Vasilica Grigoraș – IUBIREA, OȘTEAN LA POARTA DĂRUIRII

IUBIREA, OȘTEAN LA POARTA DĂRUIRII

 

Întâlnim în viață nenumărate persoane, însă numai cu unele rezonăm și rămânem prieteni. Sunt o norocoasă și prin faptul că bunul Dumnezeu m-a binecuvântat cu prieteni de suflet, pe care i-am simțit permanent aproape în momente de bucurie și în clipe mai puțin plăcute. Printre aceștia se numără la loc de cinste profesoara de educație fizică și sport, Elena Anușca-Doglan. PRIETENIA noastră s-a înfiripat cu multe decenii în urmă și își are izvorul într-un bloc turn, (fiind colocatare), din târgul moldav, Vaslui, revărsându-se asemenea unui

„Râu de gânduri adânci

dansând cu grație

pe pânza sufletului

într-un balet

al lebedelor”.

Amândouă, mame a câte doi copii de vârste apropiate aveam preocupări profesionale, familiale și personale atât de multe încât anii au trecut pe neobservate. Născute în același an, la distanță de doar trei săptămâni, facem parte din aceeași generație, cu valori, dorințe și idealuri asemănătoate. Mai mult decât atât, ne unește și faptul că și-a împlinit visul de a-și face carieră în domeniul educației fizice și sportului, iar eu urmând în adolescență cursurile unui liceu cu program de educație fizică și sport, jucând baschet de performanță. Într-o oarecare măsură vorbim un limbaj cunoscut amândurora, deși soarta a făcut ca eu să îmbrățișez o altă ramură a cunoașterii umane.

Ca elevă, studentă, apoi în cei câțiva ani în care am lucrat în învățământ, am înțeles că școala este un for educațional de comunicare între dascăli și elevi, între educatori și copii. Școala este o familie. În această mare familie, slujitorii ei sunt oameni cu har divin și cu o menire specială, asemenea prietenei mele. Domnia sa își iubește profesia și trudește cu dragoste și pasiune pentru a-i ajuta pe ceilalți în procesul de informare și formare, instrucție și educație. Împlicată cu întreaga sa ființă în această „misiune” nobilă, prietena mea a prins rădăcini într-un sol fertil și a rodit la timp potrivit îndrumând și influențând destinul multor generații de copii. În sufletul său arde continuu FLACĂRA pasiunii pentru mișcare, dans și armonie.

„O muzică astrală

pe versantul împădurit

al muntelui

flacără vie

a unei durabile iubiri”.

Spirit stimulativ, nu s-a mărginit doar la a se prezenta la orele de curs conform orarului și programei școlare, ci a căutat permanent să călăuzească pașii copiilor și adolescenților spre un tărâm vibrant și înălțător. Inițiativa face parte din ființa sa, având întotdeauna la purtător recuzita potrivită locului și momentului. Astfel a inițiat și a desfășurat activități și proiecte de anvergură pe plan local, național și internațional. Acesta este modul său de a aduna prietenii într-un crez și a dărui tuturor bucuria împlinirii. Pentru viața sa, acest lucru este o NECESITATE care-i asigură confortul de a trăi, de a făptui lucruri spre încântarea și mângâierea celorlalți.

„Pe ogorul nins

își încălzește

măreața necesitate

pentru a dobândi

confortul implinirii”.

Inițiatoarea și coordonatoarea multor concursuri, festivaluri, acțiuni interactive, întreceri și confruntări sportive a atras copiii și elevii spre mișcare și sport de masă, însă a descoperit și adevărate talente într-ale domeniului, pe care le-a îndrumat, antrenat, motivat și modelat în funcție de aptitudinile fiecăruia spre a-și atinge adevăratul potențial. De la înțelegerea importanței mișcării pentru organism, cu pași siguri s-au îndreptat spre performanță; performanțe ale învățăceilor săi și ale echipelor coordonate, dar și o performanță a dascălului și antrenorului.

În timp, am identificat în structura sa profesională o îngemănare a profesorului clasic și a celui modern în aceeași măsură. A păstrat permanent legătura cu profesorii și mentorii săi (prof. Aurelia Suciu, prof. Vasile Ungureanu și mulți alții), însă dornică să fie la curent cu noutățile a îmbinat ceea ce a învățat cândva cu inovațiile din domeniu, studiind literatura de specialitate și inițiind publicații periodice, printre care „Fii activ, fii performant!”, revistă națională bianuală de informare, documentare profesională, comunicare didactică și științifică. Ca redactor șef, a invitat numeroase și prestigioase nume care au semnat articole deosebit de interesante.

Elena Anușca-Doglan este o optimistă incurabilă. Și-n cele mai noduroase situații știe să proiecteze SCENARIUL potrivit:

„Dacă gândurile oscilează

într-un scenariu

prestabilit de viaţă,

arheologia sentimentelor

are ca temelie speranţa verde.”

Excelent proiectant al aspirațiilor sale în perspectiva devenirii umane, educaționale și profesionale a participat la concursuri, întreceri și festivaluri, prilejuri faste în a-și împlini visuri și a se bucura de multe și mari satisfacții. A promovat multiculturalismul pe plan artistic în rândul copiilor și adolescenților, dar și a celor maturi. A imprimat cu dibăcie specificul național, jocul, cântul și portul românesc în sufletul celorlalți. A promovat tradițiile și obiceiurile într-o limbă română și linie melodică născătoare de vii și profunde sentimente și trăiri. Astfel face cinste orașului, județului și țării. Eu, însămi sunt un beneficiar al dărniciei prietenei mele dragi. I-am fost alături la multe ediții ale Festivalului de gimnastică și dans „Prietenia”, însă prin generozitatea sa am participat la concursuri și festivaluri naționale (Sibiu, Timișoara, Baraolt, Salonta, Iași…) și internaționale (Ungaria, Ucraina, Grecia).

Are merite deosebite pe plan profesional, ca profesor și antrenor la Colegiul „Anghel Rugină” și la Palatul Copiilor din Vaslui, dar și mentor, inițiator, îndrumător și colaborator strălucit și de nădejde pentru mai tinerii învățăcei, antrenori, profesori… Oficialitățile municipiului și județului, conducători ai unor instituții importante din oraș și județ i-au fost aproape sprijinind-o în demersurile sale, iar pentru contribuția sa de a face cunoscut românismul autohton peste fruntariile zonei moldave și ale țării, în anul 2020 a primit distincția civică, titlul de „Cetățean de Onoare” al municipiului Vaslui. Înduhovnicită de un patriotism curat și sincer a contribuit la o reală ŞLEFUIRE a multor români și ar putea spune oricând:

„Răsfoind cartea neamului

am senzaţia mândră

că descopăr un adevăr

şlefuit de-atâta vreme

de roata olarului”.

Deosebit de onorată să-i fiu prietenă, vecină, colaboratoare, să-i fiu alături ca membru fondator al Asociației județene sportul pentru toți, Filiala Vaslui, o ZBURDĂLNICIE neaoș românească:

„Frunzele plopilor tremură

în adierea vântului

cu inocenţa

ţâncului zburdalnic

pe imaşul copilăriei”.

Prin sfaturile sale i-a ajutat să înțeleagă cum se cuvine actul magic al practicării unui sport, o artă înmiresmată de poezie și senin,  de sunet și culoare de mare folos vieții omului. Desfășoară o muncă diferențiată în funcție de vârsta, potențialul, pregătirea și dorința de mișcare ale elevilor, corelând toate acestea cu antrenamentul bine ticluit și utilizând cele mai variate modalități de antrenare specifică. Astfel generații de copii și elevi au crescut VISÂND DANS și spunând:

„Somnul nedormit

mă îndeamnă către vis

unde prin megafoanele inimii

răsună ritmuri de dans

descoperite cu îndemânare”.

Elena Anușca-Doglan a dovedit permanent o bună cunoaștere a psihologiei copilului pe grupe de vârstă, s-a apropiat cu căldură, blândețe și răbdare de copii și adolescenți. A avut și are în continuare disponibilitatea și calmul de a-i asculta, spijini în găsirea sau regăsirea busolei de orientare în lumea sportului și în viață. I-a învățat un lucru esențial, și anume că sporturile sunt adevărații prieteni ai omului care-i ajută să crească frumos și armonios, să se dezvolte, să evolueze și îi formează în așa fel încât să fie ei înșiși, să aibă coloană vertebrală și verticalitate în orice împrejurare, îmbrăcând și purtând cu cinste cămașa fairplay-ului. Și, dacă noi, oamenii ne mai înșelăm unii pe alții, sportul, jocul niciodată, iar în RĂSTIMPURI

„Pe toboganul vieții

între două stele

patinează vânjos

un răstimp sentimental

cu tonuri înalte ”.

A devenit un animator cultural important, un intelectual informat și dinamic. Prin efortul și comportamentul său onest a creat în Vaslui o adevărată și vivantă școală slujită de un cod integru de conduită sportivă și profesională. Generozitatea și seriozitatea în muncă sunt coordonatele esențiale ale personalității sale. Întotdeauna adepta armoniei, bunei înțelegeri, cooperării și comunicării oneste a declanșat EMOŢII pozitive:

„Zâmbetul unei emoţii

conjugă focul

hipnotizează vântul

şi se înfruptă

din spuma fericirii”.

Maestru de ceremonii pe scena activității sportive și culturale a Vasluiului și a țării se bucură de atenția, prietenia, respectul și prețuirea tuturor celor care o cunosc. Felul de a fi se bazează permanent pe respect și iubire. Este dispusă mereu să se implice și să colaboreze profesional. Acolo unde este solicitată și invitată răspunde cu promtitudine și profesionalism. Inițiativele personale sunt dintre cele mai inspirate și de folos „micilor sau mai marilor artiști”, cu toții simțind acea ÎNVIORARE binefăcătoare:

„Pe prispa anilor

înviorați de cântecul greierilor

își deapănă murmurul paşilor

prin nisipul auriu

iremediabil romantic”.

Ultimele descoperiri științifice au demonstrat că mișcarea este factorul esențial în păstrarea sănătății trupului, neuronii se refac prin muncă intelectuală, iar iubirea a tot ce ne înconjoară, natura cu toate frumusețile ei, plantele, animalele, oamenii și mai ales iubirea de Dumnezeu sunt esențiale vieții. Momentul acesta să fie un nou și bun început în a găsi modalitatea de a-și revigora și revitaliza trupul, sufletul și spiritul, întru BLÂNDEȚEA viitorului:

„Puritatea blândeţii

umple prin cuvânt

cupa inimii

şi hoinăreşte miraculos

dincolo de timp şi spaţiu”.

Cu nostalgia clipei prezente, dar și cu bucuria misiunii împlinite îi doresc din tot sufletul să facă un inventar a tot ceea ce a muncit, trăit, simțit și dăruit în întreaga carieră. Din acestea să facă o selecție riguroasă a experiențelor pozitive, plăcute și să le stocheze de-a pururea în mintea și inima sa, iar dacă a fost și ceva care i-a umbrit, într-un fel sau altul viața și cariera profesională să le caseze pe motiv de uzură fizică și/sau morală. În urma selecției, să-și construiască o „bază de date”, o colecție de gânduri, imagini și sentimente care vor constitui zile și ani de frumoase aduceri aminte. Acest minunat album al împlinirilor să-l dezvolte, adăugând în fiecare zi alte fapte, gesturi generoase, alte sentimente și gânduri optimiste!

Pe lângă tradiționalele urări de La mulți ani, sănătate, îți doresc, dragă prietenă zile însorite în care să te bucuri de căldură pentru a-ți păstra bunătatea și altruismul, de lumină pentru a-ți spori virtuțile și de adiere de vânt care să-ți susțină elanul și puterea pentru noi proiecte, visuri și aspirații întru DĂRUIRE semenilor. Astfel

„Sub sălcii revărsate

în oglinda râului vieții

un blând vitraliu

în zorii fiecărei zile

îmbrățișează trăinicia dăruirii”

în spiritul PRIETENIEI care a aprins și întreținut FLACĂRA vie a vieții ca pe o NECESITATE a construirii SCENARIULUI de ȘLEFUIRE de sine și a celorlalți cuprinși de fiorul ZBURDĂLNICIEI tinereții trupului și sufletului VISÂND DANS, iar în RĂSTIMPURI valuri de EMOȚII pline de ÎNVIORARE  rostogolindu-se cu BLÂNDEȚE spre DĂRUIREA celor mai frumoase  și binefăcătoare fapte.

 

Vasilica Grigoraș

Ben Todică – PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN, ZIMBRUL MOLDOVEI

PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN,

ZIMBRUL MOLDOVEI

 

Acum vreo cincisprezece ani puteai vedea pe marginea unui iaz de pe drumul de țară care unește satul Iezer de comuna Puiești două ștrengărițe temerare în căutare de aventură, detectivi pe urmele copilăriei unui confrate din Australia, Ben Todică plecat de acasă de zeci de ani. Părăsise satul la vârsta de patru anișori și azi i se făcuse tare dor de acasă, de acea copilărie și de meleagurile în care deschise ochii pentru întâia oară. Aceste două doamne, Elena Anușca-Doglan și Vasilica Grigoraș se hotărâseră să-mi aline dorul de ceea ce rămase mult în urma și umbra anilor. Au socotit că îmi pot trezi amintiri vii doar imaginile cu căsuțe din vremea anilor în care m-am născut ori mai nou construite din sătucul meu natal, cu Biserica sfântă care îmi trezise interesul pentru viață cu dangătul clopotului care suna de îmi sărea cămășuța pe mine, iar animalele curții înghețau în repaus, cu Școala în care larma copiilor mă atrăgea spre joacă. Dialogul nostru, schimburile calde de gânduri și idei, darurile inspirate dintre noi au trezit trăiri de basm în sufletul meu. Și pentru că sărbătorim o vârstă de admirat și invidiat a uneia dintre aceste distinse doamne, doresc să o onorez cu aceeași dragoste și demnitate.

Doamna Anușca sărbătorește anul acesta, 2021, frumoasa vârstă de 70 de ani, vârsta la care persoanele stau în jurul focului, cu pisica în brațe, spunând povești nepoților, dânsa este mai activă ca niciodată întreținând flacăra vie a sportului și dansului românesc. Explicabil acest lucru, dacă ne gândim la faptul că încă din grădiniță, dumneaiei îi plăcea să se joace de-a serbarea și de-a doamna profesoară. A ajuns campion național în echipa de handbal și mai târziu antrenoare. Întreaga carieră sportivă și didactică i-a adus bucurii personale, dar și celor pe care i-a îndrumat într-un sport sau altul. Multă lume din țară și de peste hotare o cunoaște pe Anușca, cea care a înființat Festivalul de gimnastică și dans, sugestiv intitulat „Prietenia” de la Palatul Copiilor din Vaslui, pe care  l-a coordonat cu profesionalism și dragoste din anul 1985.

Participarea echipelor de fete conduse spre succes de doamna profesoară Elena Anușca-Doglan în competiții naționale și internaționale în mai multe țări a crescut și înflorit reputația școlii vasluiene ca școală de pregătire la nivel olimpic și european. Nu degeaba iubea marele domnitor Ștefan frumoasele fete ale Moldovei și de câte ori trecea prin Vaslui cu vătaful său și vedea fetele locurilor striga: „Să le punem în Stema Moldovei ca cel mai frumos dar de la Dumnezeu căci ele ne întăresc neamul.” „Dar, Maria ta”, striga vătaful, „Avem zimbrii…” „Da…, doi sunt destui”, răspundea Ștefan, „…atunci mai pune de-o mănăstire în cinstea darului sfânt”. Și asta face profesoara hărăzită de Dumnezeu să cultive de o viață frumosul, punând câte o „mănăstire” în fiecare suflet de copil. Nu e ușor să construiești caractere. Țara este și crește prin PROFESORII EI și Elena Anușca-Doglan o face încă din grădiniță unde-i plăcea să fie doamna profesoară.

Doamna profesoară le-a povestit elevilor despre copilăria acestui MOLDOVEAN din IEZER, pribeag de mulți ani pe meleaguri îndepărtate; aceștia au contribuit cu simboluri ale copilăriei, ca daruri pe care mi le-au trimis într-un colet. O surpriză de suflet pentru mine să descopăr steagul României, apă sfințită din biserica Iezerului, desene, un clopoțel de sunat la clasă și cretă albă, floricele și semne de carte presate, broderie și batistuțe cusute cu motive naționale, cântece și poezii și tot felul de sticluțe, cănuțe și plăcuțe tradiționale, fotografii, mileuri, ecusoane, stegulețe, insigne făcute să-mi aline dorul și să mă împlinească, să-mi completeze golurile unei copilării pierdute, DEVENIND astfel COLEGUL lor  de ȘCOALĂ…

În dorința ei de a împlini și dărui fericire, o țară întreagă s-a bucurat când Florica Lavric a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice din Los Angeles USA, în 1984 la canotaj, un erou descoperit de profesorul Elena Anușca-Doglan. Tot dânsa l-a remarcat și ni l-a dăruit și pe marele handbalist Marius Mihoci.

Doamna Elena are o familie frumoasă și doi copii de care e foarte mândră. De-a lungul timpului, ajutată de soț și cei doi copii (tustrei profesori de educație fizică și sport) și mai nou cu mândrețea de nepoțică (Miruna) continuă și azi să ducă mai departe spiritul Moldovei domnului nostru, Ștefan cel Mare și să ne facă mândri muncind, luptând și căștigând locuri fruntașe la concursuri și festivaluri importante. S-a adaptat condițiilor vremii pe care o trăim și organizează prin Zoom, întâlniri internaționale și conferințe prin Skype sau Messenger, unde sunt invitat permanent. Mă simt parte și particip cu deosebită dragoste și cinste, nu doar pentru bogăția experienței și a frumuseții participanților, dar și pentru un neam și o cultură specială sufletului meu, din care mă trag și pe care nu am s-o uit niciodată.

Pentru noi, românii din diaspora care suntem mândri de realizările celor de acasă am prezentat cu deosebită bucurie și entuziasm în scrierile mele și în toate celelalte mijloace media audiovizuale, activitățile organizate de doamna Elena Anușca-Doglan, președintele AJSPT Vaslui. Salut și admir sprijinul și prezența distinșilor reprezentanți ai instituțiilor publice locale, și nu numai, în frunte cu domnul primar ing. Vasile Pavăl, numeroși scriitori, profesori, doctori, preoți și alți demnitari și intelectuali ai Vasluiului care într-un fel, pe nesimțite m-au țesut și pe mine, un „țâcă” din Iezer în mantia Moldovei, în toată această perioadă. Mă simt onorat și PLECĂCIUNE.

Doamna Elena Anușca-Doglan este INIMA care întinerește Vasluiul. Elena Anușca-Doglan – Zimbrul Moldovei (cine o cunoaște spune că are energie cât un zimbru), cu entuziasmul și energia ei sigur vom fi alături de domnia sa pentru încă 20 de ani de acum înainte.

La Mulți Ani, distinsă Doamnă și Muză a învingătorilor noștri!

VĂ IUBIM !

 

Cu admirație și mult respect,

Ben Todică,

Melbourne, Australia

Valentina Teclici – CU FOCUL PASIUNII NESTINS

CU FOCUL PASIUNII NESTINS

 

Înainte de-a o cunoaşte pe doamna profesor Elena Anuşca-Doglan în persoană, auzisem multe lucruri extraordinare despre ea de la prietena mea de-o viaţă, Vasilica Grigoraş. Locuiam încă în România când am aflat cum şi-a folosit creativitatea ca să transpună în proiecte dorinţa ei de a deschide ferestre dincolo de graniţele României prin care să strălucească frumuseţea dansurilor populare şi a costumelor noastre naţionale. Dorința i s-a împlinit într-un mod admirabil prin iniţierea Festivalului de Gimnastică și Dans „Prietenia”, cunoscut de-a lungul timpului peste țări și mări. Proiectele derulate au încorporat pasiunea ei pentru dans, gimnastică şi muzică, talentul unor copii, disciplina pe care şi-au impus-o ca să atingă performanța de artişti, precum şi crezul insuflat de profesoara lor, că munca făcută cu bucurie şi temei dă rezultate spectaculoase. Am primit de la prietena mea, Vasilica, fotografii din locurile unde au fost cu ansamblul de dansatori, punând cu mândrie Vasluiul pe harta Europei. Aceste lucruri minunate se întâmplau pe la sfârşitul anilor ‘90.

Am emigrat în Noua Zeelandă (NZ) în 2002, dar distanţa dintre România şi NZ, nu a făcut altceva decât să invite veștile bune despre activităţile pline de succese ale doamnei profesor Elena Anuşca.

În 2009, când am revenit în România împreună cu soțul meu, Robert, și am stat la Vaslui o săptămână, găzduiți de prietena mea, Vasilica, am reușit să o cunosc personal pe doamna Anușca-Doglan, care pentru mine a devenit Elena. Căldura care emana din întreaga ei ființă, a topit dintr-o dată distanța impusă de pronumele de politețe. Elena, vecina și prietena Vasilicăi, a fost deseori invitată la o cafea ori la prânz de prietena mea. Simțeai energia Elenei, înainte de a-i deschide ușa, pentru că venea întotdeauna grăbită de undeva ori se grăbea să ajungă undeva, acel undeva fiind Colegiul „Anghel Rugină”, Palatul Copiilor, o bibliotecă școlară, o întâlnire importantă… Când Elena povestea despre munca ei cu copiii, ochiii îi căpătau o strălucire de mamă extrem de mândră de pruncii ei. Am simțit din plin energia pozitivă pe care o emana atunci când vorbea despre munca ei. Părea, și de fapt și era, o persoană extrem de ocupată.

Ocupată, dar cu inima ei generoasă, a reușit să-și facă timp și să folosească mașina familiei ca, împreună cu soțul ei, să facem o excursie de o zi la Huși, unde eu și Robert, am vizitat mormintele părinților și bunicilor mei, o verișoară și câțiva prieteni apropiați. Soții Anușca-Doglan au mers să viziteze niște rude într-un sat de lângă Huși, lăsându-ne vreo 6 ore la dispoziție pentru vizitele programate. Mi-amintesc că a fost o zi de vară însorită, că am reușit să facem poze, că am povestit și râs în mașină, că a fost o atmosferă plăcută și destinsă. La întoarcerea spre Vaslui, domnul profesor Gheorghe Anușca-Dolgan, șoferul expediției, a oprit să facem un popas la statuia lui Ștefan cel Mare, prilej cu care soțul meu, curios și foarte dibaci la pus întrebări, a primit de la Elena o adevărată lecție de istorie despre Ștefan cel Mare. Cu altă ocazie, când am petrecut câteva ore cu soții Anușca-Doglan, în mașina lor, mergând la Galați, am aflat mai multe unii despre altii, apropiindu-ne și mai mult.

În 2018, când am revenit în România și am stat câteva săptămâni la prietena mea Vasilica, întâlnirile matinale la o cafea împreună cu Elena erau adevărate oaze de bună dispoziție. Pasiunea pentru munca ei de a învăța copiii să danseze, nu-și pierduse nimic din intensitate. Deși pensionară și arăta fizic puțin obosită, energia ei spirituală lucra la capacitate maximă, viața ei fiind și mai complexă decât ultima dată când petrecusem timp împreună, fiindcă între timp se îmbogațise cu nurori, nepoți și un câine de apartament.

Sunt beneficiara unui gest extrem de generos al Elenei. Într-un an, mi-am propus ca la începutul primăverii, să le povestesc colegilor mei poeți din NZ, la şedinţa lunară de cenaclu, despre semnificația zilei de 1 Martie în tradiția, spiritualitatea și cultura românească. Am dat „zvon” în țară că am nevoie de mărțișoare. Vasilica a vorbit cu Elena, Elena a mers la Palatul Copiilor, iar dna Mirela Nistoroschi, directoarea instituției, cu aceeași disponibilitate de a dărui i-a pus la dispoziție Vasilicăi mai multe cutii pline cu mărțișoare realizate de copiii care veneau la Palat, din care a ales circa 100 și mi le-a trimis în Țara Norului Alb și Lung. Cum să nu iubești asemenea oameni? Cum să nu-i respecți?

Întâlnirile cu Elena au continuat pe Skype, prin e-mailuri, prin invitațiile de a participa la diferite activități. Entuziasmul ei a fost mereu la cote înalte, fie că era vorba de o lansare de carte, un simpozion în care tema principală a fost Violența cu efectele ei pe toate planurile umane și sociale, fie că era vorba de spectacole date de copii și care puteau fi vizionate on-line.

Aș dori să menționez modestia Elenei, o calitate pe care o au doar oamenii care își dăruiesc timpul, talentul, abilitățile necondiționat. Lucrând la o carte aniversară, am avut nevoie de o fotografie de-a Elenei, care era unul dintre colaboratorii cărții. Am fost plăcut surprinsă să aflu că anul trecut  a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Vaslui, de care nu mi-a spus niciodată, deși am comunicat via – email.

Elena face parte din categoria oamenilor aleși, care iubesc copiii și cred că pot să le insufle dragoste pentru artă, indiferent de forma ei de expresie, care pun acțiunile mai presus de cuvinte, care nu au timp de problemele altora pentru că-și folosește timpul pentru soluții, care pun pasiune și entuziasm în toate datoriile și rolurile vieții care ne leagă unii de alții și ne armonizează: cele de cetățean, dascăl, coleg, partener de viață, părinte, bunic, vecin…

La mulți ani, dragă Elena! Păstrează nestins focul pasiunii cu care le faci pe toate! Continuă să înfrumusețezi pe cei pe care-i atingi cu talentul, crezurile și idealurile tale. Să fii sănătoasă și binecuvântată!

 

Dr. Valentina Teclici

Napier, Noua Zeelandă

Interviu cu domnul profesor, poetul Adrian Botez

Sunt o notă răzleață, prin infinitul univers  – care, de nenumărate ori, sunt atras să călătoresc, prin zona dumneavoastră de exprimare; din curiozitate și cu modestie aș dori să întreb:

1. Ce reprezintă poezia pentru poetul și omul Adrian Botez?

Răspuns : Singurul motiv de a mai trăi. Cu adevărat. Poezia mea e BLESTEM și RUGĂCIUNE, în același timp. IUBIREA n-ar însemna nimic, fără…”Știința/Arta Urii” !

2. Pentru cine scrieți?

R: Altădată, în ”tinerețea buletinului” meu – pentru TOȚI OAMENII. De-o bucată de vreme – doar pentru mine și pentru cei câțiva prieteni adevărați, care mi-au mai rămas…

3.Suntem tentați tot mai mult să navigăm pe internet. Platforma digitală are mulți clienți. V-ați gândit să scrieți pentru acești utilizatori? Considerați că scrisul pentru acest segment de public tot mai numeros, presupune/implică anumite reguli…?

R: Cândva, exista o revistă ieșeană, ”SCRISUL LIBER”. Acolo, ne întâlneam sufletele… ”afìne”. De când ”Scrisul” nu mai e ”liber” (revista a fost închisă/”lichidată”…ca și revista mea, numită ”CONTRAATAC” : ”din lipsă de fonduri” – de fapt, din pricină că ”puțea a naționalism”…) – n-am mai simțit ”inimile bâtând, în același ritm cu a mea”(cum se întâmpla la revista ”SCRISUL LIBER” !). Și, deci, n-am mai considerat că  ”utilizatorii” Platformei Digitale ar mai avea nevoie de…”inima mea”. Eu nu mă bag, cu sila, în inima nimănui…așa că…am tăcut. Ca și  MARELE ENCICOPEDIST ROMÂN, a cărui ”mână dreaptă” am fost, cunoștința făcându-ni-o domnul prof. CONSTANTIN FROSIN, Dumnezeu să-l ierte ! (cca 10 ani…la toate cele cca 100 de reviste PATRIOTICE…dacă nu mai e voie să fii ”naționalist”, adică, IUBITOR DE PATRIE ȘI NEAM !…scriam câte 3-4 articole ”înspăimântătoare”, pe noapte !!!) – ARTUR SILVESTRI – a…”tăcut de tot”. CANCER ”LA COMANDĂ”…

Reguli…Sunt atâtea reguli, și atâta lipsă de umanitate-omenie…M-am săturat de orișice fel de ”reguli”. Îmi plătesc, ”regulat”, doar datoriile către statul (încă) român (lumină, gunoi etc.).

4. Credeți că cititorul clasic se deosebește de cititorul internaut? Dacă da, prin ce?

R : Absolut ! Cititorul clasic era obligat, prin lipsa ”tinichelelor electronice” (televizor, calculator, internet etc.), să gândească, să imagineze, deci, să creeze…: asta înseamnă că era (sau tindea să însemne) UN ÎNȚELEPT – adică, un OM VIU !

Cititorul internaut – se crede și VIU ! Nu. Este un STRIGOI, care-și caută semenii. El nu mai aparține REALITĂȚII (divine, cu bune și cu rele !), ci Răutății Egoiste (specifice Strigoiului, adică celui rămas blocat între lumi). Cititorul internaut nu mai este, NICI GÂND ! – un ÎNȚELEPT ! – ci UN DISPERAT REFULAT !!!

5.Aveți rețineri în abordarea unor tematici sau revelați prin vers întreaga experiență a vieții individului și a umanității?

R : Dac-aș avea cea mai mică reținere :

1-n-aș mai scrie ;

2-dacă, totuși, aș scrie (în ciuda ”reținerilor”, adică, a ”gustului public”, cum se zice azi…!) – aș deveni… MULTIMILIARDAR ! Or, asta nu vreau…cum nu voia Păcală să ajungă PRIMAR !

Și, constatând asta – M-AȘ SPÂNZURA, URGENT, CU FRÂNGHIA DE RUFE !

6.A scrie poezia este o profesie ori ceva personal?

R : În primul rând, ”a scrie” (nu : ”A TE FACE că scrii” !) este un dialog, permanent, cu Dumnezeul tău. Deci, pentru că n-o să m-apuc, acum, la bătrânețe, să-l bârfesc pe Dumnezeu – consider scrisul ca fiind ceva extrem de intim…și, deci, probabil, și foarte…”personal”…!

Poezia, ca și Ființa, nu ne aparține : deci, nu putem să facem comerț cu ea. În cazul ăsta, eliminăm, nu-i așa ? – noțiunea de ”profesie”(cel mult, eu mă semnez : ”SCRIBUL LUI DUMNEZEU”…!). De exemplu, când eram profesor, jucam mult TEATRU, pentru a atrage clasa de elevi. Ei bine, ca Poet, nu-mi permit să-mi falsific, schizofrenic, nicio clipă, Ființa mea, Umano-Divină : ar însemna că-l trișez pe Dumnezeu. N-ar fi nici frumos, nici onest, față de Dumnezeul meu.

AȘA CRED EU. Ceilalți știu că nu cred așa. ”De gustibus non disputandum” – și, mai mult de atât : FIECARE CU CONȘTIINȚA LUI (…dacă o are/o mai are).

7.La ce vârstă ați descoperit poezia ca cititor? Dar ca poet, creator de literatură?

R : Cred că pe la 6 ani… – …adică, deîndată ce am învățat, singur, să citesc, m-am și repezit la revista, de pe atunci : ”Cutezătorii” (varianta valahă a ”Pif”-ului franțuzesc…) – și, prin ”ghidare divină”, am deschis paginile, de prima dată, ”taman” la rubrica lui VIRGIL TEODORESCU –  ”Atelier literar”…

Ca Poet…cam tot pe atunci : făceam poezii, pentru fiecare ”mâță” a mătușilor mele…! Se pare că nu erau tocmai rele…: unele dintre mătuși mi-au amintit, chiar și pe patul de moarte, ce năzbâtii scriam eu, în copilărie, despre ”dragele mamei mâțe rele, dragele de ele”…

8.Sunteți azi, după părerea mea cel mai exploziv/răvășitor poet al realității. La ce concluzie ați ajuns după o experiență deosebit de bogată în sfera creației lirice? Ce sfat dați noilor veniți, tinerelor condeie ?

R : Să-și caute OMUL din ei – și, ca urmare, să ”țeasă” relații diplomatice cu Cel ce a făcut această SUPREMĂ GREȘEALĂ (OMUL !) : Dumnezeul Zilei a Șasea. Dacă Dumnezeu le dă vreun semnal ( ”DACĂ ȘI NUMAI DACĂ !”), ATUNCI ȘI NUMAI ATUNCI, să transcrie, cât mai fidel, acel SEMNAL-MESAJ TRANSCENDENT.

Nu să despoaie, ca nebunii, PĂDURILE DACO-VALAHE, pentru a le mâzgâli celuloza, cu absurdități, infantilisme…tâmpenii !

Dacă nu capătă mesajul, din transcendență (ONEST !) – ATUNCI, PENTRU TOATE AVERILE UNIVERSULUI,  SĂ NU SE ”DEA DREPT SCRIITORI”: căci, având și clamând pretenția asta, vor minți cumplit, LA MODUL BLASFEMIC. Și, de vor continua să mintă – VOR MURI, CA DUHURI-SPIRITE UMANO-DIVINE. Și vor rămâne să ”se dea mari”, pe Pământul ăsta nefericit, doar în calitate de  ”BIETE UMBRE PRIBEGE ȘI ABSOLUT INUTILE !” – sau : ”INUTILE, LA MODUL ABSOLUT”.

9. Ce părere aveți despre critica literară? E obiectivă ori subiectivă, încurajează sau descurajează/desființează potențiale talente?

R : Nu mai există DELOC (în forma ei demiurgic-profesionistă !), aproape din momentul în care CULTURA MUNCII și ”CULTUL STRĂMOȘILOR” și al Lui HRISTOS-DUMNEZEU – au fost ÎNLOCUITE CU INFERNUL BANULUI/”CÂȘTIGULUI CU ORICE PREȚ” (…un tânăr vrâncean a omorât o sărmană BABĂ, numai pentru…20 de lei…când a aflat, de la polițiști, că BABA avea, sub saltea, 600.000 de euro…”tânărul criminal” FĂCU UN INFARCT FATAL !). Mai rămăseseră ”fosilele” (ADEVĂRAȚII CRITICI LITERARI, HARNICI ȘI DEOSEBIT DE ONEȘTI !!! – …eu am avut onoarea, și norocul extraordinar  –  să-l cunosc și prețuiesc, aici, în Vrancea, pe CRITICUL AUTENTIC MIRCEA DINUTZ…Dumnezeu să-l ierte și să-l țină în Lumina Sa !)…așa cum erau numiți CRITICII AUTENTICI, de căptre…”utilizatorii/internauții”, despre care faceți grăire domnia voastră.

Cei care mai fac câte-o ”recenzie prietenească”, recunosc, și ei (unii – CEI ONEȘTI !) că sunt, doar, niște diletanți (AMATORI). Adică, în lipsă de CRÂNCENĂ EDUCAȚIE/INIȚIERE CRITICO-HERMENEUTICĂ – se distrează, și ei, cu cărțile care le plac…sau cred EI că ar trebui să le placă…că așa a zis ”Președintele”…U.S.R. și U.N.E.S.C.O., concomitent (N. Manolescu, ”parexamplu”…)

Evident, există și recenzii plătite cu bani grei. Dar acesta este un subiect atât de dezgustător, pentru mine (ȘI ATÂT DE CATASTROFAL, PENTRU CULTURA DACO-VALAHĂ, DE AZI !), încât prefer să nu-l discutăm. Dacă sunteți de acord, firește…

10.Se spune că poeții sunt cei mai recomandați să discute politică. Istoria confirmă acest lucru. Mai este poezia manifest pentru omenire?

R : NICIODATĂ !!! S-a apucat, unul, SOCRATE (care era filosof, dar, în Antichitate, TREBUIA SĂ FII DE TOATE, PENTRU A PUTEA FI…”CEVA”!!!)…și știți ce-a pățit : ”democrația ateniană”, de pe la 399 a. Ch., l-a condamnat la moarte, prin otrăvire cu CUCUTĂ. S-a executat, CUM DE NU !!!

11. S-a schimbat poezia dumneavoastră de la comunism la democrație? Dacă da, cum, în ce direcție?

R : NU ! ÎN ESENȚA EI. Dar, evident, EVOLUȚIA SPIRITUALĂ (de-a lungul a aproape 66 de ani), la care M-AM SUPUS, TOTDEAUNA, CU O DISCIPLINĂ DE FIER – a adâncit, pentru ochii mei spirituali, crizele vizibile ale Lumii Umano-Terestre –  și mi-a revelat, mult mai clar, motivele crizelor Umano-Terestre.

Comunism” și ”democrație”…În comunism, eram mult mai mulți oameni liberi. În ”democrație”, ca să n-o pățească precum SOCRATE – majoritatea s-au făcut OAMENI DE AFACERI  – …și, implicit, TRĂDĂTORI DE PATRIE.

…À propos : AZI, nimeni, dintre ”majoritarii votanți”, nu mai știu despre ”NEAM” și ”PATRIE”. NIMIC !!!

12. Constatăm că, dacă politicianul este mai needucat, cu atât se simte mai bine, pentru că țara e condusă în mod „automat” din afară. Cel mai slab și nepregătit, folosind cuvinte „mari”, dar sărace în conținut și efect a influențat, chiar a forțat cetățeanul să-l voteze, ca revanșă, în loc să lupte să-l dea jos. Așa a proliferat și corupția și alte tare ale momentului. Mai lucrează poezia în ceea ce privește dezvoltarea spiritului civic?

R :Dacă mai lucrează Poezia…?!

R : AȘ VREA. E VISUL MEU, ”VIS TRÂNTIT DE PE CAL”, CEL MAI DES !!! DAR TOT NU MĂ LAS DE CALUL-PEGAS, al PARNASULUI !!!

…Cât despre POLITICIENI (EGAL : TRĂDĂTORII SUPREMI AI NEAMULUI DACO-VALAH), cu cât sunt mai PROȘTI/MANCURTIZAȚI, cu atât sunt mai ”IUBIȚI” și ”RĂSPLĂTIȚI”, de IUDEO-MASONERIA EUROPEANĂ. De U.E., să zicem. De Banca Mondială, să zicem…și despre câte alte ”organe și organisme internațional-globaliste” (ÎN TOTALĂ CONTRADICȚIE CU ARMONIA=STAREA DIVINĂ, DE POEZIE !), am mai putea…”să zicem” !!!

13.Este poezia și va rămâne un MISTER?

R : CÂT ȘI DUMNEZEU. Sau : MISTER, în FORMA ȘI FONDUL ARMONIEI DIVINE. Apucă-te și ”de-misterizează”, ”STRUCTURALIST-ANALITIC” (???!!!), Simfonia a IX-a, a lui Beethoven, dacă vrei să-l desființezi pe Beethoven…!!!

La fel cu EMINESCU al nostru. Critica (AUTENTICĂ) asupra Poeziei trebuie SĂ SUGEREZE, NU să spună (ba, chiar să IMPUNĂ !), dacă nu vrea să devină (Critica !) – CRIMINALĂ DE DREPT COMUN !!!

14.Tirania simplificării lucrurilor și lipsa de educație, concomitent au schimbat destinul poeziei și al poetului?

R : La modul și în circumstanțele contemporane terestre – probabil că nici nu mai există Poet și PoezieDar la MODUL DIVINcine-l poate simplifica/ucide, pe DUMNEZEU ?!  NEBUNII !!!!!

Și, ”Slavă Domnului”, avem NEBUNI, pe PĂMÂNT ! – să exportăm și-n alte GALAXII !!!

Să nu uităm că TOTUL (orice gând, orice sunet, orice gest, cât de mic-inobservabil etc.) este înregistrat pe fondul lui ”AITHEROS” : se numește ”CRONICA AKASHA”.

15. Poetul era considerat, din vechi timpuri, ”croitorul destinului fericirii” :  mai e și azi ?

R : AZI, nu-i lăsat…dar nici nu se bate, precum Don QUIJOTE !

Eu am scris (gazetărie literară, dar și ”cetățenească”, adică, de atitudine, față de Soarta Cetății !) vreo 10 ani, înainte de 1989 – și vreo 20, după 1989. Scriu ”gazetărie cetățenească”, ”din an în Paști”, și azi. Dar nu dau decât de SURZI și MANCURȚI (…ca să nu le zic, de-a dreptul…”cretini”).

TREBUIE SĂ VINĂ ”POETUL SUPREM, SINGURUL ORATOR COSMIC” : IISUS HRISTOS. Sper că, de data asta, va ști să ia ”BICIUL” (ca-n TEMPLUL ZARAFILOR-PREOȚI !) și…va ști ce să facă, dintr-odată și fără amânare ! – cu acest ”BICI-ȘARPE DE FOC PURIFICATOR” !!!

16. Ce/cine/cum ar mai putea îndrepta starea actuală a României?

R : DOAR CEL NUMIT MAI SUS : DUMNEZEU-IISUS HRISTOS.

17. Aflând de soarta marelui nostru poet, Mihai Eminescu, eu nu aș mai avea curajul să mă apuc de poezie. Mă gândesc la dorința de a fi un mare poet. Dacă el, „Hristosul Poeziei” a sfârșit dramatic, de ce aș aștepta un alt sfârșit? Nu e o luptă în van?

R : Dar ce, când vă uitați în Lume și-n Istoria Lumii, nu ziceți : ”e o luptă în van” ? Și, totuși…unii ”NEBUNI” continuă, cu riscul pierderii VIEȚII – SĂ TRĂIASCĂ FERM, DEMIURGIC, ENERGIC… continuă SĂ CREEZE (…nu-s mulți, e drept…  –   …DAR SUNT !)!…OMENIREA continuă…”lălăit”, cum știe ea…”gregar”!!! Știu pe unul (de la Gura Humorului, de unde-s eu…), care, păzind el caprele (vreo 30 de căprițe !), m-a văzut scriind, într-un caiet. M-a somat să-i citesc ”ce-am scris despre el” : ”TOT!” I-am zis, calm, că nu scriam despre el… – apoi i-am citit câteva poezii… – …de câte 4-5 ori, fiece poezie. Ca, peste o săptămână, să mă trezesc, cu el, că vine cu un caiet la mine, zbierând militărește : ”ASCULTĂ !” Mi-a citit, bâlbâit și ”agramatic”, vreo oră. Apoi : ”Corectează-mi-le !” – și, imediat,  a și adăugat : ”Mi le publici numa’ la d-ăia cei mai marii !” N-am mai rezistat…și i-am zis-o-n față…s-o fi supărat, treaba lui…dar nici să intru eu, în ospiciu, pentru el…nu-mi convenea, că, tocmai aveam de terminat un roman de-al meu…

…HRISTOS N-A SFÂRȘIT, EL NICI N-A ÎNCEPUT !

SĂ-I FEREASCĂ DUMNEZEU-HRISTOS (…TOT prin MILA Lui !) să…ÎNCEAPĂ ! PIATRĂ PE PIATRĂ NU VA RĂMÂNE…”iar cei vii le vor zice celor morți să iasă, din morminte, ca să intre ei…” !!!

Mulțumesc, distinse frate și domn poet, prof. dr. Adrian Botez! Ca notă răzleață, am să vă caut în continuare cu bucurie și interes prin universul etern pentru a vă citi poezia.

R : Cu SMERENIE, vă mulțumesc ! Pentru că, de fapt, vă mulțumesc, în numele Lui HRISTOS-DUMNEZEU, ce-mi trimite, neîncetat și nespus de autoritar, mesaje, pe care ”SCRIBUL LUI DUMNEZEU” se trudește să le trans-pună/trans-scrie pe hârtie, cât mai fidel…!

                                                                                     BEN TODICĂ

Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului


Ne-am cunoscut la Ambasada României din Canberra cu vre-o 30 de ani in urmă, cu ocazia Zilei Naționale a României și deatunci am rămas prieteni nedespărțiți in ciuda distanței de 1000 de Km care ne desparte: prin scris, prin acțiuni culturale, prin revista Iosif Vulcan și Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila pe care ai infințat-o.

Prima parte

1. Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R: Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.

2. Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

3. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R: În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea să fie poet”.

4. Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.

5. Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)

6. Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

7. Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

8. Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!

9. Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R: Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

10. Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R: Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine. Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.


11. Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

12. Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

13. Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

14. Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

15. Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

16. Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și…, mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!

17. Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința tainicei Românii.

18. Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

19. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.

20. Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2. Dăruiți de destin.

21. Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele – pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în general.

22. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.


Partea a doua.

1. Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa. Asta îmi este filozofia vieții!

2. Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

3. Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R: Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul Părinte.

4. Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

5.La ce ajută poezia?

R: Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

7. Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

8. Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu la această editură deosebit de profesională.

9. Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

10. Care a fost cea mai rapid scrisă poezie? De ce? Care a fost motorul?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”. Pentru bucuria de a avea un loc de muncă permanent, mi-a venit inspirația acestor versuri de mulțumire Companiei BHP, și Cerului a cărui stele le vedeam în oceanul ce mărginește oțelăriile Port Kemblei, și în care se oglindea lumina flăcărilor de la furnale.

11. Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic…! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

12. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul. Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

Mulțumesc!
Câtă vitejie frate Ionică! Pentru că interviul frăției tale are un numar dublu de intrebări față de unul obișnuit. Insă frăția ta ai mult mai multe răspunsuri valide, ințelepte prin vârsta și experiența domniei tale pentru comunitațile noastre de români din diaspora. Abia aștept să-l impărtășesc cu cititorii mei dragi.
Cu bucurie și mult respect,
Ben Todică

6/14/2021