şi de curând şef al departamentului de Jurnalism din cadrul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

A consemnat,

George ROCA

Sydney, Australia – Iaşi, România

15 martie 2016

Vasilica Grigoraș – OBSESIE

privesc ringul de dans
sclipicios și-amar
din pustietatea lumii

ape slobode cu gheață în sânge
adevărate împroșcătoare
cu venin într-un jet amețitor
nu mai dau răgaz omului să dezlege
zalele întortocheate ale timpului

clipe ale eternității
presărate ditirambic
într-un film horor
cu imagini neguroase
și înțelesuri nedefinite

trăim neputincioși
într-o visare diabolică
și asistăm la o stranie melancolie
cumințenie facilă, ciudată
cu accese de violență deghizată
și falsă bunăvoință
zâmbete de împuşcături
în realitate năvalnică
obsesie de putere și bani

Din vol. „Stropi de toamnă verde”, Iași, PIM, 2020

Vasilica Grigoraș – Senryu

Mulțumiri scriitorului, poetului, epigramistului Vasile Vulpașu, directorul ziarului „Informația de Strehaia” și colectivului redacțional pentru publicarea unor secvențe de senryu. Sincere felicitări pentru conținutul bogat și interesant al publicației.

ALEGERI (secvență senryu)

forfotă mare –
discursuri de candidat
baloane de săpun

trenuri pe cale –
la vot macazul schimbat
de-aceiași acari

vreme de alegeri –
ploile aranjate
iarăși din senin

sfârşit de brumar –
candidaţii pătaţi
firavi fulgi de nea

campania-n toi –
iarăși se dau în stambă
marionetele

în prag de-alegeri –
unele cârtiţe ies
la suprafață

FOTBAL (secvență senryu)

meci zi și noapte –
pe banca rezervelor
soţul faultat

șuturi în poartă –
vecina iar în osfaid
dând-o în bară

descoperire –
dând cu capul în poartă
sună goool!

stând doar pe tușă –
așteaptă transfer pentru
soţul titular

greşind iar poarta –
la faultul șefului
vede stele verzi

cartonaș roșu –
de la o poartă la alta
glasul banilor

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Ben Todică – DE VORBĂ CU ÎNGERII

     – Atunci, trăiam normal!
Și acum putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte… din interior! Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de gând…
     – Atunci ce îl face pe un homosexual homosexual? E un act actoricesc?
     –  Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și să ceară drepturi… Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se încuraja extinderea anormalității în societate – acum, este încurajată, susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că, indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!
     – Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex! În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen. Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate, democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”, adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic, că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.
     – Înrobiți prin limba pe care o înnoadă toată ziua prin instituții!?
     – Și suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/distructivi?
     – Am avut un sistem de educație al minții și intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și nu e la modă în capitalism azi… etc.?
     – Nu am o idee clară în ce măsură ai fost atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus, dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri, ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii… DAR, nu înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum, ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv – iar retribuția era batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu…) Iată, în amănunt. Materii principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari, foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc…
     – Se învăța la cel mai înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?
     – Oare?!  Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar…
     – Aveți foarte mare dreptate! Toți avem unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia, în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați. E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020. Nu se vor înțelege niciodată. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.
     – Scuzați, nu am făcut niciodată această afirmație.  Sau una vorbim și bașca ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime, piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie, baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor socialiste – ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate – una spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca de acasă: Nicio vorbuliță despre…
     – Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de muncă?
     – Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față, ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea, inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși…. Ar fi din plin motive să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare, văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte țări,  – acesta e înțelesul patetic al sufletului meu.
     – Fiecare om de pe Terra este un unicat! Nu mai avem scriitori curajoși azi!?
     – Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii, departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul, iubirea, durerea, minciuna, trădarea, toate sunt individualizate, puse pe seama unuia sau a altuia dintre personajele romanului, povestirii, scenariului. Întâlniri, discuții, controverse, interese divergente, toate astea fac intriga unui roman.
     – Și am ajuns la multele noastre asemănări. Mai întâi, esențialul, suntem două firi de artiști – și mai puțin contează în ce domeniu ne-am manifestat. Deci artiști, oameni sensibili, impresionabili când ni se prezintă aspecte din drama umană. Încercând să decelăm particularul dar și ce anume este general-uman în traiul semenilor noștri.  Alte asemănări?
     – Avem aceleași opțiuni privind valoarea etern umană. Dreptatea, frumosul, adevărul, iubirea de neam, de patrie, familie. Suntem credincioși, fără fățărnicie – nu mai contează când ne-am atașat pe față credinței, căci aspirația spre divinitate/ etern, valoare umană ne-au fost mereu treze. Spun: nu contează că dumneata ți-ai intuit vocația de la 6-7 ani și te-ai direcționat spre desen, sculptură, artă cinematografică, actorie etc., etc., pe când eu am ajuns târziu, cu mari și penibile ocoluri, la convingerea în propriul talent, în vocația scrisului. Încă în copilărie am bănuit că aș fi diferit de ceilalți; dar modestia și teama grozavă de eșec, de penibil, m-a împiedicat să le iau fața celor de vârsta mea. Au trecut 2 decenii până m-am consolidat în mine ca persoană, astfel încât să nu mi se pară că sunt un impostor. La 22 de ani am trimis prima poezie la Poșta redacției.  La 24 am debutat în reviste, abia la 30 m-au editat cu prima carte de proză.
     – Ce-i drept, în arta scrisului, poeții se reped să ia fața, dar se cam pierd după 2-3 volume bune; prozatorul se edifică mai anevoie, bâjbâie până își găsește vocea proprie, stilul care să-l reprezinte ca individualitate artistică.
     – Nu insist. Ne mai asemănăm în preocuparea pentru imagine, pentru arta fotografică până una-alta – și iată că eu însumi am avut expoziții foto, am scos un album de artă fotografică, apoi încă unul.
     – Dar ne-a interesat și filmul ca atare?
     – Eu am fost un împătimit al artei cinematografice. Am luat premiul național pentru subiecte de film în 1970. Dar… Nu eram pe linie… Îl aveau pe Titus Popovici, pe Eugen Barbu, pe Fănuș Neagu, Ion Băieșu și alții Mircea Sântimbreanu, ca șef al cinematografiei, mi-a aruncat din mers: Găsește-ți un regizor! Îl aveam, dar intrase în conflict cu stăpânirea, după Sezonul pescărușilor, film interzis de însuși Ceașcă…
     – Și mai avem în comun marea îndemânare pentru tot ce poate face un om cu mâinile și cu ingeniozitatea și perseverența/ și modestia lui. Căci și de modestie e vorba, nu doar de înzestrarea de la mama.
     – Alte personalități, chiar excepționale, nu au astfel de îndemânări. Țuțea, pe care îl citez, avea o vorbă: Pot întocmi planul economic al unei țări, dar  nu mă puneți să fac ceva cu mâinile mele…
     – Și câte n-ar mai fi de comentat. De exemplu, spui: am vizitat un număr de 18 țări. În ideea că astfel ți-ai putut face o imagine de ansamblu. Sunt deci două laturi ale lumii românismului, două aripi, ca să fac o trimitere la sugestia din frumosul titlu al cărții lui Ben Todică -, sunt aspectele realităților din țară și pe de altă parte cele ale românilor din diaspora. Nu m-ar fi putut interesa ca mari noutăți nici susținerile privind țara, aspecte prea îndeaproape și îndelung cunoscute mie, cum nu m-ar lua prin surprindere nici atitudinile unor români de dincolo, probleme identitare către care am avut ciulită o ureche specială; ci m-a emoționat cu adevărat tocmai modalitatea în care ai trecut prin filtrul personal și prin ardenta simțire de român dezrădăcinat toate aceste idei și simțăminte – într-o vreme când lumea a devenit cu dinadins autistă, căci excedată de avalanșa știrilor mondiale, nediferențiate, confuze, deconcertante, lansate înadins ca să-l năucească pe bietul contribuabil, cât să devină numai bun de manipulat, pe cât se crede el destupat la minte, informat, chiar echidistant, iar nicidecum găgăuță, nu?
     – Și, în aceste schimburi de păreri cu cei mai diferiți adresanți, sigur nu putea să lipsească necesarul patetism patriotic, nici senzația că asta e ultima noastră șansă!?
     – Asta se tot întâmplă… Nu există sentimente/trăiri mai curate, mai profunde/mai general umane decât dragostea de sine și de aproapele, dragostea de părinți, de familie, de neam, de limbă, de istoria frământată și mereu nedreaptă a românilor. Se întâmplă însă că aceste lucruri, care ne sunt dragi și sfinte (dacă nu cumva ne-am delabrat deja, iremediabil), se întâmplă că aceste sentimente minunate, strict omenești, însă mereu resuscitate, etalate etc, au sfârșit prin a se parazita cu rumegușul și șpanul vieții, într-o societate care pare să-și fi ieșit din matcă… Aici și peste tot în lumea mileniului III. În ce mă privește, anume din marea prețuire a acestor trăiri supreme, am pudoarea să nu fac mai niciodată caz de dânsele, ci le cultiv în mine, ca pe odoare, mă adăp din apa lor vie, renăscătoare, mă sprijin pe trainicii lor piloni nevăzuți și astfel izbutesc să merg mai departe, în demnitate. Și să-mi văd de truda mea scripturală.
     – Acum, anume despre iubirea de neam și de țară și de limbă ați vorbit, tocmai pentru că le prețuiți fără limită. Puteți să vă referiți doar la calitățile de scriitor ale lui Ben Todică din Ciudnovița – Sudul Banatului?
     – Se întâmplă un lucru minunat, nu neapărat de bănuit la un artist polidotat: cineast, realizator radio și TV, recitator, cântăreț etc. etc; se întîmplă că, adresându-se diferiților prieteni de prin toată lumea, Ben Todică, anume pentru a fi mai convingător, simte nevoia să vină cu aminitiri din copilărie și adolescență, să evoce locuri, oameni, scene, întâmplări, dialoguri, păstrate  în subteranele memoriei sale prodigioase. Și avem, chiar dacă autorul nu a avut cu dinadins în vedere acest lucru, avem o foarte frumoasă, incitantă, emoționantă poveste de viață, o rememorare delicată și de neasemuită pregnanță a unei vieți și a unei lumi miraculoase, căci unică.
     – E trist că suntem muritori și nu avem șansa să trecem prin toate trăirile lumii. Dar pe cei pe care destinul îi oferă cadou minților noastre îi onorăm și cântăm în fața Domnului ca mulțtumire.
     – Dragă Benule, Legătura noastră frățească nu este biologică, ci spirituală, de aceea este mult mai trainică, mai profundă, cu rădăcini dincolo de această viață. De fiecare dată când se întâmplă evenimente bulversante – de anvergură individuală sau colectivă – eu mă întreb de ce a îngăduit Dumnezeu, ce vrea El de la noi. În conjunctura prezentă, simt tot mai mult că El vrea regenerarea în structura celei mai mici celule a societății, adică revenirea Omului la esența sa divină. Prăbușit în animalitate, omul trebuie să se trezească, să se purifice, să se regenereze, să se înalțe. Lupta se dă la nivel individual, în fiecare om, iar acolo noi avem puterea de a schimba – în afară trebuie să ne supunem legilor! Când fiecare individ va birui întunericul din el (mai mult sau mai puțin, atâta cât este) și se va (re)aprinde ca o candelă Iubirii de Dumnezeu, atunci se va produce schimbarea și la nivelul organismului întreg care este societatea.
Să nu așteptăm de la alții, să săvârșim lucrarea divină în noi înșine, fiecare!
Cu solidaritate frățească,
Ingerii

Ben TODICĂ – SCULE sau DUMNEZEI (SF 6)

Sărutul, primul vis. Mi-aduc aminte că de câte ori veneau musafiri din alte părți ale țării, noi, tinerii ne adunam în casa unuia dintre noi și sărbătoream evenimentul. Dansam, jucam cărți și remi sau boabe, spuneam glume și ghicitori sau întrebări din istorie la care, dacă nu știai răspunsul, primeai pedepse. Eram înghesuiți unul în altul. Nu ne era frică de viruși. Singurul virus era iubirea. Eram băieți și fete între 14 și 18 ani și ne jucam jocul sticlei, pe care o învârteam pe podea și în dreptul căruia dintre noi se oprea gâtul sticlei, ieșea afară din cameră, pe coridor unde era întuneric și nu ne vedea nimeni și ne sărutam. Cel care conducea jocul îți punea întrebări și în funcție de răspuns primeam ca premiu un număr de săruturi cu cine aveam norocul dat de sticlă. Un sărut fermecat nu se termina ușor. Emoția naturală a sufletelor făcea noi conecții, declanșau noi senzori în trupul tânăr. Sărutul minunat e ca și cum a-i îndulci laptele cu miere, însă dacă nu se potrivește e ca și cum a-i amesteca apa cu uleiul sau chiar mai rău. Multe perechi dacă nu se plăceau se conformau cu jocul ieșind afară, dar nu se sărutau.

După ce am terminat școala profesională din Bocșa, am primit o lădiță cu scule pentru că eram de acum muncitor calificat și aveam în ea un ciocan, patent, cheie franceză, mox, șurubelnițe, chei fixe și reglabile, un șubler, micrometru, o ruletă, riglă etc. Toate acestea erau instrumente care aveau rolul să mă servească, să mă ajute să-mi îndeplinesc în bune condiții meseria, cu succes până la adânci bătrâneți. Am înțeles că fiecare sculă își are meritul ei și că toate sunt acolo spre beneficiul meu, să mă servească, „toate” în mod egal în evoluția muncii mele. La fel precum natura însăși s-a echilibrat și perfecționat, în evoluția sa cu respect pentru fiecare specie, plantă, insectă, microorganism sau elefant, la rândul lor participând la buna funcționare a creației, a legilor fizice și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Le-am iubit pe toate la fel, fără discriminare pentru că le-am înțeles unicitatea și importanța de neînlocuit a fiecăreia dintre ele.

Omul s-a inspirat din natură și s-a perfecționat în existența sa spre fericire și bunăstare, învățând să creeze de la însăși Creația Domnului, pentru a funcționa în armonie cu ea. Noi, ca civilizație am evoluat și ne-am adaptat în sistemele noastre omenești, cu succes până la un moment dat, și totul a mers bine până când unul dintre noi a început să trișeze și să umble după „căi scurte”, și în lăcomia sa a început să fure, să trișeze etc. A ajuns să exploateze/excrocheze și să rănească echilibrul vieții. Așa s-a creat societatea imorală. La căderea blocului comunist, America a avut o mare șansă de a deveni eroul frumos și admirat al lumii, dar oare a făcut-o?

Putem să ne schimbăm, să reparăm condiția în care ne aflăm – radical? Să ne transformăm în ceva complet diferit de ce suntem acum? Să ne reparăm/ schimbăm conștiința? Cine e de vină? Economia, Politica, Ignoranța, Egoismul, Sufletul… ? Criza e în noi înșine. Singurul pericol care există împotriva omului e Omul, și tot el se poate apăra/repara.

Populația se unește pentru că a început să înțeleagă și să conecteze firele problemei. Atâta suferință a căzut peste Orientul Mijlociu și nimeni de la războiul din Irak, ocazie în care George Bush junior a avut grijă ca jurnaliștii adevărați să fie înlocuiți cu agenți secreți și mercenari care să fie folosiți pentru promovarea democrației vestului prin avion, tanc și bombe. Aceasta a fost calea aleasă de americani: să pornească repede cu parul prin lume și să însămânțeze teroare și frică. Ei se cred de admirat, însă nu realizează că sunt priviți cu ură și dispreț. Trei cetățeni dețin aceeași bogație cât restul țării la un loc, spun economiștii și dacă dau faliment, țara face foame.

Imperiul economic și militar a reușit să infecteze sub acest pretext toate statele lumii. America s-a întins prin cele peste 800 de baze militare (vezi datele expuse de specialiștii). America are peste 4800 de unități militare peste tot în lume, incluzind USA. Trebuie luat în considerare dezechilibrul dintre sărăcie și militarism, ecologie și economie, și în mod special trebuie luată în considerare și supremația celui 1% de bogătași de pe suprafața pământului care lucrează mână în mână – Corporațiile și Băncile. Trump este legat de Pentagon, Wall Street și industria militară, a votat pentru crearea pușcăriilor ca locuri de muncă. Țara cu cel mai mare procent de închiși pe locuitori. Asta-i democrație cu oameni fericiți? Spun asta pentru că ei bat toba că au cel mai înalt nivel de trai din lume.

Inegalitatea claselor societății e în creștere și nu poate fi controlată. La fel și nivelul de corupție. America e un „imperiu bolnav”, spun mai toți filozofii și acest „un procent” îl trage tot mai adânc în prăpastie. Armatele lumii nu ar fi excelat dacă nu ar fi fost stimulate/amenințate/instigate de evoluția militarismului american. America îi forțează pe toți să investească în industria de război. Contrabanda cu arme crește. Vedem tot mai mult gangsterizarea lumii mișcându-se spre neofascism. Este incredibil cum cei care aprobă și generează războiul și distrugerea în masă își certifică în gura mare inocența. Ei sunt victimele, cică!! Oare? Folosind misterul, miracolul, autoritatea în magie, în raționalul legalizării și mistificării, ca să justifice actul tiraniei și a despotismului, a activităților antidemocratice pentru a subjuga/subordona populația. Ei se cred fără de preț, iar restul suntem gunoaie, consumabile, carne de tun fără diferență de rasă sau culoare.

Terra este pământul nostru, casa noastră, cu o climă balansată natural, iar omul este parte din ea. Păianjenul vieții îl are pe om înăuntrul lui. Un păianjen artificial. Trebuie să formăm o solidaritate internațională de observat și amendat în numele moralității și echității lumii, în numele respectării vieții pe pământ. Noi nu pretindem că suntem solidari doar în sărăcie, doar cu cei suferinzi, ci suntem și împotriva prădătorilor capitaliști, a homofobiei, transfobiei oricărei forme de supremație, orice forme de patriarhie, orice formă de ideologie, de dominare care uită că suntem suflete umane, creștine și creație divină. Libertatea și curajul individual vine de la știința că există un Dumnezeu care ne-a creat. Fără credința în Dumnezeu, devenim animale fără curaj și supuse robiei.

Civilizația de azi are legi bine definite pentru controlul și exploatarea omului în direcții nedorite și neaprobate. Cărțile scrise azi, sunt interpretări ale unor scriitori care nu se potrivesc cu realitatea (2% au totul, iar 98% sărăcia). Ei îi reprezintă pe cei ce îi plătesc și le promovează ideologia. Oxfordul civilizației de azi este avansul omenirii spre întuneric, spre un viitor schilod. Nu doar primitiv, ci morbid, mecanic și mlăștinos. Eroii filmelor ștințifico-fantastice pe care îi admirăm și dorim să fim ca ei, nu au suflet, ei sunt roboți, iar noi îi putem admira pentru că suntem umani, avem emoții și suflet, iubim și urâm. Dacă vom deveni ca ei, vom fi roboți, lipsiți de emoții. Ei, nu ne spun asta.  Fasciștii sunt experți în manipularea maselor: Musolini, Hitler, Franco etc. și aceștia de azi folosesc noi forme și interpretări de fascism care urmează aceleași texte ca inspirație. Au grijă să-și păcălească zilnic cetățenii. Pentru că în sărăcie și suferință ei sunt mai vulnerabili. „Flămânzește-i și faci ce vrei cu ei!”, spunea rânjind Stalin. Ei au studiat continuu cum să pătrundă în interiorul mecanismului de gândire al clasei muncitoare ca aceasta să nu-și întoarcă durerea și suferința împotriva exploatatorului – ci să-i facă doar bine (reinterpretarea biblică: el dă cu piatra, tu îi răspunzi cu pâine). Ca, în final să-și autoreproducă asuprirea – să se asuprească între ei. Adică ne batem între noi, în timp ce ei stau sus și se hlizesc. Ei au grijă să ne rătăcească în fiecare zi ca să nu ne trezim. Toți suporterii acestor instituții fasciste suferă de această boală, însă ei știu să se ascundă cu dibăcie în spatele formulelor de pedofilie, homosexualism, lesbianism sau a altor forme de dezbinare: negri, arabi, musulmani, emigranți, mexicani, sirieni, teroriști etc., în loc să-i confrunte pe cei 1%, pe cei bogați din stăpânire. O mână de boșorogi bogați și obraznici își leagănă fălcile căzute de ani și ca să ne dea o lecție, arată omenirii întregi cât de proastă e, cât de proști suntem, cât de fragilă ne este independența și libertatea. În frunte cu toți academicii, judecătorii, polițiștii, doctorii, oamenii de știinșă, politicenii etc. am fost îngenunchiați, trași în piept și dresați ca niște căței, cu o bucată de ciolan, cu dependența noastră de bani și de bunuri materiale ne-au făcut să uităm de lup. De la revoluție noi dăm înapoi ca racul.

În grup omul produce multe, dar și distruge. Cine a dat omului tehnologia? Focul, electricitatea, radioul, racheta, praful de pușcă… Bomba atomică a devenit parte din civilizație. S-a uitat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși… Suntem conduși de un sistem de control elaborat, bazat pe „speriat omul”, care se folosește de energia generată de frica omului. De când ne naștem suntem conditionați, ni se spune cum să observăm și  cum să ne comportăm în societate. Totul începe în familie, apoi în școală, unde suntem intens modelați, unde devierea de la disciplină nu e tolerată și se continuă mai departe în Biserică și la locul de muncă. Suntem îndoctrinați să înțelegem că succesul nostru în viață depinde de respectarea regulilor date de sistem. Suntem de la începuturi educați să lucrăm ca sclavi, să depindem de bani și prețul pe care îl plătim este însăși viața noastră. La început am crezut că trăiesc starea aceasta doar în comunismul din România, însă ajuns în vest, mi s-a comfirmat că e globală starea. Că acesta e mecanismul folosit care conduce civilizația umană. Ce vis sinistru? Acesta e motivul pentru care marii artiști, marii cineaști ai vremurilor de azi nu mai au voie să mai facă filme înțelepte pentru a nu trezi națiunea așa cum o făceau cei din era comunistă. Aceste mecanisme perfecționate au fost adaptate azi de capitaliști în scopurile manipulării subliminale. Ei au reușit să ne strivească dintr-o dată pe întreaga suprafață a pământului pentru că suntem oameni condiționați să fim cinstiți și ascultători, să credem în instituții. Ne-au lovit. Acum sunt închis în casă la blocul B, apartamentul 5 din Ciudanovița.

E o zi fără soare. Camera e plină cu apă până la nivelul ferestrelor. E foarte clară și dulce ca temperatură. Spun dulce, pentru că asta e starea pe care mi-o dă când înot prin ea liber ca un delfin. Așa am fost destinat din pântecele mamei. Nu simt nici un efort, fac piruete și simt o stare de iubire și în această liniște apare un grup de fete și băieți care se așează pe dormeza de lângă peretele camerei din dreapta ușii care duce în balcon, opusă celei de la intrare. Oamenii fruntași primeau apartamente cu balcon pe vremea comunismului. Suntem cu toții sub nivelul suprafeței apei. Fetele râd și chicotesc cu băieții în mijlocul dormezii așezați în cerc, cu spatele la mine. Nu le văd fețele. Continui zborul subacvatic într-o alunecare constantă. E o stare de bine și o dorință de îmbrățișare, de contopire, de completare, de împlinire. O simt prin tot trupul. Din înfierbântarea mea, jos pe podea, întinsă cu fața în jos e o balerină, o tânără. Are o aparență obișnuită, însă deodată curbele devin halucinante. E foarte atrăgătoare și simt o stare de înălțare. Aș vrea s-o îmbrățișez. O apuc de brațul drept și o întorc gentil cu fața spre mine întrebând dacă dorește să o învăț să înoate. Nu are chip. Asta nu schimbă starea. E un fel de a ne apropia unul de celălalt, de a ne cunoaște. De a te cunoaște cu cineva care nu este. „Nu! Că râde lumea”, îmi răspunde și mirat îmi ridic privirea întrebând „care lume?”. Spre mirarea mea, în partea opusă a balconului în cameră era acum un taraf de lăutari în picioare pe o altă dormeză. I-am recunoscut. Era trupa de la „Vânătorul” din Oravița, cu Bolobrete la trompetă, în frunte, în fața microfonului, azi morți. Eu visez. „Hai să mergem afară, la mine în mașină i-am propus.” Ea ezită. Îi e frică. Teama de a fi liber. Ce este libertatea? A ținti unde trebuie, fără a fi obligat să alegi. Libertatea de a alege. Ce este a alege? Este actul de a ezita, de a te priponi, de a te împiedica înainte de a lua o decizie. Mintea tremură. Nu e sigură pe ea. Câtă iubire pierdută, furată de sistem. Întreaga educație e bazată pe acest sistem, neconectat la mediul înconjurător, ascunși de creație. Înainte de a pune creionul pe hârtie îl învârți între degete, gândindu-te la muzicanții care te privesc că nu ești sigur cum să începi.

Cu natura avem un limbaj comun, însă ne este ascuns, chiar interzis. Partea stângă a creierului e rațională, iar dreapta e virtuală, senzorială. Stânga e liniară și metodică, analizează istoria lucrurilor milenare, evenimentele, datele și le organizează. Este orgoliul – „Eu” sunt, exist. Separarea mea de realitate, de creație. Vestul își culege literele, le pune în cuvinte, leagă fraze, propoziții, folosind lobul stâng și le aruncă în China. Chinezul folosește lobul drept pentru comunicare. El scrie și vorbește prin imagini. E ca și cum a-i încerca să prinzi o stație analog cu un receptor digital – auzi bârâieli. Dar americanilor le convine să nu fie auziți, că ei au nevoie de un dușman „oricum” pentru a funcționa, pentru a-și înfricoșa populația. Așa râdea și Gorbaciov în fața lui Reagan „V-am eliminat dușmanul. Să vedem cu cine vă mai luptați acum?” Nu s-a gândit el că americanii vor inventa un altul – chinezul. Chinezii au un alt fel de a privi lucrurile. Americanul dă cu banul când se grăbește și are doar două posibilități: cap sau stemă, pe când chinezul are o monedă cu 64 de fețe, deci 64 de posibilități, din care să aleagă ochitul țintei. Americanul nu are răbdare și folosește ciomagul ori bomba în final că așa-i în vest. Însă de astă dată, atomică?…, nu-i pe placul nimănui.

Pământul vibrează, noi vibrăm și rezonăm împreună cu el pentru că am fost creați prin vibrația cuvântului Creatorului și atunci sigur tot ea, vibrația ne vindecă. Așa par să o spună nenumărate semne arheologice lăsate de civilizațiile precedente. Îmbrățișează un copac matur dacă ești bolnav și în mai multe ședințe, vibrația pământului transmisă prin trunchiul copacului în tine va intra în rezonanță cu partea vătămată și încet o vindecă, o aduce spre natura ei. Stai  pe malul unui râu sau pe un vârf de munte. Ascultă vuietul vântului sau sursurul ploi. Ține o pisică pe locul vătămat și vibrația ei ajută la vindecare etc. Există un dialog continuu între elementele naturii pe care nu-l înțelegem „încă” și cu atât mai mult trebuie respectat.

Un alt limbaj pe care omenirea îl pierde este iubirea. Nu mai știm să iubim. Se atrofiază emoția. Omul dintodeauna a vorbit cu natura, până la cel de azi, modern, care nu e în stare să înțeleagă asta. Întrebarea se pune: „Deconectați de natură, cât de departe vom merge?” Am văzut în parc două păsări giugiulindu-se prin iarbă, iar pe trotuar noi, oamenii ținem distanță de doi metri și cu masca pe față, ne privim îngroziți și fugim unii de alții speriați. Iar statele continuă să bată toba prin media că ei au grijă de noi. „Voi nu aveți nevoie de aproapele” par a spune, „că e periculos”. „Stați în fața calculatorului neclintiți și faceți bani că noi visăm pentru voi.” –  Viermii de mătase!! Pentru bani a fost executat Ceaușescu și tot banul l-a executat și pe Kennedy.

Omul nou zice că prin fuziunea cu artificialul va descoperi noi condiții de împlinire/fericire „sau poate o închisoare! – dispariția omului?”. În ultima sută de ani, omul s-a despărțit de natură, a fost acaparat și în mod intenționat, treptat a fost și îndobitocit, robotizat. I se elimină, cu încetul toată umanitatea, ruptă din el, sângerează până moare. Sistemul acționează ca un Vampir care suge sângele victimei. Secolul 21 va trece umanismul treptat înspre robotizare totală. Emoția, adică iubirea îl face pe om, și dacă i-o iei, devine robot. Ce este omul? Din punctul lor de vedere, 78% apă și restul carne și os, cartilaje, grăsime etc. Nu prea mult. Dorința omului de a scăpa de credință și de a deveni superman, zeu, dumnezeu…, că omul își poate transfera mintea și sufletul dintr-un corp în altul îl va face imortal? Îl face să uite cine e de fapt.

Omul este o entitate extraordinară, un calculator cu calități încă nedescoperite și posibilități infinite și atunci de ce dorește el să devină un robot limitat și ușor de controlat și, în special de manipulat dinafară? E faptul că omul umblă după răsplata imediată? Nu mai are răbdare și nu crede în posibilitatea viitorului? De aceea a făcut din „bani” dumnezeu – zeu din lemn. Banul care e de fapt o sculă, care e dată (ca în Ladița mea cu scule) ca să-l servească pe Om, îl înrobește azi. S-a dus Moise pe munte după cele zece porunci și șmecherii rămași pe țărmul mării i-au convins pe credincioși de și-au făcut statui/stăpâni la care cu toții se roagă. Făcându-l Dumnezeu pe ciocanul din lădiță și aruncând cuiele, (că nu mai are nevoie de ele, vezi doamne îl înjosesc) acesta a început să spargă totul din jur, tot ce a construit omenirea până acum, pentru că la ce te poți altceva, aștepta de la un ciocan. Ai pus un contabil să fie șeful doctorilor în spital, ca director? Asta au început să facă din 1990 încoace banii.

Trăim într-un lagăr invizibil al sclaviei, încătușați într-o realitate falsă, îndatorați pe viață. Corporațiile, (alte ciocane, mari scule) nu numai că nu au moralitate, dar să nu ne așteptăm sau să le pretindem să aibă vreuna. Se presupune că persoana care conduce sau deține corporația, o conduce după moralul și eticheta sa, impusă de practica și de educația primită de acasă și școală, și ca atare dacă ai probleme cu corporația atunci luptă-te frate cu conducătorul ei personal. Deci nu poți să dai corporația în judecată (când le convine lor) că nu pot fi tratați ca egalul individului. Dar la drepturile constituționale ale individului aplică și ele pentru a le avea și profita.

Corporația (superbogatul) vrea să fie liber/ă de controlul dinafară, să nu dea socoteală nimănui de ceea ce se întâmplă în interiorul ei, de decizii și planuri și, mai ales de administrarea profitului și a mâinii de lucru. Ei susțin că scopul lor e să facă profit și bani, pentru că în capitalism dacă fiecare își urmează visul de îmbogățire va fi bine pentru toată lumea. Această filozofie a lui Milton Friedman (filozofi aleși să servească interesul exploatatorilor, nu a speciei umane (asta se vede dinafară), adică servitorii noului dumnezeu – banul) este o justificare pentru explozia egoismului, lăcomiei și zgârceniei din lume. Ar fi bine dacă în urma celor trei calități, profitul făcut de corporație ar duce la fericirea celorlalți dinafară. Suprimarea banului lichid este făcută din toate direcțiile ca să rămâi la mâna lor –  digitală. și atunci, de unde vine morala și etica în noi?

Unii cred că ne naștem buni sau răi, talentați sau netalentați, păcătoși sau nepăcătoși. Cred că noi suntem construiți de instituțiile în care ne naștem, familie, grădiniță, biserică, școală, serviciu etc. Nimeni nu mai știe care-i adevărul pentru că niciunul dintre noi nu a scăpat de această infecție numită minciună. Toți avem opinii și credințe diferite și aici apare problema, de ne ciocnim între noi și intrăm în conflict – intrăm în formula dezbină și controlează. Poți să crezi sau să nu crezi că aceste instituții te formează, sau poți să crezi că toate te influențează în valorile tale morale, în relațiile tale cu cei de lângă tine și societate. Ești un spirit liber. Libertatea e o responsabilitate personală. Educația și serviciul tău în instituția pe care o alegi, în care lucrezi are mare influență în construirea caracterului și personalității tale, credința și politica ta etc.

Deci, felul cum construim și implimentăm o corporație va influența pe toți angajații ei. Deasemeni, angajații prin etica și comportamentul lor vor forma și modela corporația – influențându-se reciproc. Cum o face?

Șeful companiei, bordul de directori, investorii și apoi mulțimea muncitoare, angajații, care pot ajunge la sute de mii în companiile mari, (Corporația se conduce și administrează ca o țară socialistă cu o economie centralizată.) Iau toate deciziile cheie (ce se produce și cum se produce, cum se vinde și se distribuie profitul), se fac de grupul cel mic din fruntea companiei. Majoritatea fiind exclusă de la aceste decizii majore de a vinde, împacheta și muta în altă parte operațiunile companiei, să zicem din Australia în China, sau să cumpere echipament care, de exemplu dacă e dăunător muncitorilor în numele profitului, (zgomotoase sau cu chimicale toxice etc.) atunci ei nu pot protesta. Muncitorii nu se pot apăra. Se fac alegeri în așa fel încât cei de sus să se îmbogățească iar cei de jos să sărăcească. Dacă nu se vând produsele, șefii au posibilitatea să și le cumpere singuri, să iasă ca și cum ei fac profit, apoi să-și mărească salariile, să-și dea premii în bani, și mai mult chiar – să intre și în buzunarul muncitorului, să-l fure și pe el și în felul acesta să continue până la falimentarea companiei/corporație și chiar a economiei statului. Distruge fabrica, o lichidează, primește felicitări de „sus”, apoi precum parazitul se mută pe alt trup. Muncitorii rămân pe drumuri. Guvernul nu-i zice nimic pentru că „parazitul” sponzorizează guvernul. Au creat mecanisme de apărare împotriva muncitorului și a cetățeanului consumator. O țară ar trebui să funcționeze ca un trup viu. Capul să aibă grijă egală și de mâini și de picioare.

Aspecte cruciale ale vieții tale sunt modelate în acea companie în care lucrezi. Aceste aspecte sunt adânc și sistematic antidemocratice pentru că nu lasă majoritatea de muncitori să participe la luarea deciziilor, a căror urmări le afectează viața. Corporațiile moderne modelează angajații să accepte absența democrației din ele. De cum au desființat sindicatele, omul a fost forțat să lucreze fără apărare, 5-6 zile din șapte, aproape toată viața de adult, cei mai frumoși ani. E de așteptat ca democrația să fie cea mai slabă în America, mai slabă decât în restul țărilor capitaliste din lume. Corporațiile sunt construite pe un calapod socialist. Ele se conduc pe principiul țărilor socialiste și asta croiește morala, valorile și politica omului din interiorul ei.

Scopul cooperării este siguranța supraviețuirii. Trebuie să aflăm cine suntem și ce vrem ca persoană, să devenim un bun exemplu comunității noastre și în primul rând să o respectăm. În secolul 21, umanitatea este pusă în fața unor schimbări majore și multe dintre ele trec neobservate prin fața noastră. Această impunere continuă a măștii fără nicio dezbatere. Ne e frică de amenzi mai tare decât de virus.

Majoritatea percepem omenirea doar după cum apare în fața noastră, fără dedesubturi. Deci, în realitate, dacă stai să analizezi lumea e foarte diferită de cum o percepem, de cum ne este prezentată în media, care…, e în pat cu stăpânirea.

Dacă stăm în mâini și cu picioarele în sus vom observa că dedesubt a ceea ce nu ne arată ziarele și televiziunea, că există o altă lume, o lume iluzorie în care se promovează dezbinarea și ura între oameni. Educația și ea este croită ca să ascundă cunoștințele. Sănătatea e făcută să creeze boli. Sistemul financiar este construit să fure bogațiile și economiile oamenilor. Comunitatea este constituită să creeze diversitatea, iar civilizația însăși e total necivilizată. Poliția a devenit înarmată până în dinți și dă în cap populației, care de fapt îi plătește pentru a-i apăra. Japonezii se plâng că americanii le-a trimis bomba atomică. Coreenii și Chinezii se plâng că japonezii i-a jefuit și maltratat și, uite așa nu ne vedem bârna din ochi și am transformat întreaga umanitate într-un lanț de crime, violență și din teroare în exterminare, jaf și păcat. Masochiști! Nu? Toate acestea ne-au adus aici. La criză economică și pandemie.

Trăim într-o lume în care 2% din populație controlează 98% din resursele globului, în timp ce 98% din populație sunt lăsați să se lupte ca proștii, unul cu altul pentru a obține o mică porțiune din profitul celor două procente rămasă lor, pentru a-și putea întreține familia și pe ei. Am crezut în 1979 că în 2020 voi lucra doar trei zile din săptămână, iar restul le voi dedica înălțării spirituale și artistice.

Momentul acesta al evoluției omului e complet bolnav. De fapt, lumea de azi e atât de sărită de pe linie, atât de dezechilibrată și ce-i mai dureros e, că săracii, ei oamenii, nici măcar nu văd asta. Și de ce? Pentru că nu au mijloace ca să vadă, nu au fost educați suficient în școală la timpul potrivit. Stăpânirea a avut grijă să le ciuntească agenda școlară și să-i sărăcească de instrumente după căderea blocului comunist ca să nu mai fie conștienți de lumea în care trăiesc și de care ei sunt răspunzători.

Suntem cu toții responsabili pentru sănătatea acestei civilizații. Și atunci de ce nu se întâmplă așa? Care-i motivul pentru care acest organism „civilizația” are grijă doar de cap, în timp ce își neglijează picioarele care, infectate de mizeria străzii distrug imunitatea trupului? Motivul fiind și faptul că metodele de orbire a maselor au fost foarte înțelept construite și puse la punct prin media, ca să-l schilodească/păcălească pe bietul om.

Adevărul adevărat este că omul, este pe departe liber, în ziua de azi, așa cum o crede. Suntem simplu liberi să fim exploatați. Pentru secolul 21 suntem o civilizație foarte bine controlată. Ei nu vor să audă de realizările comuniste, însă după căderea lor, le-au furat mecanismele de exploatare și control, oamenii educați și resursele naturale, le-au altoit și acum se bălăcesc în ele. Nu l-au văzut pe Gorbaciov că era însemnat? Așa cum l-au văzut babele noastre de la țară. Nu au văzut păcăliciul cu nasul roșu și obraji fardați, și nici pe zgripturoaica din casa de turtă dulce, a fraților Grimm. Ce să mai zic de vulpe, corb și cașcaval.

Guvernele alese de popoare lucreză continuu ca să le jupoaie cât mai eficient, cât mai aproape de os, înrobindu-i cu noi și noi legi drăcești, croite să ne tundă încet de drepturi. Ele sunt pornite, să ne modifice genetic fără consimțământul nostru, și noi, batem din palme și strigăm: Uraaa! Mâncarea s-a schimbat în conținut. Înainte când îmi pica pâinea cu untură din mână săreau furnicile pe ea imediat, azi ele o iau care încotro. Parcă ar fi picat bomba în Hiroshima. Acum nici natura nu mai e interesată în mâncarea omului. E atât de chimizată. Noile generații devin tot mai impotente, iar noii născuți ne mor în sălile de naștere. Totul e în fața noastră, însă nu vrem să vedem. Fiecare se ține ocupat de interesele lui personale și nu are timp, pretinde, se preface că totul e bine și nu vrea să vadă furtuna care se apropie. Și când va fi târziu…, va fi târziu și vom face nani. Nimeni nu te va salva decât tu singur.

Domnule doctor, am avut un vis azi noapte că nu mă mai pot scăpa de el; se făcea că eram într-un lan de trandafiri roșii și am sărutat o fetișcană cu buze cărnoase de culoarea piersicei. Pe deasupra a trecut un cârd de măști. Eram numai noi doi. Ea mi-a zis, Adame! Ne-am îmbrățișat și am început să plutim peste munți și păduri mănoase. „Dacă nu acționezi imediat și eziți”, mi-am zis „poți greși”. Norii sunt perfecți, la fel și valurile mării și dacă te consideri ca ele…, „Stop!” Îmi zice doctorul, „Ai febră, delirezi!” Ia TABLETA asta de două ori pe zi și nu mai povesti nimănui că vei ajunge la Jilava. Asta e disturbare psihică, în special în satul nostru de pe Tampa, unde statuia lui Trump domină cerul în onoarea lui. Un alt dumnezeu de lemn sau o altă sculă. Cu lozinca „America first”, adică întâi și restul lumii DUPĂ și, uite așa am încălecat pe o șa și el a reușit să reducă populația pământului, că eram prea mulți și le tăiam pădurile. „Nu mai aveau chiaburii lemn de mobilă.” Și i-am urmat.

După zece ani.

Acum am ajuns ca în Biblie, să ne luăm în brațe când ne întâlnim unul cu altul. „Pocăiții susțin că Trump era trimisul lui Dumnezeu. „Şâââ…, Du-te, beați „tableta” și culcă-te!”

Un kil de gândaci, vă rog!

Ben TODICĂ

Georgeta PETRE –  „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv

 

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras, ocean şi text

 

 Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit  „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice  ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este  ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste  stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu,  în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii  antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală,  de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI,  aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte,  blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu  muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul  sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare,  devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Dacă primele 7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist, ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul cultural românesc  a locurilor vizitate.

Locuri pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş  aminti numai remarcabila descriere a „Cascadei cailor”.

Mărturiile de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de sfinţenie  (este impresionantă lista obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile vizitate),  prin truda detectării datelor mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea dăruirii lor cititorului, care,  răsfoind această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum pe aceste „poteci de suflet”.

Aflăm fapte şi evenimente din istoria seculară a  acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.

Aş remarca, bineînteles, subiectiv, paginile despre mănăstirile  Şinca Veche (cu biserica rupestră, monument de patrimoniu naţional), Sâmbata de Sus, Tismana, Arnota („Ultimul pas spre Dumnezeu”), Frăsinei (Athosul românesc), din sudul României, Catedrala Metropolitană din Iaşi (Ierusalimul Moldovei sau Maica  Bisericilor moldave) cu mulţimea mănăstirilor din Bucovina şi Moldova, mai cunoscute în general de pelerini, câteva din Ardeal: Bârsana, Rohia, Nicula, Prislop, sau unele dintre Dunăre și mare: Mănăstirea Dervent, Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei („Bethleemul creștinismului românesc”). Sunt evocate cu veneraţie figuri de ctitori şi slujitori intraţi în istorie: Sfântul Calinic de la Frăsinei, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistrița, Sfântul Ghelasie de la Râmeț, „Sfântul Ardealului”- Arsenie Boca şi alte figuri ilustre.

Aceste pagini sunt încărcate cu atâta credinţă şi veneraţie, încât citindu-le, ai senzaţia că te purifici de rele  şi te înalţi.

În contrast cu unele tendinţe moderne care agrează un limbaj agresiv şi şocant, autoarea cultivă o exprimare îngrijită, frumoasă, uşor  patriarhală, în consens cu evocarea timpurilor trecute, fără stridenţe neologice. Din punct de vedere artistic, scrierea e o proză lirică, o confesiune fluentă, cu elemente lirice. Dar filonul liric în volumul prezent  este potenţat  prin inserarea în derularea confesiunilor a haiku-urilor şi a tristihurilor, abstracte, esenţe poetice specifice poeziei nipone, care sublimează sensul lucrurilor, emoţia şi nostalgia trăirilor.

Este o intenţie temerară de a experimenta în spaţiul literar românesc o formă nouă, inovativă de proză, anume proza haibun, paralel cu scrierea în stilul riguros al formelor poetice nipone.  Autoarea are deja un istoric bogat în exerciţiul poeziei nipone, validat prin multe premii la concursurile de gen. Remarcăm talentul, inspiraţia și puterea de abstractizare şi de sugestie a autoarei în aceste forme de poezie: „peste mai mulţi ani –/ într-o traistă din pod/ păpuşi din pănuşi”, „candelă vie –/ un licurici prin rouă/ sub crucea mamei”, „pană de curent –/ o ploaie de licurici/ luminându-ne”.

Volumul de faţă, pe lângă frumuseţea scriiturii şi a crezului de viaţă model, pe lângă bogăţia de impresii şi de date riguros selectate despre valorile spirituale, lăcaşurile istorice şi de credinţă ale neamului românesc, împărtăşite cu generozitate, prin concluzia firească a faptului că „adoraţiile” autoarei nefiind nicidecum „simple” conferă nobleţe spirituală oricărei biografii,  poate constitui şi o provocare la introspecţie şi interogaţie,  la cercetarea evoluţiei propriei personalităţi, cu răspunsuri mai mult sau mai puţin mulţumitoare, cu efecte, desigur benefice şi uneori reparatoare.

 

Georgeta Petre

Constanța

Prof. dr. Pavel TOMA: Portret de scriitor – Vasilica Grigoraș

 

În perioada 15-16 august 2020, Primăria Municipiului, în colaborare cu instituțiile și oamenii de cultură ai urbei au organizat Zilelor culturale ale Vasluiului. Sincere FELICITĂRI dlui primar, ing. Vasile Pavăl și tuturor colaboratorilor!
La Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” s-au desfășurat mai multe activități. Sâmbătă, 15 august, orele 10.00 a avut loc prezentarea „Portret de scriitor – Vasilica Grigoraș” și „Sărbătoriții lunii august – autori vasluieni, prof. Ioan Baban și dr. Valeriu Lupu.
Deosebit de onorată, mulțumesc d-lui prof. Gelu Voicu Bichineț, directorul Bibliotecii Județene, d-lui prof. dr. Pavel Toma, bibliotecarei Liliana Moga și tuturor colegilor din bibliotecă implicați în organizarea acestei activități.

 Vasilica Grigoraş  – portret de scriitor

Prof. dr. Pavel TOMA

          Când mi s-a propus să realizez un portret literar d-nei Vasilica Grigoraș, am rămas surprins și puțin descumpănit. Discreția domniei sale nu-mi oferea prea multe surse documentare, deși, cu siguranță, pașii ni s-au intersectat la diferitele manifestări culturale generate de Biblioteca Județeană sau de alte instituții de cultură, fără a fi avut însă un dialog direct. Am avut la dispoziție un bogat material informativ oferit de Biblioteca Județeană – volume aflate în depozitul instituției, dar și un CV literar, care mi-au dezvăluit fațetele unei opere nebănuite. Mă aflam, asemenea unui copil, în fața unui tort desăvârșit, frumos ornat, apetisant, fără a ști de unde să tai prima felie.

Am înțeles că în universul literar vasluian/ regional/ românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, abordând treptat cele mai diverse genuri și specii literare, având un suport cultural bine fundamentat în perioada  activității ca bibliotecar (aprox. 30 de ani), experiențe culturale pe care şi le-a interiorizat şi cărora le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare.

Este membră a numeroase uniuni și asociații: Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), membru asociat al Asociaţiei Canadiane a Scriitorilor Români (A.C.S.R.) și al Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), membru al Cercului literar de la Cluj, membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română (USLR), membru al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), membru fondator al Asociației Județene „Sportul pentru toți” Vaslui.

          Opera integrală acoperă un registru extrem de divers: poezie, proză, biografii, critică, impresii de călătorie, interviuri, în calitate de autor sau de coautor.

Cărţi personale publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Eudoxiu Hurmuzachi şi Colecţia Hurmuzachi, Vaslui, 2007; Petre Iosub – Un destin exemplar, Vaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011;  Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Raze de soare pentru Sara: versuri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimi – Only with the pen of the soul: tanka (ediţie bilingvă), Iaşi PIM, 2016; Starea vremii azi: senryu, Iaşi, PIM, 2016; Ninge pe-oglinda lunii: haiku, Iaşi, PIM, 2017;  Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, (ediţie bilingvă), Napier (Noua Zeelandă), Scripta manent, 2017; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului, Note de călătorii, haibun-uri, Iaşi, PIM, 2019; Stropi de toamnă verde: versuri,  Iaşi, PIM, 2020; Simple adorații: Impresii de călătorii, Haibun-uri, Iaşi, PIM, 2020; Zâmbete în silabe: senryu, Iaşi, PIM, 2020.

 

Volume colective: Promovarea valorilor culturale româneşti în contextul globalizării, PIM, Iaşi, 2009; In memoriam – Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Bucureşti, Carpathia Press, 2009; Ben Todică – Ambasador onorific al Românismului: volum aniversar, Roman, Muşatinia, 2012; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, Editura Fundaţiei pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici”;  Editura Eurostampa, 2013; Chemarea cocorilor, Anul VII, Iaşi, PIM, 2014; Poetical Bridges – Poduri lirice, Napier (New Zealand), Scripta manent Publishing House, 2016; Dansul cocorilor, Anul VIII, Iaşi, PIM, 2016; Pană de cocor, Anul IX, Iaşi, PIM, 2016; Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Roman, Editura Muşatinia, 2017; Printre gânduri, printre rânduri, printre oameni..., Târgovişte, Editura Singur, 2017; Gânduri de recunoştinţă, Iaşi, PIM, 2017; Numărând cocorii, Anul X, Iaşi, PIM, 2017; Antologie ASCIOR pentru civilizația creștină: Literatură, 2017, Buzău, Editura Teocora, 2017; Daruri divine – Dhurata hyjnore, Ediţie bilingvă română-albaneză, Bucureşti, Amanda Edit Verlag, 2019; Taina scrisului: 100 de scriitori, Eseuri de motivație literară, 2 vol., (vol 1) București, Editura ANAMAROL, 2019; Prispa cu greieri, Anul XI, PIM, 2019; Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret, București, Editura Tritonic, 2019; Concert de greieri, Anul XII, PIM, 2020; Vis cu Nichita: Antologie de texte literare, Festivalul Internațional de poezie Nichita Stănescu”, Vol. 4, 2020, Editura Rocart,  2020 (Antologiile Apollon) .

 

Cărţi în pregătire: Polenul cuvântului scris, critică literară; Ploaie de licurici, haiku; Fulgurații de stihuri, gogyohka; Constelația de gânduri, eseuri; Mănunchi / Buchet de confesiuni, interviuri.

 

Activitate de presă: între 2002-2016 – a făcut parte din colectivul de redacție al revistei „Bibliotecă-Educație-Cultură”, Vaslui, ISSN: 1582-9081; din 2004, redactor la revista „Milesciana”, Vaslui, ISSN: 1841-4133; din 2020 redactor la ziarul „Informația de Strehaia”, Strehaia, jud. Mehedinți, ISBN:2537-3609, ISBN-L: 2537-3609; colaborator la revista „Destine literare”, Montreal, Canada.

 

A publicat articole, eseuri, poezii, impresii de călătorie, medalioane, interviuri, poezii și povestiri pentru copii,  poeme de sorginte niponă, (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun) în reviste și ziare pe suport hârtie:

          În ţară: Milesciana Junior (Vaslui), Ecouri literare (Vaslui), Acta moldaviae meridionalis (Vaslui), Fii activ, fii performant (Vaslui), Monitorul (Vaslui), Meridianul (Iaşi, Vaslui, Bacău), Elanul (Găgești, Vaslui), Lohanul, (Huși, Vaslui), Meridianul Cultural Românesc (Vaslui), BAAADUL literar (Bârlad), Academia Bârlădeană (Bârlad), Viața liberă (Galați), Scârţ (Iaşi), Melidonium (Roman), Singur (Târgoviște), Discobolul (Alba Iulia), Izvoare Codrene şi Chiorene (Alba Iulia), Convorbiri literare (Iași), Armonii culturale (Adjud),  Argument (București), Constelaţii diamantine (Craiova), Climate literare (Târgovişte), Plumb (Bacău), Actualiteatea botoșăneană (Botoșani), Banchetul (Petroșani), Argeș (Pitești), Leviathan (București), Arena literară (București), Surâsul Bucovinei (Vama, Suceava), Moldova literară (Iași), Luceafărul (Botoșani), Orizonturile bucuriei (Buzău), Întrezăriri (Buzău), Sintagme literare (Dudeștii noi, jud. Timiș), Rotonda valahă (Râmnicu Vâlcea), Cultura vâlceană cu suplimentul Forum vîlcean (Râmnicu Vâlcea), ROKU (București), Sharpening the green pencil (București), publicațiile ARP…

          În străinătate: Clipa (SUA), Armonia-Saltmin Media (SUA), Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USALumină lină (SUA), Observatorul (Canada),  Destine literare (Canada), Agero (Germania),  Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia),  Revista Iosif Vulcan (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…

Publicații, grupuri, site-uri, bloguri de cultură, literatură și spiritualitate în format electronic. Administrator, editor blog: https://gradinaculecturi.wordpress.com/

Inclusă în „101 vasluieni pentru 100 de ani: Valori identitare” de Dumitru V.  Marin.

          Cel mai frumos portret de scriitor i-l face Simion Bogdănescu, cu titlul Înseninată de frumos, 25 Decembrie 2019: „Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.”

 

Aparițiile anului 2020

 

  1. Stropi de toamnă verde– poezie. Mărturia autoarei de la începutul cărții poate fi considerată o artă poetică, având greutatea unui crez artistic: „Poezia este emanația unei cerințe interioare, este rezultatul unor lungi meditații, reacții spontane, controverse interioare, interogări intime, analize și observații care s-au cristalizat în eul interior. Revelația dă formă și grai tuturor acestora.”

Volumul acoperă o tematică vastă: natura Violet autumnal, Lumina dimineții: „ca o spumă incandescentă/ pe coloana sonoră a răsăritului/ lumina dimineții/ molcom filtrată de rămurișul înalt/ al arborilor împliniți; iubirea de la amintire Zodia seniorilor îndrăgostiți: „sub cupola anilor/ țiuie liniștea pustiului/ colorată miraculos/ cu crâmpeie de amintiri/ din dragostea feroce/ a tinereții trecătoare”, la tumultul adolescentin din Candoare feciorelnică: „fire reținută și neîncrezătoare/ nu știa cum să reacționeze/ la chemarea iubirii/ ce-o lovise ca un trăsnet”; credința, de la îndemnul curat din Doar un gând: „Să deschidem Domnului/ ușa inimii noastre,/ să-l rugăm cu irișii plini/ de roua începutului/ să ne dea putere/ pentru a coborî Cerul pe pământ”, la ruga fierbinte a psalmistului Seceta din mine: „nicio nădejde/ nu-mi umezește buzele/ uscate în vremea/ secetei cumplite/ rostuită fără chibzuială/ până nu strig din întreaga mea ființă:/ Doamne, trimite-mi/ ploaia ta de credință/ și ajută-mă/ pe mine păcătoasa!”; împlinirea prin scris Carte curcubeu, Zbenguiala literelor: „târziu în noapte/ interpretez rolul  principal/ într-un scenariu literar-ludic// scot din joben/ un număr considerabil de litere/ le las să se zbenguie/ precum vrăbiile guralive/ pe paginile pline de omăt”;  aspecte sociale, cu accent pe mesaj, după modelul avangardist: Demon-crație: „Avariție, amăgire, aberație, agonie…// zavistie, zgomot, zdruncin, zbucium…// Toate acestea, de la A la Z/ Scrise cu litere mari, de tipar/ Și cu multe puncte de suspensie/ Reprezintă starea de fapt/ A lumii de azi,/ Implicit a României/ și poartă numele de/ DEMON-CRAȚIE”.

  1. Zâmbete în silabe. Senryu– poezie

În poezie, autoarea vine din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru forța de sugestie în poezia cu formă fixă: în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză). Spre deosebire de haiku-ul caracterizat prin  tematica serioasă și respectarea unor reguli prozodice stricte, senryu-l este mai liber în formă și poate aborda teme dintre cele mai diverse, așa cum este și cazul acestui volum, în care autoarea alternează umorul și ironia cu satira, sarcasmul, cu note de cinism adeseori îndreptate îndeosebi asupra naturii sociale  a omului.  Într-un volum din 2016- Starea vremii azi, autoarea afirmă că senryu-l este domeniul liric în care se simte cel mai bine, pentru că-i permite să privească cu detașare pitorescul lumii din jur. Acest volum vine să îmbogățească tematica textelor lirice anterioare, creionând subtil o serie de tipologii umane: femeia versatilă, haijinul (scriitorul de poezie cu formă fixă niponă), poetul, edilul, politicianul, soțul, polițistul etc.: „Doamna în criză  -/ sub moțul curcanului/ sare pârleazul” (de vechile obiceiuri nu te poți dezbăra cu una, cu două); „Părăsit de muză -/ poet renunțând la rima/ îmbrățișată” (noroc că mai sunt și alte rime); „Toamna geroasă -/ fata bătrână-ncearcă/ s-ațâțe focul” (merită o șansă, dar depinde de cercurile frecventate).

Dincolo de universul uman, putem observa aplecarea cu maximă delicatețe către microuniversul înconjurător, în care diferitele regnuri trăiesc într-o armonie perfectă: „Voiaj romantic-/ puful de păpădie/ cucerit de vânt” (dragoste la prima… adiere); „rătăcire-/ în traista ciobanului/ papucul-doamnei” (baci mioritic cu veleități de Don Juan). Nu sunt ocolite sărbătorile din calendar: „bilanț de Crăciun-/ socoteala Moșului/ fără cusur” (ce bine e să fii tare… la mate !), macrocosmosul, referirile la muzicieni și piese celebre etc. O notă aparte o fac textele care surprind critic moralitatea lumii politice, politicieni lipsiți de scrupule, interesați de bani și de funcții: „grătar la alegeri-/ edilul trage spuza/ doar la turta lui” (sătulul nu-l crede pec el flămând); „campanie-n toi-/ iarăși se dau în stambă/ marionetele” ( ar trebui tras la răspundere și păpușarul).

Volumul reprezintă o invitație la o lectură distractivă, dar nu și neserioasă prin modul în care radiografiază tarele umane și sociale.

  1. Simple adorații. Impresii de călătorii. Haibun-uri este un jurnal de călătorie cu inserții poetice de factură orientală- haiku și haibun.

Într-o mărturisire de început, scriitoarea definește călătoria ca fiind „un album de imagini pe pelicula ochiului și a minții, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.”

Călătoriile produc revelațiile spiritului, o oportunitate de a redescoperi mereu miracolul din jurul nostru, o provocare, un curaj. Anatole France scria despre călătorii că ele „restabilesc armonia originală care exista odată între om și natură.” De aici, din acest punct, pornește și călătoria spirituală a autoarei.

Adorația poartă semnificații religioase, în primul rând, pentru că o mare parte dintre popasurile de suflet se fac la mănăstirile moldovenești și nu numai. Cartea este și o călătorie spre sine, spre universul copilăriei pierdute, recuperată prin apelul la memoria afectivă. În căutarea timpului pierdut, face mereu apel la câteva repere esențiale: credința, satul românesc, familia/ mama în mod deosebit, oameni de suflet ai spațiului românesc, personalități culturale: Noica, Țuțea, Eliade, Steinhardt, Arsenie Boca. Adorația se îndreaptă în egală măsură către mamă, neam, țară, credință, locuri și oameni care le-au sfințit.

Cartea este o fericită îmbinare de proză reflexivă și poezie. Impresiile de călătorie nu reprezintă un jurnal arid de consemnare a unui inventar, ci mărturii de suflet, un traseu afectiv care nu se sfârșește odată cu revenirea acasă sau cu sfârșitul lecturii acestui volum.

Ineditul acestui volum îl constituie împletirea prozei reflexive cu poezia. „Gustul parfumat al toamnei: Geamurile casei bunicilor luminate de gutui încep a se aburi din ce în ce mai mult. Este limpede că a sosit <apusul toamnei-/ pe fața pământului/ întins giulgiul alb>.” Haiku-urile exprimă frumusețea austeră: „albăstrele-n jur-/ albastru de Voroneț/ mai decolorat”; efemeritatea sau eternitatea lumii: „ploaie de stele-/ licurici rostogol/ aprind pădurea”, melancolia și însingurarea: „munții în ceață-/ roua somnoroasă/ căutând cerul”.

Concluzie – scrierile d-nei Vasilica Grigoraș impresionează prin conținut și covârșesc prin număr. Cărțile reflectă un spirit senin fără a fi naiv însă, extaziat artistic, aflat într-o stare permanentă de adorație față de miracolul pe care îl descoperă la orice pas, pe care cu vocație de scriitor veritabil ni-l oferă filă cu filă, volum cu volum.

 

Portret de autor vasluian – Vasilica Grigoraș – Vasluiul, în haine de sărbătoare

Vasluiul, în haine de sărbătoare și în timpul pandemiei

În vreme de pandemie, Primăria a ținut să marcheze Zilele culturale ale municipiului Vaslui.

Ediția din acest an se întinde pe perioada a două zile, iar startul s-a dat la Biblioteca Județeană ”Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, unde a fost prezentat un Portret de autor vasluian – Vasilica Grigoraș și au fost evidențiați o parte dintre sărbătoriții lunii august, autorii vasluieni Ioan Baban și Valeriu Lupu.

A urmat o expoziție fotodocumentară exterioară la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, intitulată „Vasluiul de ieri și de azi”.

În parcul de lângă Liceul ”Mihail Kogălniceanu” au fost inaugurate busturile Poet Ion Iancu Lefter și Dr. Gheorghe Andreescu, prezentările celor două personalități fiind susținute de prof. Teodor Pracsiu, prof. Sorin Popoiu și sculptor Gh. Alupoaei.

Pe scena Parcului Copou a avut loc premierea Elevilor de 10 și a proiectelor câștigătoare din cadrul concursului „Primar pentru o zi”.

http://actualvs.ro/2020/08/15/vasluiul-in-haine-de-sarbatoare-si-in-timpul-pandemiei/