In memoriam, Mariana Gurza

Ar putea fi o imagine cu foc şi text care spune „Dumnezeu să o odihnească în pace!”
IN MEMORIAM
Mariana Gurza, un suflet iubitor de semeni și neam, cu har primit de la Dumnezeu a scris despre „Destine umbrite”. Acum, Mariana – iubita noastră prietenă este doar un destin curmat mult prea devreme. Dumnezeu să o binecuvânteze cu aură de lumină și să o călăuzească spre raiul poeților și scriitorilor!
Despre Mariana Gurza „poeta cu suflet de înger” și despre „Destine umbrite”
Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea „Destine umbrite”, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008.
Citind cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”
De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv – Destine umbrite. Întâlnim aici mărturisiri despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne transmite bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.
Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire.
Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.
Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.
Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual. Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperindu-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini. Mariana Gurza realizează o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său.
Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.
În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”.
Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale.
Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul). Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină. În carte este vizibilă armonia sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu.
Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.
Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi. Ea poate deschide drumuri noi, poate îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, poate aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.
Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet cald şi blând, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.
Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.
Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite. Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire.
Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.
Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.
Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate, îi ajută.
Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.
Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.
“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.
(Din vol. Vasilica Grigoraș – Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți, Iași, PIM, 2016)

Vasilica Grigoraș – MESAJ CA O ALUZIE

În sâcâitoare zile și nopți
lăsate la cheremul vremurilor,
ploaia răpăia-n fereastra inimii,
vântul șuiera pe scăriţa urechii,
spălând strașnic streșinile ochilor.
După o senzație ascuțită de frig
trăsnită parcă de uimire,
aerul mă îmbată ceremonios de vigoare,
mă insinuez în Poarta sărutului
încercând să-mi dezleg orizontul.
În oglinda din pridvorul ființei,
îmi răsfir părul nins și-mi întind brațele
spre cerul care mă recunoaște
și când traversez noaptea în ceaţă
şi când mă scol dis-de-dimineață
cu speranța anotimpului verde,
regăsind în seninătatea vârstei
un mesaj ca o aluzie.
Aripa unui vis mă atinge
în numele unei armonii,
pășesc ușor spre o dragoste tihnită,
împlinită numai de Tine, Doamne.
(Din vol. „Stropi de toamnă verde”, PIM, Iași, 2020)

Ben TODICĂ – Poveste de TREI LULELE

MOTTO:

„Moartea nu există, iar dacă vei înțelege asta frica de ea va dispărea.

Și amintește-ți: niciunul dintre oamenii cei care au existat nu au murit.

Ei s-au transformat în lumină și continuă să existe în această formă.”

NICOLA TESLA

M-am reîntors cu bucurie la fabrică. Înăuntru Sonia m-a primit zâmbind cu brațele larg deschise. Am observat că documentele și hârțoagele mele nu mai erau la mine pe birou. Ea a sesizat șocul meu și mi-a arătat că le-a mutat la ea în birou. Asta nu mi s-a părut un semn bun. Am tras ușa după mine și i-am explicat că aș dori să mai lucrez, fie și sporadic pentru companie. Mi-a spus ca ea a încheiat actele și că după lege nu se mai poate face nimic. Eu sunt pensionat de la ei în urma unui accident în fabrică și compania de asigurare nu mai acceptă acest lucru. Am îmbrățișat-o cu durere și dezamăgire în suflet. Ea s-a întristat. Mi-am luat hârtiile și am ieșit. Speram să găsesc de lucru în fabrica vecină. Așa că am trecut strada, am sărit gărdulețul de jumătate de metru, ridicat printre flori, și, văzând că nu era nimeni în incintă, am ezitat pentru o clipă. Totul era închis de parcă era zi de Duminică. Am hotărât să nu intru și m-am întors să sar gardul înapoi în strada de unde venisem, însă acum blocat, stând pe gard ca pe o sârmă de sub cupola circului; între mine și stradă se prăvălea un rău mare de vreo 10-20 de metri lățime, iar gardul meu se înălțase pe nesimțite la vreo șase metri. Mă țineam de cablul de deasupra mea, care apăruse cumva din senin, și mergeam pe coama gardului. Era singura cale până la zidul porții care ducea în strada perpendiculară. Eram complet prins ca într-o capcană. O să trebuiască cumva să ajung jos în interior ca apoi să am acces la închizătorul porții. Gardul de sus până jos e acoperit cu o plasă de sârmă zincată de 05 mm, deci nu am nicio șansă să-l cobor cu palmele goale. În râu, nu pot sări că nu știu cât e de adânc și nu vreau să-mi rup picioarele. Până la zidul porții din care pornește gardul trebuie să fie vreo 30 de metri. Continui să merg pe sârmă ca un alpinist între două văi în speranța că șansele mele vor crește lângă perete. După 10 metri, observ tulpina unui copac sărac în crengi care ajungea la nivelul tălpilor. Mă luminez. Am să încerc să cobor pe el și ajuns jos, răsuflu ușurat. Mă duc spre poarta imensă ca de cetate și ridic încuietoarea mică și puerilă ca pentru o ușă de coteț de găini și ies în stradă. Se aud voci. O iau din loc printre clădiri de teama paznicilor și mă trezesc într-o stradă de film western. Din cerdacul clădirii din stânga aterizează un om bătut. Era Horia cu o roată in mână. Unde-i Cloșca? întreabă Virgil ridicându-l de pe podea. Horia în durere:

– Când îi etichetăm pe cei din guvernul României ca TRĂDĂTORI DE ȚARĂ, ei nu simt nimic pentru că nu sunt români, sunt paraziți atașați de un corp, sunt mercenari angajați să execute ordine pentru o soldă. Dacă instigăm poporul la revoltă, vin americanii și ne dezbină ca pe iugoslavi. Așa că românii preferă să aștepte să treacă furtuna. Peștele se împute de la cap și capul e PUTEREA LUMII. Până nu se face ordine în ea, nu se va schimba nimic. Atâta timp cât americanii se complac să doarmă în corturi pe trotuar, nimeni nu mișcă în front decât virusul groazei paralizante.

– Interpretări opuse! Nu elaborez! A aștepta să-ți vină rândul la ștreang este o dovada de „lașitate”! doar ca să fiu politicos „cel ce capul pleacă, sabia nu-l taie, dar…”!

– „Trezește-te, Ben!” îmi zice Doinița, „Visele tale existențiale sunt paginile unui roman autobiografic și vizionar – În teniși, prin glodul devenirii.”

Vin dintr-un loc extraordinar. Sunt într-un camion acoperit cu prelata care cară lăzi de lemn pline cu verdețuri pentru aprozar. Cu mine sunt doi precupeți șugubeți, fermieri gospodari în ilic, Cloșca si Crișan cu pălării și mustăți, zâmbind, îmi spun că, „ne oprim la o palincă antivirus”. Camionul se oprește. Eu mă scuz, motivez că mă grăbesc să ajung înapoi în oraș.

Suntem undeva pe un deal, iar locul unde trebuie să ajung e peste unul sau două dealuri. Totul e întins și verde, iar drumul pe care circul e un drum de pământ, de țară. O iau pe jos, însă în fața mea, feliat în verdele închis de frunzele copacilor înalți pe care nu-i sesizasem de departe decât ca pe un câmp verde întins, se deschide acum și mă apropii de o vale adâncă asemenea unui tobogan de vreo 500 de metri, ca o semilună. În vale copaci bătrâni, în deal puieți. Un canal de lărgimea șoselei parcă decupat de mașini, de trenurile pădurilor întunecate din Siberia. Sunt vreo 3 km până pe vârful celălalt. Eu sunt în teniși și o iau la pas spre vale, atent să nu alunec pe pământul galben și cicatrizat de roțile căruțelor, camioanelor și a șiroaielor de ploaie. Ajung în vale. Plin de bureți pe sub copaci, o cucuvea și liniștea, și, de acum, încep să urc foarte atent, să nu patinez pe drumul nisipos și umed de apele scurse recent. Mai am mult până în vârf, iar tenișii se încarcă de glod devenind parcă mai greoi.

Tot urcând și pufăind ca o locomotivă, privind în lungul drumului, deodată apare alunecând în sus din linia orizontului un cățeluș jucăuș care, din momentul în care mă vede, se bucură dând vesel din codiță, mă bucur și eu și îmi compun gândurile. Da, îmi pare totul familiar. Am mai fost pe aici. Confirmarea că sunt cumva acasă, printre ai mei. Pe măsură ce înaintez pe circumferința drumului apar clădirile, apoi o suburbie, o piață și un cowboy care își vede de treaba lui. Drumul meu se termină brusc în liniile electrice care alimentează tramvaiele, undeva la nivelul etajului întâi al clădirii din față. Case mari medievale cu ferestre înalte de câte 5 metri. Până jos ar fi vreo șase metri, deci nu pot sări, însă în fața mea, casa cu ferestre mari, fără perdele și goală îmi dă speranța că nu voi avea obstacole decât dacă pășesc pe tronsonul care susține cablul de cupru pe care aluneca brațul tramvaiului, tronson care unește șoseaua de marginea clădirii, pot intra înăuntru și, cu scuzele de rigoare, cobor în stradă.

Încep să pășesc pe tronson ținându-mi echilibrul, și pe la jumate mă trezesc că trece pe lângă mine, prin stânga, un băiețel de vreo 5 anișori parcă râzând zburdalnic de mine că mi-e frică să nu cad. Sunt speriat, dar sunt calmat de vocea mamei lui care și-a scos capul prin fereastră și îl strigă să vină acasă. Iar mă trezesc, uitând cum am ajuns în camionul cu verdețuri, pentru că știu că s-a întâmplat ceva înainte, cei doi moșnegi vânjoși din camion se certaseră pentru mine. Unde mai pui că aveau și securile la ei. Doinița îmi ia tensiunea în timp ce mă adresez colegului din dreapta:

– Ascultă Nicola! Eu consider Timișoara un Saint Petersburg al României sau un PRINȚ ADORMIT al EUROPEI. A fost primul oraș electrificat din Europa. Este păcat că nu sunt bani și conducători inspirați care să-l reînsuflețească. Timișoara e un oraș miraculos, cu multe necunoscute. Eu am fost impresionat de acest oraș mult mai mult decât de Viena, în ciuda reputației și a publicității ce i se face Austriei. Cred că bănățenii ar trebui să-și ridice capul din pământ spre soare. Ei sunt soarele, lumina Domnului!

– „Secretul este că aceste particule de lumină, care au fost odată om, se reîntorc la starea lor originală, la Sursă. Revin la forma lor inițială de energie. Iisus și alți maeștri înălțați au știut acest secret. Am făcut cercetări despre cum să conserv energia umană, care este una dintre formele de lumină. În suflet această lumină poate ajunge în intensitate lumina lui Dumnezeu. Nu am făcut aceste cercetări pentru mine, ci pentru binele tuturor. Cred că descoperirea mea va face viața oamenilor mai ușoară, mai suportabilă, și îi va îndrepta spre spiritualitate și moralitate.” Auuu!! Doina înfinge acul în pulpa savantului.

– E interesant, dragă Doinița de ce omenirea nu recunoaște acest mare om din fața mea, OM fără de care civilizația de azi nu ar beneficia de standardul și confortul de care ne bucurăm cu toții datorită invențiilor sale. Cei mai mari criminali ai lumii au statui și sunt elogiați în piețe și școli. Azi-noapte am visat că deasupra, pe cer erau trei OZN-uri. Unul roșu, cu formă de penar avea două motoare încastrate. Zero zgomot. Apoi unul negru, o formă de tigaie dreptunghiulară cu coadă scurtă ca un cap de cioară. De patru ori mai mare decât cel roșu, de asemenea, două motoare cu reacție și tot fără zgomot. Și al treilea, o frunză verde ca cea de prun, însă solidă precum primele două care pluteau. Erau sus la vreo doi-trei kilometri. Tăcerea lor m-a înfricoșat. Mă gândeam la apocalipsă. De teamă am sărit peste un gard într-o grădină unde era un pat și m-am ascuns sub plapumă. Nu știu de ce. Poate de frica unei posibile exterminări? Sau, poate, de teamă să nu dispară OZN-urile, că tare doream ca ele să-și facă treaba aici pe pământ. Să trezească omenirea la o nouă realitate. Prin fereastra salonului larg deschisa năvălesc țipetele și scrâșnetele de la roțile unei mașini pe asfalt. Doinița e la fereastră deja, întreb „Ce e?” „Un jep militar a trecut peste doi și-i plină strada de sânge.”, „Pe ăștia nu-i vaccinează nimeni, au imunitate.”, „Nu înțeleg ce mai așteaptă poporul ăsta de adormiți, să se mai întâmple.”

Mi-e ciudă că m-am concentrat pe forma OZN-urilor de cum m-am trezit și am pierdut povestea care m-a adus în aceste câmpuri. Știu sigur că eram ca într-o poveste cu trei neveste, pe care ne-o zicea întotdeauna tata când ne culcam, și cu un cal sur să-l pupați cu toți în … Stai așa, am uitat unde, dar o să-mi amintesc, că-i la modă!

 

Ben TODICĂ

BEN TODICĂ – DICTATURA BABELOR (Băbești dar Adevărate)

 

Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne sunt eroii unui trecut civilizat, adică cu bun simț. Faptul că albii din America se simt vinovați de exploatarea negrilor i-a dus cu imaginația până acolo încât să creeze și robotul viitorului, adică Inteligența Artificială, care la rându-i să-l exploateze și pe el și, în ăst fel să scape de simțul vinovației. Dar Dumnezeu nu lucrează așa.

 

Așa începe povestea noastră, povestea algoritmului babelor, care noaptea puneau oul de găina neagră subțioară ca să-l clocească, din care, se spune că ieșea un mic diavol (algoritm) pe care îl punea la muncă. Însă, atenție! Dacă nu știi să-l ții în frâu, acest diavol se va întoarce spre tine și te va prelucra.

 

Babele au învățat încet algoritmii să extragă valoarea din noi de parcă am fi fost expres făcuți pentru a fi mulși. Adevărata noastră valoare și destin nu o mai cunoaștem. Cine suntem? De ce sunt aici? Care e scopul vieții? Sunt întrebări de care am uitat, fiind orbiți de materialism. E din ce în ce mai greu să fii suflet divin. Om.

 

Noi nu ajutăm societatea/umanitatea să se descopere, să progreseze, să se lumineze pentru că suntem dresați prin algoritmi după profit permanent pentru patron. Patronul ar trebui să fie națiunea/specia umană. O conștiință națională/planetară lipsește cu desăvârșire, lucru care va duce la înăbușirea existenței emoționale. La dispariția iubirii și a visului. Omul bolnav de orgoliu și control personal prin posesie și lacomie nu va fi de acord niciodată cu această eliberare, și așa a fost inventat internetul și micuțul diavol algoritmul. SĂTĂNEL CARE ÎȘI BAGĂ CODIȚA PRIN TOATE OALELE.

 

Prădătorul s-a grăbit să facă filme cu roboți ca să-și ascundă planul meschin de exploatare al omului de către om. Dăm acum vina pe roboți, precum că ei sunt RĂUL NECONTROLAT. Elitele vor reconstrui viața și noul om pe pământ. Până acum a fost o preselecție naturală a omului, de aici încolo va fi una dirijată și controlată de dictatori. Era vieții anorganice. Cum o vor regla ei oare?

 

Omul va deveni instrumentul muzical la care va cânta politicianul. S-a ajuns la concluzia că Nostalgia nu este o cale bună de a rândui omenirea. În această lume nimic nu e permanent. Evoluția și progresul încetează odată cu unirea oamenilor, cu globalizarea ei în ordine și stabilitate.

 

Noi, ca specie umană nu vom fi în stare să rezolvam toate problemele vieții, ci doar să contribuim la continuarea/rezolvarea lor. Problema vine din interiorul nostru. Toată viața luptăm să ne apărăm imaginea/reputația pe care ne-am creat-o încă din copilărie fără să realizăm că îi facem pe cei din jur să sufere. Aceasta este tragedia omului pe pământ. Pierderea legăturii cu realitatea a ceea ce suntem de fapt: (vezi Spinoza) trădători, eroi, criminali.

 

Care e viitorul nostru atunci? Economia viitorului va consta în industrializarea trupului și a minții omului, nu textile, mâncare sau mașini etc., ci trup, minte și creier. Cine decide? Cei care controlează datele și informațiile. Cel mai important activ din ziua de azi.

 

În trecut pământul era cel activ, apoi mașinăriile, capitaliștii și proletarii și în viitor se va împărți în specii. Dacă ne amintim cum țipau capitaliștii că America este țara visului omului harnic, muncești și-ți cumperi pământ și casă, mașină etc. fără ca proletarul să realizeze că de fapt a fost țara de vis a bancherului, a exploatatorului care te lega la gât cu un imprumut bancar pe viață. Nu puteai să te mai revolți de frică să nu le pierzi. Botnița pe gură.

 

În următoarea sută de ani vom realiza că virușii de azi sunt algoritmii de mâine care ne vor controla și condiționa existența. Infotecul se va uni cu Biotecul, comunicarea cu omul și între oameni va fi digitală. Nu vom mai vorbi, scrie și citi. Ura! Bucuria chiulăilor! Omul va fi controlat prin citirea schimbărilor biochimice din corp. Dacă nu-ți va plăcea de șef, el o va citi pe calculator și te va scurtcircuita. Cu o boală de inima sau picior blocat. Calculatoarele vor ajunge să ne cunoască mai bine decât noi și în cazul în care vom fi indispensabili, ne vor feri de boli înainte ca ele să apară. Calculatorul va putea să spună mai bine decât tine dacă ești bărbat sau femeie și, ca urmare te va opera gratuit. A doua zi te vei trezi fetiță sau băiețel. Așa va apărea DICTATURA TOTALĂ.

 

Atunci, ca să continui cu povestea noastră mitologică a eroilor basmelor noastre românești, pot fi convins că au fost adevărați nu numai Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne, dar și legenda maramureșenilor noștri că într-adevăr se trag din fiii lui Uranus şi ai Terrei din mitologia greacă, din Roza-Rozalina, fiica gigantului Ciungălău de pe Iza care s-a căsătorit cu unul din localnici. După rugăciuni de zile și nopți, Dumnezeu i-a ascultat dorința, devenind femeie obișnuită. Văzând minunea, tatăl fetei a împietrit și avem ca dovadă stânca numită „dealul Gogasa”. SCHIMBAREA GENETICĂ E ADEVĂRATĂ. Viitorul omului e tot atât de mitologic precum trecutul basmelor sale. Deci, dacă lăsăm algoritmul să se întindă prea tare (cum zicea baba, dacă nu-l ținem pe drăcușor sub control) toate legendele se prăbușesc și cu ele întreaga omenire.

BEN TODICĂ

Vasilica Grigoraș – POEZIA

21 martie 2021. E ziua POEZIEI.
La mulți ani, autorilor și cititorilor îndrăgostiți de poezie!
POEZIA
poezia este ornicul
ce ne leagănă paşii cu graţie
pe firul timpului
ghioceii copilăriei
mereu proaspăt înfloriţi
până la senectute
sevă dulce de copac
adăpând miraculos
setea de metaforă
apă vie venită de sus
să ne spălăm inima
dornică de reînviere
şuviţe tainice de zbor
în noaptea violet
spre licuricii cerului
tăcerea şi taina
din fiecare sunet
rostit din iubire
înger cu aripile întinse
generozitate divină
în sfântă mângâiere
darul Domnului
pentru că la început
a fost Cuvântul
Ar putea fi o imagine cu mobilă şi interior

Ben Todică – EVENIMENT ZOOM CU ANA BLANDIANA

Am fost invitat prin zoom de doamna prof. Ileana Costea, PhD Professor Emerit, California State University, Northridge I.C. ART Director ARA Interim President să particip la evenimentul bilingv, româno-englez, „Ana Blandiana în literatură și film”, Miercuri 17 martie, 10:30AM Pacific (Los Angeles) Time.

 

Am pus ceasul să sune la 4 dimineața în Australia ca să fiu parte din acest „regal” oferit de doamna Ileana Costea la 4 și 30 de minute, CU NOAPTEA ÎN CAP, lucru care s-a și întâmplat. Doream să fiu în prezența acestei doamne pe care o admiram încă din copilărie. Acea Cleopatra a imaginației mele care se lupta cu regimul Ceaușescu prin poezie, devenită eroul nostru de la Europa liberă, post de radio pe care îl ascultam în grupuri prin pădure ca să nu ne audă lumea. I-am găsit pe cei 117 prezenți prin zoom „ÎMPREUNĂ” cu eroina copilăriei mele, poeta și scriitoarea Ana Blandiana, care a primit numeroase premii, printre care și prestigiosul premiu pentru poezie „Griffin” din Canada (2018). Dorința de a fi prezent la această întâlnire era provocată și de curiozitatea stârnită în presa română cu privire la o anume variantă despre revoluția din ’89 susținută de doi motani de mare calibru ai literaturii române, unul pășind pe gard țanțoș, Mircea Dinescu, iar celălalt în fereastra castelului, între perine, Gabriel Liiceanu, amândoi multi milionari. Le spun „motani” pentru că-i știu unși cu toate alifiile. Desigur că era o oportunitate fără precedent pentru un scandal care să, (după moda Hollywoodiana) ajute la vânzările cărții Anei Blandiana, proaspăt puse în vânzare de firma Humanitas și al noului film al lui Andrei Zincă (regizor) intitulat „ ȘI ATUNCI, CE ESTE LIBERTATEA?” / “SO WHAT IS FREEDOM?”, bazat pe scurta nuvelă a Anei Blandiana „Proiecte de trecut” despre fenomenul „Siberiei românești”, deportartea a 40 000 de oameni în Bărăgan, în vremuri dure comuniste din România anului 1951.

 

Programul evenimentului ZOOM „ÎMPREUNĂ” a fost format dintr-o platformă de discuții cu scriitorul Ana Blandiana si regizorul Andrei Zincă. Alături fiind și actorii principali, parte din distribuția filmului care va avea premiera în SUA în mai 2021, criticul de film din România, Irina Margareta Nistor. Deasemeni lansarea unei noi cărți de poezie a Anei: „Dumnezeu pe role”/ „God on Roller Skates” ilustrată de cunoscutul artist american Jerry W. McDaniel; creată de Ileana Costea în colaborare cu Doina Țetcu. Jerry a impresionat-o pe Ana Blandiana cu reproducerea mesajelor poemelor în picturile sale abstracte de o calitate impecabilă. Tehnica abstractă până la Jerry nu o inpresionase pe poetă.

 

Ana Blandiana a vorbii despre noua ei carte „Soră, Lume” (carte în proză, publicată recent de editura Humanitas). Printre altele, autoarea a lămurit misterul apariției ei în primele 100 de minute în seara revoluției la televiziunea română. Adusă pe brațe de un grup de revoluționari, ridicată din piață ca să confirme dacă mai susține că românii SUNT CA UN COPAC – CINE A MAI VĂZUT UN COPAC REVOLTÂNDU-SE, că sunt un popor vegetal și nu au spirit de revoltă. Ea plângând a recunoscut că se înșelase și a felicitat națiunea română.

 

A fost prezentat un rezumat al filmului „ȘI ATUNCI, CE ESTE LIBERTATEA?” care a primit recent Premiul Publicului pentru cel mai bun film românesc la TIFF Cluj-Napoca, 2020. În film este vorba despre viața unui grup de oameni care se transformă atunci când descoperă adevărata libertate într-un exil forțat menit să producă contrariul. O poveste de dragoste, supraviețuire și sete de libertate este inspirată de evenimente reale, care au avut loc în 1951, într-o țară (România) subjugată de un regim totalitar. Chiar dacă acest lucru s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani, în spatele Cortinei de Fier, implicațiile politice din acea perioadă rămân la fel de valabile în realitatea noastră contemporană. Naziștii nu au ascuns Holocaustul pentru că ei credeau că vor învinge, însă comuniștiii au ascuns totul, iar americanii și mai mult azi. La fel rușii și chinezii. Poeta din România a vorbit în continuare despre cartea, „My native country is A4”, carte de poezii scrisă pentru românii din diaspora în dorința de a-i face să nu uite ce au lăsat în patria mamă, cine sunt și ce au în suflet.

 

Evenimentul a fost organizat de Ileana Costea & Andrei Zincă, iar discuțiile au fost conduse de Ana Blandiana, Andrei Zincă și trei dintre actorii principali ai filmului său – Iulia Lumânare, Radu Iacoban și Tünde Skovrán, criticul de film din România, Irina Margareta Nistor, Anca Sârghie, Ileana Costea și Doina Țetcu. Deschiderea evenimentului a fost făcută de consulul general din Los Angeles, dl. Cosmin Dumitrescu.

 

Această întâlnire minunată prin zoom a fost condusă de Maestrul de ceremonie: Ileana Costea și susținută de Moderatorul Aura Imbaruș, Coordonatorul tehnic: Adrian Stoica. Și-au mai dat concursul Actrițele Elena Secota, Thea Mercouffer, Lidia Lazu și Actorul Petre Moraru care au recitat poeme de Ana Blandiana; muzica a fost oferită de violonista Nina Munteanu și o tânără cântăreață din Iași, România. Traducerea simultană a fost asigurată cu brio de Peter Bota pe toată perioada de trei ore cât a durat întâlnirea.

 

Astăzi tânăra Cleopatra a devenit o doamnă plină de umor și mister, ghidușă și generoasă în răspunsuri înțelepte și adânc sincere, încă frumoasă și puternică pe care sunt tentat s-o întreb: Dacă în timpul persecuției comuniste și-a găsit sprijin în POSTUL DE RADIO „Europa Liberă”, astăzi după mai bine de 30 de ani de la revoluție și al turului multor țări pentru a înțelege lumea, în ce post liber s-ar mai refugia?

 

BEN TODICĂ

 

În imaginea cu mine de pe zoom, În spatele meu e Iezerul

 

Vasilica Grigoraș – Doamne, iartă-mă!

Te-am aflat, Doamne
în cristelniţa sibilină
devenind floare crescută
în sera ta divină
Te-am simţit, Doamne
în cădelniţa de jar
cu fum stăruitor
de blândă tămâie
ce pluteşte
ca un nor de abur
prin teascul
zilelor şi nopţilor
Am mâncat din trupul
şi am băut din sângele Tău,
Doamne
din cinstitul potir
la vremea trezirii
cu inocenţa pruncului
spre prea îmbelşugarea vieţii
cu sfânta carte a cărţilor
Celulă strâmtă
m-am adâncit, Doamne
în măreţia ta
şi cu vechea pirogă
joc al copilului interior
rostogolindu-mă-n
povestirile apelor gângurite
trecând peste pietrele
din poteca vieţii
auzind cum trece
arcuşul peste corzile
inimii învolburate
Ţi-am urmat, Doamne
cu sandalele scâlciate
inima rătăcită
şi privirea-mi vălurită
pe drumul indicat
de puternicia smereniei
spre cerul credinţei
unde răsăritul se înalţă
ca o iertare
Şi, totuşi, te rog
iartă-mi, Doamne,
toate fărădelegile!
(din vol. „O corabie la timp potrivit”, Iași, PIM, 2018)
Ar putea fi o imagine cu text

Vasilica Grigoraș – Prea târziu, Mamă!

Creştem şi tot puii mamei suntem,
greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină
şi avem toate drepturile din lume,
îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,
putem să avem toate bogăţiile pământului
ea tot vrea să ne mai dăruiască,
putem să ştim câte-n lună şi-n stele
ea tot ne mai dă un sfat,
nu e nevoie să ne străduim să ne iubească
ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.
Iar noi nu observăm
când îi răsar firele albe,
pentru noi este mereu tânără,
nu vedem când puterile-i scad,
noi o ştim întotdeauna puternică
pentru că ea face ce-i cerem
şi multe în plus,
nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,
care-i inundă ochii uneori,
nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,
ale noastre sunt mai importante.
La un moment dat îi auzim
ultimul strigăt, ultimul geamăt,
ultimul suspin înainte de a pleca.
Ne trezim dintr-un somn prelung
împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,
conştientizând că suntem eroii negativi
dintr-o poveste pe care doar EA
a făcut-o cea mai frumoasă.
Înţelegem prea târziu
că toate rătăcirile de moment,
ezitările de circumstanţă,
amânările fără motiv
ne-au împiedicat să-i spunem
simplu şi la timp:
MAMĂ, te iubesc.
Te rog, iartă-mă!
(Din vol. „O corabie la timp potrivit”, Iași, PIM, 2018)
Ar putea fi o imagine cu floare şi în aer liber

Ben Todică – Prin Zoom din Melbourne la Vaslui

8 MARTIE 2021. Am participat la cea mai frumoasă elogiere a mamei cu prilejul Zilei femeii, organizată prin ZOOM de către doamna prof. Elena Anușca-Doglan din Vaslui.

După aproximativ două ore de spectacol sincer și bogat în talente și idei: recitări, cântec și dans, doamna coordonator m-a introdus prin programul Palatului Copiilor din Vaslui într-o stare de melancolie și dor după mama încât nu am mai fost în stare să recit, fără lacrimi și suspine după fiecare cuvânt și vers al lui Labiș.

Recunoașterea izvorului vieții fiind esența acestei serbări minunate în care iubirea și grija de aproapele sunt primordiale și esențiale existenței ca națiune și familie. Noi, toți cei din generația părintească nu am putut trece prin ea fără dor și amintiri nostalgice și vindecătoare, prezenți fiind în fața tineretului nostru plin de recunoștință, credință și talent. Copii de o frumusețe rară. Cu o încredere desăvârșită în dragostea părinților, a mamelor neînfricate, atunci când e vorba de familie și casă. Copii plini de entuziasm și inventivitate creativă în toate vinișoarele tradiției și culturii române, inteligenți și versatili de la cel mai mic și până la cel de capăt de liceu.

Cu abilitatea cunoscută, Doamnă Elena a reușit să unească marile orașe ale României din Basarabia, Bucovina și Moldova, ținuturile de la răsărit prin varietatea dansurilor și a cântecelor noastre de azi și milenare. Casa Copiilor are potențial și relevanță pentru viitorul țării, este furnal de energie și determinare pentru succes în munca lor și în dăruirea acestei inimoase doamne, adevărat concurent în olimpiada vieții omului. Renumita profesoară Elena Anușca-Doglna merită apreciată și elogiată pentru talentul său, dar și pentru sufletul său mare și generos, pentru profesionalism și pentru dăruire.

M-am simțit acasă pentru două ore, în brațele mamei și ale familiei mele din Iezer/Puiești/Vaslui, din România, țara mea frumoasă. Gelos fiind parcă pe faptul că nu sunt lângă ei să împart sudoarea muncii și credinței în viitorul lor. Dar o voi face de departe.

Ben Todică, Radio Tv Producer Australia