Vasilica Grigoraș – AFLARE DE SINE

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi în aer liber
Îmbrac glasul
cu un ton ceremonios
și mă iau la întrecere
cu propriul neastâmpăr.
Caut cetățuia din vârful
colinei ființei
construită cu migală
observ copacul încă verde
dulce comoară.

Pun în mișcare
radarul sufletului
descopăr un val de amintiri
ce se revarsă șuvoi
atingându-mi fiecare celulă.

Mă răsfaț prin cuvânt
cu gustul mierii
din teiul poetului.

Cu chip senin
trăiesc limpede
minunea aflării de sine.

(imagine internet)

Vasilica Grigoraș: VASILE PLĂVAN – „LUMINOASĂ PILDĂ DE VIRTUTE”

(24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)
Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice”, consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât aceea de a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.
Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.
A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra” revenirii Bucovinei la vatra străbună. Şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune. În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului. A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi. A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti. A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam. A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la „îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei” – în cartea „Boabe de lacrimi”, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovin, din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei” am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – mărturiseşte Vasile Plăvan, în aceleași „Boabe de lacrimi”, 1936
Având o pană iscusită şi ascuţită, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului. „Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ este scris în „Glasul Bucovinei”, nr. 5535 din 26 ian.1939.
Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27 ian.1939, din Cernăuţi.
Era „un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii), a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale „Boabe de lacrimi” vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. (Adrian Dinu Rachieru).
Avocatul Vasile Plăvan „a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism”, mărturisește mult regretata poetă, eseistă și editoare, Mariana Gurza în cartea „Destine umbrite”, (Timișoara, Atticea, 2008). Într-un alt volum dedicat lui Vasile Plăvan, apărut la Editura Fundație pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici Timișoara, Mariana Gurza îl numește pe Vasile Plăvan, „Slavici de Bucovina.”
Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul Suceava, nr. 20, din 27 ian.1939, din Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: „Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr. 5535 din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor „Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia „Regele Ferdinand” cu spadă pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” – Glasul Bucovinei, nr. 5536 din 27 ian. 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza (răpusă mult prea devreme de necruțătorul virus covid 19, în martie 2021), cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său, Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri reliefate de trăsături remarcabile, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului”. – Mariana Gurza, „Destine umbrite”.
Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a românilor!

Vasilica Grigoraș: BEN TODICĂ – „ULISE” CU DOR DE ROMÂNIA

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi barbă
Motto:
„Ben Todică este un Ulise tentat mereu de magia necunoscutului, dar trăind și mai intens dorul de Itaca lui România.” (Petre Iosub)

Despre Ben Todică s-au scris și s-au spus multe lucruri interesante și frumoase, însă găsesc de cuviință că, acum este momentul, la noua sa aniversare să readucem în memoria cititorilor personalitatea sa. ROMÂN (născut pe 23 noiembrie 1952, Puiești, Vaslui, România), trăitor în Australia. „Ben Todică este copilul maturizat, de obârșie moldavă și cu stil de viață bănățean – un român cu două provincii în ființă, care-și găsește mereu drumurile spre izvoare”, ne spune prof. dr. Petre Iosub.
Un OM cu suflet plin de lumină și căldură, cu o imensă curiozitate de cunoaștere și o minte scormonitoare pentru a descâlci și înțelege misterele lumii în care trăim. Un OM cu preocupări în multiple domenii ale cunoașterii umane, cu rezultate de excepție. Un OM de o înaltă ținută morală.
Care a fost parcursul vieții sale? O viață cu obstacole, aparent insurmontabile, cu griji și încercări aproape de neînchipuit, cu lipsuri de toate soiurile, cu prieteni pretutindeni în lume, poate și cu oarece dușmani. Tuturor acestora, Ben, nu numai că le-a făcut față, ci s-a întrecut, poate și pe sine.
Cine este Ben Todică? Artist independent (cineast, regizor, broadcaster, inginer de sunet, fotograf…), scriitor, editor, jurnalist (realizator de emisiuni radio-tv, scrieri publicate în presa scrisă). A îmbrățișat mai multe profesii existențiale: sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist pentru maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc. Pentru o imagine cât mai completă adăugăm și hobby: electronică, muzică, tenis şi plimbarea prin natură.
Câteva din realizările sale și proiecte de viitor. Volume publicate: Între două lumi, Timişoara, Editura Atticea, 2009; ediţia a doua, Timişoara, Editura Aprilia Print, 2012; ediţia a treia, Roman, Editura Muşatinia, 2012; În două lumi, Târgovişte, Editura Singur 2011; ediţie revizuită şi adăugită, Târgovişte, Editura Singur, 2011; a treia ediţie, Roman, Muşatinia, 2012; Ben Todică: Ambasador onorific al românismului, Roman, Muşatinia, 2012; Căutând după mere: Un dialog amical, Pavel Rătundeanu Ferghete, Ben Todică, Editura SITECH, Craiova, 2018; Cu brațele aripi, Iași, Editura PIM, 2020. În pregătire: De vorbă cu MORUZOV, Amintiri dintr-o copilărie rasă, Între două lumi (vol.2), Mere pădureţe (vol. 2 şi 3), BENEDICTUS (roman); Autorul a publicat în mai multe volume colective şi antologii. Contribuţii jurnalistice: Postul de radio-3zzz – Programul în Limba Română (1993 – 2020); Programul Comunitar de Televiziune în Limba Română CH 31 TV Melbourne, Australia. Filme: aproximativ 500, postate pe patru canale You Tube: Ben Todica, inonebt, doua culturi, unchiulben. Dintre ele: Mărturisirea Rabinului I şi II – 180 min – 1998; Oraviţa, oraşul tainelor – 40 min – 2000; Drumul Nostru – 180 min – 2006; Cărţi, păsări şi pământul – Partea 1 si 2 – 40 min – 2007; ‘X’cursia – 133 min – 2008.
Cum a fost posibil acest lucru? De netăgăduit este faptul, mărturisit chiar de domnia sa, a străbătut spațiul fizic, cultural, literar, artistic fiind permanent de mână cu Divinitatea. Aceasta l-a îndestulat cu sănătate, dorință și putere de muncă aureolate cu mirul creației.
Ben Todică, vasluianul, ciudanovițeanul, românul, australianul este un profesionist în tot ceea ce face, pasionat de ceea ce este frumos, iubitor de oameni și neam, un suflet extrem de sensibil care vibrează la tot ceea ce reprezintă suflare și trăire românească, gata oricând să dăruiască și să ajute semenii.
Nu numai că nu și-a uitat obârșia, dar se hrănește continuu din seva profundă a culturii și spiritualității românești, deși respiră aerul de la antipozi, din Țara cangurilor, Australia. Pentru noi, Ben Todică, trăind fizic peste mări și țări, nu este la capătul lumii, ci este aici, în inimile noastre, prin tot ceea ce a realizat și prin comunicarea sinceră și consecventă cu românii din patria mamă și de oriunde din lume.
Îl năpădeșește adesea o
„ploaie de doruri –
pom cu crengi ancorate
în depărtare”,
însă își deschide „brațele aripi” și ca o
„pasăre în zbor –
între cer și pământ doar
triluri de-acasă”.
Inima-i bate întruna românește,
„în tempo de imn –
ninsoarea albește și
gândurile negre”.
Trăind cu Eminescu-n suflet, în orice moment poate cânta asemenea unui
„bard veșnic tânăr –
parfumul bătrânului tei
tot mai persistent”.
Atunci când ascultă ori participă la
„slujba de noapte –
bătăile de toacă-i
adâncesc tihna”.
Invocând muza care-l locuiește de când era băietan ciudanovițean până la senectutea melbourneană, fără-ncetare scrie cu litere de aur
„un jurnal de neam –
înșirate pe altiță
lăcrămioare”
și-atunci simte intens românește.
Acesta este Ben Todică, despre care prof. dr. George Anca spunea: „Și eu te-am perceput, de la prima veste despre existența ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile românești.”
Ne bucurăm că exiști, Ben Todică. Ne mândrim că te-am regăsit ca fiu moldovean și bănățean. Mulțumim că ne faci cunoscuți peste tot în lume.
Să ne trăiești, întru mulți ani!

Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș – MĂ DOARE GÂNDUL…

Mă doare gândul
mușcat de șarpele
cocoțat pe stânca abruptă
ce-și sprijină umbra
pe coliba zilelor și nopților.

Mă doare gândul
a cărui lumină
este ținută sub obroc
cu vigoare frivolă
de păsări hulpave.

Mă doare gândul
strivit de greutatea
problemelor purtate
de umerii pomilor orfani
de roadele speranței.

Mă doare gândul
bântuit de fantasme
iuți ca pârjolul
ce plutesc încăpățânate prin
ploaia lacrimilor neostoite.

Mă doare gândul
ce declamă din răsputeri
poemele sufletelor otrăvite
pecetluind soarta omenirii
într-un pustiu anonim.

(Imagine internet – Raport al unor oameni de știință de top: Amenințarea la adresa existenței tuturor formelor de viață este mai mare decât s-a crezut)

Ar putea fi o imagine cu monument şi zgârie nori

Vasilica Grigoraș – LA BLOC (secvență senryu)

LA BLOC (secvență senryu)

gravitaţie –
câteva paraşute
tot urcă la bloc
x
blocul fără câini –
toată admiraţia
pentru muşcate
x
nou concert în bloc –
nedus la biserică
dar aghesmuit
x
de-a-ndoaselea –
el îi tot face curte
şi ea stă la bloc
x
aventuri la bloc –
o viață-ntreagă trăiesc
unii peste alții

Din cartea „Zâmbete în silabe”, senryu, Iași, Editura PIM, 2020

Vasilica Grigoraș – VIAȚA, DRAGOSTEA MEA

Viață, tu m-ai învățat
să trăiesc inspirând profund duioșia
stelelor din nopțile nebunatice
să m-alint în ocheadele soarelui
din zilele fierbinți
chiar și atunci când
timpul înfometat îmi sfâșia
cu dinții ființa-mi firavă
pe al cărei pisc mai arde neîndoios
dragostea de tine.

Darurile tale
în chip de curăție a pâinii
și nemurire a vinului
fruct sfânt din pomul tău veșnic verde
mi-au răcorit înfierbântările
mi-au adunat sudorile
și mi-au potolit viscolele
din mintea slobodă
și inima nesimțitoare.

Iertare, dragostea mea
că nu ți-am mulțumit pentru
alint și mângâiere
și-am fost surdă și oarbă la toate lecțiile
pe care din iubire mi le-ai oferit!
(Imagine internet)

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, cer şi text

Vasilica Grigoraș- ÎNȚELEPCIUNEA LUNII

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.nu mă uimește
luna jucăușă ce străbate
nețărmurite nopți
nu mă uimește
luna indiscretă
când privește prin ferestre
milioane de chipuri
nu mă uimește
că multe știe luna
despre noi toți
și despre fiecare în parte
dar nu spune nimic

mărinimia sufletului său
revărsă ingenuă
în calea pașilor noștri
pacea mărilor
blândețea cerului
și rodnicia pământul
pentru a înțelege noi, oamenii
că nu-i nevoie
de o samă de cuvinte
pentru a transmite un gând bun

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraș – ALEXANDRU CIUREA: reputat profesor, istoric erudit şi misionar vrednic

(17 noiembrie 1912 – 16 noiembrie 1996)
Patru decenii de la înființarea primei parohii ortodoxe române din Suedia,
(1 noiembrie 1971)
În existența și continuitatea unui popor, câteva lucruri sunt esențiale: dragostea pentru neam, cinstirea și promovarea valorilor acestuia, credința strămoșească… Așa a dăinuit neamul nostru de-a lungul istoriei sale deosebit de încercate.
În ultimii ani, mai mult ca oricând, românii au luat drumul exilului. Au plecat din diverse motive și au luat cu ei făclia care le luminează calea oriunde se află – CREDINȚA în Dumnezeu. În întâmpinarea acestora a venit Biserica Ortodoxă din România, chiar și în perioada neagră a comunismului când slujitorii bisericii era prigoniți, bisericile dărâmate…
În acest sens, voi aduce în atenția cititorilor activitatea unei personalități de prestigiu, reputat profesor, istoric erudit şi misionar vrednic, Alexandru Ciurea, originar din zona Podișului Central Moldovenesc.
S-a născut la 17 noiembrie 1912, comuna Tătărăni, judeţul Vaslui. După absolvirea şcolii primare din Răducăneni (același județ), urmează cursurile Seminarului Teologic din Huşi (1924-1931), iar ultima clasă la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi, absolvindu-l în iunie 1932. Între 1932 şi 1936 urmează Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Iaşi, cu sediul la Chişinău, obținând în 1936 licenţa în teologie. În acelaşi an, la recomandarea Facultăţii de Teologie, obţine o bursă la studii de specializare la Facultăţile de Teologie catolică şi protestantă din Strasbourg (1936-1939).
Revenit în ţară, în 1941 devine diacon și continuă studiile şi lucrările de specialitate, obţinând în 1943 titlul de doctor în teologie istorică. Anterior obţinerii titlului de doctor, funcţionase, din lipsuri financiare, ca prefect de studii la internatul Facultăţii de Teologie din Chişinău (1939-1940) şi asistent la Catedra de Istoria Bisericii Române din cadrul Facultăţii de Teologie din Iaşi și Cernăuţi (1940-1947), suplineşte aceea Catedră la Facultatea de Teologie din Suceava, între anii 1947 şi 1948. În anul 1951 este hirotonit preot, apoi iconom stavrofor (1955).
La Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a funcţionat din 1948 până în noiembrie 1971, predând istoria Bisericii Ortodoxe Române şi istoria artei creştine. A fost şi prorector al Institutului din Bucureşti (1971), membru al Comisiei pentru pictura bisericească de pe lângă Patriarhia Română (1959-1971).
Între anii 1971 şi 1978 a fost detaşat ca superior al parohiei ortodoxe române din Stockholm (Suedia). În această calitate a înfiinţat şi organizat trei parohii la Stockholm, Göteborg şi Malmo, cu 10 filiale în Suedia, Finlanda, Norvegia şi Danemarca.
Biserica Ortodoxă Română din Suedia şi Scandinavia (BORSS) a luat fiinţă la data de 1 noiembrie 1971, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române şi este recunoscută de autorităţile de stat ale Regatului Suediei ca unitate de cult – trossamfund. Statutul de confesiune a fost acordat de către Autoritatea de Stat competentă – Kammarkollegiet – la data de 20 decembrie 2002 cu nr. 400-9110-02. Titulatura oficială a acestei unităţi bisericeşti la data înfiinţării a fost Parohia Ortodoxă Română din Suedia şi a avut ca prim conducător pe fondatorul ei, preotul profesor Alexandru Ciurea, numit de către patriarhul Justinian al Bisericii Ortodoxe Române.
Centrul administrativ al primei nou înfiinţatei parohii a fost la Stockholm, iar activitatea bisericească urma să se desfăşoare cu regularitate şi în localităţile Göteborg, Jönköping, Växjö si Helsingborg în care vieţuiau români ortodocşi.
Pentru a putea răspunde nevoilor religioase ale românilor ortodocşi din toată Scandinavia, de la înfiinţare şi până în decembrie 1977, Biserica Ortodoxă Română din Suedia şi Scandinavia s-a organizat în parohii distincte. Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Gheorghe” din nord-estul Suediei, cu sediul la Stockholm, împlineşte trebuinţele spirituale ale românilor ortodocşi vieţuitori în partea de nord-est a Suediei. La început, din componenţa acestei parohii făceau parte şi românii ortodocşi din Finlanda, în special din Helsinki, unde s-a slujit prima dată Sfânta Liturghie în limba română la 21 decembrie 1974. Alte localităţi unde s-au oficiat diferite slujbe – botezuri, cununii, sfinţiri de case – sunt Perttula, Jyväskylä, Lapppeenranta, Immatra. Astăzi, Regatul Suediei este binecuvântat de existența a 30 de parohii ortodoxe românești.
În Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda, deși preotul Ciurea a ajuns târziu, a impresionat prin ținută și râvnă duhovnicească. A întemeiat comunități și le-a dat viață, a desfășurat o bogată activitate misionară și culturală care a făcut cunoscută Biserica românească în acele ținuturi. A întâlnit regi, înalți prelați, oameni de stat, ambasadori, academicieni…, a creat punți și a legat prietenii între oameni și popoare.
La Stockholm, preotul profesor Alexandru Ciurea înfiinţează un Institut de studii româneşti, o bibliotecă românească şi Revista „Candela”, de apariţia căreia s-a îngrijit timp de cinci ani (1973-1978).
Pentru activitatea desfăşurată la Stockholm a fost decorat de regele Suediei cu ordinul „Steaua Polară” clasa I, în grad de cavaler, iar de Biserica Ortodoxă Finlandeză cu ordinul „Mielul Sfânt”, în grad de comandor.
A scris despre istoria bisericii româneşti și este autorul a numeroase lucrări, dintre care amintim: „Noţiunea de Biserică, rolul doctrinar şi sfinţitor al Bisericii după Sf. Irineu”, Iaşi, 1940; „Beranger de Tours şi controversa euharistică din secolul al XI-lea”, Iaşi, 1941; „Figuri de ierarhi moldoveni: Leon Gheucă (1769-1788)”, Chişinău, 1948; „Figuri de ierarhi moldoveni: Iacob Stamati (1749-1803)”, Iaşi, 1946 (teză de doctorat). De asemenea, a publicat studii, articole, recenzii, note în revistele centrale şi mitropolitane, în revista „Candela” de la Stockholm, ca şi în diferite periodice suedeze.
La 1 aprilie 1978 preotul profesor Alexandru Ciurea s-a retras la pensie şi în locul său a fost numit, cu începere de la aceeaşi dată preotul drd. Ştefan Sandu de la Parohia ortodoxă română din Göteborg.
La 10 aprilie, același an revine definitiv în ţară. A participat la mai multe reuniuni în cadrul Conferinţei Creştine pentru Pace şi Consiliului Mondial al Păcii (Praga, Berlin, Budapesta, Moscova, Helsinki, ş.a.), la conferinţe şi simpozioane teologice sau istorice.
Pentru întreaga activitate misionară desfășurată, pentru atitudinea de slujbaș credincios al Domnului în păstorirea românilor ortodocși din Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda, pentru cercetarea din domeniul istoriei și religiei a fost iubit și respectat de Patriahul Justinian Marina, cel care i-a încredințat misiunea, de Preafericitul Patriarh Teoctist care îl numea uneori „părinte academician”.
Despre profesorul, misionarul şi publicistul Alexandru Ciurea, arhimanditul Timotei Aioanei mărturisește: „În decursul mai multor zile am putut remarca, cu uşurinţă, delicateţea şi ţinuta părintelui Alexandru Ciurea. Era îngrijit, elegant şi binevoitor, vesel şi inspirat, respectuos, dar demn”. Un portret care impune mult respect, cu certitudine iubit de credincioși și apreciat la justa lui valoare din toate punctele de vedere.
A trecut la cele veşnice la 16 noiembrie 1996. La înmormântarea părintelui profesor, patriarhul Teoctist și mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei au slujit alături de alți confrați întru credință. Din interiorul breslei ecleziaste, s-au emis opinii, conform cărora „Părintele profesor Alexandru Ciurea n-a murit când şi-a încheiat călătoria pământească, ci trăieşte încă prin ucenicii şi cunoscuţii săi”, chiar și după un sfert de veac de la trecerea în eternitate.
x
De patru decenii, rugăciuni în limba română la StockholmAr putea fi o imagine cu 8 persoane, persoane în picioare şi interior

Rodica Dascălu – „Porumbeii mirării”, o rază de speranță pentru pacea timpului (Notă de cititor)

„Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc
în simfonia spiritului universal.”
(George Călinescu)

image.png

Volumul de versuri, în ediție română-engleză, „Porumbeii mirării – The doves of wonder”, al scriitoarei Vasilica Grigoraș, a apărut la Editura PIM, Iași, 2021, în traducerea jurnalistei Alina Lavinia Grigoraș, fiica autoarei. Coperta cărții poartă semnătura fiului autoarei, Radu Ticu Grigoraș și, pentru a face o prezentare completă, menționez prefața cu titlul „Primăvara toamnei”, scrisă cu mult talent de scriitoarea Victoria Milescu. Volumul amintit reprezintă o nuanță importantă în paleta plină de culori a întregii creații literare a Vasilicăi Grigoraș, în calitate de poet, prozator, critic literar. De autor de eseu, interviuri, literatură pentru copii și literatură de inspirație niponă. Dacă am citit bine în nota biografică, sub semnătura distinsei scriitoare au fost publicate peste 20 de volume, cărți având o tematică variată care se adresează cititorilor de toate vârstele.
Ne-am împrietenit, în urmă cu doi sau trei ani. I-am citit cu mult interes secvențele literare postate pe Facebook, fragmente din jurnalul de călătorie, „Odă prieteniei”, scris ca urmare a vizitei pe care a făcut-o în Noua Zeelandă, la invitația prietenei sale, scriitoarea Valentina Teclici. Apoi am constatat cu surprindere că avem multe lucruri în comun: ne-am născut în același an, am copilărit pe meleaguri buzoiene și am urmat cursurile Universității Al. I. Cuza, Iași. Ne unește aceeași pasiune, literatura și, chiar dacă vorbim destul de rar la telefon, ne bucurăm împreună, povestind, exprimându-ne impresii, trăiri, emoții. Există o rezonanță, o apreciere sau mai bine zis un respect reciproc, ceea ce dă consistență prieteniei noastre virtuale.
Citindu-i poemele din volumul de versuri „Porumbeii mirării”, am redescoperit sensibilitatea autoarei Vasilica Grigoraș, o poetă ancorată profund în realitatea ființei, căreia îi descoperă multitudinea de chipuri și moduri de manifestare, toate pline de semnificații.
/„Din cutele minții/ răsare un gând pufos/ care mă îndeamnă/ să scotocesc în lada/ de zestre a întregii ființe.”/ ( vălul cumințeniei )
Privind în ansamblu, volumul de versuri emană o stare de nostalgie, o atitudine meditativă asupra trecerii timpului, a felului în care acesta rodește. Reflecțiile exprimate sunt însoțite însă de elanul tinereții creatoare care devine tot mai intens, pe măsură ce-i descifrăm înțelesul, nimic altceva decât iubirea.
/„Zăpezile din mine clocotesc/ de zămislirea fiorilor/ deschid secretul metaforei/ în timp ce în palmă/ îmi crește un poem de dragoste/ hrană pentru porumbeii mirării.”/ ( poem pentru porumbeii mirării )
Autoarea nu uită nicio clipă să surprindă esența întâmplărilor și evenimentelor, să descopere linia fragilă ce desparte realitatea imediată de partea nevăzută a lucrurilor.
/„Este musai/ (…)/ să citim îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ și să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ și derulate fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale// în realitate/ greșeli desăvârșite.”/ ( necesitate )
Atitudinea autoarei în fața provocărilor existenței este senină, delicată și emană puritate prin fiecare fibră a ființei sale. Poate aceste însușiri își au izvorul în predispoziția autoarei de a scrie literatură pentru copii și poeme de sorginte niponă.
În drumul ei sinuos, pe calea aflării adevărului, Vasilica Grigoraș se întoarce către sine însăși, își ia de mână copilul interior, dând glas unor versuri tulburătoare:
/„Întrevedem calea adevărului/ primenim prăpastia dintre noi/ și trecem peste toate/ nălucirile vieții/ pentru că scopul timpului nostru/ este acela de a râde o dată cu cerul/ care se scaldă aievea/ pe-oglinda apei curgătoare.”/ ( adevărul vieții )
Fiecare poem luat în parte creează un mic univers, dar mai ales transmite mesaje limpezi, clare. Iată, poeta e conștientă că poezia, drumul poetului către propria sa scânteie divină, nu este posibilă fără fervoarea iubirii pentru celălalt, în inima căruia dorește și, uneori, chiar reușește să se furișeze, rămânându-i alături.
Dar privirea vie, deschiderea sufletului către frumusețea din jur nu o împiedică să vadă „circul lumii”, direcția greșită în care ne îndreptăm, faptul că asistăm indiferenți la alunecarea umanității pe o pantă greșită. La capătul acestui drum nu ne putem aștepta la nimic bun. Într-adevăr, Vasilica Grigoraș privește lucid, este prezentă și conștientă că realitatea este plastică, ea se poate modifica în funcție de gradul de conștientizare al societății privită ca un întreg.
/„Chiote, suspine, răsuflări reținute/ scâncetul câte unui copil speriat/ de valuri zgomotoase de râsete/ pe fondul unui scandal infernal/ în care cuvintele zdrăngăneau fals/ și atârnau ca țurțurii, trofee grotești.”/ ( circul lumii )
Și aș putea continua cu multe alte mesaje transmise prin poeme suple, pline de sens. Demn de luat în seamă este și faptul că, deși autoarea se consideră a fi în toamna vieții, poezia ei poartă fiorii unei primăveri clocotitoare, în care curg sevele iubirii. Un poem sugestiv pentru aceste înmuguriri în plină toamnă este, printre multe altele, și „O corabie la timp potrivit”:
/„O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste// Și ție, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră.”/
Nu pot decât să-mi exprim aprecierea pentru cartea „Porumbeii mirării” și să o felicit din toată inima pe Vasilica Grigoraș, autoarea acestui volum luminos ce înseninează cerul întunecat al timpului pe care îl trăim.
Mulțumesc pentru darul tău de suflet, Vasilica Grigoras! Duminică binecuvântată! ❤️
Rodica Dascălu
12 noiembrie 2021

VASILICA GRIGORAȘ ~ PUPILELE PLOII
De curând
m-am acoperit
cu blândețea cerului
și miresmele inedite
ale toamnei
care mi-a trecut pragul inimii.
Mi-au fardat chipul
acoperind văile adâncite
de nisipul clepsidrei
și mi-au netezit gândurile
trezindu-mi amintirile
margarete albe
din pragul pârguirii
până pe piscul senectuții.
Prin pupilele ploii
privesc senină
dealul îndoielilor
muntele incertitudinilor
crepuscul ușor melancolic
din taina timpului
și descopăr lentila
Cuvântului lui Dumnezeu.
*
Vasilica Grigoraș ~ SUNT UN COPAC CU MULTE INELE
Sunt un copac
pe care destinul l-a binecuvântat
cu multe inele
și l-a răsfățat sculptându-i
trunchiul subțire
dar viguros și armonic
încât m-am strecurat
în sunetul muzicii anotimpurilor
cu tainică simțire
printre bucurii și intemperii.
Nodurile adunate în firul vieții
nu știu când și cum
scăldate în ploi fine ori nebune
mă-nfioară uneori
dar știu că și poama stafidită
are aromă și dulceață
iar savoarea-i împărtășită.
Deși mi-a fost loial
licărul din priviri se clatină
și va veni o vreme
când paznicii cetății mele vor ațipi
iar eu mă voi îndrepta
spre câmpul cu stele.

Vasilica Grigoraș – CERTIFICAT DE LIBERĂ PRACTICĂ

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
unii mai devreme
cei mai mulţi după ce au trecut
pragul şcolii
au intrat împreună cu literele
într-un joc de lungă durată

o vreme s-au jucat
de-a v-aţi ascunselea
descoperind împreună
tainele unui nou univers
iar după neobositul exerciţiu
de comun acord
şi în bună înţelegere
au parafat certificatul
de liberă practică
mergând împreună
spre noi și minunate descoperiri

după acumulări de izvoare
cu apă cristalină
evoluţia treptată spre înţelepciune
și creație devine ceva firesc
pentru a hrăni pana scrisului
cu laptele dulce din Calea Lactee

Din vol. Stropi de toamnă verde, Iași, PIM, 2020

(imagine internet)