Vasilica Grigoraș – Felicitări și mulțumiri și criticului literar Daniel Luca

Am primit cartea „Raftul de la colț”, vol. 3, Timișoara, Castrum de Thymes, 2020. Sincere mulțumiri autorului Daniel Luca.
Nici pe departe nu este o carte de „pus la colț” asemenea copiilor, pentru cine știe ce necuviință, obrăznicie, cu atât mai mult pe autorii acestora. Este o carte de cronici de întâmpinare a cărților unui număr însemnat de autori (peste 100). O prezentare succintă, dar la obiect, cu gândul bun de sesizare a esenței scriiturilor.
Cu respectul cuvenit, sub un titlu metaforic, criticul Daniel Luca întreprinde un demers literar admirabil, cuminte și generos aducând lumina din noile apariții editoriale în colțul ochilor și minții cititorului. Volumul merită așezat în „colțul inimii” deschise spre noutățile literare, spre lirism și frumos, spre cunoașterea și deslușirea unor trăiri și experiențe oferite spre lectură.
Mulțumesc pentru adnotările cu privire la cartea mea de poeme: „Stropi de toamnă verde”, Iași, PIM, 2020 (p. 270-271).
Felicitări autorilor și recenzentului, despre care Cristian Gabriel Moraru ne spune: „Personalitate complexă a vieții culturale timișorene și nu numai, fie că abordează poezia, romanul, literatura pentru copii, eseul sau critica literară, Daniel Luca dovedește de fiecare dată că este un profesionist al scrisului. Ceea ce nu ne miră absolut deloc!” și „Prestigiul criticului este conferit în special de erudiția sa, de capacitatea de a pune corect în context o carte sau de a intra în subtextul acesteia, respectiv de verdictul critic din final care face ordine în haos, propunând o ierarhie axiologică, de care este atâta nevoie”.
Ar putea fi o imagine cu mâncare

Vasilica Grigoraș – „SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ

Petre Ioan Cretu – reţeaua literară / la red literaria

Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.
Felicitări autorului Petre Ioan Crețu
 
„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ
Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.
Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.
Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.
Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!
Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.
Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».
Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…
Textul poate fi apreciat ca fiind scris cu o obiectivitate ieșită din comun. Omul, subiect al acțiunii pare înghețat, mumificat, lipsit de reacții. Temporal și spațial, coordonatele și cadrele desfășurării acțiunii sunt fixate în așa fel încât nimic să nu scape de sub control. Mai întâi se voia distrugerea voinței oamenilor, sperând ca apoi să aibă loc „o prăbușire rapidă și firească”.
Dacă stăm să gândim mai în profunzime, cred că autorul încearcă să ne spună că era o FRICĂ generalizată. Unii se temeau pentru viața lor, ceilalți care își asumaseră modul grotesc de a se comporta cu semenii se temeau că puterea lor de a distruge vieți nu este suficient de mare; în atare situație, prestația lor în posturile și funcțiile pe care le aveau nu era apreciată, astfel pierzându-și demnitățiile câștigate.
Petre Ioan Crețu se retrage în orizontul reflexivității întunecate. Scriitura sa este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea; această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți… Însă, cu oarece detașare, eroul povestirii încearcă să devină neutru față de starea lucrurilor, se zbate între frică și dorința de a trăi. Frica nu-l paralizează. În puținele momente în care putea să doarmă, visa că are aripi, că poate zbura. Da, încă mai „Visează că un arhanghel ținea o spadă în mâna dreaptă și făcea dreptate. E arhanghelul dreptății, un arhanghel iubit de mulțime.” Decide să nu moară, pentru că afară este primăvară…
Miezul descrierii faptelor este un punct imuabil, evoluția este inhibată de o idee fixă, pare că startul și finișul coincid. Cu toate acestea muribundul depășește orizontul macabru și se mișcă cu nădejdea zborului prin care va ieși din carapacea încremenită. Asemenea timpului trecător părăsește anotimpul înghețului polar și se îndreaptă spre însorirea mult visată, oferind cititorilor bucuria lecturii unui text coerent și interesant.
Poeta Adriana Popa ne prezintă o altă fațetă a scriitorului. Aceea de poet: „Petre Ioan Crețu este îndrăgostitul etern. De viață, de fluturi, de frumos. Iubirea lui are spațialitate și relief, iubirea aduce, parcă o sintaxă a stelelor”. Ne permitem să adăugăm că în proza „Sindromul fricii”, autorul este învingător prin iubirea vieții, adevărului și luminii.
Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text

Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

Valentina Teclici – Revista Logos și Agape

Lemn de vioară, inima

 

Copacul transcendental

aripă orientată spre cer

deschide al vieţii portal,

reculegere şi patima,

lemn de vioară, inima.

 

Rădăcinile grele

de visuri şi esenţe

primordiale şi ultime,

râvnesc să soarbă din soare

lumini roditoare.

Crengile încărcate

de fructe, larve, humă

se vor purificate

cu lacrimi de lună.

 

Inimă de gheaţă, inimă de jar

lemn de vioară,

mormânt, cruce, altar.

Totu-i mirific

totu-i doar un joc,

înnăscut, repetat,

ştiut pe de rost.

Joc de noroc.

 

Începutul e zbor

sfârşitul e zbor,

lemn de vioară, inima,

copacul transcendental,

umple spaţiul, ca un ascet

între răsărit şi apus, A şi Z.

 

 

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

Pretutindeni, semnele timpului.

Unele, ascunse perle în inima credinţei,

altele, cicatrici aparent vindecate

pe scoarţa sufletului.

Unele, bijuterii ale soarelui,

purtate umil de natură.

Altele, victorii ale minţii,

trimf al aroganţei şi risipei.

 

Pretutindeni sunt noduri marinăreşti

ori noduri gordiene ale încercărilor.

Uneori rochia speranţei e atât de largă

de poate-mbrăca omenirea.

Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,

încremeneşte acordurile viorii

şi formele-şi pierd aura.

 

Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,

născute ori ucise acum,

în clipa împărăţind conştiinţa.

Vei cânta rapsodia iubirii?

Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?

Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?

Ori frunză cenuşie de renunţări?

Ce vei însemna acum pe pânză?

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

 

Zbor

 

Sunt ca o pasăre,

cu o săgeată-n aripă.

Zborul meu albastru

e cântec, voință,

credință, bucurie, visare.

Colivia mea cu ferestre deschise

e ca un colier la gâtul lunii.

Libertatea e fără preț, fără margini,

nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând

n-o pot primi sau oferi

e numai o stare de spirit.

Sunt ca o pasăre

cu o sageată-n aripă

dar spiritul meu e liber.

Liber ca sageata pornită din arc.

Liber ca pasărea țintind cerul.

 

 

Cum aş putea…?

 

M-am lăsat strivită sub copitele timpului,

Cal fantastic, galopându-mi viaţa,

Să mă pătrundă clipa, măreaţa,

Cu gheaţa şi jarul nerostit al cuvântului.

 

M-am lăsat întinsă pe-a dorului roată,

Flacără-nvârtind cercul speranţei,

Chemările prinse-n sfera rezonanţei

Lumina dorului de-amurg reflectată.

 

Cum aş putea ecoul dragostei să-l prind

Când se loveşte de-al tăcerii nimb

Să-i dau putere de cascadă-ntr-un sonet,

 

Să clocotesc, să strig vis de poet?

Cum aş putea, în trecătoarea clipă

Să fiu tumult, tăcere, ţărână şi aripă?

——————————

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

28 ianuarie 2022

 

Vasilica Grigoraș – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

Ar putea fi o imagine cu Vasilica Grigoras

În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.
Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!
A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?
În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.
Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.
Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“
Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!
Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.
La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.
Trăind fericirea de ACASĂ, în nararea faptelor ne atrage atenţia o comparaţie inteligent alcătuită, o similitudine între pământ şi cer: „constelația care ne reprezintă pe bolta cerului, atunci Ursa Mare cu steluța aia mică în coadă ar face cel mai sigur descrierea noastră ca familie”. Cu gingăşie, mărturiseşte câte ceva şi despre prima dragoste, de pe la 17 ani „când mai degrabă eram îndrăgostită de dascălul bisericii decât de Dumnezeu”. E adevărat, că astăzi îl iubeşte „definitiv și pe Dumnezeu”.
La prima vedere, poate că nu e nimic spectaculos, însă totul este profund, şi acest lucru nu prin noutatea faptelor, ci prin modul de prezentare a acestora. Scriitura are expresivitate prin lumina, căldura şi sunetul, clinchet de clopoţel al copilului, puritatea şi tandreţea contemplării, prin tonul diafan şi mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „seminţe de fericire”, prin adierea intermitentă a seninului şi a umbrelor.
Prin scris, Maria Cernegura retrăieşte clipe minunate din copilăriei. Generoasă ni le împărtăşeşte şi nouă.
Atenţie, pericol de contaminare cu „Seminţele fericirii“!

Vasilica Grigoraș: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și  jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.”  Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și  mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și  promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”; „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul:  „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”„Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”„Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”„Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”„Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”„Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie  să se topească în ochii lui.” Doamne ajută!  Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană…  Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Omul (femeie ori bărbat) în cursul vieții nu poate trăi fără iubire și adevăr; uneori are mare nevoie de sfaturi bune. Însă, ca ființă socială,  omul are nevoie de multe alte principii etice și morale, sociale și politice, estetice și culturale, spirituale și religioase… În cartea „Vulpașuforisme maxime”, autorul face referiri pertinente la multe dintre aceste concepte morale și categorii stilistice: „Moralitatea se desprinde din caracterul omului și nu ține de condiția socială”; „La marginea societății stau hoții, escrocii, impostorii și oportuniștii.”; „Să nu ai încredere în politicieni. Promit marea cu sarea, iar după ce sunt aleși, imediat, vei simți o ră(tă)cire din partea lor”; „Frumusețea și moralitatea fac un cuplu perfect, dacă sunt împreună.”; „Un popor cu o cultură vastă, este un popor civilizat și statornic.”; „Dumnezeu, ca stare de spirit,  trebuie  să fie în fiecare dintre noi; să fim buni, iubitori față de aproapele nostru”.

Limba literară constituie un excelent mijloc prin care Vasile Vulpașu identifică expresiile și cuvintele potrivite conceptului definit sub forma aforismului. Prin forma lapidară a acestuia, dar nu seacă, ci plină de miez, autorul creează imagini pline de conținut. Astfel, în stilul său dăinuiesc puternice rezonanțe ale experiențelor de viață. Fiecare aforism conține părticele de înțelepciune, în dozaje diferite. Observația riguroasă și fidelă a ceea ce se întâmplă, imaginația bogată, spiritul viu și inventiv au un rezultat admirabil. Cartea se distinge și prin exprimarea într-o manieră clară, fără înflorituri de prisos; claritatea stilistică și coloratura morală dau vigoare aforismelor sale.

„Rodul semințelor sunt snopii, cel al virtuților, gnoza. Așa cum după însămânțat urmează lacrimile, după cules urmează bucuria” (Evagrie Ponticul – Tratat practic; Gnosticul, p. 124) În opinia lui Evagrie, și a stoicilor, „virtuțile sunt asimilate semințelor răsădite în noi de la naștere”. Aceste semințe sădite cu trudă aduc bucuria cunoașterii prin intermediul rațiunii. Scrierea acestei cărți de aforisme înseamnă o strădanie aparte, o muncă neostoită, care aduce împlinirea  rodului bogat în viața și activitatea literară a autorului, spre înfruptarea noastră, a cititorilor din mireasma ei. „Un demers, o construcție nu este de sine stătătoare dacă baza pe care stă nu este temeinică” (Esop). Cartea de aforisme a lui Vasile Vulpașu este un manual sui generis de reînviere a bunelor moravuri și maniere.

„Fericirea înseamnă să continui să dorești ceea ce ai.” (Sfântul Augustin) Și noi îi dorim scriitorului, poetului, epigramistului și jurnalistului, Vasile Vulpașu să sporească în tot ceea ce are.

Vasilica Grigoraș – ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

Ar putea fi o ilustraţie cu 1 persoană şi floare

De la o vreme
adun toate temerile
le așez cu răbdare
în desaga încă verde
a cuvintelor roditoare
care vibrează
în sângele-mi îndorurat
de dulceața inocenței.

În curgerea fină
a nisipului din clepsidră
mă răsfăț în anotimpul
versului alb așezat cu migală
în poemele zvăpăiate
din avalanșa
dorurilor neostoite.

Iubesc adânc și alintos
precum un flutur jucăuș
înfruptat din fiorii
ninsorilor dalbe din camera
de curat a imaginației
apoi cu smerenie îmi reazăm
tâmpla brumată
de cerul nopții și mă las pradă
candorii fără sfârșit.

(imagine internet)

Valentina TECLICI – Poesis

BEN TODICA: Scriitoarea Valentina Teclici

Hongi, respiraţia vieţii

Frunte lipită de frunte

nas apăsat pe nas.

Respir respiraţia ta,

respiri respiraţia mea

într-un moment unic

de apropiere, atingere,

înţelepciune şi iluminare

dăruit de zei.

Hongi e felul în care

maorii îşi dau bineţe,

preamărind cu umilintă

egalitatea noastră ca fiinţe

şi recunostinţa

faţă de darul divin,

respiraţia vieţii,

cu care începem

şi ne continuam

călătoria.

Galben balsam de vindecare

 Am adus cu mine, la capătul lumii,

hora și sârba românească

să-și reverse neasemuirea

în vegetatia mănoasă,

sub cupola Sudului.

Când mi-e dor de copilărie,

tinerețe ori albastru

dansez cu pescărușii,

ierburile sărate, dezrădăcinate

ale trecutului și-ale oceanului.

dansez în nestire, până la epuizare,

galben balsam de vindecare.

Valurile, suratele

intră-n ritmul tarafului

din sufletul meu

şi dansăm împreună,

cu brațele încununate pe umeri

ca flacăii și fecioarele,

până bucuria înflorește

explozie roșie de pohutukaua

şi descifram înțelesul

câmpului țesut cu ierburi și flori

şi-al culorilor dansând de veacuri

în covoarele și costumele neamului.

Oglinda

Oglinda din perete arată

că vârsta sufletului

mi-e neschimbată.

Pasărea Paradisului

atinge Luna cu versul,

culorile dau în pârg

şi hrănesc Universul.

Haloul inimii

topeşte sloiul disperării.

Iubirea, efect domino,

aprinde făclia iertării.

Binecuvântarea curge

ca uleiul, felină.

Mă doare Soarele

de-atâta lumină.

 

Încotro vă-ndreptaţi?

Timpul, arbore mirific,

desfrunzeşte secundele şi orele zilei,

elegant ca dansul gheişelor.

Clorofila, fântână arteziană,

sărută fruntea soarelui

cu peceţile verzi ale-nceputului.

Încotro mergeţi, codri seculari?

Să ne-nchinăm sfârşitului

care ne naşte continuu

în ritm de tamburină

bătut de aripi de vânt, albine, păsări

şi copite de-animale pribege.

Încotro vă-ndreptaţi, prunci ai lumii?

Spre misterul vieţii,

să ne legănăm în scrânciobul iubirii,

să urcăm scări cu trepte de cenuşă,

oblojindu-ne, zâmbind, dezamăgirea

şi, purtând în dinţii încleştaţi victoria

ca pe-o capă ori stindard sfâşiat,

să ne rostogolim pe sferele

experienţelor omeneşti

până la capătul jocului.

Povestea fiecărui element

 Dălţi văzute şi nevăzute

modifică continuu forma

mineralelor, gândurilor, faptelor.

Esenţa, aluat divin,

respiră luminile şi umbrele creaţiei.

Dălţi măiestre, uşoare,

ca inspiraţia, iubirea, speranţa.

Dălţi grele, ca blestemul, durerea,

cătuşe ale curajului, vindecării,

evoluţiei şi misterului.

Urmele pe trupuri, rănile din suflet,

litere cu fier înroşit, peceţi ale stelelor,

povestea fiecărui element.

Istoria mea, albie dantelată de râu,

Istoria ta, munte înflorit de vulcan.

Câţi sculptori stângaci, ori cu har

au lucrat împreună

piatra, lemnul, metalul,

aripa de vis, petalele sentimentelor

să creeze exponatele

din expoziţia schimbătoare a Universului?

Câţi dintre ei s-au îndrăgostit aievea

de creaţiile lor, trăind clipa sublimă

a împlinirii şi nemuririi?

——————————

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

20 ianuarie 2022

Vasilica Grigoraș – PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare, natură şi copac

LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI, DRAGA MEA PRIETENĂ – VALENTINA TECLICI!
Mulțumiri din suflet prietenului nostru, scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică pentru realizarea minunatului videoclip!
PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ
Două Doamne… (vedeți prima fotografie) Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.
Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram
îndrăgostite nebuneşte
de buchea cărţii
și cu o poftă verde
inspiram cuvântul
din paraclisul luminii.
Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).
Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.
Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.
Prinse precum înaripatele
în coroana unui copac
timpul ninge
inimile noastre
cu-amintiri de neuitat.
Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.
Călători prin viaţă
deprindem
exerciţiul prin care
urechile inimii aud
vocea prieteniei.
Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.
A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!
Priveam pe furiş
cerul din noi
şi ne ploua
gânduri prefăcute
în flori de cireş.
Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!
Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc. Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.
Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că
atunci când
în zorii vieții dăm
lumină viselor
amurgul ne colorează
împlinirile.
iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă
punând faţă-n faţă
trecutul și prezentul
am putut zidi
temelia viitorului
unei prietenii pe viață,
conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și
din caratele
prieteniei noastre
am adăugat cu răbdare
pagini de neuitat
într-o poveste adevărată.
Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.
Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.
Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei. Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.
Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.
Îmbrac redignota
cuvântului și hrănesc
pana scrisului cu apă vie
sporind izvoarele PRIETENIEI
întru RECUNOȘTINȚĂ.
Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.
Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.
La mulți ani binecuvântați!
Vasilica Grigoraș
Foto- eu și Valentina:
1. Botanical Garden Napier,
2. Izvoarele termale, Whakarewarewa, Rotorua
Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, inclusiv Vasilica Grigoras

Vasilica Grigoraș: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și  jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.”  Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și  mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și  promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la  om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”;  „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul:  „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”; „Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”; „Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”; „Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”; „Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”; „Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie  să se topească în ochii lui.” Doamne ajută!  Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană…  Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Omul (femeie ori bărbat) în cursul vieții nu poate trăi fără iubire și adevăr; uneori are mare nevoie de sfaturi bune. Însă, ca ființă socială,  omul are nevoie de multe alte principii etice și morale, sociale și politice, estetice și culturale, spirituale și religioase… În cartea „Vulpașuforisme maxime”, autorul face referiri pertinente la multe dintre aceste concepte morale și categorii stilistice: „Moralitatea se desprinde din caracterul omului și nu ține de condiția socială”; „La marginea societății stau hoții, escrocii, impostorii și oportuniștii.”; „Să nu ai încredere în politicieni. Promit marea cu sarea, iar după ce sunt aleși, imediat, vei simți o ră(tă)cire din partea lor”; „Frumusețea și moralitatea fac un cuplu perfect, dacă sunt împreună.”; „Un popor cu o cultură vastă, este un popor civilizat și statornic.”; „Dumnezeu, ca stare de spirit,  trebuie  să fie în fiecare dintre noi; să fim buni, iubitori față de aproapele nostru”.

Limba literară constituie un excelent mijloc prin care Vasile Vulpașu identifică expresiile și cuvintele potrivite conceptului definit sub forma aforismului. Prin forma lapidară a acestuia, dar nu seacă, ci plină de miez, autorul creează imagini pline de conținut. Astfel, în stilul său dăinuiesc puternice rezonanțe ale experiențelor de viață. Fiecare aforism conține părticele de înțelepciune, în dozaje diferite. Observația riguroasă și fidelă a ceea ce se întâmplă, imaginația bogată, spiritul viu și inventiv au un rezultat admirabil. Cartea se distinge și prin exprimarea într-o manieră clară, fără înflorituri de prisos; claritatea stilistică și coloratura morală dau vigoare aforismelor sale.

„Rodul semințelor sunt snopii, cel al virtuților, gnoza. Așa cum după însămânțat urmează lacrimile, după cules urmează bucuria” (Evagrie Ponticul – Tratat practic; Gnosticul, p. 124) În opinia lui Evagrie, și a stoicilor, „virtuțile sunt asimilate semințelor răsădite în noi de la naștere”. Aceste semințe sădite cu trudă aduc bucuria cunoașterii prin intermediul rațiunii. Scrierea acestei cărți de aforisme înseamnă o strădanie aparte, o muncă neostoită, care aduce împlinirea  rodului bogat în viața și activitatea literară a autorului, spre înfruptarea noastră, a cititorilor din mireasma ei. „Un demers, o construcție nu este de sine stătătoare dacă baza pe care stă nu este temeinică” (Esop). Cartea de aforisme a lui Vasile Vulpașu este un manual sui generis de reînviere a bunelor moravuri și maniere.

„Fericirea înseamnă să continui să dorești ceea ce ai.” (Sfântul Augustin) Și noi îi dorim scriitorului, poetului, epigramistului și jurnalistului, Vasile Vulpașu să sporească în tot ceea ce are.