Vasilica Grigoraș – REGAL LIRIC „ÎN SĂLAȘ DE LITURGHIE”

Mulțumiri Colegiului redacțional al revistei„ Armonii de toamnă” din Galați pentru publicarea recenziei !
Felicitări Maria Weishaupt Sarău pentru frumoasa carte de versuri!
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
REGAL LIRIC „ÎN SĂLAȘ DE LITURGHIE”
În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici, deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019.
Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea.
Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că: „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.
Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.
Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)
Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…” (Copilăria mea pierdută)
Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)
Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.// E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…” (Toamna vieții)
Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul, cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…” (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/ Și-un nou destin ne vom clădi”. (Un nou destin) În opinia poetei, noul destin poate fi împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)
Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/ Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâietor și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)
Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:/ -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”. (Cu privirea către aștri…) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină) Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)
Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii sale, iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)
Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă. Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: (La mine-n sat, predând româna…).
„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune.
„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima și trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții.
Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună./ De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”, prin care dobândim „Un strop de fericire”, și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt,/ Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, atătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…” (Credință vie)
Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)
Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi asigură pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .
Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sale sunt înmiresmate de dorul mioritic. Sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei care o însoțesc aievea și pretutindeni. Sunt mesagerii care-i vorbesc într-un grai străbun, pur și cald. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune.
Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea) Și acest lucru, pentru că poeta are o „Credință vie”:
„Lui Dumnezeu îi sunt datoare
Acum și-n viața viitoare
Cu o credință și-o iubire,
Precum e Ana-n mănăstire,
Așa eu m-am simțit mereu
În crezul meu în Dumnezeu.
……..
O viață, ce-i mereu datoare
Acum și-n viața viitoare
Lui Dumnezeu, credință vie
În ce a fost, în ce-o să fie…”
Din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Iași, PIM, 2020.

Vasilica Grigoraș – VORBA MIERE… DAR ȘI FIERE

Cu nespusă bucurie am aflat că a apărut Revista Culturală LEVIATHAN, Anul IV, N.2(11), aprilie-iunie 2021.
Sincere felicitări Colegiului redacțional: Rudy Roth (director fondator), Costin Tuchilă (redactor-șef), Pușa Roth (redactor-șef adjunct) și colaboratorilor pentru calitatatea deosebită a materialelor inserate în paginile Publicației trimestriale a Asociației Culturale Leviathan, dată atât de conținutul de idei, cât și de condițiile grafice.
Deosebit de onorată, aduc sincere și calde mulțumiri pentru publicarea eseului meu – VORBA MIERE… DAR ȘI FIERE.
Cu nerăbdare aștept să intru în posesia revistei pe suport hârtie.
P.S. Pentru o lectură mai ușoară, postez textul scris cu caractere mai mari!
Ar putea fi o imagine cu text care spune „Anul IV, Numărul 2 (11), aprilie-iunie 2021 LEVIATHAN Revistă culturală PUBLICAȚIE TRIMESTRIALĂ A ASOCIAȚIEI CULTURALE LEVIATHAN”

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Anul IV, Numărul 2(11) aprilie-iunie 2021 LEVIATHAN PUBLICAȚIE TRIMESTRIALĂ A ASOCIAȚIEI Director fondator CUPRINS Redactor Tuchilă Redactor-şef adjunct Pușa oth Colaboratori: Ana Ardeleanu, Mioara Lidia Bartels, Bobea. Bradea, norilor Gabriela 102 Radu Costin, Cristescu,E Dalian, 110 112 Cătălina Gligu, Grigore, Rodica Lăzărescu, Tăicuț›u, 120 Grigore Mărășanu, 122 Balaci 126 Rázvan Nicula, Onaca, steticãa Sincu, Daniela Șontică, 137 Niculae Simona Văleanu, Zaharia Concept grafic: 166 Fotografie copertă: rugghen (1588-1629) Heraclitus, 1628 gu ceisapte 2602- 2602-0262 0262 ISSN-L2602-0262 178 Costin 181 Vasile 185 192”

Pentru o lectură mai ușoară, postez textul scris cu caractere mai mari!

VORBA MIERE …DAR ȘI FIERE
„Cerul și pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:31)
Oamenii nu pot trăi fără comunicare. Comunicarea este un proces alcătuit din trei verigi bine sudate între ele: a gândi, a vorbi și a face. Deși acestea sunt indisolubil legate, aș dori să fac anumite considerații asupra rostului vorbei și a modului de a vorbi. Comunicarea verbală înseamnă a transmite și a recepta un mesaj prin viu grai. Calea firescă de comunicare este aceea prin care omul se comportă la fel ca vorbitor și ca ascultător. Între a spune ceva și a recepționa ceea ce zice altcineva există o relație biunivocă.
Se pare că prin dezvoltarea tehnicii, mijloacele și metodele de comunicare sunt din ce în ce mai multe și mereu la îndemâna noastră. Adevărat și fals. Dacă luăm în calcul eficiența acestora, se poate constata că ne afundăm tot mai mult în singurătate, deși paradoxal suntem conectați cu mai multe persoane, însă contactele face-to-face cu semenii sunt din ce în ce mai puține și în timp tot mai scurt. Specialiștii în comunicare susțin că în viață este esențial să comunicăm prin contact direct, în mod nemijlocit, deoarece singurătatea aduce cu sine o seamă de angoase, frustrări, dureri…
Atunci când comunicăm nu mai suntem singuri, suntem cel puțin doi sau mai mulți într-un schimb de idei, informații, concepții… Prin cuvinte deschidem o lume pentru noi, a noastră. O lume care poate fi a prieteniei, a indiferenței ori a ostilității. E adevărat că apar simpatii și antipatii indiferent de voința noastră, însă într-un procent important noi suntem cei care alegem cu cine și ce comunicăm, noi stabilim propriile reguli, noi putem opta pentru cele care ne reprezintă și care au o miză benefică pentru toată lumea.
Cuvintele creează emoții, pot oferi echilibru pentru noi și interlocutori ori pot declanșa furtună. Mintea noastră este conștientă de sensul pe care-l oferim cuvintelor, iar sufletul „cuibul emoțiilor” receptează și stochează mesajul, însumează energia. Cuvintele au puterea de a mângâia, dar și de a lovi, de a vindeca ori de a răni. Acest lucru pentru că ele au vigoare, sunt purtătoare de mesaj și acționează precum mareea, cu flux și reflux, atrage și/sau respinge.
Nu trebuie neglijată puterera exemplului, ceea ce oferim aceea primim. „Vorba dulce mult aduce”, spune un vechi proverb. Important este ce vorbe folosim și cum le spunem. Nu e nevoie de cuvinte sofisticate, ci de vorbe simple, dar bine șlefuite de asperitățile contondente și dată forma caldă, plăcută, onestă… O vorbă bună este asemenea unui surâs; atât vorba cât și zâmbetul transmit energie pozitivă, iar dincolo de cuvinte, expresia pe care ne-o oferă privirile, mimica feței, imaginea gesturilor, poziția corpului ne transmit semnale care întăresc mesajul acestora.
Cuvintele sunt imaginea sufletului. Pentru a vorbi frumos nu contează unde trăiești, ce școli ai urmat, unde te afli în ierarhia carierei profesionale. Nu contează nici vârsta; a fi tânăr ori a fi senior nu justifică și nu scuză folosirea de cuvinte nepotrivite și rostirea acestora cu tonul ridicat. Nu are importanță nici sexul, nu este un atu a fi bărbat și nici a fi femeie în modul de a vorbi, pentru că, în primul rând, toți suntem oameni; în fața cuvântului toți avem aceleași drepturi și obligații, fără avantaje particulare.
Dacă ne ascundem în spatele vorbelor și mistificăm adevărul putem deveni ireverențioși și chiar agresivi. Astfel transformăm cuvintele din flori în spini, din păsări cu triluri fermecătoare în șerpi veninoși. Folosirea cuvintelor pentru a jigni pe cineva seamănă cu aruncarea cu pietre în altcineva înainte de a ne întreba dacă suntem fără de greșeală; impactul poate fi distrugător, nimicitor. Mai mult decât atât, în atare situație, când suntem prinși la cotitură o încasăm, suntem „mitraliați” după primul colț, sau mai rău, suntem loviți imediat direct în plex cu vorbe sau fapte mult mai tăioase. Indiferent în ce postură ne aflăm (lansator ori țintă a alicelor verbale), avem nevoie de platoșe care să ne păzească de șișul vorbelor, dar și de iubirea Domnului pentru a ne izbăvi de păcatul aruncării vorbelor ostile.
Dacă nu ne place cum ni se vorbește, merită să avem răbdare, să ne liniștim, să analizăm ceea ce se întâmplă, să încercăm să înțelegem starea noastră și a persoanei căreia sau care ni se adresează. În niciun caz, nu trebuie să-i răspundem cu aceeași monedă. Reversul medaliei nu este benefic, nu ne fortifică și nici nu ne face să ne tresalte inima de bucurie. Este nevoie de timp pentru a ne reîncărca bateriile și cu deosebit calm să comunicăm în parametri firești. Poate uneori, onestitatea ne permite să-i judecăm pe alții, însă responsabilitatea ne obligă să ne analizăm/judecăm pe noi întâi pentru a ne îndrepta felul de a gândi, a vorbi și a transmite emoții.
Călătoria la braț cu vorbele bune și frumoase ne deschide peisaje mirifice în compania unor persoane din viața noastră. Înlăturăm negativismele, conflictele și ungem cu mir vorba bună pentru a crește bucuria ființei noastre și a semenilor; restartăm buna dispoziție printr-o binefăcătoare și frumoasă relație, întrucât comunicarea verbală este un scenariu ad-hoc. Creierul este atât de inteligent încât poate realiza instant o asemenea montare/regie. Desigur, este și un exercițiu care se învață treptat, cu atenție și bună intenție. Nu ne supărăm dacă nu obținem totdeauna rezultatul scontat, o comunicare civilizată, ci putem să ne îngăduim o mică pauză de comunicare până se liniștesc spiritele, apoi cu calm trebuie să revenim cu încredere și speranță de comunicare mai bună.
Oamenii nu pot fi schimbați în esența lor de altcineva, ei se schimbă doar dacă reușesc să conștientizeze necesitatea schimbării, dacă își doresc schimbarea, când vor, cum și cât vor. Îi lăsăm în pace, spunându-le că pot conta pe noi în demersul lor de schimbare a atitudinii și modului de exprimare. Însă nici nu trebuie să uităm aceste înțelepte vorbe: „Cu cuvânt rău și pe cei buni îi faci răi, și cu un cuvânt bun și pe cei răi îi faci buni.” (Sf. Macarie Egipteanul)
Lumea devine din ce în ce mai haotică și mai fragilă. Există haos în afara și în interiorul nostru. Putem elimina acest haos prin cuvinte frumoase adresate cu respectul cuvenit, cu dragoste necondiționată și solicitudine. La un asemenea comportament și necuvântătoarele sunt receptive. Din tonul cuvintelor înțeleg și simt bunătatea și apropierea celor care le spun. Am văzut de-atâtea ori câini care vin alături, se ating și se alintă când sunt chemați de deținătorii lor; ori o pisică cum se contorsionează cu grație pe lângă noi când îi vorbim!!! Putem înțelege și din comportamentul acestora cât de mult contează înălțimea și căldura glasului cu care rostim vorbele. Vocea în care le îmbrăcăm atrage ori respinge, apropie ori îndepărtează. Prin cuvinte formăm atitudini, cizelăm comportamente, îmbunătățim manifestări lăturalnice, corectăm maniere defectuoase, vindecăm traume, ne apropiem unii de alții…
Felul de a vorbi se învață, vocabularul se însușește treptat din pruncie, apoi întreaga viață. S-a constatat că în familiile în care felul de a se adresa și vocabularul este unul ales, civilizat, frumos, luminos este preluat de copii în aceeași cheie. Dacă părinții vorbesc tare, jignesc, astfel procedează și copiii; ceea ce văd și aud, aceea reproduc chiar și atunci când habar n-au ce înseamnă vorbele respective. În funcție de cuvintele auzite și rostite în familie, grădiniță, școală, colaboratori, în colectivul și comunitatea în care trăim ne formăm deprinderea de a vorbi și a ne adresa celorlalți, învățăm arta de a comunica. Prin ceea ce spunem și modul în care comunicăm rămânem în memoria oamenilor, în primul rând a celor din familie, din proxima vecinătate ori a celor cu care venim în contact cu diverse prilejuri.
Cuvintele pot fi MIERE, dar și FIERE, medicament sau otravă, scut ori obuz. Fiind declanșatoare de trăiri, au o înrâurire majoră asupra celor cărora ne adresăm, de aceea sentimentele nu trebuie să ne controleze viața, ci ideal ar fi ca ele să fie dirijate în mod constructiv, să fie creatoare. Reverberațiile cuvântului bun sunt blânde, calde, mângâietoare, mobilizatoare, ale cuvântului rău sunt reci, grele, unele năucitoare. Din păcate, agresivitatea verbală este la ordinea zilei, un atac dezlănțuit de o artilerie grea și adesea „ne împușcăm” prin cuvinte. În acest sens se impune o grijă sporită și găsite căile potrivite pentru potolirea, diminuarea și eradicarea acestui stil de comunicare abrupt și dăunător.
Dacă există o „Zi internațională a faptelor bune”, de ce nu ar fi și o „Zi internațională a cuvintelor bune și frumoase”? Acest lucru, într-o logică simplă. Întâi gândim, după aceea spunem ceea ce gândim, apoi acționăm, trecem la fapte. Dacă gândurile sunt bune, vorbele vor fi frumoase, iar faptele vor fi creatoare de bine și frumos. Un mănunchi superb de petale care fac cinste omului, creat după chipul și asemănarea Domnului.
Fiecare dintre noi dorim să ni se vorbească frumos, cu respect, cu blândețe, dar pentru a se împlini dorința noastră este musai să procedăm și noi asemenea. Să rostim cuvinte potrivite în locul și contextul adecvat, să devenim mai atenți cu noi și mai buni cu ceilalți. Acest mod de comunicare scoate la lumină o serie de calități: bunătate, respect, dragoste, compasiune, acceptare, toleranță…
Ne aflăm astăzi într-o stare dilematică. Dezvoltarea galopantă a mass-media dă amploare formelor de transmitere a mesajelor și modului de comunicare a acestora. Publicațiile periodice, radio-ul, televiziunea și toate celelalte canale de comunicare online, în goană nebună după rating, în cea mai mare parte folosesc un vocabular trivial și suburban. Jurnalismul de investigație, emisiunile în direct, interviurile, confruntările de idei… induc o stare deplorabilă în rândul oamenilor. În ciuda avertizării televiziunilor „vă pot afecta emoțional”, nu fac altceva decât să trezească curiozitatea și să atragă privitorii. Astfel vor să distrugă sistemele tradiționale de educație cu intenția de a spăla creierele și a induce spaimă în rândurile populației. Emisiunile și filmele pentru copii și adolescenți sunt lipsite de discernământ în aprecierea adevăratelor virtuți umane, transmit mesaje violente, ducând în final la formarea unor atitudini și comportamente ireverențioase, vulgare, impulsive. Lexicul total nepotrivit al scenariilor au efecte negative și vitregesc utilizatorii de o bună formare și educație. Se poate afirma că în marea majoritate a presei de astăzi, cuvântul s-a transformat din stindard în mitralieră, din polen melifer în pelin amar, ne lovește din toate părțile, ne amărăște și ne otrăvește încet dar sigur…
În contextul pe care-l trăim de câteva luni, criza sanitară, politică, economică, civică globală și din țară are repercusiuni grave asupra modului de comunicare. Discuțiile nu mai sunt constructive, mass-media este aservită unor interese obscure, acuză prin cuvinte scabroase pe unii, admiră nejustificat pe alții, politicienii se acuză reciproc prin vorbe pur și simplu mitocănești. Slova a devenit al doilea virus care ne ucide. Poate că această amplă criză este venită cu scopul, ca noi, oamenii să învățăm/reînvățăm câteva lecții simple de viață, abecedarul conviețuirii și comunicării: să fim mai buni, să vorbim mai frumos și mai bine, să ne comportăm civilizat, să respectăm și să ajutăm pe ceilalți. Avem pretenția de a beneficia din partea celorlalți de un asemenea tratament, însă uităm să privim mai des și mai insistent în propria grădină, năpădită de toate buruienile gândurilor, vorbelor și faptelor. Să conștientizăm că ne-am rătăcit în propria pădure cu arbori falnici, care ar fi putut fi viguroși, dacă nu i-am fi tăiat din inconștiență, fără discernământ, lăsându-ne pradă intemperiilor de tot felul. Nu lăsăm în urma noastră niciun bob/grăunte de vorbe și fapte bune care să ne călăuzească spre întoarcere, revenire la matcă, deși „este în natura noastră să fim mai fericiți atunci când gândim binele, rostim binele și facem binele.” (Shari Arison).
Dacă dorim ca viața noastră, a urmașilor urmașilor noștri să se schimbe, să intre pe un făgaș firesc trebuie să nu uităm niciodată: „Cuvintele sunt ca albinele, unele fac miere, altele înțeapă.” (Bisanne de Soleil) Este nevoie să ne îndulcim vorbele, iar mierea lor să ne hrănească de-a pururea, pentru că la început a fost Cuvântul, și prin Cuvânt vom descoperi Calea, Adevărul și Viața. Așadar, puterea Cuvântului este unică.
Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș – SENINUL TĂCERII

Mă caut înfrigurată
în roua dimineții
braț la braț cu ea
mă urc pe piscul gândului bun
admir răsăritul stufos
revărsat în coșul pieptului.

Silueta unei păsări în zbor
îmi transmite un sărut timid
aprins de duioșia momentului.

Curge năvalnic o ploaie caldă
cu glasul lăuntric al firii

deschid fereastra irișilor
și-mi văd umbra în lumină.

Curcubeul dăruitor mă inundă
mâinile înfiorate plonjează
în buzunarele inimii
doldora de amintiri vivante.

Căprioarele aleargă spre râul
care se rostogolește-n clocot
sporit de emoția clipei
la revederea seninului tăcerii.
(imagine internet)

Ar putea fi o imagine cu căprioară, copac şi natură

Vasilica Grigoraș – NICOLAE MĂTCAȘ – ROMÂNUL CU CHIP DE VIRTUTE

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane

27 aprilie, zi aniversară. LA MULȚI ANI binecuvântați domnului prof. univ. dr. docent, lingvist, filolog, scriitor, poet, publicist, demnitar
NICOLAE MĂTCAȘ – ROMÂNUL CU CHIP DE VIRTUTE
„Îndemnul înaintașilor de a munci în miezul limbii mi-a insuflat tărie și elan. Dacă de la sublim la grotesc și de la sacru la profan nu e decât un singur pas, de la grotesc până la sublim și de la profan până la sacru trebuie să facem sute, mii de pași. Și să-i facem împreună, cu răbdare, zi de zi. Pentru că limba română fără noi a existat și există, noi fără limba română – niciodată!” (Nicolae Mătcaș, „Numai în miezul limbii”, 1994)
Am început acest demers literar cu un citat, devenit celebru prin formulare, dar mai ales prin substanța sa ideatică și mesaj. Un adevăr de netăgăduit cu privire la soarta și măreția „limbii ce-o vorbim”. Limba grăită de veacuri pe acest pământ este polenul din corola plantelor melifere care ne-a îndulcit viața, dar a fost și cârja strașnică menită să ne ajute în parcurgerea drumului hărăzit de Dumnezeu. Ne-a sprijinit chiar și atunci când am căzut, ne-a ajutat să ne ridicăm, să ne regăsim pe noi înșine, dar și calea de a merge mai departe împreună, frate lângă frate, indiferent în ce colț de țară ori de lume ne-am aflat.
Personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile au slujit cu devotament limba română (Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Mihai Eminescu, Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, Ovid Densusianu, Ion Coteanu…), străduindu-se s-o cunoască în toată profunzimea și evoluția sa pentru a împărtăși tuturor românilor necesitatea și importanța acesteia în menținerea unității de neam. Însușirea și grăirea lucidă și curată îi asigură trăinicie și vigoare. În perimetrul lumii academice în care a studiat și cercetat fenomenul lingvistic în filonul său cel mai adânc se află la loc de cinste lingvistul, filologul și profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaș.
Multilateralitatea, rigoarea și însemnătatea covârșitoare a preocupărilor sale pentru societatea în care trăim i-au fost recunoscute și recompensate de românii adevărați și de instituții de prestigiu din România și Republica Moldova. Un exemplu în acest sens este și evenimentul din 28 decembrie 2020, organizat la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, când a fost lansat volumul omagial „NICOLAE MĂTCAȘ: RISIPĂ ȘI MĂSURĂ: BIOBIBLIOGRAFIE”. Un amplu volum dedicat distinsului pedagog, profesor universitar doctor, docent, cercetător, lingvist, publicist, redactor, poet, traducător, om de stat, militant înflăcărat pentru renașterea națională a românilor basarabeni – cu prilejul împlinirii minunatei vârste de 80 de ani.
Au participat reprezentanți ai 70 de biblioteci publice, scriitori, jurnaliști, oameni de cultură și artă, cadre didactice, discipoli, colegi de breaslă și prieteni ai renumitului profesor. Nu au lipsit nici reprezentații Ministerului Educației, Culturii și Cercetării și ai Direcției de Cultură din cadrul Primăriei Chișinău. Invitat de onoare și protagonistul evenimentului, distinsul profesor Nicolae Mătcaș a participat virtual de la București. „Principalul e că am revăzut multă lume, de care îmi era dor, și numeroși foști studenți, azi oameni mari și cu părul nins la tâmple, cu feciori și fiice căsătorite, unii deja bunici (!), pe care nu-i mai văzusem de-un car de ani. Plăcerea și emoția mea asta a fost, laudele lor, desigur, m-au mâhnit peste măsură nu pentru că nu erau la locul lor, ci pentru că, în modestia și timiditatea mea exagerate, nu le pot suporta”, mărturisește profesorul octogenar care duce dorul celor pe care i-a îndrăgit, i-a păstorit pe ogorul învățăturii și i-au fost colaboratori.
Volumul realizat și lansat la Biblioteca Municipală din Chișinău are o alcătuire specială și se bucură de o realizare profesionistă. Cuprinde patru documente: 1. versiunea tipărită (carte); 2. versiunea electronică (postată pe platforma Zenodo.org); 3. fiecare exemplar din cele 100 este însoțit de un DVD, pe care sunt înregistrate 25 de documente audio-video (emisiuni radiofonice, discursuri în parlament, discursuri omagiale etc.) și 4. versiunea electronică a DVD-ului, postată pe aceeași platformă. Materialele au fost editate cu susținerea financiară a Primăriei municipiului Chișinău.
Cartea pe suport hârtie a apărut în Colecţia „Bibliographica” și a fost elaborată în cadrul Secției Studii și Cercetări a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” cu următoarele responsabilități intelectuale: Elena Ungureanu, Maria Cudlenco (autori-alcătuitori); Lidia Kulikovski (coordonator); Mariana Harjevschi (ediție îngrijită); Claudia Tricolici (redactare bibliografică); Vlad Pohilă, Genoveva Scobioală (lectori); Valeriu Herța (coperta); Ion Vârlan (tehnoredactare). Structurată cu acribie de un grup select de intelectuali care știu să aprecieze valorile autentice și au deschidererea să mărturisească acest lucru într-o carte admirabilă. Și-au îmbrăcat haina de sărbătoare a inimii și a minții și au interpretat o simfonie despre viață, învățătură, muncă, iubire și dăruire.
Volumul este consacrat unor decenii de acumulări și evoluție profesională a unui intelectual de marcă, ceea ce ne îndreptățește să credem că este mai curând un bilanț al vieții și activității domnului Nicolae Mătcaș decât o încercare de a expune cronologic evenimentele din viața domniei sale. Este o enciclopedie personală, o carte COMPLETĂ despre un OM TOTAL care și-a adunat prin muncă asiduă un palmares impresionant de adevărate VIRTUȚI.
Titlul lucrării, „NICOLAE MĂTCAȘ: RISIPĂ ȘI MĂSURĂ: BIOBIBLIOGRAFIE”, exprimă un postulat; conform DEX, postulatul este un adevăr fundamental care apare evident și care nu are nevoie să fie demonstrat, dar și un principiu de bază, o normă sau un enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv și principiu recunoscut ca adevărat, de la care se pleacă într-o demonstrație.
Volumul omagial, într-un număr generos de pagini (400), este precedat de o „NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI”. Prin lectura acesteia se poate afla structura cărții dedicată profesorului Nicolae Mătcaș, „personalitate marcantă în lumea universitară și științifică și în viața social-politică și culturală din Republica Moldova și din România”.
Primul capitol, „NICOLAE MĂTCAȘ – TRIBUN ȘI ESTET”, cuprinde două studii biografice și un interviu intitulat: „În sec Bugeac mi-i dor de România, la București de setea din Bugeac îmi este dor”, realizat de Alina Chiriac-Ivașcu și Elena Ungureanu. Însă . Acesta cuprinde articole și studii despre limbă, despre legislația lingvistică și identitatea națională a basarabenilor. Capitolul intitulat „MICROFONUL 3” sau UNUL ÎNTRE MULȚI este o selecție de articole cu privire la activitatea de apărător consecvent al cetății și al limbii române din Basarabia, semnate de personalități care au înțeles și susținut rostul și importanța diligenței renumitului lingvist. Cartea include și câteva studii cu privire la lirica autorului, reunite în capitolul „PRELAT AL LIMBII”, dar acordă și un spațiu generos unui calup din versurile emblematice ale distinsului poet în capitolul „DRAGOSTEA E ARDERE DEPLINĂ”. Pentru a întregi bilanțul activității științifice, didactice, publicistice și poetice a protagonistului, coordonatorii volumului includ un vast capitol, intitulat BIBLIOGRAFIE, considerată cea mai completă, conținând aproape 1000 de titluri de surse bibliografice identificate (altele urmează a fi descoperite prin hățișurile aparițiilor periodice din Țară care și-au întrerupt activitatea) spre a reflecta bogata și strălucitoarea paletă de activități și preocupări ale omagiatului. Bibliografia se încheie cu Index de nume, Index de publicații periodice și Index de resurse electronice valoroase pentru consultarea scrierilor pe suport hârtie, dar, mai ales pentru navigare în versiunea electronică a cărții. Ultimele trei capitole: „ULTIMUL LAOCOON” cuprinde considerații, comentarii, aprecieri ale contemporanilor despre profesorul Nicolae Mătcaș; ENGRAME, cu felicitări și urări ale unor discipoli cu ocazia aniversării acestei venerabile vârste; un ADAGIO, care poartă semnătura Elenei Dumeniuk, soția regretatului profesor Ion Dumeniuk, în numele prieteniei dintre cei doi mari luptători pentru promovarea și instituționalizarea limbii române în spațiul basarabean.
Demersul inițiatorilor și truditorilor volumului nu a fost unul simplu. În conceperea și realizarea cărții au urmărit succesul extraordinar al unui intelectual din elita basarabeană, trăitor în două sisteme sociale – cel comunist cu multiple tare și trecerea la un capitalism destul de obscur. Lucrarea conturează un chip uman până într-acolo încât reușește să portretizeze imaginea societății din Moldova de dincolo de Prut. În contrast cu lumina care răzbate din portretul distinsului moldovean se observă fără tăgadă, cu ochiul liber tușele mult prea întunecate ale societății în care asistăm la un proces de transformare anevoioasă a acesteia, la lupta cu mizeriile și piedicile abominabile ale cozilor de topor. Contrariile și paradoxurile sunt la ordinea zilei, un fapt real. Cartea reflectă cu prisosință pagini de istorie socială, educațională, culturală, dar și fragmente de civilizație strămoșească românească, importante și trebuincioase populației actuale. Vrednicia lingvistului Nicolae Mătcaș din întreaga sa activitate este un îndemn de a nu renunța la ceea ce este specific și important neamului românesc, la fibrele viguroase care ne țin pururea legați de rădăcini, ne asigură trăinicia în istoria învolburată, ne dă legitimitate și prestanță.
Volumul este cu adevărat o lucrare științifică, se bucură de tratări analitico-sistematice echilibrate și consistente, cu temei și abordare autentice; până și unele amănunte sunt edificatoare în conturarea și înțelegerea personalității profesorului Nicolae Mătcaș. Arheolog al limbii române, cu onestitate umană, civică și intelectuală a cultivat și grădinărit limba română chiar și atunci când a fost nevoit să desțelenească solul arid al vremii și vremurilor. Ne impresionează vitalitatea și viabilitatea demersului celebrului român care reiese din abundența materialului documentar din carte. În minunata arie a ogorului pe care l-a îngrijit temeinic spre rodnicie, pentru a cunoaște și a se îmbogăți cultural și spiritual, a găsit roadele semințelor semănate de înaintașii noștri. Aparatul critic al lucrării recomandă sursele principale de documentare, sporind admirația cititorilor pentru bogăția acestora.
Asemenea soldatului care luptă permanent cu îndârjire pe front, literatul Nicolae Mătcaș a luptat cu arma cuvântului bine rostit în grai românesc, cu fapta bună și dreaptă, cu dorința și nădejdea permanentă de a atinge ținta propusă pentru împlinirea idealului națiunii unite. În acest mod, omul deplin Nicolae Mătcaș a purces la a preda pedagogie națională, coborând de la altitudinea sa științifică la făptuirea practică a unor deziderate, individualizându-se în conștiința românilor. Astfel a provocat îndeaproape curiozitatea de a ști mai mult și mai mult despre personalitatea domniei sale, o parte dintre cititori transformându-se în anticari, bibliotecari, librari, oameni cărora le curge în vene seva dorinței de cunoaștere. Volumul alcătuit de adevărați profesioniști în ale scrisului și editării de carte reprezintă o realizare de excepție, impresionantă despre un intelectual român genial și rasat în aceeași măsură, dăruit și dăruitor neamului. Consemnarea și reliefarea realizărilor profesorului Nicolae Mătcaș nu sunt laude gratuite, ci sunt adevăruri indubitabile pe care trebuie să le cunoască spre luare-aminte noile generații. Nu vor descoperi și nu vor înțelege calea pe care trebuie să meargă dacă nu au repere, dacă nu cunosc modele care s-au dedicat profesiei și neamului pentru a le urma.
Lecturând conținutul volumului, am descoperit un OM integru, care poartă „OMENIA” (cuvânt neaoș românesc, asemenea cuvintelor dor și doină intraductibile în alte limbi) ca pe cea mai distinsă și strălucitoare metanie a sufletului de român. Nu spun doar eu acest lucru; în cartea dedicată domniei sale și nu numai o spun mulțime de oameni care l-au cunoscut îndeaproape. Din credință adevărată a construit, a zidit piloni durabili pentru existența, evoluția și rezistența în timp a neamului nostru. Prin ceea ce a realizat în întreaga activitate din domeniul culturii, lingvisticii, literaturii, educației, istoriei românilor și României este demn de toată lauda, de stima, respectul și iubirea tuturor românilor. Distinsul profesor Nicolae Mătcaș este o personalitate bine conturată în memoria românilor și în patrimoniul culturii și istoriei României și Republicii Moldova, al cărui nume va dăinui prin veacuri.
Prin această carte s-a deschis mantia timpului pentru a se vedea pașii siguri și apăsați ai românului spre împlinirea unui ideal lăsat moștenire urmașilor. Limba română va rămâne în istorie acea „frumoasă Cătălină eminesciană”, expresivă, vie, plină de nuanțe și sensuri armonice, indiferent de vitregiile vremurilor și răutățile oamenilor.
Dacă modestia ar avea chip de om, ar fi aidoma și ar purta numele profesorului Nicolae Mătcaș. Dacă frumosul ar avea chip de om, nu ar arăta altfel decât sufletul poetului Nicolae Mătcaș. Dacă geniul ar purta chip de om, gândul ne-ar duce la românul Nicolae Mătcaș, care a acumulat cunoștințe, informații și experiențe și le-a canalizat spre un singur țel: slujirea aproapelui și a neamului. Dacă iubirea și dăruirea ar avea chip de om, ele ar fi întruchiparea omului de stat Nicolae Mătcaș. Este o personalitate de rang înalt în ierarhia valorilor neamului. Este alchimistul care a descoperit metale prețioase în marea și pământul limbii române.
De asemenea personalități a avut și are nevoie neamul românesc. Nicolae Mătcaș a apărut ca o necesitate a istoriei într-un moment de cotitură. De copil, părinții și fratele mai mare, bădița Vasile, cel „cu trei clase românești”, l-au udat la rădăcină cu apa vie și limpede a limbii și literaturii române, a iubirii și adevărului. S-a născut, s-a construit pe sine pentru a dărui celorlalți tezaurul acumulat prin știință de carte. A înotat cu râvnă și evlavie, cu maximă convingere că se poate împlini dezideratul de a scoate populația Republicii Moldova din „robia limbii ruse și a-i dărui alfabetul latin”, alfabetul cel de la origini. Era timpul împărtășirii românilor basarabeni cu frumusețea limbii române, ignorând existența Prutului impus ca despărțitor de popor. Prin această carte respiră spiritul românului autentic, robustețea și gingășia iubirii de neam, înalta ținută intelectuală și umană, truda de decenii pentru a atinge piscul unui vis măreț. „Cartea… se doreşte a fi o oglindă a vieţii şi activităţii dlui Nicolae Mătcaş, în primul rând – o reflectare fidelă, minuţioasă, a scrierilor Domniei Sale, risipite în zeci de ziare şi reviste, culegeri tematice şi antologii, apoi adunate în volume de o apreciabilă utilitate – dacă e să ne referim la scrierile ştiinţifice, şi de un subliniat rafinament sufletesc, intelectual.” Putem spune că modestia și genialitatea se împletesc precum firul alb și roșu al mărțișorului din pieptul românului.
X
Nu este onest, nu este admisibil să vorbim despre un eveniment, despre o carte dedicate cuiva cu atâta dragoste, admirație și prețuire fără a-i face cunoscute faptele și a spune câtuși de puțin despre cine este cu adevărat protagonistul, în cazul de față aniversatul Nicolae Mătcaș.
S-a născut într-o familie de țărani, din comuna Crihana Veche, județul Cahul (azi Republica Moldova), la 27 aprilie 1940. A urmat cursurile școlii primare, gimnaziale și medii în satul natal (1947-1957), absolvind cu medalie de aur. Pleacă la Chișinău și se înscrie la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie și Filologie, specialitatea Limba și literatura română (atunci numită oficial moldovenească) (1957-1962), pe care o absolvă cu diplomă de merit. Timp de doi ani ocupă postul de lector la Catedra de limba română a Universității de Stat din Moldova, apoi în perioada 1964-1967 urmează studii postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea reputatului romanist și specialist în lingvostatistică, profesorul Rajmund Piotrowski. În perioada studiilor doctorale lucrează la un dicționar de frecvență a cuvintelor din presa moldovenească, care, din păcate, nu a fost publicat. În anul 1967 susține teza de doctor în filologie cu titlul: „Lexicul și morfologia publicisticii moldovenești în comparație cu lexicul și morfologia celorlalte stiluri funcționale dacoromâne”, demonstrând, din punctul de vedere al teoriei variativității funcționale al uneia și aceleiași limbi în teritorii și state diferite [teorii aplicate de lingviștii sovietici la analiza funcționării limbii spaniole în țările Americii Latine în comparație cu cea din metropolă, a portughezei din Brazilia cu cea din Portugalia, a germanei din RDG, Austria etc. cu cea din RFG, a francezei din Belgia, Elveția, fostele colonii franceze cu cea din Franța, nu însă și la limbile naționale sovietice create artificial împreună cu națiunile sovietice respective: moldovenească (în raport cu româna din România), tagică (în raport cu persana modernă sau farsi din Iran), carelă (cu finlandeza din Finlanda) etc.], precum și, în temeiul funcționării acelorași stiluri funcționale românești în state diferite, unitatea limbii române din România, Republica Moldova și de oriunde se vorbește românește.
Revine la Chișinău, ocupând postul de conferențiar și decan în cadrul Facultății de Litere de la actuala Universitate Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. În perioada 1972-1990, dobândește gradele de docent și profesor universitar, devine șef al Catedrei de Limba și literatura română, lucrează ca redactor-șef al publicației universitare „Tânărul învățător” și publică manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, apărute în mai multe ediții. O vreme, deține, prin cumul, funcția de colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni începând cu anul 1985 până în 1991, iar între 1987-1989 ocupă funcția de secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și perspectivele dezvoltării limbii materne, supranumită de poetul și redactorul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”. Într-o conferință de conștientizare a necesității declarării limbii române drept limbă de stat, afirmă:. „Toată lumea știe că noi, romanicii orientali, suntem descendenții direcți ai dacoromanilor, iar limba pe care o vorbim este rezultatul evoluției de veacuri a limbii latine vorbite pe care au adus-o la nord și la sud de Dunăre cuceritorii romani.”
Este ales, împreună cu colegul său de crez Ion Dumeniuk, expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia s-a votat legea privind unitatea de limbă moldo-română, statutul de limbă de stat al limbii române (materne) și revenirea la grafia latină. Despre acea zi de importanță istorică pentru Moldova, își amintește: „Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale Republicii Moldova „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba Noastră”, adică fiecare cu limba lui…). În aerul ozonat și îmbătător de victorie răsunau melodiile mobilizatoare la luptă și pline de drag și dor ale neuitaților patrioți Doina (Marin) și Ion Aldea-Teodorovici.” Exegeții vieții și activității lingvistului și filologului român scot în evidență implicarea determinantă a acestuia în declararea limbii române drept limbă oficială în Republica Moldova:
Între anii 1990-1994 este Ministru al Științei și Învățământului din Republica Moldova în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, timp în care îndeplinește și funcția de șef de catedră la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. După încheierea mandatului de demnitar, între 1994-1995 este redactor la revista „Limba Română” din Chișinău, considerată „copilul său de suflet” (în calitate de ctitor al ei, împreună cu Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș) și cea mai importantă revistă de știință și cultură, literatură în aria publicistică a Moldovei.
Demnitarul Nicolae Mătcaș s-a confruntat cu „ciuma ideologică” de după anii `90 din Republica Moldova, iar după încheierea mandatului de ministru, în 1995, stârnește invidia și răutatea neocomuniștilor și rusofonilor de la Chișinău și este nevoit să se autoexileze în România, plecând „din Țară în Țară”.
Lucrează în calitate de expert în probleme de relații internaționale la Camera Deputaților și consilier la R.A. „Monitorul Oficial” al României. În 1996 este angajat ca expert superior la Direcția Românii de Pretutindeni din Ministerul Educației Naționale, funcție pe care o deține până la finele anului 2007. În acest răstimp a continuat lupta pentru dreptate și adevăr, de cultivare a limbii prin publicarea de studii, articole, editarea unor volume de specialitate și a întreprins demersuri importante prin care elevi și studenți din Moldova au venit la studii în România chiar în condițiile în care conducătorii Republicii Moldova nu mai doreau să trimită tineretul basarabean la studii în România pe bursele statului român, ba chiar, prin vocea președintelui socialist pentru știință și învățământ din Parlament, intenționau să recheme miile de tineri trimiși de ministrul Mătcaș pe parcursul a patru ani la studii gimnaziale, liceale, universitare de licență, masterat, doctorat, rezidențiat pe bursele și locurile din cămin oferite generos de Statul Român. Când nu s-a mai putut face pe loc selecția candidaților la studii, tinerilor basarabeni li s-a oferit, la sugestia și cu contribuția domnului Mătcaș, posibilitatea să-și depună actele la concurs în trei centre universitare românești de frontieră: la universitățile din Suceava, Iași și Galați.
Lingvistul și profesorul universitar Nicolae Mătcaș este autor și coautor al unui număr însemnat de manuale și materiale metodice pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983; „Introducere în lingvistică” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, Chișinău, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, Chișinău, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor în „Lingvistică generală” (în colaborare cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, Chișinău, 1987. În 1989-1990 a susținut, săptămânal, împreună cu colegul său de luptă Ion Dumeniuk, pentru a-i convinge pe conducătorii comuniști ai RM că, odată cu revenirea la scrisul latin, „întreaga republică nu va deveni analfabetă”, emisiunea „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (pentru învățarea de bază a grafiei latine), preluată ulterior și de TV din Cernăuți. A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu: „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, Chișinău, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa), coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău în Revista „Limba Română”, 2011. De asemenea este unul dintre coordonatorii volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: (antologie de texte publicate în revista „Limba Română”: 1991-1996), Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.
„Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete”. Publică mai multe volume: „Surâsul Giocondei” (1997), „Trenul cu un singur pasager” (1998), „Azur” (2002), „Câte-s visele, multele…” (2003), „Coloana infinitului” (2003), „De-a alba-neagra” (2006), „Roată de olar” (2008), „Vernale ploi” (2009), „Un câmp minat, urcușul” (2010), „101 poeme” (2011), „Sonete” (vol. 1: „Altarul arderii de sine” (2012), vol. 2: „Ca un Òcnus, damnat” (2013), vol. 3: „Socluri statuare” (2013), vol. 4: „Orfan de chipul meu” (2014), vol. 5: „Frunză prinsă-n gren” (2014), „505 sonete” (2016), „Bolnav de Țară” [2 vol.] (2016), „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…” [2 vol.] (2016).
În interviul acordat Elenei Ungureanu și Alinei Chiriac-Ivașcu, o adevărată convorbire revelatoare pentru a pune în lumină personalitatea omului, filologului și poetului Nicolae Mătcaș, cu sinceritate și sensibilitate rar întâlnite, domnia sa precizează: „Poezia, literatura, ca și arta în genere, dacă nu ți-ai pierdut cu totul simțurile, te emoționează, te sensibilizează, te purifică, te duce în altă lume, frumoasă, captivantă, celestă, o lume la momentul respectiv numai a ta, în care zbori, plutești, levitezi. Ești numai simțire, numai stare de plutire. Când te afli într-o asemenea stare, căreia i-am zis într-o recenzie stare de poezie, când rezonezi cu ea, când nici nu te mai gândești la autorul poemului și îți pare că autorul ești tu însuți, starea de beatitudine în care te afli te duce într-o lume mirifică, înălțătoare…”
Inima poetului Nicolae Mătcaș a bătut și va bate pururea românește, mărturisire de credință și de viață: „Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul / Și românească-mi este țara mea” („Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul”); „La Chişinău când cântă ciocârlia,/ La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor./ La Chişinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.” („O ţară am”); „De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nici o urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.” („În limba română”); „Moise, vin’ şi-nţelepţeşte,/ Două maluri le uneşte/ Şi un neam ce rătăceşte/ Prin pustie, româneşte.” („Rugă de basarabean în prag de mileniu trei”).
Pe lângă opera lingvistică și literară publicată în volume de autor, are nenumărate colaborări la antologii și volume colective, iar ca publicist colaborează la reviste importante din Republica Moldova și România. O contribuție deosebită pe tărâm jurnalistic are ca membru al colegiului de redacţie al revistelor „Limba română“ din Chişinău (din 1990) şi „Limba şi literatura română“ din Bucureşti (din 1995).
Scriitorul, poetul și publicistul Nicolae Mătcaș a publicat și sub pseudonimul – Nicolae Crihăneanu. „Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare. Astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera”. Printre semnatarii lor se numără: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Maria Diana Popescu, Veronica Bâtcă, Elena Tamazlâcaru, Ion Iachim, Ionela Mengher, Galina Martea, Mihai Vicol, Gheorghe Vodă, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.
Prin implicarea și activitatea laborioasă desfășurată devine membru al unor prestigioase asociații, uniuni și societăți de cultură și creație: Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980); Uniunea Scriitorilor din România (1999); Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” (Chișinău, 1990); Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995); Societatea de Științe Filologice din România (1996); Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (2011).
Dovada remarcabilei activități o constituie faptele, realizările și recunoașterea acestora de forurile culturale, literare, științifice și de stat în ciuda tuturor nedreptăților suportate și a intemperiilor provocate de interese obscure. Se bucură de recunoaștere și obține titluri onorifice, distincții și decorații: Profesor eminent al învățământului public din Republica Moldova (1976); Eminent al învățământului superior din U.R.S.S. (1981); Doctor honoris causa al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1993); Profesor honoris causa al Universității din București (1994); Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche (2010); Ordinul „Gloria muncii” (1996); Ordinul Republicii (2010); Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).
În mod firesc, o asemenea somitate este o mândrie pentru întreaga suflare românească de pe ambele maluri ale Prutului și nu numai, cu atât mai mult pentru satul natal, lucru confirmat cu prilejul celei de-a 80-a aniversări de Maria Cudlenco: „Suntem mândri că îl avem pe Nicolae Mătcaș, acest copil al satului nostru devenit simbol al graiului matern, model al onestității, cumsecădeniei și omeniei. La acest moment aniversar, adresăm omagiatului urările noastre de viață lungă și sănătate. Să ne trăiți ani mulți, plini de succese, noroc și numai bine, maestre Nicolae Mătcaș”. Ne alăturăm și noi acestor urări.
Deosebit de onorată să-l cunosc, fie și numai virtual, pe românul filolog, lingvist, profesor universitar doctor, docent, poet, publicist, demnitar, om de cultură, spranumit „îmblânzitorul de cuvinte”, protagonistul, „eroul” principal al unui demers editorial și cultural de excepție.
Gratitudine și aleasă prețuire!
(Din vol. „Nectarul cuvântului scris”, Vasilica Grigoraș, Editura PIM, 2021)

Ar putea fi o imagine alb-negru cu 3 persoane, copil, persoane în picioare şi text care spune „1978. Cu familia”

Vasilica Grigoraș – PĂRINȚII, POPORUL ȘI ȚARA

Nu noi alegem părinții care ne nasc, nici neamul din care să facem parte și nici țara căreia să-i aparținem. Părinții și neamul sunt un dar de la Dumnezeu, asemenea vieții. Iar, dacă privim viața ca un dar, în mod logic, rațional trebuie să iubim părinții și neamul ca pe noi înșine. Poate nu este bine spus trebuie, ci implicit să-i iubim. Ne naștem cu sentimentul apartenenței. Noi suntem egali cu părinții și poporul prin naștere, însă trebuie cu vrednicie să dovedim acest lucru în cursul întregii vieți.
Cine este poporul? Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, toți deopotrivă. Poporul este „substanța” omogenă, cu o anumită formă, culoare, miros, gust, noi, oamenii suntem atomi ai acesteia, care-i dăm structura rezistentă. Nu trebuie nimeni (om, atom) exclus, ci dimpotrivă toți incluși fără niciun fel de discriminare și părtinire.
Trebuie să fim buni copii ai părinților noștri pentru ca mai târziu să devenim buni părinți ai copiilor noștri. Doar astfel familia va dăinui peste veacuri. Cetățenii comunităților formează poporul. Dacă între cetățeni și comunități există raporturi corecte, leale pentru neamul întreg și țara în care se locuiește este o binecuvântare. Etapele temporale prin care trecem sunt zale din lanțul existenței noastre pe acest pământ.
Așa cum ne îndeplinim funcția de copil și părinte și o facem bine, trebuie să îndeplinim și funcția de cetățean. Cu mențiunea că nu trebuie să ne identificăm cu funcția respectivă, adică să fie doar un rol pe care să-l jucăm cu festivism cu ocazia unor anumite evenimente, aniversări, comemorări…
Fiecare să dăm neamului și țării după puterile noastre, după educația și cultura pe care o acumulăm. Iubirea din iubire nu are măsură, nu are margini. Dumnezeu ne-a binecuvântat din plin cu iubire pentru întreaga sa creație. Și dacă ne-a dăruit-o, de ce să nu o dăruim și noi la rândul nostru? Se spune: „Dar din dar se face rai”, asta înseamnă a face bine cuiva, a ajuta aproapele, a bucura și bucura pe cel de lângă noi. Doar atunci când facem bine, primim bine, iar atunci când ni se întâmplă ceva rău, primul gând trebuie să meargă spre noi, analizându-ne și întrebându-ne unde am greșit, ce am greșit, față de cine am greșit. Să acceptăm, să ne recunoaștem greșeala și să încercăm să ne îndreptăm conduita, să nu mai greșim. Să înlocuim greșelile cu virtuți, precum: mila, empatia, iertarea, iubirea… În această cheie, iubirea părinților, familiei, a neamului și a țării implică atenția față de nevoile acestora; nu numai să cerem și să așteptăm să primim ci să oferim, să preîntâmpinăm eventualele pericole, sincope și să le depășim împreună. Numai astfel putem deveni buni cetățeni în mod conștient; părinții și neamul fiind ființe deopotrivă.
Arta de a trăi frumos este maniera, modalitatea de a găsi un echilibru între uman și ființă. Rolurile pe care le avem în postura de copii, părinți, cetățeni țin de dimensiunea umană, însă componenta umană singură nu este suficientă, trebuie completată cu ființarea. Aceasta se află în prezența vigilentă, calmă a conștiinței. Umanul și ființa nu sunt separate, ci se întrepătrund. Ființa înseamnă a iubi și a te recunoaște ca fiind parte din întreg – familie, popor, țară. Asta presupune că și ceilalți te recunosc a fi împreună cu ei. Aceasta este iubirea care mântuiește lumea.
În atare situație se naște sentimentul de protecție a celuilalt și dispare războiul dintre oameni, grupuri, comunități. Hulirea familiei, a neamului și a țării este hulirea lui Dumnezeu și un reproș evident că El ne-a adus pe acest pământ, în acea familie și acea țară. Dar Dumnezeu ne cunoaște inimile și ne ajută atunci când ne întoarcem fața către El. Să ne rugăm pentru copii, părinți, familie în sens restrâns și în sens larg, neam și țară. Astfel vom fi uniți, vom trăi în iubire și bucurie și vom dăinui. Omul cu casa și familia lui, poporul, neamul cu și în țara sa. O lege sacră care stă scrisă în adâncul ADN-ului fiecăruia este aceea de a iubi pe cei care ne-au născut și locul în care ne-am născut.

(Text publicat în „Perseide literare”, Anul 2, Nr. 2 (3) / 17. 04. 2021, pg. 1)