Vasilica Grigoraș: VASILE PLĂVAN – „LUMINOASĂ PILDĂ DE VIRTUTE”

(24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)
Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice”, consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât aceea de a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.
Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.
A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra” revenirii Bucovinei la vatra străbună. Şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului „Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune. În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului. A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi. A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti. A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam. A scris despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la „îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei” – în cartea „Boabe de lacrimi”, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovin, din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei” am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – mărturiseşte Vasile Plăvan, în aceleași „Boabe de lacrimi”, 1936
Având o pană iscusită şi ascuţită, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului. „Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“ este scris în „Glasul Bucovinei”, nr. 5535 din 26 ian.1939.
Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27 ian.1939, din Cernăuţi.
Era „un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii), a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale „Boabe de lacrimi” vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. (Adrian Dinu Rachieru).
Avocatul Vasile Plăvan „a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism”, mărturisește mult regretata poetă, eseistă și editoare, Mariana Gurza în cartea „Destine umbrite”, (Timișoara, Atticea, 2008). Într-un alt volum dedicat lui Vasile Plăvan, apărut la Editura Fundație pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici Timișoara, Mariana Gurza îl numește pe Vasile Plăvan, „Slavici de Bucovina.”
Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul Suceava, nr. 20, din 27 ian.1939, din Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: „Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr. 5535 din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor „Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia „Regele Ferdinand” cu spadă pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” – Glasul Bucovinei, nr. 5536 din 27 ian. 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică, poeta Mariana Gurza (răpusă mult prea devreme de necruțătorul virus covid 19, în martie 2021), cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său, Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri reliefate de trăsături remarcabile, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului”. – Mariana Gurza, „Destine umbrite”.
Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a românilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.