Vasilica GRIGORAȘ – Câteva considerații despre o „OPERA MAGNA”

A apărut revista trimestrială „Meridianul Cultural Românesc”, Anul VI, Nr. 4(24), octombrie-decembrie 2020.
Mulțumiri prof. dr. Dumitru V. Marin, director și redactor șef al revistei pentru publicarea recenziei „Câteva considerații despre o „OPERA MAGNA”!
Felicitări scriitorului, eseistului și jurnalistului Dumitru V. Marin pentru laborioasa și interesanta lucrare în trei volume!
Anul 2021 cu sănătate, putere de muncă și fertile realizări!
LA MULȚI ANI!
Este posibil ca imaginea să conţină: text
XXX

„Cultura și mai ales jurnalistica vasluiană din ultima jumătate de secol este magistral reprezentată prin grupul său de presă și prin opera sa de prof. dr. D.V. Marin. El este cel mai veritabil lider cultural al generației.” Mihai Batog-Bujeniță, scriitor, Iași, 2020.

Aserțiunea de mai sus este probată prin fapte de aleasă ținută intelectuală de dascălul de limba și literatura română, doctor în Filologie, specializarea Folclor. Ca scriitor, Dumitru V. Marin a debutat în 1958. Îmbrățișând genul narativ, în decursul timpului a scris povestire, nuvelă, roman. Acestora li se adaugă o prodigioasă activitate jurnalistică, adunând în decursul timpului un frumos și bogat palmares (40 de volume).

Deși literat, prof. D.V. Marin este omul numerelor, al cuantificărilor atunci când este vorba de munca și efortul său creativ. Este inițiatorul primei televiziuni din țară (1990 cu Licența 001/TV), a înființat Unison Radio Vaslui (1993), Unison Radio Bârlad (1994), ziarul „Meridianul”, (1996), Revista internațională „Meridianul Cultural Românesc” (2015), singurul Grup de Presă complet (2017). Actant neobosit pe tărâm ziaristic a intervievat 9 președinți de stat, 14 prim-miniștri, zeci de miniștri, deputați, senatori, ambasadori, înalți ierarhi ai bisericii (P.F. Teoctist, P.F. Daniel, mitropoliți, episcopi), conducători de județe, municipii și comune și mulți alți intelectuali ori oameni simpli, demni de respect și admirație. A transmis în direct la radio – Tv – ziar știri din 32 de țări, de pe 4 continente. Vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președinte al filialei Vaslui din 2005. Ca urmare a activității de jurnalist infatigabil este inclus în Enciclopedia „Istoria Jurnalismului din România”. A organizat multiple manifestări social – culturale în județele Iași, Vaslui, Bacău, Galaţi; zilele Meridianului, simpozioane interjudețene, ample acțiuni cultural – științifice și de popularizare – Gala Ziariștilor (pentru județul Vaslui) și a fost invitat la Craiova, Baia Mare, Iași, Târgoviște, București, Râmnicu-Vâlcea, Timișoara etc.

Acestea fiind spuse, la care se mai pot adăuga multe altele, Dumitru V. Marin ne surprinde cu o nouă inițiativă. La Editura PIM din Iași, în anul 2020, a apărut „OPERA MAGNA” – cea mai mare și probabil cea mai bună, esențială, populară sau cea mai renumită realizare a autorului – (după definiția din dicționar), care înmănunchează roadele muncii sale ca folclorist, scriitor și jurnalist. O lucrare de mari întinderi, trei volume de peste 500 de pagini fiecare.

Volumul I – (Folcloristică): TUDOR PAMFILE și Revista ION CREANGĂ; PAMFILE-MARIN: Destine istorice; Considerații privind cântecul popular… (1975); Eseuri și articole.

Prima lucrare din volum reprezintă ediția a II-a cu comentarii și adăugiri după 22 de ani a tezei de doctorat în folcloristică. O cercetare a activității etnologului Tudor Pamfile, personalitate marcantă a culturii române, laureat al premiului „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909, la care se adaugă o atentă examinare a stilului, conținutului și autenticității revistei „Ion Creangă”.  Realizarea acestei lucrări presupune un studiu laborios, de mare responsabilitate și finețe literară. Profesorul Dumitru V. Marin reușește să finalizeze acest demers literar prin obținerea doctoratului în anul 1998.

În paginile celui de-al II-lea volum al lucrării „Opera Magna” sunt incluse mai multe scrieri. În partea întâi, întâlnim „primul roman realizat pentru Vaslui, în istoria sa culturală.” (Teodor Pracsiu), intitulat: „Zăpada pe flori de cireș în spațiul pentru iubire”. Un roman de dragoste, al cărui personaj principal este profesorul Teo Merianu, îndrăgostit de o elevă, adolescenta Elena Șorea. Deși o dragoste aprinsă, acțiunea deraiază spre o tragedie existențială cu ample implicații sociale, soldate cu suferințe și destrămare sufletească.

În Partea a II-a, regăsim „Alte scrieri: povestiri și texte” scrise cu vervă și aplomb literar, unele deja publicate, altele inedite

Partea a III-a: Pagini de istorie adevărată, netruncheată și „unice performanțe jurnalistice”, prin care sunt dezvăluite fapte de vitejie ale armatei române pe câmpul de luptă din cele două războaie mondiale, dar și de după război, aspecte din viața oamenilor în timpul secetei din 1946. Este vorba de  „Jale și eroism românesc la Cotul Donului… și după”.

Cea de-a IV-a parte, „Reportajul ca mijloc artistic de comunicare” sunt impresii de călătorie în 32 de țări vizitate. Autorul a dat măsura reporterului înzestrat cu har, sporit în observație, abil în comunicare și în a exprima esența imaginilor din timpul și locul în care s-a aflat.

Volumul al doilea se bucură și de Addenda 1 și 2, aprecieri ale unor mari personalități din România și Republica Moldova asupra activității și operei autorului. După propria mărturisire, volumul al II-lea din „Opera Magna” este „O carte cu înalte trăiri omenești”.

Volumul al III-lea cuprinde între cele patru coperte: „Contribuții de lider cultural”; „Articole de fond din M.C.R” (Meridianul Cultural Românesc); „Editoriale din ziar, 2020”. Articole de jurnalism literar și nu numai.

Dacă ne-am propune să realizăm un portret al autorului, am începe prin a spune că este un om extrem de activ, iar atunci când își dorește să realizeze ceva, nu-l poate opri nimeni și nimic. Cu dibăcie își stabilește țeluri/ținte de atins, și nu modeste, iar pentru acest lucru știe să stabilească obiective și să descopere mijloacele potrivite. Tenacitatea sa debordantă poate fi comparată cu un soi de încăpățânare creativă. Întreaga activitate, dar în mod deosebit cea jurnalistă prin întâlnirile și contactele cu oameni de seamă, personalități marcante ale vieții culturale, literare, ziaristice, științifice, istorice, politice… îi conturează în timp a adevărată aureolă. Nu i-a scăpat nicio ocazie, niciun prilej pe care să nu-l așeze cu măiestrie în geamantanul său de călătorie în lumea minunată a scrisului.

Ziarele și revistele care trec proba acurateții și obiectivității reprezintă, alături de cărțile tipărite, valori materiale și spirituale inestimabile ale  patrimoniului național. Apariția și evoluția unor publicații periodice în municipiul și județul Vaslui, cu extensie și în alte județe ale Moldovei este strâns legată de numele profesorului dr. Dumitru V. Marin. Contribuția sa la inițierea unor posturi de audio-vizuale, de ziare și reviste este de necontestat. Revista de cultură și literatură „Meridianul Cultural Românesc” a văzut lumina tiparului în anul 2015, dovedindu-și în timp valoarea ideatică, literară, culturală și artistică prin iscusința deosebită a fondatorului acesteia în a identifica și apropia colaboratori de notorietate din județ, din țară și din diaspora românească. Împreună contribuie efectiv și semnificativ la informarea publicului, dar și la progresul limbii, literaturii și gândirii estetice „cu arma cuvântului și sensibilității omenești”. Acest lucru este dovedit și argumentat prin substanțialele materiale incluse: studii de istorie și critică literară, poezie, proză, dramaturgie, literatură umoristică, eseuri, interviuri, articole și materiale de limbă și lingvistică, istorie, etnografie, știință și educație, artă, comentarii politice, opinii și gânduri ale unor „semnatari pentru metaforă-idee-înțelepciune-umor, altfel spus, pentru istorie, pentru viață!” (Dumitru V. Marin)

Prin strategia editorială adoptată s-a străduit să ofere o imagine de ansamblu, fidelă și detaliată a realităților românești postrevoluționare, a ceea ce este valoros în istoria recentă, însă, în aceeași măsură și a ceea ce este dăunător bunului mers al societății. Articolele și editorialele semnate de directorul și redactorul șef al revistei au un conținut enciclopedic, fiind abordate varii domenii ale cunoașterii umane. A emis judecăți de valoare și și-a exprimat puncte de vedere obiective, dar și subiective, însă structura articolelor este coerentă, cu repere signaletice curente, bogate în informații. Abordează în scrierile sale atât metoda descriptivă cât și cea interpretativă, bazate pe selecție și adnotări migăloase, încercând cernerea esențialului de secundar, valorificarea moștenirii literare, respectarea adevărului istoric și restituirea valorilor spirituale ale poporului român generațiilor prezente și viitoare. „Revista de față urmărește nu să distrugă vise, ci să le creeze. Nu greșim niciodată, visând.” (Dumitru V. Marin).

Cu toate aceste multe și mari realizări personale și în colaborare, jurnalistul vasluian nu duce lipsă nici de contestatari și detractori. Mai mult decât conștient de faptul că „nimeni nu aruncă cu pietre în pomul fără roade”, împotriva acestora, întotdeauna a avut la îndemână o pană ascuțită și în cerneală un dram de otravă. În acest spirit au avut loc confruntări de idei, uneori extrem de dure, ziarele și revistele transformându-se în adevărate seismografe care au înregistrat cutremure cu multe grade ale opiniilor oponenților. Multitudinea și diversitatea de păreri dovedesc libertatea fenomenului jurnalistic, dreptul la opinie, la libera exprimare. Interesul literar și civic al autorului rezidă în redarea obiectivă, uneori destul de colorată (cu lumini și umbre) a mediului și ambianței sociale actuale. Jurnalistul excede în reacții virulente împotriva tainițelor și circumstanțelor sumbre ale epocii în care trăim, apărând legitimitatea drepturilor și aspirațiilor oamenilor. Autorul, deținătorul lacătului și cheii culturii și jurnalismului vasluian se simte un om liber, având conștiința lucrului bine făcut.

Pentru activitatea și opera sa, prof. dr. Dumitru V. Marin a primit nenumărate aprecieri elogioase ale unor mari personalități actuale. Amintim: „Mișcându-se cu dezinvoltură între Vaslui – Iași – Bacău – București sau Krakovia – Istanbul, Londra – Moscova, capabil să fie deopotrivă performant ca manager, reporter, operator tv, conducător auto, scriitor, editorialist, monografist, capabil să se dedice unor riscante inițiative politice, om de lume și în același timp întreprinzător eficient, Dumitru V. Marin ni se propune ca un model de umanitate, dezirabil acum și, relativ, în viitor! Performer de excepție, creator prin excelență, personalitatea lui D.V. Marin nu va putea fi ajunsă sau egalată prea devreme, dacă nu cumva, niciodată. D.V. Marin, este și rămâne unic în istoria Vasluiului.” (prof. univ. dr. Alexandru Ionescu, laureat al Academiei)

Cu siguranță, „Opera Magna”, mărturie a harului, tenacității și vitalității de creație, va rămâne pentru posteritate o performanță, nu numai în perimetrul vasluian ci și la nivel național.

 

Vasilica GRIGORAȘ – Istorie, familie, tradiție și dăinuire – o carte a marilor idei

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „BIBLIOTECAJUDETEANĂ BIBLIOTECA "NICOLAE MILESCU SPĂTARUL" VASLUI MILESCIANA Nr.8, 2020 Publicație semestrialá”
A apărut nr. 8, 2020 al revistei „MILESCIANA”. Sincere felicitări întregului Colegiu de redacție: Voicu Gelu Bichineț (director), Liliana Moga (redactor șef), Alina Tanasă (secretar general de redacție), Anca-Elena Chelaru, Luciana Macovei, Mihaela Ochianu, Loredana Savin, Dana-Monica Vîntu (redactori) și tuturor colaboratorilor.
Deosebit de onorată pentru publicarea recenziei la cartea „Istorie, familie, tradiție și dăinuire” a doctorului Valeriu Lupu, intelectual de marcă al județului Vaslui și al României.
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text care spune „Valeriu LUPU ISTORIE, FAMILIE, TRADIȚIE ȘI DĂINUIRE OPERA OMNIA PUBLICISTICĂ ȘI ESEU CONTEMPORAN TIPO MOLDOVA”
„Acestea sunt timpuri ce pun la încercare sufletul oamenilor.” (Thomas Paine)
Am primit în dar de la dr. Valeriu Lupu cartea Istorie, familie, tradiție și dăinuire, care are ca subtitlu: Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan. A apărut la Editura TipoMoldova din Iași, 2018, și este dedicată Centenarului Marii Uniri.
Cartea se bucură de o profundă și binemeritată prezentare a profesorului și etnologului Dan Ravaru.
Un volum consistent, de aproape 500 de pagini. Din simplă curiozitate, am deschis pentru început cartea la cuprins, descoperind o tehnică abilă de alcătuire. Este structurată pe trei mari capitole: I. Istorie; II. Familie; III. Tradiție și dăinuire. Capitolele sunt împărțite în subcapitole, iar acestea în fragmente și paragrafe, pe subiecte punctuale. Fiecare subiect este tratat cu solicitudine, printr-un discurs literar coerent și lipsit de cuvinte inutile. Merge direct la esență, scriind cu vocația celui căruia îi place să cerceteze și să cunoască lucruri interesante. La sfârșitul subcapitolelor alocă spațiu unor concluzii despre subiectul pus în discuție și o bogată bibliografie. De la început se observă limpede că volumul este un studiu științific care poartă cu demnitate și bucurie vălul moralei creștine. Unitatea intrinsecă a cărții este o adevărată ancoră prin care atrage cititorii.
Publicist, eseist și scriitor, dr. Valeriu Lupu, prin această carte, și nu numai, dovedește fără tăgadă faptul că are „responsabilitate nesfârșită față de celălalt” în spiritul lui Emmanuel Lévinas (filosof francez, de origine lituaniană) care, într-un Occident tot mai secularizat, încearcă să impună prin sistemul său de gândire conceptul alterității în filosofie, etică și religie, conform căruia omul trebuie să fie responsabil față de semenii săi, să fie „Ființă-pentru-celălalt”.
În primul capitol al cărții doctorului V. Lupu, descoperim o abordare atentă a evenimentelor și a atmosferei politice, sociale și culturale din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Cu mândrie, autorul constată că în această perioadă apar personalități marcante, formate și educate în Occidentul european. Datorită strădaniei și inteligenței lor, acești tineri români au ajuns mari intelectuali și oameni de stat, cunoscând și înțelegând lucid spiritul istoriei, tendințele și interesele țărilor europene. Treptat, se înfiripă trezirea, încurajarea și susținerea ideii de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriului locuit de români. Unitatea de neam și țară exista „ca o realitate atât de mare și energică, încât nici ignoranța și nici sila n-o pot tăgădui” (Mihai Eminescu). Acum prinde consistență conștientizarea reală a idealului unirii și implicarea în a se găsi soluții pentru împlinirea acestei idei.
Procesul de formare a tineretului în spiritul patriotismului și a ideii de unire a cunoscut o evoluție semnificativă în preajma revoluțiilor de la 1848, unirii Principatelor Române (1859), Războiului de independență (1877), primului război mondial, continuând cu înfăptuirea Marii Uniri (1918), participarea la cel de-al doilea război mondial, mișcarea de rezistență împotriva instaurării comunismului, dar și după 1944, în perioada comunistă. Generații întregi au contribuit la înfăptuirea statului unitar și indivizibil, România. Comparând acele generații de tineri cu tineretul de astăzi, autorul sesizează faptul că se observă o stare de inhibare a acestuia, de marginalizare, demoralizare, lipsă de speranță și perspectivă. Prin metode de manipulare, de la cele mai subtile până la cele mai grosolane, sunt promovate libertinajul și imoralitatea. Dureros de conștient de această situație, autorul îndeamnă tinerii să citească/recitească articolul lui Eminescu, intitulat În Unire e tăria, nu în dezbinarea și dihonia promovate azi în fel și chip.
Asemenea lui Eminescu, autorul cărții aduce ca argumente, cu privire la necesitatea imperioasă a realizării unirii, asemănările de limbă în teritoriile ocupate de români, indiferent de vremuri, de ocupații străine, de impunerile stăpânitorilor vremelnici; aceștia n-au reușit să distrugă populația autohtonă, iar aceasta, nu numai că nu a dispărut, ci, dimpotrivă, a devenit mai viguroasă deoarece este „considerată de mai mulți istorici ca fiind cea mai veche populație a continentului”. Românism înseamnă limbă și cultură, sufletul românilor trăitori în spațiul ocupat din vremuri străvechi. Ei nu sunt venetici, ci au trăit dintotdeauna în spațiul care „se întindea din Pocuția până în munții Pindului din Balcani, din ținuturile transnistrene ale Bugului până la Tisa, de la Pontul Euxin și litoralul Mării Negre până la Dardania și dincolo de Câmpia Panoniei”. Autorul precizează că acest perimetru în care trăiau românii este stabilit pe baza izvoarelor istorice, arheologice și scrise. În consecință, dorința românilor exprimată prin vocea autentică și autoritară a lui Garabet Ibrăileanu: „Voim să fim ceea ce suntem! Români.” este de neclintit.
Ideea de unitate națională a continuat să existe și să se manifeste și în perioada celor două conflagrații mondiale. Valeriu Lupu scoate în evidență personalități care au avut o contribuție esențială în lupta pentru unitatea neamului și țării. De un spațiu consistent în carte se bucură Ecaterina Teodoroiu pentru eroismul dovedit în luptele la care a participat și încurajarea plutonului pe care îl instruia: „Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”. O altă personalitate marcantă a istoriei românilor este Regina Maria, pe care medicul Grigore T. Popa o numește „Regina Idealului Național”. În alte documente este numită „Mama răniților”, „Regina soldat”, Mama Regina”. A treia personalitate a istoriei pe care o evocă în volumul său dr. Valeriu Lupu este Mareșalul Averescu, „cel mai mare comandant de oști pe care l-a zămislit acest popor – strateg de notorietate, erou național al evenimentelor glorioase din vara anului 1917”, întotdeauna cu mentalitate de învingător, despre care generalul Constantin Argetoianu spunea: „Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul, că ori de câte ori se ivise o greutare pe front, generalul Averescu fusese trimis și izbutise mai întotdeauna să facă față până și situațiilor disperate”. Este evidentă atitudinea autorului cărții de cinstire a celor trei personalități printr-o abordare onestă și responsabilă, cu vădită tentă de altesitate.
O atenție deosebită acordă autorul cărții implicării în luptă a armatei române, evidențiind meritele acesteia în condițiile unui sistem sanitar modest; nu sunt trecute cu vederea „toamna patimilor noastre” și „triunghiul morții” când se vor pierde 76,3% din teritoriul regatului. La înfrângerile dezastruoase și imensele pierderi au contribuit și epidemia de tifos exantematic din 1917, alte boli și foametea. Este remarcată de autor contribuția medicului Grigore T. Popa, umanist și patriot desăvârșit în primul război mondial, participant ca medic și jurnalist de război. Un alt scriitor, poetul religios Vasile Voiculescu, medic militar, a participat la război asemenea multor personalități și intelectuali români de marcă, luptând și militând pentru împlinirea visului de întregire a țării și neamului. V. Voiculescu are contribuții literare importante în poezie, eseu medical, proză, dramă; prin poezia sa patriotică transmite dorința și speranța de unitate și independență a țării: „O, țara mea, tu culme-ncremenită/ De-atâta sânge roasă și brăzdată/ Azi din adâncuri, grea și neclintită/ Te-nalță-n slăvi mai sus ca niciodată.” (Țării mele) Faptele eroice din istoria neamului nu au fost întotdeauna abordate și prezentate la justa lor valoare întrucât, pentru unii, „Sinceritatea este sterilă, ipocrizia fecundă”, consemna Emil Cioran. N-au lipsit nici „politruci” de ocazie precum Octavian Paler, nici „mitici de conjunctură sau paraziții de serviciu ai neamului românesc” (Dan Puric). Din punctul de vedere al autorului, scandaloasă este și atitudinea lui „Horia R. Patapievici – un altoi scorburos și vulgar pe trunchiul viguros al culturii române”. O critică aspră aduce eseistul unor intelectuali contemporani cu aere de „conștiință românească”, pretinși mari filosofi, fără a-și argumenta podiumul pe care și-l arogă în sfera intelectualității românești: Andrei Pleșu și alții care „și-au făcut un scop din a dezavua într-o manieră pseudofilosofică tot ceea ce este autentic românesc”. Nu departe de aceștia, dar nu de neînțeles, fiind prieteni, se situează Gabriel Liiceanu „care într-o manieră penibilă, dacă nu de-a dreptul ridicolă și în cel mai autentic stil fanariot, își prezenta țara la Bruxelles.” Greu de înțeles pentru ei ori nu vor să accepte că „O pildă de noblețe sufletească” ar fi benefică tinerei generații pentru a purta în inimă și suflet dragostea de Neam și Țară.
Nu poate fi negată contribuția tineretului la împlinirea idealului național, ci, dimpotrivă, afirmă autorul, a fost substanțială și, uneori, decisivă. Din păcate au existat și disoluții în interiorul mișcărilor și pozițiilor tinerilor naționaliști, cu repercusiuni frauduloase. Tendințe ostile unității neamului și patriei au avut diverse focare, „indubitabil regizate și manevrate din afară”, în funcție de așezarea geografică a centrelor universitare.
Instalarea comunismului a constituit o trecere „de la idilic la dezastru”; barbarie și reeducare cu mijloace de teroare, cu nenumărate victime directe și adiacente, multe atrocități săvârșite într-o lume ce se contura tot mai accentuat ca fiind una atee și inumană.
O atenție deosebită acordă autorul Martiriului de la Vaslui, cu generoasa intenție de blamare a unui fapt abominabil săvârșit în orășelul Vaslui. Aici, 32 de tineri au fost executați fără a fi judecați, deci, fără sentință judecătorescă, ci doar din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Această tristă dramă istorică a fost ignorată de istorici de renume, fie dintr-o lipsă de cercetare a izvoarelor istorice scrise, fie din neînțelegerea traumei în sine, pentru că este greu de crezut că ar fi putut fi neglijență crasă ori rea intenție în abordarea corectă a istoriei neamului. Descrierea momentului masacrului de la Vaslui de către Nicolae Roșca în Cronica unor violențe politice, publicată prima dată la Madrid în 1960, este o frescă cutremurătoare a modului în care s-a acționat și au fost torturați și uciși tinerii nevinovați cu alte opinii și idealuri decît cele impuse de dictatura momentului. O crimă colectivă, pe data de 22 septembrie 1939, a cutremurat oamenii locului și din întregul ținut moldav.
Cu luciditate și onestitate, doctorul Lupu reliefează pe bună dreptate contribuția tinerilor „pe drumul greu al modernizării României. Nu au pierdut niciun moment din vedere faptul că este vorba de patria străbunilor lor, că această patrie trebuie ridicată în rândul statelor emancipate ale Europei prin muncă și jertfă, în sfârșit, că generațiile care vin trebuie să preia și să continue dezvoltarea și înflorirea ei creându-se un statut, un nume și un renume demn în numele națiunilor lumii.” (Generația tânără în istoria neamului)
Ținând cont de toate tulburările familiei din ultimul timp, autorul abordează acest subiect într-un capitol distinct al cărții. Pleacă în demersul domniei sale de la conceptul de „familie tradițională”, înțelegerea firescului familial și necesitatea respectării rostului menținerii și dezvoltării acesteia – „tradiția și cultura populară au ca punct central familia”.
Eseistul realizează un periplu în istoria conceptului de familie, urmărind cu atenție evoluția și schimbările unor puncte de vedere cu privire la acest concept. Întâlnim în carte o tratare clară, echidistantă, fără a se înclina nici spre feminism, nici spre masculinizarea vieții sociale. Subliniază faptul că în diferite perioade și contexte sociale și istorice au avut loc mișcări de emancipare a femeii, lupte pentru drepturi civice, lucru care se răsfrânge și în relațiile de familie. Autorul amintește cartea scrisă de Simone Beauvoir, Al doilea val, în care sunt identificate trei tipuri de femeie: agresivă (revendicativă…), izolată (carieristă…) și dependentă (cenușăreasă…).
Denaturarea sensului familiei, inocularea tinerilor cu idei preconcepute, rău intenționate duc la denaturarea omului ca specie superioară, creată de Dumnezeu. Evoluția sa are loc doar prin respectarea unor condiții existențiale, sentimentale, educaționale și formarea unor principii morale autentice și a unui comportament civilizat. Doar în familie se pot realiza educația și formarea copilului pentru a deveni un adult armonios și responsabil; familiei i se alătură în acest demers școala și biserica. Acest TRIO responsabil are un rol fundamental în creșterea și educarea copilului, de la conceperea acestuia până la desăvârșirea lui ca om matur.
În opinia doctorului V. Lupu, o etapă importantă din viața omului, căreia trebuie acordată o atenție deosebită, este adolescența. Acest lucru se explică și prin schimbările fizilogice care au loc în corpul tânărului. Pregătirea pentru viață a adolescentului presupune și înțelegerea modului de întemeiere a familiei, a rolului acesteia în societate. În acest sens, factorul afectiv este punctul cheie al ecuației, denumită familie. Provocările de astăzi fac mult rău vieții adolescenților, sunt derutați, deconcertați de la drumul firesc în viață; dacă baza este eronată, rezultatul este dezastruos, apar vulnerabilități, devieri de comportament, violență, deraieri sexuale asociate cu boli sexuale și de altă natură, victime din multe puncte de vedere.
Timpul a demonstrat că familia are un rol extrem de important, chiar decisiv în dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a copiilor și a societății în general, atât în prezent, cât și în viitor pentru întreaga specie umană. Medicul pediatru Valeriu Lupu, prin cercetarea și studiul literaturii de specialitate, trage câteva concluzii despre rolul și importanța familiei: „Familia rămâne structura socială fundamentală care garantează perpetuarea vieții, speciei și valorilor ei.” „Valențele educativ-formatoare ale familiei sunt esențiale pentru generațiile care se succed.” „Familia rămâne un reper existențial, o valoare umană și o garanție pentru neam și cultura lui.”
Autorul începe capitolul „Tradiție și dăinuire” cum nu se poate mai firesc, de la rădăcinile graiului românesc, deoarece, în opinia sa, „istoria limbii unui popor este, de fapt, istoria acelui popor”. Limba s-a dezvoltat continuu odată cu dezvoltarea poporului. Specialiștii spun că „În plan european limba română este considerată a cincea limbă ca bogăție lingvistică”, după engleză, franceză, germană și spaniolă. Varietatea formelor de exprimare, expresivitatea figurilor de stil, bogăția metaforelor… fac din graiul românesc ceea ce spunea Eminescu – „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”.
Dr. V. Lupu vorbește în lucrarea sa de două teorii în ceea ce privește proveniența limbii române: din limba arhaică latinizată ori din limbile romanice, din care s-a desprins și latina. Limba română este produsul latinizării limbii băștinașilor daco-geți și traco-iliri. De-a lungul istoriei a suferit multe influențe, însă, treptat, limba s-a modernizat. O contribuție esențială au avut-o cronicarii moldoveni și munteni și Școala ardeleană, „sufletul emancipării românilor”. Pentru acuratețea informațiilor din carte, autorul a studiat atât documente ale românilor, cât și scrieri ale unor istorici din străinătate, imparțiali în afirmațiile și teoriile susținute cu argumente indubitabile. Autorul detaliază procesul formării și evoluției limbii române, apelând la studii aprofundate de lingvistică, prin comparație cu formarea și evoluția celorlalte limbi. Conchide faptul că, deși în decursul istoriei, atât poporul, cât și limba au rezistat vremurilor înfruntând numeroase vitregii și, deși a cunoscut influențe nefaste și asupriri străine îndelungate, românul, întotdeauna în mod conștient, cu iubire și-a apărat „nevoile și neamul”.
O relație intrinsecă există între cultura, civilizația și spiritualitatea unui popor. „Creștinismul ortodox e tradiția eternă a Spiritului care în ordinea omenească se suprapune spiritului autohton” (Nichifor Crainic). În toate domeniile culturii și spiritualității, România a dat mari cărturari, filosofi, scriitori, poeți, muzicieni, artiști plastici, oameni de știință…, iar numele multora dintre aceștia aureolează cartea doctorului Valeriu Lupu. Așa cum spuneam și mai sus, este o certitudine că intelectualitatea românească s-a format în școlile și universitățile europene de prestigiu, nefiind izolați de spiritul și modernismul european și universal al cunoașterii umane. Inevitabil, au suferit anumite influențe, însă nu și-au pierdut autenticitatea și specificitatea românismului. Astfel se explică originalitatea culturii române care asigură eternitatea limbii și poporului pe acest teritoriu. În acest sens, autorul își exprimă răspicat dorința ca nici dezechilibrele din lumea de azi care au loc pe plan mondial să nu destabilizeze coerența și esența românismului. O încercare de maximă periculozitate este fenomenul globalizării. Globalizarea presupune integrare, însă nu trebuie îngăduită atitudinea de uniformizare ori, și mai rău, de includere și subordonare a ceea ce este specific țării și poporului. Acest lucru ar însemna să acceptăm un atentat cu mijloace obscure la suveranitatea statală, având implicații majore, de rău augur din punct de vedere demografic și teritorial. Pilonii identității naționale se vor clătina serios. În acest context, Valeriu Lupu face referiri și la fenomenul emigrării românilor care a cunoscut o amploare fără precedent în ultimele decenii și la scăderea drastică a populației.
Scriitorul Valeriu Lupu elogiază tot ceea ce este valoros, pozitiv, înălțător în domeniile propuse spre cercetare, dar critică aspru fărădelegile, ipocrizia, minciuna, trădarea… Cu siguranță autorul și-a propus să producă o serie de efecte pozitive și, de ce nu, o schimbare a concepției și atitudinii românilor asupra istoriei, familiei și tradițiilor românilor. A purces la o reevaluare a documentelor, o recompunere a ideilor, o reinventare a comportamentului nostru față de faptele istorice. Acest lucru necesită un efort neîntrerupt, pe care eseistul îl depune și îl oferă ca dar românilor indiferent de vârstă. Este un mod lăudabil de a dărui, cu minunata intenție de a ridica moralul tinerilor, de a-i motiva să depună toate eforturile pentru a duce mai departe destinul țării și neamului. Multe și adânci sunt denivelările societății actuale, însă nu totul este pierdut pentru că evoluția societății, a omenirii, depinde de fiecare în parte și de noi toți. Desigur, nu putem schimba istoria, însă este musai s-o cunoaștem cu adevărat, nu trunchiată, nu denaturată, nu cosmetizată; să ne cunoaștem tradițiile, datinile care sunt fundamentul unei vieți adevărate, care dau farmec și vigoare trăirilor românilor. Autorul precizează și faptul că toate acestea au la bază buna credință, fără de care rătăcim pe căi lăturalnice și ne vom trezi pe drumuri fără întoarcere.
Fiecare idee este tratată prin paragrafe laconice, ceea ce dă scriiturii o alură aerisită și apetisantă. Este o onoare pentru autor abordarea degajată și echidistantă a unor subiecte delicate. Acuratețea frazei, fără formulări goale de conținut, fără exagerări, fără minimalizări, fără un hățiș verbal care să sufoce idei importante și chiar conținutul cărții.
În concepția lui Valeriu Lupu, un talentat documentarist, nimic nu este mai important decât adevărul. Cartea nu este numai o bancă de date, de informații despre istorie, familie și datini românești, ci este pretextul de a construi asocieri de idei între fapte, fenomene și procese care au influențat mersul istoriei; este o invitație la a medita și promova ideile noastre identitare.
Așadar, cartea are menirea de a trezi conștiința cititorului în tot ceea ce înseamnă și presupune spiritul civic pentru a respira firesc în arealul vieții pe pământ românesc. Istorie, familie, tradiție și dăinuire este o carte a marilor idei. Este un studiu excepțional, o cercetare fundamentală pentru generația de astăzi și generațiile viitoare care trebuie să cunoască obârșia neamului. Cunoscând-o, pot iubi, respecta și apăra neamul și țara în ciuda evoluției lumii în direcții alarmante, în care indecența sfidează bunul-simț atingând paroxismul și penibilul.
Dincolo de pericolele care s-au perindat în istoria românilor și României și a marilor primejdii mondiale actuale, în care oculta mondială, masoneria și cluburile celor mai bogați oameni ai lumii, Omul de cultură Valeriu Lupu este convins de „Dăinuirea neamului – prin generațiile care se succed”. Și acest lucru deoarece „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu” (Eminescu). Deci, să nu ne pierdem încrederea, nădejdea, credința și, mai ales, să nu ne uităm istoria pentru că „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete” (George Santayana).
Vasilica GRIGORAȘ

Ben TODICĂ – Acul în carul cu fân sau MIRACOL?


E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpăraturi, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul.

Întotdeauna când ajungem acasă trebuie să opresc mașina înainte de a traversa trotuarul ca să intru în curtea casei pentru că nu e loc pentru amândouă portierele mașinii stânga/dreapta să fie deschise pentru a coborî, deoarece nu e loc. Intrarea e îngustă și atunci pasagerul trebuie să coboare înainte de a intra în curte. Deci, opresc mașina ca să coboare Ming. Ea deschide portiera și când să pună piciorul jos exclamă: Uite cercelul! Întreb: Care, cel rămas? Nu! Perechea. L-am găsit. Glumești. Serios? Cercelul era jos pe ciment la intrarea dinaintea trotuarului și aștepta de trei ore să fie găsit. Era în al nouălea cer de fericire, iar eu i-am mulțumit Domnului Iisus Hristos pentru MIRACOL. Putea să-l fi găsit vreun trecător până acum sau eu puteam să opresc mașina mai înăuntru sau în afara portierei.

Acul în carul cu fân? Nicidecum.. E un MIRACOL oricum ai gândi. Eu și acum sunt șocat.

Mare ești, Doamne!

Ben TODICĂ




Valentina Teclici – Christmas Vision* = Viziune de Crăciun

Christmas Vision*


Let’s feel the magic of Christmas
like reading a fair-tale book
with no worries about Covid-19
wars, inflation, unemployment,
addictions, conspiracies or poverty.

Let’s allow the love, the hopes,
the abundance, the spirituality
of Papatūānuku and human beauty
to be our carols for this year.

Let’s Aroha’s deeds to ignite our souls
and kindness to ring at doors
like holly bells.
Let’s put on the table
the greatest vision
for our whānau, the land
and the whole world.

Let’s wish to everyone
what we’d wish for ourselves,
Feel the magic of Christmas
melting our hearts.
Let’s keep the positivity
and beauty forever
and remain in our spirit
a Christmas carol,
a shiny Christmas tree.

(12.12.2020)


Viziune de Crăciun


Hai să simțim feeria Crăciunului
ca și cum am citi o carte de poveşti
fără griji despre Covid-19,
războaie, inflație, șomaj,
dependențe, conspirații sau sărăcie.

Hai să lăsăm dragostea, speranțele,
abundența, spiritualitatea Terrei
și a frumuseții umane
să fie colindele noastre pentru acest an.

Dragostea adevărată
să ne lumineze sufletele
și bunătatea să sune la ușă
precum clopotele sfinte.
Să așternem pe masă
cea mai clară viziune
pentru familie, pământul străbun
şi lumea întreagă

Să le dorim tuturor
ceea ce ne-am dori nouă.
Să simțim cum feeria Crăciunului
ne îmbunează inimile.
Să păstrăm pozitivitatea,
frumusețea pentru totdeauna
şi sufletul nostru mereu să fie
un colind de Crăciun,
un pom de Crăciun strălucitor.


*Tradusă în limba română: Valentina Teclici

Valentina Teclici – CORESPONDENŢĂ SECRETĂ*

Patru stilouri… pe patru foi

ScreenHunter_33605 Dec. 24 11.46.jpg
Dragă Moş Crăciun…

Iza, Sînziana, Liviu şi Claudiu şi-au propus să-i mulţumească Moşului pentru daruri, mai ales că Moşul a fost foarte inspirat, aducând fiecăruia exact ce-şi dorise mai mult. Peniţele stilourilor
se poticneau pe foi. Poate cuvintele îşi puneau piedică unele altora, fiindcă era vacanţă şi orice scriere semăna cu un fel de temă pentru acasă.
– Hai să lăsăm fleacurile şi să ne jucăm! Doar ştim cu toţii că Moş Crăciun nu există.
– Ba există! În toate darurile pe care le primim…
– În toate poveştile şi poeziile despre el…
– Şi-n desene… vitrine…
– De Oraşelul copiilor aţi uitat?
– Aveţi dreptate. Cum să nu existe Moş Crăciun, când ieri, chiar eu am numărat vreo cinci în oraş. Deci, lăsaţi pretextele şi, la scris!
– Bine! Nu s-a pus problema că nu ar exista cineva atât de evident în timpul sărbătorilor de iarnă. Ci alta. Ce nume şi adresă trecem la destinatar.
– Hai să deducem!
– Hai! Moş Crăciun, numele.
– Perfect! Strada?
– Strada? A, da. Decembrie, nr.25.
– Localitatea: Daruri.
– Şi… ţara?
– Copilărie.
– Acum că ştim adresa… n-avem de ales. Scrisorile de mulţumire trebuie duse până la capăt, puse în plicuri…
– N-am putea să punem toate foile într-un singur plic?
– Da ce, Moş Crăciun a adus un singur cadou pentru toţi patru?
– Patru cadouri transportate într-un singur sac, dar asta nu are nici o legătură. Gândiţi-vă la bucuria lui când va primi de la fiecare câte o scrisoare.
– Mda!
– Ce staţi? La treabă!
Peniţele alunecau harnice pe foile albe. Era clar că între timp inspiraţia se întorsese acasă, înşirând sprintenă cuvinte calde pentru Moşul care în fiecare an îşi lăsa baltă treburile gospodăreşti şi venea împovărat cu bucurii pe la toate casele cu copii, ori cu oameni mari care aveau în sufletele lor câte un ştrengar, ce-şi făcuse acolo teren de joacă.
Sînziana a vrut sa citească scrisoarea, dar Iza, Liviu şi Claudiu nu i-au dat voie. Ştiți de ce?
Pentru că erau siguri că voi, dragi copii, care citiţi acum această poveste, aţi fi crezut că a copiat scrisoarea pe care tocmai aţi expediat-o Moşului…
Că ați pus la cutia poştală o asemenea epistolă de mulţumire, nu-i aşa?

ScreenHunter_33606 Dec. 24 11.46.jpg
* Caseta cu video-poveşti – Daruri de la Moş Crăciun, 9 poveşti în colaborare cu Cezarina Adamescu şi Ene Stanciu, Editura Galateea, Galaţi, 1992

Valentina Teclici – UNDE LOCUIEŞTE MOŞ CRĂCIUN?*

ScreenHunter_33604 Dec. 24 11.46.jpg
– Eu cred că Moş Crăciun locuieşte într-o carte de poveşti! spuse Iza, fără nicio legătură cu bătaia cu bulgări de zăpadă, din care s-au oprit ca să-şi tragă sufletul.
– Ba într-o poezie, împreună cu un iepuraş ce-l trage cu săniuţa pe crestele versurilor! o contrazise Sînziana.
– Am auzit că are un castel în munţi… Bătrânul castelan e însă foarte ocupat. Plantează brazi şi-i vrăjeşte să crească repede pentru a-i înlocui pe cei care de sărbători poposesc împodobiţi în casele noastre. Confecţionează jucării, răspunde la scrisori, la telefon… glăsui Claudiu dus pe gânduri.
– Poveşti de adormit bebeluşii! dădu Liviu din mână. Tot trebuie să aflaţi într-o zi, aşa că… sunt nevoit să vă mărturisesc: Moş Crăciun are domiciliul… în podul casei noastre.
-Nu se poate! L-ai văzut tu în carne şi oase?
-Nu, i-am văzut numai pelerina roşie, frumos împăturită pe o ladă. Am îmbrăcat-o după ce am scuturat-o bine de praf. Dacă nu mă credeţi, aşteptați câteva minute. Minutele au trecut cam greu, dar Liviu nu minţise. Şi-a făcut apariţia chiar în costumul de gală al lui Moş Crăciun. Gluga, prea mare, îi cădea peste ochi, iar pelerina era ca o trenă. Au îmbrăcat-o pe rând, au defilat prin curte, s-au amuzat gătindu-l şi pe Omul de zăpadă, bucuros să ia parte la joaca ce se încinsese.
-Parcă-i pe măsura lui! comentă Sînziana.
Omul de zăpadă se simţea grozav. De când îl înveşmântaseră copiii cu mantaua roşie, căptuşită cu vată pe margini, avea un chef grozav să facă daruri celor din jurul lui… Zâmbea, dar prichindeii nu observau şi, cum nimeni nu-i primea zâmbetul – singurul cadou pe care îl putea oferi, s-a necăjit atât de tare, încât i-au dat lacrimile.
Copiii s-au dus la culcare luând toată larma cu ei, uitând să-i spună: „Noapte bună, dragule-dalbule!” ori simplu: „Noapte bună!” fapt ce a sporit tristețea Omului de zăpadă.
Poarta a scârțâit şi, cu paşi uşori, s-a apropiat un bătrân cu o pelerină roşie pe umeri şi cu un sac mare în spate.
-Bună seara, amice! l-a salutat el pe Omul de zăpadă.
-Bună seară, bine ai venit, Moş Crăciun! răspunse el, recunoscându-l imediat.
-Au adormit, nu-i aşa? arătă Moşul spre casa adâncită în întuneric.
Bătrânul intră, puse daruri sub brad pentru fiecare, i-a sărutat pe copii pe frunte, apoi, în curte, s-a aşezat pe săniuţă şi şi-a aprins pipa.
-Grea singurătătea?
-Grea!
Moş Crăciun, cu pelerina fluturând prin zăpadă, a făcut doi bulgări mari, un al treilea mai mic, i-a pus unul peste altul, i-a modelat până a terminat o babă de zăpadă, voinică şi frumoasă foc.
-Să-ţi stăpâneşti băbuţa sănătos!
-Mulţumesc! Am şi eu o rugăminte, tuşi Omul de zăpadă emoţionat.
-Te rog! l-a încurajat Moş Crăciun.
-Spune-mi şi mie unde locuieşti?
-Parcă eu mai ştiu… Unde nici nu te aştepţi… Am locuit la Polul Nord… În tablourile unor pictori… Am acum o prietenă scriitoare şi… casa mea depinde de imaginația ei. În momentul de fată, de exemplu, locuiesc împreună cu tine într-o carte prichindică. Mai ciudat e că această cărticică-jucărică stă cu chirie într-o Casetă cu video-poveşti, mică şi ea dar fermecată, deoarece va invita sute de copii şi de adulţi la ea în vizită.

Ben TODICĂ – Dragi prieteni, dragi români

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Am spinarea plină de pumnale căci asta se cultivă azi – jupuitul. Sunt înconjurat de vânzători, asemenea lui Iuda și aștept Crăciunul. Aceiași securiști și trădători KGB-iști din vremurile comuniste ne urmăresc și azi prin întreaga lume. A devenit o modă și o stăpânire cu sete criminală, un masochism care numai așa poate fi hrănit, prin vrajbă și instigare. Să-ți iubești țara și părinții e subiect și sentiment tabu. Pe nesimțite Crăciunul ceaușiștilor te izbește ca o nălucă Shakespeariană cu gloanțe, cu brazi împodobiți de covizi, globulețe de toate culorile, cu țipete de niciunde și nici măcar nu am fost în România atunci… Mă trezesc căutând o funie de un metru, poate doi prin garaj dar dau peste o pereche de pantofi vechi cumpărați din America. Au tălpile găurite însă fețele sunt ca noi din piele neagră de porc. Am și niște pingele noi tot negre, proaspete, aduse din China de soție și cred, simt că ar fi bine să practic pingelitul; nu că aș fi sărac sau zgârcit, ci de dragul practicii acestei îndemânări învățate de la nenea Ghiță cizmaru, care locuia în blocul C. El lucra noaptea cu tata în minele de uraniu, iar ziua repara încălțăminte ca să-și câștige existența. Iar eu acum ca să mă echilibrez. De la el am învățat atunci când mă trimitea tata să ne pună blacheuri la sandale, să ne țină mai mult și îl urmăream cu pasiune cum bătea cuie în pantofi. Prietenia e cel mai important lucru din viața unui om. Eu și azi după 50 de ani îi scriu celui mai drag învățător al meu care mi-a dăruit dragostea pentru film, nenea Watzi Josef: „Dumneata ai fost întotdeauna cinstit și drept, nu ai făcut discriminare între adult și copil, m-ai tratat mereu de la egal la egal și mi-ai dat sfatul întreg și potrivit la orice întrebare de copil. M-ai tratat cu seriozitate de ceas elvețian. Nu am să uit niciodată clipa în care mi-ai arătat la magnetofonul TESLA pe care îl aveați, că nivelul de înregistrare optim este la 7 și jumătate la butonul de volum și apoi, m-ai sfătuit să am grijă ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.” Asta se întâmpla prin 1964. În 1994 am terminat, cu diplomă și lauri Institutul de Ingineri de sunet, din Melbourne. Lui îi mulțumesc, așa cum îți mulțumesc ție dragă Vasilica pentru dragostea de a scrie. Am fost întotdeauna curios și mi-a plăcut să învăț. Vedeți ce înseamnă să dăruiți dragoste pentru ceva unui copil? Eu de atunci tot dărui și îmi descoper sufletul. Dacă nu vă întâlneam pe dumneavoastră, pe toti acei ce cu drag dăruiți, poate azi, eram doar un robot. Dumnezeu vă privește prin ochii mei și a celor care mă privesc!

Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul.

Benoni de la Antipozi

 

 

 

Ben TODICĂ – FRATELUI MEU



Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lacomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trada pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Iubiți-vă aproapele cât puteți de mult și în special dușmanii. Știu. E greu. Însă e bine să o facem în numele pacii. Nu doar din etică morală ci și din binecuvântare divină a sufletului și conștiinței Dumnezeului nostru. Dacă înveți să cazi de acord sau nu cu demnitate știind că e Dumnezeu în fiecare din noi, atunci vei fi inundat cu Binecuvântare Cerească din toate direcțiile universului și toti vom beneficia.

Unde am ajuns făcând toți pe deștepții? Serbarea Crăciunului nu e doar despre lumânări și sarmale. E despre lumină și conștiință. E fereastră spre cer! Vreți miracole în viața dumneavoastră? Iubiți-vă aproapele!

Crăciun fericit!

Ben TODICĂ

Vasilica Grigoraș – POEM PENTRU PORUMBEII MIRĂRII

Amăgind insomniile
m-am visat lebădă
cu brațele aripi de cuvinte
într-un zbor acrobatic
dincolo de hotarele înnoptării
plonjând pe marginea unui gând


beau o cupă din esența vieții
îmbăt țărmul din mine
cu șiroaie de stele știrbe
rătăcite printre nourii dorului


reanimat ochiul magic
picură proaspeți muguri de sălcii
lumini nedisimulate ale clipelor
curg gârlă în metanii de perle
către talazurile unduioase
din lacul cu nuferi


dansez pe cioburi de lună
se deschide un nou răsărit
desenat pe oiștea timpului
mă plimb în Carul Mare
inspir aer de frumoasă boemă
admirată de-un prinț din Levant


zăpezile din mine clocotesc
de zămislirea fiorilor
deschid secretul metaforei
în timp ce în palmă
îmi crește un poem de dragoste
hrană pentru porumbeii mirării


(imagine internet)
Este posibil ca imaginea să conţină: noapte şi în aer liber