Dialog cultural jucãus

– Ca sã înrobești un popor, întâi îi distrugi sistemul de învãțãmânt și sanitar. Asta se întâmplã de 30 de ani și apoi ați privatizat toate instituțiile țãrii, vânzându-le la strãini, care le-au muls cum au dorit. Herta Müller era adevãrul pe care nu-l vedeau românii. Or fi merele tale pãdurețte, mãi Pavele, dar mai umblã și tu prin ele.

– Mi se reproșeazã cã eu stiu și folosesc unele strâmbãturi lexicale voit, dar unele sunt scãpãri, pentru cã nu știu de ce mã grãbește instinctul. Mi se spune: Ia și tu seama de model dictonul latinesc „Non multa sed multum” – nu multe, ci mult (nu cantitatea ci calitatea). Buchisește-ți cu rãbdare textele și le vei da mai mult lustru, fii respectuos și vei fi acceptat!

– Asta-i ca și cum i-ai spune lui Picasso: Bãi, nu mai fã capetele alea prea pãtrate. Materialul tãu e necorectat/necenzurat intenționat ca sã de-a posibilitatea psihologilor sã citeascã mai profund în starea prin care treci. Din tremurãturile unui om înțelegi mult mai mult decât din mâinile neclintite ale atacatorului. E mult mai multã omenie și cãldurã în vocea lui Mandela decât în a lui Obama. Tu mã surprinzi cu darurile tale. Nu te mai justifica în fața nimãnui. Cei care cred cã știu, de fapt nu știu. Chiar teoriile marilor savanți cad periodic. Deci urcã. Noi te iubim. Și știi de ce? Pentru cã tu trãiești.

– La ce bun sã mai fiu bãtut, chiar și de soartã, de destin (pe un umil, la ce e mai bine / bun, sã-l mai și bați sau sã mai fie și bãtut de Dumnezeu, la ce-ar mai fi bun mai ales, cã tot, în calul care trage dai și strigi turbat:

– „Diiiiiii!?” Ooof, cã tare multe ai de îndurat, Pavele. Mã bucur cã nu te dai bãtut. Lumea realizeazã cã fericirea nu stã în avere și materialism și a început sã se trezeascã. Corporațiile înfiorate au adus pandemia ca sã-i rupã pe oameni din a se îmbrãțișa, din a-și manifesta aceastã fericire și prin aceastã teroare nouã sã-și continue adicția. „Conspiratie?”

– Zicem ce zicem, dar de multe avem și nevoie, numai, cã banii aduc fericirea, însã nevoia, nu crezi, cã ne încurcã?

– Banul e necesar ca instrument de dialog economic, dar nu ca fericirea sã devinã din abuz, dintr-un infinit numãr al lor. Pãlinca e bunã, însa în ocazii – nu toatã ziua în șanț.

– Și toatã aceastã fericire pentru cã nu l-am abandonat pe Sfântul Eminescu.

– Da! Dar Dumnezeu te recunoaște. De ce nu ești mulțumit și vrei sã fii recunoscut de cei ce nu dau doi bani pe cei înNOBILAȚI odatã: Eminescu, Coșbuc, Creangã, Cantemir etc.?

– Asta bine vãd negru pe alb / pe șalul poetului rus (ce sã-ți spun eu nu am prea purtat șal) ca eu sã nu m-arunc sub tren cum naibii a fãcut tembel Ana Karenina, o bogatã rusã deznãdãjduitã de societatea bolșevicã, cã de cozonac nu mã feresc și dacã mã calcã, fir-ar sã fie, deși mã îngrașã! Bine-ar fi s-avem parte de sfântu Eminescu – dreptul nostru la veșnicie cu limba românã, Ben Phonex, în credințã și excelentã conștiințã, noi trecând cãmila care n-o avem, trecând-o prin urechile acului și cu un dram de credințã mutãm pânã și munții din loc!

– Eminescu e un Dumnezeu aparte în fiecare din noi ca și în Vica.

– Oooo, Vica mea! „Odatã, în viațã, vei ști ce sã premiezi zi de zi, în dreptul de a fi zi de zi / în drept de înviere cristicã asemenea unui candidat la fericire”, zice cu vorba ei cântatã de la mama ei nativ cântã Iuliana Tudor. Vica-i sclipitoare și, când cânta cu Ionel Ionelule pe la porta… și zãrzãricã zãrzãrea fetele merg la pãdure, c-o fugit Zaraza ca nevastã-n lume cu tri prunci ne botezați, om, în razã luminat, resposabilizat de Zavaidoc, o mândru-n cântec, dar de altfel fãrã noroc petec la sac… Maia Morgenstern: hazardul își are rolul sãu (recitã Criticilor mei, o face asumatã. Constantin Noica zicea cã Eminescu e omul deplin a culturii noastre. Noi suntem definiți de culturã, prin culturã ne scriem istoria. Maia Morgenstern cenzuratã nud în Patul lui Procust.

– Am vãzut filme românești fãcute pentru export în 1979 în Italia cu Amza Pelea în nud, în grajd cu o servitoare, deasemeni pe Mircea Albulescu în nud în filme românești foarte populare în România, dar cenzurate.

– Cu Mircea Albulescu nu mi-o plãcut Cel mai iubit dintre pãmânteni. Scena aia din închisoare mã dezgustã. Frumoasa Vica ghicise uitându-se, în a izvorului oglindã, dibuise, cã e frumoasã ca o crãiasã de la țarã, ca o primãvarã ce de abia migise, în învierea ei de limba românã, cu îndemânã, șoptind șoapte de amor, din Cartea șoaptelor, levantul, în rostul lor, de cântare a cântãrilor, cu șoapte de amor, în dragoste și dor, chiar:

– „Tu, cum mai lupți cu durerea?” (nu mi-ai mai spus, cum te-ai vindecat dupã accident, ai uitat sã-mi mai zici, crezând cã nu mai are importanțã). Care mai e grija ta de a duce tot greul vieții având grijã de tine?

– În fiecare dimineațã îmi simt durerea când mã ridic din pat. E ca și o entitate separatã care doarme și când mã trezesc se așeazã și ea în locul în care trãiește din 2017. Apoi se face cã nu vede precum mâța. Ea e acolo de câte ori mã ridic și se așeazã când umblu, fiind conștient cã ea e cea care îmi dã impresia cã s-ar putea sã cad. O pierdere de echilibru rapidã care mã șocheazã și îmi trezește conștiința. Adica mã aduce cu picioarele pe pãmânt. Când ești creativ, tu nu ești în trup, e doar animalul. Sunt momente când cred cã aș mai avea multe de fãcut/contribuit și sunt momente când cred cã rolul meu s-a terminat și pot intra în somnul etern. Îmi pare bine cã Ming are copiii ca suport și asta e un confort. Nu va plânge și nici nu îmi imaginezi. Mao i-a fãcut DÂRZI. Viața a fost frumoasã și bogatã pentru mine. Am fost educați sã fim cuminți și acum golanii profitã și își cãlãresc societatea. Ar TREBUI sau sigur trebuie ca noua generație sã învețe din nou sã fie REA și sã muște din politicieni.

– Cu ce te mai alinți?

– Cu posibilitatea de a mai aduce bucurie lui x și lui y, de a-i asigura cã nu sunt singuri și cã nu sunt nebuni atunci când își doresc ARIPI.

– Cu Ming ai un pui de chinez? Vorbești, dar nu-mi deslușești intimitatea ta cu asiatica Ming, nu e sufinciet dezvãluitã (eu ce sã spun?)

– Cu Ming e o altã lume. Eu am intrat deja în GLOBALISMUL ALBASTRU. Nu trebuie sã îi aștept pe americani. În fiecare zi descopãr și învãț lucruri noi din cultura asiaticã veche de 15 mii de ani. Ei sunt evoluați psihic și anatomic într-o altã direcție decât noi europenii. Una e sã mãnânci cu furculița și alta cu bețișorul. Noi nu realizãm din aroganțã si îngâmfare. Ei simt și percep lucrurile diferit. Mã uit la nepoții din partea copiilor ei. De când s-au nãscut și pânã azi, la 10 ani nu pot rezona cu ei ca suflet și nici ca instinct. În schimb ei între ei parcã sunt telepatici. Noi, albii îi privim și judecãm prin mitologia noastrã. Aici e pãcãleala și lenea noastrã. Eu încã învãț și aflu cine suntem noi pãmântenii. Ai mei și cu ai ei suntem destui. Nu am.

– Ai fost vreodatã gelos? Cum, îți explici gelozia?

– Gelozia e generatã de culturã. La noi e venitã din poveștile și istoria cu care am crescut. De la Evrei, din Biblie și din Hollywood, din mitologia greacã și cea daco-romanã etc. Gelozia se învațã și este injectatã în popoare ca sã fie folositã în dezbinare și control. Gelozia e o sculã emoționalã pe care, dacã e extrasã și îmbogãțitã o poți folosi și face minuni. Uitã-te în Biblie și chiar în toate piesele lui Shakespeare. Când te trezești și realizezi cine ești, te vindeci de boala geloziei. Gelozia se retrage în locul ei natural împreunã cu celelalte emoții protective. Pãrinții te pot influența și îndoctrina. Ai mei, în simplitatea lor nu au înțeles pasiunea mea pentru film și concursuri, ca sã dau un exemplu și m-au ațâțat emoțional și atunci eu am cãutat singur o altã temã, mai potrivitã sau mai adevãratã pentru urmãtorul concurs. Am observat și învãțat pe ce se pune accentul, însã elementul adevãrului trãit de mine am vrut sã-l explic în film și asta i-a supãrat și pe comunisti și pe capitaliști. De ce? Pentru cã strigam: JOS ARMELE! Nu am fost gelos. Eu am acceptat de mic cã sunt alții care știu mai multe decât mine și nu îmi rãmânea decât adevãrul perceput de mine sã-l caut. La fel cu fetele. Era preferința lor. Rezultatul așteptãrilor e cel programat de culturã, nu de creație. Nu știu dacã nu a avut efect asupre mea zisa: Dorește aproapelui ceea ce ți-ai dori ție. Și atunci gelozia dispare.

– În filmul serial Don Matteo, se zice, cã: Iubirea e dar de la Dumnezeu.

– Aici ai nimerit-o. Am iubit extraordinar și iubesc. Iubesc pânã la lacrimi sau jertfa supremã. Iubirea acoperã și chiar sufocã gelozia în cazul meu. Pe alții îi face sadici, criminali, distructivi pânã la exterminare. Ce nu înțeleg unii, și asta e trezirea de care vorbesc, e cã iubirea trebuie sã ierte, sã vindece nu ca nebunii, cu ciomagul, ci prin binecuvântare. Acesta e Darul lui Dumnezeu! Albii au perfecționat manipularea sentimentalã precum politica și se mulțumesc sã trãiascã în minciunã (și unii și alții), pe când asiaticii/galbenii fac declarația prin fapte și durabilitate constantã, și dacã nu înțelegi asta și aștepți minciuna din gura lor ca rãspuns vei fi dezamãgit. A-i privi pe asiatici prin ochelarii culturii tale e total greșit.

– Unii oameni-s cum întorci mâna.

– Mârlãnia conduce omenia la noi. Trebuie sã punem mâna pe justiție și s-o aplicãm. Am uitat sã mai mârâim, sã reacționam și sã fim drepți.

– Ca atare, nu-i mai trãiau lui Vica pãrinții cãrora trebuia sã le cearã învoire și binecuvântare.

– Dumnezeu i-a dat-o. V-a binecuvantat în unirea voastrã. Fericirile noastre stau în aceeași sursã: DARUL/TALANȚII.

– Dezirabilii, politicienii, cu multã ușurințã ne fac rãu, deprinși cu așa ceva.

– Pentru cã le dãm voie. Am învãțat de la rãzboi încoace sã fim cuminți și ei profitã de asta. Ne înrobesc, ne mint, ne batjocoresc, ne furã și ne vând la maximum. Copiii nu mai au nici un Dumnezeu în fațã. Se vor întoarce spre noi în morminte și vor da cu pumni, plãtindu-ne pentru ceea ce le-am fãcut. Cã am fost momâi în viațã, nediferiți de morți.

– Politicienii n-ar trebui sã facã rabat la calitate ca divele Ave Maria, de la patinajul artistic. În puterea cuvântului e România, pe altarul soarelui, imensã tablã de șah al pãmântului, cã pas cu pas a lucrulu bine fãcut, în veșnicia, în satul, în care mintos veșnicia, în care cu Hristos luminos m-am nãscut ca sã întreb pentru rãspuns, voi pe Hristos între coaste cu sulița de ce ați mai strãspuns?

– Du-te și spune-i reprezentantului tau local, (al partidului pe care il susții din guvern) despre nemulțumire și de pericolul pe care îl observi. Vindecarea unui sistem bolnav așa începe, cu un pas.

– Când ai suflet mare și larg, ai șansã și rar fãinoșag.
*
Omul mare are suflet mare,

suflet de poveste

și cu dragoste.

~*~

Ben Todicã & Pavel Rãtundeanu-Ferghete
(dialog din‚’Mere pãdurețe’)

Vasilica Grigoraș: „DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”

21 ianuarie 2022 – Poeta, prozatoarea, editoarea, traducătoarea, dr. în sociologie Valentina Teclici aniversează împlinirea unei vârste rotunde. Prieteni din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia i-au transmis gânduri de bine, sincere și calde urări cuprinse în cartea intitulată: „PRINȚESA CĂRȚILOR: VALENTINA TECLICI – SPIRIT LIBER, NEÎNFRICAT ȘI ÎMPLINIT”.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi text care spune „niov Coordonator Vasilica GrigoraÈ ViaÈa, moale lutul rud, dură lutul ars, frămăntată-n nestatornice torme de degetele Dumnezeu. Viața, aici, acum cât arde jăratecul sânge vise, maraton inței, Țintuiesc clipa năucă în insectarul timpului și ifez încă stea pe lista zilnică. PRINȚESA CĂRȚILOR Valentina Teclici- spirit liber, neînfricat și împlinit Valentina Teclici Plămada din care alcătuită Valentina Teclici sub lupa inteligenței, flacăra maginației debordante exigența față însăși. nitatea perfectă interiorului exteriorul, simbioza atiunii, afectivităț›ii senzorialitățili au conturat marcat ființa. Vasilica GrigoraÈ Cisgrg ISBN 978-973-668-566-8 oscar print Editore Dogsjie”
Pentru început, materialul introductiv al cărții:
„DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”
Vasilica Grigoraș
Suntem membrii unei imense orchestre cosmice, în care fiecare instrument viu este esențial pentru interpretarea complementară și armonioasă a întregii partituri.” (J. Allen Boone)
Ne aflăm în fața unui volum cristalin, melodios și tandru, compus într-un solfegiu pe note înalte de „cantautori” din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia pentru și despre prietena mea de-o viață. Un volum colectiv dedicat poetei, scriitoarei, editoarei, traducătoarei, doctor în sociologie, „Prințesa cărților: Valentina Teclici – spirit liber, neînfricat și împlinit”.
Întâlnirea și îndelungata noastră prietenie de suflet sunt parte din destinul dat nouă de bunul Dumnezeu acum o jumătate de veac (1972, anul admiterii noastre la Facultatea de filosofie din Iași). Timpul a trecut, amândouă am adunat ani după ani în desaga personală, Valentina aflându-se acum în pragul împlinirii unei vârste rotunde.
Proiectul inițiat de noi vine într-un moment în care, în lume se manifestă cu încrâncenare un proces de destructurare pe toate planurile existenței, cu deosebire în cultură. În ciuda acestei realități, prin demersul nostru dorim să arătăm că iubitori de cărturărie există și se manifestă vizibil prin trăiri și exprimări creative.
Nu este deloc simplă misiunea de a alcătui o carte aniversară dedicată unei personalități, cu atât mai dificil dacă persoana respectivă îți este cel mai bun prieten, însă munca în echipă și colaborarea cu alți prieteni și colegi este mai mult decât binevenită și, cu certitudine sporește calitatea acțiunii.
Cu gratitudine și prețuire aducem mulțumiri celor care au răspuns invitației noastre de a fi parte din proiect: Passionaria Stoicescu, Victoria Milescu, Angelica Moldovan, Alina Lavinia Grigoraș, Violeta Ionescu, Cezarina Adamescu, Dan Plăeșu, Vlad Vasiliu, Victor Cilincă, Ion Manea, Luminița Potîrniche, Maria Weishaupt Sarău, Doina Radu Eliana, Nicoleta Marinescu, Georgeta Petre, Adriana Elena Spiridon, Ana Anton, Elena Anușca-Doglan, Dorina Stoica, Luminița Ludmila Zuran, Marius și Anișoara Zărnescu, Dorina Carp Nenici, Margareta Ivan Macovei, Florentina Ghergu, Viorica Neculau, Adriana Costin, Mihaela și Bogdan Neacșu, Geta Lungu.
Mulțumiri și veșnică amintire Elenei Ciobotaru (ilustrator de carte) și poetei Mariana Gurza, victime ale pandemiei de covid 19.
Mulțumiri speciale și sinceră considerație prietenilor Valentinei din Noua Zeelandă, români trăitori în această minunată țară ori nativi ai acelor meleaguri: româncuțele Alexandra Balm (Dumitrescu) și Ana Barbu dimpreună cu poeții Anita Arlov, Bill Sutton, Jeremy Roberts, Carole A Stewart, Marie Paurini.
Acestora li se alătură cu reală prietenie și apreciere a sărbătoritei: Florin și Vasiliki Gheorghiu (Grecia), Ben Todică și soția sa chinezoaică, Mingming Dong (Australia), George Roca (Australia), cărora le aducem mulțumiri frățești.
O aură aparte aduc cărții membrii familiei Valentinei: fiicele – Isabelle Adriana Jarvis și Sînziana Laura Ciubotaru, ginerii: Jeromie Mark Paul Jarvis și Mădălin George Ciubotaru, nepoții: Alexander Marc Jarvis, Oliver Patrick Jarvis, Teodor Cristian Ciubotaru, Andrei Răzvan Ciubotaru și minunatul soț, Robert Anderson; tuturor le adresez cordiale mulțumiri și calde îmbrățișări.
Mulțumiri celor care și-au asumat anumite responsabilități intelectuale, pentru implicarea și munca depusă în editarea volumului.
Din lectura acestei cărți, se observă limpede că autorii textelor alcătuiesc un mănunchi consistent, bine legat și copt la soarele strălucitor al culturii, literaturii și editării de carte, învățământului, artei, cinematografiei, sociologiei, jurnalisticii, biblioteconomiei, medicinei, ingineriei… Cu toții au transpus în textele lor minunate amintiri și informații, care în absența acestui demers riscau să rămână înglodate în negura timpului fugar.
S-au emis aprecieri elogioase și urări binecuvântate. Sunt „declarații de dragoste” dedicate cu sufletul deschis sărbătoritei: prietenă, colegă, colaboratoare, mamă, bunică, soție. Ca să fiu sinceră, nu este o surpriză pentru mine. Știu foarte bine că este apreciată, respectată și iubită. Fiecare semnatar a descoperit o latură, un fragment din domeniul care a consacrat-o pe Valentina. Ca într-un joc de puzzle, piesele bine concepute și așezate cu har și multă dragoste au creat un portret autentic și luminos Valentinei. Volumul propune cititorului câteva direcții esențiale din care putem să o privim pe „Prințesa cărților” pentru a o cunoaște mai bine și a o aprecia la justa ei valoare.
Să ne trăiești, draga noastră, întru mulți ani, frumoși, buni și rodnici!
xxx
CUPRINS
Vasilica Grigoraș – „Declarații de dragoste” dedicate „Prințesei Cărților”
Sînziana Laura Ciubotaru – Simfonia a ceea ce ești
Mădălin George Ciubotaru – Mama mea din Noua Zeelandă
Teodor Cristian Ciubotaru – Soarele meu
Andrei Răzvan Ciubotaru – Tina de la Napier
Elena Ciubotaru – Apita mea iubită
Isabelle Adriana Jarvis – All suides
Jeromie Mark Paul Jarvis – Valentina
Alexander Mark Jarvis – Message from Alex, 9 years old
Oliver Patrick Jarvis – Message from Oliver, 6 years old:
Robert Anderson – Valentina Teclici my Gorgeous Wife
Robert Anderson – Valentina Teclici, superba mea soție
Vasilica Grigoraș – Prin spornicie, Valentina Teclici și-a păstrat „VERTICALA”
Passionaria Stoicescu – La aniversară
Angelica Moldovan – Neînfricata Valentina
Victoria Milescu – Miracolul prieteniei
Alina Lavinia Grigoraș – Valentina Teclici, un mentor pentru minte și suflet
Violeta Ionescu – O prietenie de peste 40 de ani…
Cezarina Adamescu – O ambasadoare a spiritului românesc: Valentina Teclici
Dan Plăeșu – Despre „prințesa” cărților
Vlad Vasiliu – Întâlniri în templul Artei
Victor Cilincă – Valentina, made in Galatz, cuvinte magice în Lumea lui de-alde Marco Polo
Ion Manea – O floare de Covurlui pentru Valentina din Aotearoa
Luminița Potîrniche – Prietenia te poate face să fii ubicuu
Maria Sarău – Gând de prietenă la sărbătoare
D. E. R. – Cu drag despre „Tanti Aglaia”
Nicoleta Marinescu – E Valentina, de la Galați!
Alexandra Balm – Un om rar, un privilegiu pentru cei care o cunosc
Anita Arlov – The poetical bridge
Anita Arlov – Podul poetic
Bill Sutton – Kia ora
Jeremy Roberts – Valentina Teclici
Carole A Stewart – In Romania the Danube Sings: for Valentina
Ana Barbu – Happy birthday Tina!
Marie Paurini – Tēnā koe Valentina
Florin Gheorghiu – Viitorul… trecutului, fascinația prezentului!
Ben Todică – Întâlnirile sunt binecuvântări divine
George Roca – Dialog la antipozi cu doamna Valentina Teclici
Georgeta Petre – Valentina, spirit liber
Adriana Elena Spiridon – Dragă Valentina
Vasilica Grigoraș – Prietenie și recunoștință
Elena Anușca-Doglan – Valentina Teclici –
„purtător de cuvânt” românesc în Noua Zeelandă
Dorina Stoica – Întâlniri emoționante și multă prețuire
Luminița Ludmila Zuran – Valentina Teclici, suflet ales
Marius Zărnescu – Valentinei Teclici, cu admirație
Dorina Carp Nenici – Din copilărie, cu același drag până la senectute
Margareta Ivan Macovei – Valentina e o Poveste
Florentina Ghergu – Pod peste amintiri
Viorica Neculau – Fata cu zâmbet de copil
Adriana Costin – Onorată de prietenia Valentinei
Mihaela Neacșu – Prietenia adevărată durează indiferent de distanța geografică
Geta Lungu – La mulți ani, draga mea „nava amica”
Ana Anton – Călătorie
Mariana Gurza – Chipuri prinse-n ramă
Florin Gheorghiu – Limba vorbită
Vasilica Grigoraș – Evoluția Valentinei Teclici spre culmea împlinirii

Vasilica Grigoraș: „DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”

21 ianuarie 2022 – Poeta, prozatoarea, editoarea, traducătoarea, dr. în sociologie Valentina Teclici aniversează împlinirea unei vârste rotunde. Prieteni din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia i-au transmis gânduri de bine, sincere și calde urări cuprinse în cartea intitulată: „PRINȚESA CĂRȚILOR: VALENTINA TECLICI – SPIRIT LIBER, NEÎNFRICAT ȘI ÎMPLINIT”.
Pentru început, materialul introductiv al cărții:
„DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”
Vasilica Grigoraș
Suntem membrii unei imense orchestre cosmice, în care fiecare instrument viu este esențial pentru interpretarea complementară și armonioasă a întregii partituri.” (J. Allen Boone)
Ne aflăm în fața unui volum cristalin, melodios și tandru, compus într-un solfegiu pe note înalte de „cantautori” din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia pentru și despre prietena mea de-o viață. Un volum colectiv dedicat poetei, scriitoarei, editoarei, traducătoarei, doctor în sociologie, „Prințesa cărților: Valentina Teclici – spirit liber, neînfricat și împlinit”.
Întâlnirea și îndelungata noastră prietenie de suflet sunt parte din destinul dat nouă de bunul Dumnezeu acum o jumătate de veac (1972, anul admiterii noastre la Facultatea de filosofie din Iași). Timpul a trecut, amândouă am adunat ani după ani în desaga personală, Valentina aflându-se acum în pragul împlinirii unei vârste rotunde.
Proiectul inițiat de noi vine într-un moment în care, în lume se manifestă cu încrâncenare un proces de destructurare pe toate planurile existenței, cu deosebire în cultură. În ciuda acestei realități, prin demersul nostru dorim să arătăm că iubitori de cărturărie există și se manifestă vizibil prin trăiri și exprimări creative.
Nu este deloc simplă misiunea de a alcătui o carte aniversară dedicată unei personalități, cu atât mai dificil dacă persoana respectivă îți este cel mai bun prieten, însă munca în echipă și colaborarea cu alți prieteni și colegi este mai mult decât binevenită și, cu certitudine sporește calitatea acțiunii.
Cu gratitudine și prețuire aducem mulțumiri celor care au răspuns invitației noastre de a fi parte din proiect: Passionaria Stoicescu, Victoria Milescu, Angelica Moldovan, Alina Lavinia Grigoraș, Violeta Ionescu, Cezarina Adamescu, Dan Plăeșu, Vlad Vasiliu, Victor Cilincă, Ion Manea, Luminița Potîrniche, Maria Weishaupt Sarău, Doina Radu Eliana, Nicoleta Marinescu, Georgeta Petre, Adriana Elena Spiridon, Ana Anton, Elena Anușca-Doglan, Dorina Stoica, Luminița Ludmila Zuran, Marius și Anișoara Zărnescu, Dorina Carp Nenici, Margareta Ivan Macovei, Florentina Ghergu, Viorica Neculau, Adriana Costin, Mihaela și Bogdan Neacșu, Geta Lungu.
Mulțumiri și veșnică amintire Elenei Ciobotaru (ilustrator de carte) și poetei Mariana Gurza, victime ale pandemiei de covid 19.
Mulțumiri speciale și sinceră considerație prietenilor Valentinei din Noua Zeelandă, români trăitori în această minunată țară ori nativi ai acelor meleaguri: româncuțele Alexandra Balm (Dumitrescu) și Ana Barbu dimpreună cu poeții Anita Arlov, Bill Sutton, Jeremy Roberts, Carole A Stewart, Marie Paurini.
Acestora li se alătură cu reală prietenie și apreciere a sărbătoritei: Florin și Vasiliki Gheorghiu (Grecia), Ben Todică și soția sa chinezoaică, Mingming Dong (Australia), George Roca (Australia), cărora le aducem mulțumiri frățești.
O aură aparte aduc cărții membrii familiei Valentinei: fiicele – Isabelle Adriana Jarvis și Sînziana Laura Ciubotaru, ginerii: Jeromie Mark Paul Jarvis și Mădălin George Ciubotaru, nepoții: Alexander Marc Jarvis, Oliver Patrick Jarvis, Teodor Cristian Ciubotaru, Andrei Răzvan Ciubotaru și minunatul soț, Robert Anderson; tuturor le adresez cordiale mulțumiri și calde îmbrățișări.
Mulțumiri celor care și-au asumat anumite responsabilități intelectuale, pentru implicarea și munca depusă în editarea volumului.
Din lectura acestei cărți, se observă limpede că autorii textelor alcătuiesc un mănunchi consistent, bine legat și copt la soarele strălucitor al culturii, literaturii și editării de carte, învățământului, artei, cinematografiei, sociologiei, jurnalisticii, biblioteconomiei, medicinei, ingineriei… Cu toții au transpus în textele lor minunate amintiri și informații, care în absența acestui demers riscau să rămână înglodate în negura timpului fugar.
S-au emis aprecieri elogioase și urări binecuvântate. Sunt „declarații de dragoste” dedicate cu sufletul deschis sărbătoritei: prietenă, colegă, colaboratoare, mamă, bunică, soție. Ca să fiu sinceră, nu este o surpriză pentru mine. Știu foarte bine că este apreciată, respectată și iubită. Fiecare semnatar a descoperit o latură, un fragment din domeniul care a consacrat-o pe Valentina. Ca într-un joc de puzzle, piesele bine concepute și așezate cu har și multă dragoste au creat un portret autentic și luminos Valentinei. Volumul propune cititorului câteva direcții esențiale din care putem să o privim pe „Prințesa cărților” pentru a o cunoaște mai bine și a o aprecia la justa ei valoare.
Să ne trăiești, draga noastră, întru mulți ani, frumoși, buni și rodnici!
xxx
CUPRINS
Vasilica Grigoraș – „Declarații de dragoste” dedicate „Prințesei Cărților”
Sînziana Laura Ciubotaru – Simfonia a ceea ce ești
Mădălin George Ciubotaru – Mama mea din Noua Zeelandă
Teodor Cristian Ciubotaru – Soarele meu
Andrei Răzvan Ciubotaru – Tina de la Napier
Elena Ciubotaru – Apita mea iubită
Isabelle Adriana Jarvis – All suides
Jeromie Mark Paul Jarvis – Valentina
Alexander Mark Jarvis – Message from Alex, 9 years old
Oliver Patrick Jarvis – Message from Oliver, 6 years old:
Robert Anderson – Valentina Teclici my Gorgeous Wife
Robert Anderson – Valentina Teclici, superba mea soție
Vasilica Grigoraș – Prin spornicie, Valentina Teclici și-a păstrat „VERTICALA”
Passionaria Stoicescu – La aniversară
Angelica Moldovan – Neînfricata Valentina
Victoria Milescu – Miracolul prieteniei
Alina Lavinia Grigoraș – Valentina Teclici, un mentor pentru minte și suflet
Violeta Ionescu – O prietenie de peste 40 de ani…
Cezarina Adamescu – O ambasadoare a spiritului românesc: Valentina Teclici
Dan Plăeșu – Despre „prințesa” cărților
Vlad Vasiliu – Întâlniri în templul Artei
Victor Cilincă – Valentina, made in Galatz, cuvinte magice în Lumea lui de-alde Marco Polo
Ion Manea – O floare de Covurlui pentru Valentina din Aotearoa
Luminița Potîrniche – Prietenia te poate face să fii ubicuu
Maria Sarău – Gând de prietenă la sărbătoare
D. E. R. – Cu drag despre „Tanti Aglaia”
Nicoleta Marinescu – E Valentina, de la Galați!
Alexandra Balm – Un om rar, un privilegiu pentru cei care o cunosc
Anita Arlov – The poetical bridge
Anita Arlov – Podul poetic
Bill Sutton – Kia ora
Jeremy Roberts – Valentina Teclici
Carole A Stewart – In Romania the Danube Sings: for Valentina
Ana Barbu – Happy birthday Tina!
Marie Paurini – Tēnā koe Valentina
Florin Gheorghiu – Viitorul… trecutului, fascinația prezentului!
Ben Todică – Întâlnirile sunt binecuvântări divine
George Roca – Dialog la antipozi cu doamna Valentina Teclici
Georgeta Petre – Valentina, spirit liber
Adriana Elena Spiridon – Dragă Valentina
Vasilica Grigoraș – Prietenie și recunoștință
Elena Anușca-Doglan – Valentina Teclici –
„purtător de cuvânt” românesc în Noua Zeelandă
Dorina Stoica – Întâlniri emoționante și multă prețuire
Luminița Ludmila Zuran – Valentina Teclici, suflet ales
Marius Zărnescu – Valentinei Teclici, cu admirație
Dorina Carp Nenici – Din copilărie, cu același drag până la senectute
Margareta Ivan Macovei – Valentina e o Poveste
Florentina Ghergu – Pod peste amintiri
Viorica Neculau – Fata cu zâmbet de copil
Adriana Costin – Onorată de prietenia Valentinei
Mihaela Neacșu – Prietenia adevărată durează indiferent de distanța geografică
Geta Lungu – La mulți ani, draga mea „nava amica”
Ana Anton – Călătorie
Mariana Gurza – Chipuri prinse-n ramă
Florin Gheorghiu – Limba vorbită
Vasilica Grigoraș – Evoluția Valentinei Teclici spre culmea împlinirii

Vasilica Grigoraș – PANDEMIE MORALĂ

„Din punct de vedere estetic lumea pare un muzeu de caricaturi, din punct de vedere intelectual e casă de nebuni, iar din punct de vedere moral un han de tâlhari”. (Arthur Schopenhauer).
Oare aşa să fi fost şi la începutul secolului al XIX-lea, ori marele filosof german a fost un vizionar profund? Nu putem să nu recunoaştem că aserţiunile sale sunt emblemă a lumii de azi. Citesc relatările din presă, vizionez ori ascult varii emisiuni TV şi radio şi sunt oripilată de ştirile îngrozitoare prezentate. Ne confruntăm cu o Pandemie provocată de virus, dar şi cu o gravă Pandemie morală, cu efecte nefaste asupra populaţiei. Pe zi ce trece se accentuează starea de alertă a unui cutremur pe toate planurile vieţii sociale din ţară. Mă nelinişteşte gravitatea şi asprimea timpului prezent, de azi. În ciuda timpului fizic scurtat pe zi ce trece (dovedit stiinţific), timpul pe care-l trăim se lungeşte şi se îngraşă precum prostia generalizată în strategii conform cărora se conduce ţara. Bravii pioni ai prostiei, pentru privilegii personale sau de grup se lasă mutaţi, manipulaţi de regi încoronaţi şi încornoraţi din ţară şi din străinătate. Ei sunt liniştiţi, parcă oarecum miraţi neînţelegând ce are lumea cu ei, de ce sunt criticaţi, înjuraţi, de ce sunt demonstraţii în stradă… pentru că „nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase”. Mă cutremur văzând cum prostia se multiplică tot mai mult în „vip-uri” rostuite de demnitari, devenind ultima mândrie naţională, în timp ce inteligenţa şi cultura pălesc şi îngroaşă mereu rândul anonimatului. În acest context încărcat de mizerie şi prostie, minciună, sfidare, cât de multă sfidare, – e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvlorilor în valori, de excomunicare a inteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfaslist şi agresiv, găunos şi ţipător. Mai abitir mă îngrijorează discursurile unor „viteji” demnitari, ce-i drept aleşi de noi, ce s-au căţărat pe piedestalul puterii absolute până în vârful vârfului ierarhiei politice. Niciun soi de coerenţă, nicio logică a argumentaţiei, nici pe departe discurs oratoric gramatical corect. Mă înspăimânt până dincolo de toleranţa şi clemenţa cu care bunul simţ acceptă eroarea de limbaj şi chiar de rigoare logică. Dureros, cumplit de dureros este faptul că aceşti demnitari insignifianţi în discursurile şi apariţiile pe ecranele tuturor televiziunilor terfelesc limba română în fel şi chip. De multe ori sunt surprinşi folosind un limbaj suburban, trivial… Nu trebuie să ne mai mirăm, deoarece nu e vorba doar de ignoranţă crasă, ci numai şi numai de prostie ca unic şi neiertător fenomen natural. Şi mă uit plină de durere, cum cuminţii noştri compatrioţi se arată smeriţi în faţa poporului doar în pragul alegerilor, în rest n-au nicio vagă inteligenţă de a se supune voinţei neamului din care se trag. Consideră patriotismul un sentiment învechit de care trebuie să dezbrăcăm şi să golim inima, să-l abandonăm şi să-l aruncăm la coşul de gunoi. Şi procesul este în plină ascensiune, văzând că oraşele sunt pline de gunoaie care sufocă locuitorii acestora sub privirea nepăsătoare a celor care sunt edili şi administrează bani publici. Decidenţii politici, pe zi ce trece se transformă în blânde insecte diogenice, „muşte de-o zi, pe-o lume mică, de se măsoară cu cotul…”, dar îşi construiesc propriile statui, la propriu, dar şi în cap şi bărbi şi epoleţi de mareşali în rezervă. Închipuindu-se cu valoare inestimabilă, pierd pentru totdeauna sensibilitatea şi responsabilitatea graiului şi faptei. Ajung la alienare sub toate aspectele, însă această stare a lor ne afectează pe noi, întreaga naţie. Pandemie morală cu efecte fatale… O altă durere covârşitoare este marea spaimă culturală provocată de administratori, manageri ai unor instituţii de cultură, nişte minţi betege iau măsuri anticulturale şi promovează nonvalorile, dar stau bine proţopite în fotoliile (tronuri înalte) obţinute pe criterii politice, crezând că le va da şi lor înălţime. Ori, îşi construiesc singuri o înălţime şubredă prin CV-urile îngrăşate şi umflate cu aditivi artificiali şi toxici de diplome false, doctorate cu teze plagiate… Alţii, se consideră copaci falnici, veşnic verzi, fără a şti că dintotdeauna codrul a fost frate cu românul. Fără strop de raţiune şi milă au dat cu semnătura analfabetă aprobare pentru a-l doborî cu sânge rece cu un singur scop, înavuţirea fără muncă, fără să conştientizeze aceste minţi înguste, din lemn moale că distrug ecosistemul României pentru multe generaţii viitoare. Un alt flagel, e drept mondial, tot mai pregnat şi în România este consumul de droguri. Şi cum să nu se amplifice, dacă unii din aleşii neamului intră în şedinţele din cele mai importante instituţii ale statului cu buzunarul de la piept plin cu droguri. Fac parte din tagma aurolacilor ţării, dar se consideră şmecheri pentru că nimeni nu-i întreabă nimic. Un fenomen abominabil este şi cârdăşia funcţionarilor la stat şi la stat degeaba cu pungaşii financiari care şi-au agonisit averi colosale prin contracte oneroase cu statul. Masca pandemiei virotice este o nimica toată faţă de masca deghizărilor mai marilor ţării (crezându-se astfel doar, după criterii profund incoerente şi injuste ), în realitate fiind micimea societăţii, brotaci care cântă în nopţi târzii pe lac, a se înţelege în baruri şi restaurante luxoase. România este aşezată într-o zonă geografică, geologică având un risc mare de cutremur de pământ. Acesta nu poate fi prevăzut şi are loc din când în când, uneori cu urmări dramatice. Ne înfricoşează această idee, însă cutremul politic, social, economic, cultural… poate fi prevăzut de specialiştii în domeniu, (se tot trag semnale de alarmă) şi se pot stabili pârghii de oprire a derapajului şi schimbarea direcţiei spre mai bine. Din păcate, ţipă toată lumea „vine lupul iar şi iar la oi…”, dar ciobanii nu-s acasă, ci în locurile cele mai exotice din lume pentru distracţie. Cred că este o singură explicaţie raţională a acestei situaţii. Factorii de decizie sunt, în primul rând incompetenţi, rău intenţionaţi, dornici de înavuţire peste noapte fără muncă „sugând din sângele poporului” până la golirea visteriei ţării. S-a creat o caracatiţă în ţară, cu tentacule în străinătate. Or, cine este cuprins în această maşinărie mafiotă, prinde gustul traiului ghiftuit şi nu mai au puterea de a da înapoi. Opera lui Arthur Schopenhauer a fost descrisă ca o manifestare exemplară a pesimismului filosofic.
Viaţa noastră poate fi etichetată ca un imens pesimism existenţial. Şi nu putem să nu ne întrebăm: totuşi, cum rămâne cu starea ţării care se deteriorează de la o zi la alta? Ce-i de făcut? Cum putem doborî „MICIMEA” celor care se dau „mari”?

Vasilica Grigoraș: ALINT SUB CERU-I MĂREȚ

Lui Eminescu

Sub clar de lună
cu o limpezime transparentă
privesc îndelung
la răscrucea vremilor
preumblate de umbletul lui sfânt
prin lacul adânc
și izvoare cristaline.

Călătoresc timid
printre cuvinte
pe cărările gândului
cu ochi de-albăstrele
retrase în taina
pădurii de dulce alean.

Atârn de ceru-i măreț
care tresaltă
cu tot cu vioară
un picur de vis
un bob de rouă semeață
o floarea albastră
un salut pios.

Mă alint
în lumina slovelor
pe care le-a rostuit
cu durere câmpului întins
din constelația nemuririi.

Dansând melancolic
cu singurătatea însorită
de iubire deplină
coboară cerul în noi
pentru a ne înfiora
prin viers de lumină
firea întunecată.

Ben Todică: PANDEMIA – O CĂLĂTORIE STELARĂ (II)

Toate țările pașnice au fost jefuite în ultimii 200 de ani, zice Strabo. Mai mult, englezii au prădat trei sferturi din planetă înaintea imperiului actual. Da, au făcut-o, însă corp la corp. Nu au pârjolit întreaga civilizație cu tot cu viețuitoare și întreaga natură de ziceau moșnegii că pe unde trec aștia nu mai crește iarba. Așa au fost toate imperiile. La sfârșitul războiului cu romanii, bunicul meu Dorilaeus a predat romanilor mai multe cetăți din regiunea Pontica, care au promis că vor avea grijă de noi și că ne vor onora cu cetățenie romană. Au făcut-o, însă noi am fost considerați un fel de trădători de vechii prieteni după războaiele Mithridatice. Am crescut în imperiul roman, unde am studiat filozofia și am călătorit prin imperiu devenind un fel de istoric. Cum se face de știi atâtea despre civilizația secolului 20-21? Am învățat să călătorim în timp imaginar. Voi ați neglijat și ați uitat multe știinte. Voi nu puneți bază pe credința în nemurire cum o făceau strămoșii tăi, Tracii și Dacii. Voi nu credeți în păcat și nici în blestem. În faptul că toate acțiunile voastre generează urmări. Europa, un vas al civilizației a fost distrus ca urmare a fărădelegilor ce le-ați produs voi, invadând și exterminând civilizațiile celor trei continente americane. Acum, America de o sută de ani își bate joc de Europa pârjolind-o, pretinzând că-i un aliat. Diavolul nu are aliați. El lucrează singur. A pornit din grădina Domnului și trage în țeapă și corupe dintr-un continent într-altul, luând imperiile la rând. Din America se va muta în următorul. A fost o singură șansă de înălțare a sufletelor către vârful conștiinței divine în timpul președintelui Kenedy, când planeta era împărțită în două, era un fel de echilibru. Pe acea vreme, amândouă jumătățile credeau în felul lor în creație. Bine, dar ce ar fi făcut Kenedy dacă nu-l executau? Ar fi continuat politica economică generată după război, de gospodărire economică și de durabilitate a nivelului de trai. Totul era construit să dăinuie, totul se baza pe practicabilitate. Aproape că două, trei generații se puteau folosi de mijloacele de trai și existența acumulate. Lumea ar fi trăit dedicată emancipării creative, culturale și de înobilare a conștiintei spirituale. Ar fi putut călători în spațiu și timp așa cum o facem noi acum. Tu ești un special pentru că Nefertiti ți-a oferit această ocazie. Ea încearcă prin tine să oprească avalanșa catastrofei care se vede înaintea civilizației voastre. Eu sunt o muscă în fața monstrului de război american. Ei nu știu să facă altceva. Au trecut de punctul critic. Au atâta armament încât pot distruge o sută de planete cu otravă nucleară. Nici președinții și conducătorii lumii nu îi cunosc pe cei din umbră care le dictează drumul evoluției. S-au retras în fugă din Afganistan. E un pas bun sau un nou joc? America are sute de baze militare și teritorii pentru a păzi resursele țărilor democratizate exploatate cu succes de marile corporații planetare. E o întrebare adresată la știrile postului de televiziune american Democracy Now.
Mă scufund din nou în adâncuri. Nu sunt ruinele Egiptului în Mediterana și nici cele Elene. Sunt în scările blocului copilăriei mele din Ciudanovița. Cobor spre partier, la apartamentul 20 unde locuiesc tanti și nenea Cârje. Ea și el m-au ajutat mereu în drumul vieții mele și nu știu de ce sper să găsesc ceva de lucru. El mi-a dat primul post de sudor la complex și acum, fiind pensionar în Australia nu pot munci că-mi pierd pensia (doar la negru, poate…). Deschid ușa și intru, apele sunt tulburi pe coridor. Intru în dormitor. Totul e pietrificat. Ei sunt înveliți separat și dorm direct pe parchet. Sunt ca două sculpturi davinciene. Mă apropii și ating plapuma. Ea se trezește și ridică șezut. Am o lucrare pentru tine, îmi spune, întinzându-mi o adresă. Sunt într-o hală la fabrica de mașini agricole din Bocșa. Am în față harta de execuție a unei semănători agricole. E mai complexă decât întreaga Indie, cu limbile și naționalitățile care o formează. Media independentă e pe cale de dispariție sau cel puțin conceptul ei. Deschid ochii. E scriitoarea indiană Arundhati Roy, răspunde întrebărilor despre destinul mediei, inechitatea vaccinurilor, autoritarismul guvernului etc. Nefertiti mă strânse de mână și îmi zise: „Oprește-te din vis căci vom ajunge în fața faraonului care iubește istoria civilizațiilor fiicei soarelui Terra.” Nu mă pot trezi căci nu mai văd scaieții de altă dată cu spini ca raza soarelui, azi după vaccin sunt tot mai geometrici. În prezența celor trei învățăcei, el, Faraonul mă întreabă:
„De unde vii?”
„Din secolul 21.”
„Dispariția conștiinței, revenirea la animal a speciei. Aveți nevoie de ajutor, de aceea Nefertiti te-a adus aici. Ia și măsoară, omule! Și îmi întinde un bulgare aprins. Ia și seamănă!”
Azi, media continuă, și datorită automatizării este una și aceeași pe întreg globul. Știrile adevărate și cele false sunt propagate în mod egal și retransmise de celelalte, așa zise „medii independente de principalele independente, tot dictate și reăascute printr-un mărăciniș, în alte medii independente” încât lumea nu mai e capabilă să desțelenească adevărul. Mass-media, pe întreg pământul este controlată și dictată de o singură minte care nu poate fi contrazisă. Nu ți se permite să vii cu un alt punct de vedere. Toți colegii mei care au încercat, sunt închiși, continuă ea și eu cad de acord că seamănă mult cu vremea noastră comunistă. Se aude un zgomot deasupra ferestrei mele. Îmi iau căștile de pe urechi și aștept. E liniște. Sub fereastra îmi sunt parcate mașinile. Nu e nimic. Continui cu Arundhati. Monopolul corporațiilor controlează și inundă piața cu o avalanșă de știri zilnic, încât mintea omului nu mai e capabilă să le analizeze, să le digere, să identifice adevărul. Toată această tehnică folosită să distragă de la manevrele lor secrete din dos. Iară se aude o bubuitură puternică deasupra ferestrei, pe acoperișul carportului. Cine să fie? O fi careva la furat, mă întreb că mai sunt unii sub dinastia celor care umblă noaptea pe stradă și deschid ușile mașinilor cu un remote control și își fură lucrurile din mașină. Am mai fost furat de vreo câteva ori. Dau perdeaua pe furiș și urmăresc. Nimic. Bă, ce naiba să fie. Aștept, aștept până mă plictisesc și trec din nou la tabletă. Nimeni nu știe care e planul lor și în ce direcție mergem și atunci te întrebi cum o minte sănătoasă poate naviga prin această furtună. Întreaga specie umană e confruntată de un inamic necunoscut care manipulează din umbră. Majoritatea posturilor de radio și televiziune, în special prezentatorii de știri au lucrat zi și noapte, precum șefii de echipă a grupurilor de teroriști, promovând intenționat știri false ca să instige tineretul la proteste și revolte și apoi să fie arestați. Nu mai pot. Iară zgomot afară. Mă ridic tiptil, iau lanterna și ies afară. Prin jur nu se vede nimic. Nimeni printre mașini. Ce să fie, cine să fie? Mă uit pe acoperișul carportului. Doi posumi. Mama și fiul sau fiica. Ce mai contează. Mama era pe acoperișul casei, la marginea streșinei care era la un metru înălțime de acoperișul mașinilor, iar ăsta mic sărise în sus de câteva ori și nu reușea să ajungă pe acoperiș. Atunci, mamă-sa s-a apucat cu mâinile de marginea acoperișului și s-a lăsat în jos spre pui cu coada-i lungă (avea în jur de 40 de centimetri) în așa fel încât micuțul s-a cățărat pe coadă, apoi pe trupul ei și a ajuns pe acoperiș. Asistam la un film DUMNEZEIESC. În acest timp mă privea pe mine jos pe pământ. Eu cu lanterna în ochii ei mari și roșii, ea își împinse puiul pe brațul de susținere al cablului electric care străbătea toată curtea din față, apoi strada până pe stâlpii rețelei de alimentare și iluminat al străzii. Puiul o lua pe linie, se opri de câteva ori, se uita la mine. Mama nu se mișca și îl lăsa să ajungă dincolo de șosea, apoi se urcă în viteză și-l ajunse din urmă, dispărând amândoi de-a lungul străzii pe cablul electric principal în căutare de noi copaci pentru hrană. Cu câteva zile înainte, noi am ciopârțit coroana copacilor mari din care se hrăneau ei din cauza furtunii mari care îi rupsese și ne pusese casa în pericol. Mama și fiul locuiesc în garajul din spatele casei de două generații. De când s-au închis fermele din cauza competiției marilor corporații, păsările și animalele s-au retras către casele din oraș după hrană. Au început să rupă plasele care acoperă pomii fructiferi de nu mai ai nicio șansă să le culegi nici măcar în pârg. Unora le consumă și frunzele de se usucă. Noi, oamenii nu ne distrugem doar pe noi, dar le-am făcut viața mizerabilă și celorlalte specii. Am prezentat fenomene și lucruri în societate prin media colaborând iresponsabili pentru care ar trebui să fim arestați și duși în fața justiției, continuă Arundati.
În urma acestor acțiuni, nimeni nu mai are curajul să tragă la răspundere sau să dezbată idei noi sau opuse, să facă propuneri de frică să nu fie arestați sau închiși. Toate instituțiile sunt infiltrate de agenții lor. S-a planificat această pandemie, parcă intenționat ca să ne dezbrace de toate normele umane, etice și divine învățate și moștenite până acum pentru a intra în noua ordine mondială, o nouă societate începând civilizația de la zero.
Noi ca suflete și conștiințe suntem diferiți și suntem pregătiți și dotați cu idei și viziuni diferite pe care dorim să le punem în practică, (să ne trăim visul) însă maleficul din umbră ne nivelează pe toți fără milă. Politicienii au învățat atât de bine, au perfecționat cu abilitate limbajul manipulării încât orice s-ar dezbate e îmbârligat atât de frumos și bine încât toți plecăm acasă împăcați fără să se întâmple nimic. Adică, nici o schimbare sau îndreptare a vieții. Ne furăm căciula în continuare.
Ecologia este distrusă și cu ea noi și întreaga familie de viețuitoare datorită lăcomiei și nepăsării unor oameni bolnavi care ar trebui ajutați, internați, amendați, arestați și duși în fața tribunalelor lumii pentru îndreptare.
Dacă am lucra împreună și am colabora, am îndestula întreaga planetă cu resurse aflate din abundență în sistemul nostru solar. În loc să aruncăm banii în extravaganțe meschine i-am chibzui în a ne gospodări viața pe pământ.
Știu, domnule din umbră că e mai ușor să-i dai în cap celui din față și să-i furi portofelul, însă mult mai câștigat ai fi dacă l-ai bate pe umăr și ați dezvolta o colaborare împreună. Fiecare ar trăi două vieți cu iubire frățească și binecuvântare. Altcum, cămașa de forță ți-e destinul! Strămoșii s-or ridica și condamna.
„Dormi”, îmi soptește Nefertiti.

Ben Todică

Vasilica Grigoraș: VASILE VASILACHI – TRĂITOR ÎNTRU ÎNȚELEPCIUNEA DOMNULUI

VASILE VASILACHI – TRĂITOR
ÎNTRU ÎNȚELEPCIUNEA DOMNULUI
(29 ianuarie 1909 – 6 ianuarie 2003)
Sapte ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Arhimandrit Mitrofor dr. Vasile  Vasilachi CrestinOrtodox.ro
Arhimandrit mitrofor vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, preot, teolog și istoric al culturii române, Vasile Vasilachi, spunea adesea: „Regiunea Fălciu a dat oameni importanți”. Într-adevăr așa este, iar printre aceștia se numără la loc de cinste, născându-se la 29 ianuarie 1909 în satul Idrici, comuna Roşieşti, judeţul Vaslui, în familia protoiereului Gheorghe Vasilachi şi al presbiterei Aglaia.
În familia părintelui Gheorghe au fost cinci copii dintre care trei fii au îmbrăcat haina preoțească. Toți cei trei frați au făcut închisoare pe vremea comunismului din motive politice. Primul frate, Mihail, s-a stins din viață la puțin timp după ce a ieșit din închisoarea Gherla. Celălalt frate, arhimandritul mitrofor Haralambie, stareț al Mănăstirii Cernica din București și al Mănăstirii Neamț a murit în 1962 în închisoarea Gherla. În detenție este operat de stomac, fiind de-a dreptul „ciopârțit”, (după cum povestește preotul Vasile) ceea ce îi aduce sfârșitul. Abia în 1970, osemintele i-au fost aduse și reînhumate de către credincioși în cimitirul Mănăstirii Cernica.
Părintele Vasile a urmat cursurile Seminarului din Huşi şi Socola, Iaşi (1921-1929), apoi a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1929-1933), unde a manifestat un deosebit interes faţă de cursurile de istorie şi literatură ale lui Nicolae Iorga, mărturisind adesea: „am mare plăcere să vorbesc despre istoria neamului meu”. A studiat şi la Universitatea din Chişinău, unde a obţinut doctoratul în 1938.
La 26 de ani se călugăreşte la Mănăstirea Neamţ (6 septembrie 1936), timp în care este diacon şi preot la Catedrala mitropolitană din Iaşi şi director al Cancelariei eparhiale (1936-1940). Din 1940 până în 1944 este secretar patriarhal, arhimandrit, predicator la catedrala patriarhală, un timp redactor al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Războiul îl prinde stareţ la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1944-1948). A lucrat zi şi noapte, „pe vreme de crunt şi nedrept război, în sărăcie şi tristeţe”, să refacă mănăstirea. A înfiinţat o editură, a organizat cu bibliotecă încăpătoare, a zidit cuptor pentru ceramică, a organizat conferinţe, a sprijinit promovarea talentelor printre enoriaşi, acordând premii an de an. Printre preocupările sale, s-a aflat și grija pentru copiii săraci pe care i-a ajutat şi pentru fetele cuminţi, cărora le-a oferit zestre. „N-am miluit de la mănăstire, că nu avea, nici de la Patriarhie, ci din ceea ce mila şi binecuvântarea exemplului său ne-a dat Părintele Antim Ivireanu, ctitorul ei nemuritor.”
După alegerea Patriarhului Iustinian, la presiunile celor ce deţineau puterea politică, părintele Vasile Vasilachi a fost îndepărtat de la Catedrală şi din stăreţie, pe motiv că face parte din cercul religios „Rugul aprins”. Fratelui său, arhimandritul mitrofor Haralambie i se întâmplă acelaşi lucru. Amândoi sunt expediați prin alte locașuri de cult din ţară. Părintele Vasile merge la Mănăstirea Neamţ, apoi la Mănăstirea Moisei din Maramureş, la Horaiţa şi la Secu şi, în cele din urmă, la Schitul Pocrov. Nu crâcneşte şi îl slujeşte credincios pe Cel de Sus, dar încercările nu se opresc aici. În 1959, amândoi fraţii sunt scoşi din călugărie şi preoţie, fiind trimişi cu domiciliu forţat în satul natal. Puţin timp după aceea este condamnat la opt ani de închisoare, la Gherla, fiind amnistiat abia în 1964. Se îndreaptă către fraţii de credinţă şi preoţie, dar patriarhul nu-l poate primi şi nici mitropolitul Iustin de la Iaşi. În cele din urmă, episcopul Teofil îl cheamă în Ardeal la parohia din satul Bobâlna, judeţul Cluj, fiind numit preot (1964–1969) și face ascultare cu bucurie și dăruire.
Era prigonit din loc în loc în ţara lui, însă alţii, aflaţi la mare depărtare de România, îl doreau alături. Episcopul Victorin al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada avea nevoie de mai mulţi preoţi şi roagă Patriarhia Română să-i trimită din ţară. Face o listă de solicitări pe care trecuse şi numele Părintelui Vasilachi. „Asta se întâmpla pe vremea comuniştilor, în anul 1968”, spunea părintele. Patriarhul Iustinian pune pe lista primită o rezoluţie clară: „Aprobăm pe toţi cei solicitaţi, nu dăm însă binecuvântarea arhimandritului Vasilachi”. Dar cei de peste ocean se străduiesc şi obţin în cele din urmă chemarea. Când s-a prezentat la cancelaria Patriarhiei, episcopul Antim Nica l-a întâmpinat cu mâinile ridicate către cer, spunându-i următoarele cuvinte: „Cum se face că tu, neaprobat, pleci cel dintâi dintre cei aprobaţi?”
La 8 aprilie 1969 a plecat în America, cu binecuvântarea venerabilului său tată, protoiereu Gheorghe Vasilachi, care i-a spus: „Du-te, dar acolo să faci lucrul Domnului, iar mie să-mi trimiţi veşti bune”. A lucrat, mai întâi, împreună cu episcopul Victorin pentru autonomia Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada faţă de Patriarhia de la Bucureşti, independenţa acesteia obţinând-o abia în anul 1974. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, la 12 decembrie 1974, ridicarea episcopiei la rang de arhiepiscopie, cu toate drepturile autonome de conducere. Munca aceasta nu l-a îndepărtat însă de la îndatoririle sale duhovniceşti. A fost preot la parohia din St. Michael, din Southbridge, Masschusetts (1969-1977), unde a slujit ani de zile la „o vrednică comunitate de macedoneni care zidiseră o biserică frumoasă, căreia îi alăturaseră un apartament parohial”. A ţinut conferinţe, săptămânal le vorbea la televiziune bolnavilor din spital, a colaborat cu ziarul local şi a dat lecţii de religie copiilor. Este cel care a înfiinţat în cadrul parohiei muzeul „Alexandru Machedon” şi, pentru toată râvna sa, guvernul statului Massachusetts i-a acordat o diplomă de onoare.
În 1973, arhiepiscopul Victorin îl numeşte vicar al arhiepiscopiei şi apoi îl transferă la reşedinţa eparhială din Detroit-Michigan (1977-1979), dându-i însărcinarea să se ocupe de tipărituri. În vremea aceea părintele Vasile înfiinţează Colecţia teologică „The World of life”, (Cuvântul vieţii), colecţie în care apar cărţi de cultură şi spiritualitate ortodoxă română în limbile engleză şi română. În aceeaşi perioadă ţine conferinţe la radio, adună românii laolaltă şi îi ajută să păstreze nestinsă flacăra ortodoxiei. Peste tot unde merge, pentru că de la Detroit pleacă la parohia „Pogorârea Sfântului Duh” din Windsor-Ontario, în Canada (1979-1984), părintele Vasile face muncă de misionar. În Canada activează mişcarea duhovnicească de studii biblice cu adulţii şi lecţii de religie la şcoală cu copii.
Abia în 1984, la 75 de ani, se reîntoarce în Statele Unite ale Americii, ca preot la Parohia „Sfântul Nicolae” din New York. În ciuda vârstei, harul sfânt îi dădea parcă o tinereţe veşnică. Misiunea sa era să-i înveţe pe români cum se păstrează credinţa şi să clădească locuri unde creştinii ortodocşi să-l afle pe Domnul. Cu ajutorul creştinilor din Queens cumpără un loc pentru biserică şi începe să-l înzestreze cu cele necesare. Lucrarea, realizată în şase ani, costă 85 000 de dolari, suma strânsă de „bunii creştini români din zonă”. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Victorin a sfinţit biserica la 9 decembrie 1984 şi de atunci revenea mereu aici cu daruri apostolice şi cu dragoste părintească faţă de credincioşii acestei parohii.
Pe teritoriul statului New York, părintele Vasile construieşte Mănăstirea „Sfântul Dumitru”, care apare ca o oază de lumină duhovnicească, chemând pe toţi la rugăciune, comuniune şi împărtăşire cu Dumnezeu. Mănăstirea este zidită pe proprietatea din Mount Hope, a lui Dumitru Minciu, originar din Tulcea, care lasă prin testament toată averea sa Parohiei „Sf. Nicolae” din New York. Aceasta este încununată de binecuvântarea şi dorinţa părintelui său duhovnic, arhimandrit Vasile Vasilachi, de a face o mănăstire românească. Formalităţile pentru donaţie durează zece ani, abia în anul 2001, prin hotărâre judecătorească, casa şi pământul, iar mai târziu şi suma de 20.000 $ revin Parohiei „Sf. Nicolae” din New York. În timp are loc o transformare radicală a casei, se amenajează un paraclis cu hramul „Sf. Dimitrie Basarabov”, o trapeză, o bibliotecă şi chilii pentru călugări. La sfârşitul acestor lucrări, pentru prima data, la 27 octombrie 2001 se sfințește aghiazma şi se săvârșește sfânta liturghie. În anul 2003, în incinta mănăstirii s-a amenajat şi o cameră memorială a arhimandritului mitrofor vicar dr. Vasile Vasilachi. De pe data de 9 iulie 2006, Mănăstirea „Sf. Dumitru” devine şi reşedinţa temporară a noului episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada – P.S. Ioan Cassian de Vicina. Părintele Vasile Vasilachi este autorul a circa 50 de lucrări teologice, memorii în limbile română şi engleză, dintre care amintim: „Lauda Moldovei, Sfânta Paraschiva, Predica în Evul mediu”, Iaşi, 1938; „Biblia în ortodoxie”, Mănăstirea Neamţ 1939; „Un binefăcător: monahul Ilarion Radu”, Mănăstirea Neamţ, 1940; „Iosif Nanescu strălucit mitropolit al Moldovei”, Mănăstirea Neamţ, 1940; „Mitropolitul Veniamin Costachi”, Mănăstirea Neamţ, 1941; „Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov”, Bucureşti, 1941; „Pentru ce suntem ortodocşi”, Bucureşti, 1943, 1989; „Vasian de la Pocrov, Doctorie sufletească pentru toate durerile”, Bucureşti, 1946; „Maica Domnului, Prooroci, Apostoli, Evanghelişti, Sfinţi filosofi, Mari duhovnici, Martiri, Sfânta Paraschiva şi Sfânta Filofteia; Jesus Christ throught the Ages” New York, 1973; „We Belong to Christ”, Detroit, 1980; „Another World: Memories from Comunist Prisons”, 1987; „The Supremacy of God-All in My Theology and Collection from the Word of Life”, 1991; „Întreita iubire: de Dumnezeu, Biserică şi Neam”, New York, 1991; „Sub acoperământul veşniciei”, New York, 1995 ş.a. În perioada cât a slujit la Catedrala partriarhală, slujbele şi cele aproximativ 400 de predici au fost transmise la radio. Acestea au fost adunate în volume, dintre care amintim: „Dumnezeu este lumina”, predici Mănăstirea Neamţ, 1939 (353 p); „Pe căile Domnului”, predici rostite la radio, Bucureşti, 1942 (333 p); „Duminicile primăverii”, predici rostite în Sfânta Patriarhie şi transmise prin radio, Bucureşti, 1943 (125 p); „Cerurile grăiesc”, zece predici la Psalmul 18, Bucureşti, 1943 (85 p); „Prietenii lui Dumnezeu: Sfinţii”, predici, Bucureşti, 1947 (320 p) ş.a.
A rămas un mare patriot, un remarcabil om de cultură şi teolog cu spirit înnoitor. În cartea de memorii şi mărturisiri „De la Antim la Pocrov”, Detroit, Michigan, 1984, părintele Vasile Vasilachi vorbeşte şi despre Huşi. Rămas sufleteşte legat de locurile moldave, „huşean, după revoluţie a trimis, împreună cu enoriaşii români ai Bisericii Sf. Dumitru din New York, ajutoare materiale în oraşul natal”. Cu veselie spunea adesea: „Noi, oamenii, rând pe rând venim și plecăm din aceste dimensiuni terestre ale timpului și spațiului fizic fără să știm nici începutul, nici sfârșitul, nici anul, nici ziua. Ceea ce ni se cere este să trăim cu Dumnezeu, după eterna Sa înțelepciune.” Și, astfel a trăit întreaga viață.
Părintele arhimandrit mitrofor dr. Vasile Vasilachi, vicarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada şi preot paroh la biserica „Sfântul Nicolae” din New York a plecat la Domnul la 6 ianuarie 2003. Deşi în vârstă de 93 de ani, se afla în acea zi în vizită pastorală, cu prilejul marii sărbători creştine a Botezului Domnului. Slujba prohodirii şi înmormântarea au avut loc joi, 9 ianuarie, la New York, şi au fost oficiate de I.P.S. dr. Nicolae Condrea, titularul Arhiepiscopiei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.
Zece ani mai târziu, dorința sa de a fi înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o este îndeplinită. Părintele se odihnește în locul unde și-a dorit atât de mult să ctitorească o mănăstire românească.

Vasilica Grigoraș

Valențiu Liviu Mihalcia – BĂTRÂNUL

Stau pe un fotoliu de rafie și savurez cafeaua; alături e o măsuță.
E locul din grădină în care îmi place să observ fiecare schimbare de anotimp.
Și de data aceasta toamna nu se dezminte!
E un amalgam al culorilor, al nuanțelor.
Ceașca de cafea s-a golit pe neobservate și dau impuls gândului ce a pus stăpânire pe mine.
Ținta e parcul!
Douăzeci de minute și sunt deja în fața parcului.
Am găsit și loc de parcare, doar două autoturisme erau acolo!
Liniște și pace, cu atât mai mult! îmi spun în sinea mea.
Aleea de la intrarea principală mi se așterne dinainte.
Cincizeci de metri și am ajuns în zona cu ronduri de plante pe centru și bănci de lemn pe marginile laterale.
În spatele băncilor se află copacii, străbătuți pe alocuri cu mici alei și alte bănci ascunse printre ei.
Nici urmă de oameni, nu e nimeni care să se plimbe la acel moment și să profite de vremea frumoasă de toamnă!
Curios!
Doar trei maidanezi se hârjonesc într-un luminiș.
Caut cu privirea o bancă anume.
E una care mi-a atras atenția de la bun început.
Cu pași liniștiți mă îndrep către ea, oricum nu are cine să o ocupe.
Ajuns în dreptul băncii mă așez ușor, cu grijă, să nu deranjez parcă prin prezența mea acel colț de lume.
Trag aer în piept.
Mulțumire, liniște, pace.
Imaginea toamnei e perfectă, tonurile de culoare ce se așează în tabloul copacilor, trandafirii de pe centru, ce sunt plini de flori și la acest moment, nicio adiere de vânt și soarele este exact în poziția în care reușește să mângâie colțul de parc în care mă aflu.
Închid ochii, fericit de momentul ce mi se oferă, vreau să îl memorez cât mai bine.
Nu-mi dau seama cât am stat în această stare, mi s-a părut că aproape nici nu mai respiram.
Încet, deschid ochii, soarele e complet în fața mea și printre gene imi apare din nou conturul imaginii de toamnă, imagine ce mi se oferă total și numai mie, în acel moment.
Mă îmbib de această priveliște și privirea-mi se mută spre partea stângă a băncii.
Un bătrânel cu pălărie și un pardesiu subțire luase loc exact pe aceeași bancă.
Un zâmbet cald și o înclinare a capului m-au întâmpinat în momentul în care privirile noastre s-au întâlnit.
I-am răspuns printr-o ușoară înclinare a capului.
În același moment străbate din mine și întrebarea, căreia totuși nu i-am dat voie să iasă afară: – Din atâtea bănci libere, tocmai pe asta a ales-o să stea și el?!
Întrebarea a rămas doar în mintea mea și nu i-am mai dat nicio atenție.
Eram prea scufundat în fericirea momentului și voiam într-adevăr să respir o atmosferă în ton cu ceea ce oferea acea frumoasă zi de toamnă.
Liniștea a fost străbătută de o întrebare aruncată de către partenerul de bancă.
Fără nicio introducere, fără niciun prolog, pur și simplu rostogiltă prin aerul ce ne despărțea.
Vă rog, dacă ar fi să facem un exercițiu imaginar, care ar fi imaginea dvs. de țară ideală?
Acum, chiar că m-a rupt din reverie. Cum?! Despre ce e vorba?!, întreb nedumerit în sinea mea.
Din transa în care mă aflam, nimeresc total pe nepregătite direct în mijlocul unui extemporal.
– Cum ați vedea dvs., cum v-ați imagina țara ideală?!, revine bătrânelul cu întrebarea.
Stau puțin, îmi mușc buza de jos, închid ochii și am o ușoară strângere a pumnilor.
Bătrânul a sesizat gesturile mele, care au spus mai mult decat o duzină de cuvinte.
Îmi cer scuze, v-am trezit din starea dvs. de visare, erați plecat parcă într-o altă lume. Recunosc, fără niciun motiv anume m-am oprit din plimbare. Și am luat loc la capătul celălalt al bancii pe care vă aflați dvs., chiar dacă nu simțeam deloc nevoia să fac o pauză. Îmi cer scuze pentru deranj! Întrebarea mă urmărește de mult timp și totuși nu am găsit un răspuns care să fie ceea ce aș fi vrut să fie.
A dat să se ridice, dar atunci am intervenit eu.
Nu, vă rog, nu plecați! Eu îmi cer scuze! Și dacă totuși ați venit cu această întrebare, o să încerc să vă răspund cum înțeleg eu o țară ideală.
Și mi-am început pledoaria:
În tot acest exercițiu de imaginație, consider că elementul cel mai important, chiar definitoriu este poporul, totalitatea locuitorilor acelui spațiu delimitat, acea mare comunitate ce reprezintă unitatea în ceea ce privește limba, tradițiile.
Și acum, o să mă întorc puțin la începuturile lumii, la primii oameni de pe pământ, care au fost Adam și Eva, bărbat și femeie.
Din Scripturi știm că Dumnezeu a creat Pământul, cu tot ceea ce este pe el, tot El a creat cerul, apele, ziua și noaptea.
Și le-a binecuvântat pe toate, iar oamenilor le-a zis să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să-l supună.
Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.
Și l-a luat Dumnezeu pe omul ce îl făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden.
Acum am să forțez puțin exercițiul de imaginație, deoarece în opinia mea, o țară ideală este una care seamănă în construcție conceptuală, spirituală cu cea dinaintea păcatului adamic, în care toate erau bune foarte.
După cădere, după ce s-a scurs multă vreme pe fața acestui pământ și omul în calea sa, a ajuns să aibă o viață încărcată mai mult de rele decât de bune, tot Dumnezeu a considerat că omul are nevoie de un set de reguli universale de conduită pentru a sfârâma răul și a dat Tablele Legii cu cele zece porunci, care nu reprezintă altceva decât codul de comportament al oamenilor pentru a alcătui o comunitate, un popor, o țară în sensul ideal al înțelepciunii divine.
Și acum, revenind la întrebare, consider că doar în acest mod se poate gândi, proiecta, făuri, clădi, dezvolta și perpetua o țară adevărată și bună cu un popor frumos și bun, binecuvântat de Dumnezeu, cu toate în bună înțelegere, în bună rânduială, în bună pace, în bună așezare.
Bineînțeles că în acea țară locuitorii ei vor avea drepturi, vor avea libertăți, vor fi legi bune, vor fi instituții ale statului care vor lucra numai pentru binele general al oamenilor, vor fi conducători buni, vor fi oameni harnici, vor fi oameni desăvârșiți în ale profesiei.
Și ceea ce este foarte important, chiar esențial, este ca toate acestea, chiar dacă nu ar fi fost scrise în tratate, convenții, pacte, coduri, legi omenești, vor fi respectate, vor fi efectiv aplicate, fără o intervenție, o constrângere din partea altcuiva, decât a conștiinței fiecăruia, ca om ce a fost făurit după chipul și asemănarea lui Dzeu și nu poate fi altfel decât bun și drept, un adept al păcii și al luminii.
Viziunea mea de țară ideală continua, uitasem complet de motivul venirii mele în parc, se ștersese cu totul din mintea mea, eram cu totul implicat în procesul de edificare a unei asemenea țări, aveam senzația că particip efectiv ca și cum aș fi avut vreo putere în acest sens, eram transpus cu totul în ideea de imagina, proiecta, construi o țară ideală.
Ideea mă furase cu totul, mă cotropise, mă subjugase, era parcă singurul lucru care conta pentru mine la acel moment.
Și în toată această expunere euforică, m-am oprit brusc.
Oare omul ăla mă mai ascultă?! Oare ce reacție are?! Oare o fi plecat?! Oare râde de mine?! Sau m-a lăsat să vorbesc singur ca prostul?!
Am deschis ochii brusc și m-am uitat în stânga mea.
Nu plecase. Era acolo. Mă ascultase. Dădea din cap, un zâmbet și o mulțumire îi inunda toată ființa.
Am avut dreptate! Nu m-am oprit degeaba!, a zis el, după câteva momente.
Pur și simplu doar mă uitam la el, fără să scot vreo silabă. Avea omul acela o fericire pe față de parcă ar fi descoperit ceva ce căuta demult, un lucru pe care îl căuta și nu mai avea nicio speranță să îl găsească.
Cu un aer simplu, s-a ridicat de pe bancă, a ridicat pălăria cu mâna dreaptă și cu o ușoară înclinare a capului m-a salutat.
A plecat, așa cum apăruse, în liniște și pace!
Din nou, singur pe banca mea!
De prin toate ungherele, parcul a început să se animeze. Perechi, oameni singuri, grupuri, la plimbare cu copii, cu căței în lesă.
Murmurul vocilor a urcat în intensitate până a spart plafonul de liniște de până acum și s-a suprapus noii imagini a parcului.
Am mai stat puțin, curios să absorb și noua postură a celor ce mă înconjoară.
Se schimbase tonul sunetelor, dar am observat că îmi făcea chiar plăcere acea forfotă, gălăgie necesară și de bun simț.
Da!
Cred că abia acum tabloul era complet!
M-am ridicat și m-am dus către mașină, ca să iau drumul către casă.
O nedumerire nu-mi da pace!
Cine era de fapt bătrânelul?!
Și de unde a apărut?!
Și cum de în momentul în care acesta s-a depărtat de bancă a și dispărut?!
Și apoi, ca din pământ au apărut atâția oameni, pur și simplu din senin!
Între timp am ajuns acasă, am lăsat undeva în spate lumea de afară, nedumeririle și întrebările apărute.
Masa și fotoliul mă așteptau în grădină.
Am luat o carte din bibliotecă și am început să o răsfoiesc.
Și privirea mi s-a oprit pe câteva cuvinte înțelepte spuse cândva, demult, de un filozof: „Dacă dragostea ar stăpâni pe pământ, legile ar fi neimportante.“

Valențiu Liviu Mihalcia
Otopeni, 14 decembrie 2021