Vasilica Grigoraș: COLȚII PĂCATELOR

COLȚII PĂCATELOR

Sub pașii ispitelor

care ne înconjoară

ca un roi de viespi

se zbate ecoul

behăitului de turmă

îndreptat fățarnic

spre fântâna dorințelor dezmățate

din adâncul rărunchilor.

Plini de nevolnicie

colții vicleni ai păcatelor

în geamătul turbulent

al unor rânjete sarcastice

scoase pe tarabă la mezat

rumegă doar venin și ură

răspândind prin lume

neliniști grotești.

Patimile adevărate ființe insipide

hrăpărețe prin atitudine

oferă omului

văduv de vigilența

vieții în Hristos

un destin funest.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi în aer liber

Vasilica Grigoraș: ARTA COMUNICĂRII PRIN AUTOGRAF ȘI DEDICAȚIE

A comunica înseamnă a da de știre, a transmite o înștiințare, o veste, a  stabili un raport, o relație, o legătură cu cineva. Prin comunicarea între oameni are loc un transfer de gânduri și mesaje, idei și cunoștințe între două persoane, între o persoană și un grup, între două grupuri. Cel care comunică este numit emițător, cel care primește este receptorul, iar în timpul comunicării ambii trebuie să fie pe aceeași lungime de undă.

          Istoria comunicării cunoaște trei etape: orală, care presupune suprasolicitarea auzului în detrimentul celorlalte simțuri, specific omului primitiv; vizuală determinată de inventarea alfabetului și scrisului și etapa auditiv-vizuală, care începe cu descoperirea tiparului și se dezvoltă prin explozia mijloacelor de comunicare electronice, corespunzătoare epocii actuale. Îmbină și restabilește echilibrul și armonia între simțuri.

Ultimii ani se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă a tehnologiilor computerizate în toate sferele de activitate. Are loc o invazie de noi forme și tipuri de produse informaționale și publicații electronice. Ca atare, se pare că  scrisul de mână este pe cale de dispariție. Pana, condeiul, tocul, stiloul, pixul… sunt înlocuite treptat de tastatură. Scriem tot mai rar de mână pentru că suntem la un click distanță de informație.

Mi-am propus să abordez pe scurt comunicarea prin carte în zilele noastre deoarece, din fericire, există și vor exista în continuare publicații manuscrise sau tipărite tradițional, cărțile, care exprimă culturi specifice tuturor popoarelor și în același timp cultura universală. Dezvoltarea tehnicii are marele avantaj că prin canale publicitare și rețele de socializare suntem la curent cu ceea ce se publică într-un domeniu sau altul. Această interfață a difuzării editărilor de publicații este la îndemâna oricui.

          În fiecare carte se acumulează simțirea și gândirea creatorilor, care dăinuie peste veacuri. Valoarea cărților, atât din colecțiile particulare, cât și din biblioteci, sporește prin însemnările manuscrise ale celor care au contribuit la apariția acestora, adică prin autografe și dedicații, întâlnite din vechime. La unii autori greci se regăsesc cuvintele idiograf – scriitură proprie, dar și chirograf – scriitură de mână. Pentru prima dată, se pare că, vocabula autograf a fost folosită de Suetoniu. În literatura biblică întâlnim adeseori raportări la scriituri proprii, scriituri de mână, autografe. Vechile popoare: egiptene, chineze, japoneze… au venerat scrisul de mână.

          Micul dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986  și Dicționarul enciclopedic, Chișinău, 2003 definesc autograful (fr. autographe) ca fiind „semnătură, document, text scris chiar de mâna autorului”. În ceea ce scrie autorul pe cartea dăruită se regăsește, pe de o parte, un manuscris autentic al autorului, pe de altă parte, o semnătură de mână. Când se spune „autograf” astăzi, înseamnă exact cel de-al doilea sens al cuvântului. Sunt prețuite semnăturile lor de mână, sunt chiar și oameni care colecționează autografe, așa zișii vânători de autografe celebre. Cu toate acestea, dacă textul manuscris nu este doar o semnătură, ci și un text dedicat cuiva, atunci, după unii autori, în acest caz, este un „inscript”. Gândul mă duce la ceea ce spunea Perspessicius deosebit de frumos: „Raportat la scrisul de mână tiparul este cam ceea ce față de modelul viu, este fotografia (…) Singur scrisul de mână – fie în chirilica cea mai geometrică, fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viață, tot așa cum se face simțită peregrinarea sângelui și în mâna cea mai străvezie.”

Dedicațiile cumulează o „colecție” de gânduri, idei, raționamente și judecăți de valoare, sentimente și emoții, îndemnuri și pilde așternute pe pagina de gardă ori pagina de titlu a cărții de personalități care au anumite responsabilități intelectuale în crearea și apariția unor publicații, în primul rând,  autorul, dar și traducător, editor, prefațator etc. Acestea exprimă considerația și admirația față de bibliotecă, slujitorii bibliotecii, față de cititorii ei consecvenți și chiar față de potențialii cititori pentru a fi atrași spre lectură. Prin dedicațiile oferite, semnatarii acestora dovedesc o explozie de inteligență, forță creatoare, dar și afinitate și devotament față de cuvântul scris și cei cărora se adresează.

Cartea unește, nu dezbină. Cu atât mai mult dacă este însoțită de amprenta personală a autorului prin acordarea de autografe. Inscripțiile de pe cărți cuprind în sine informații multiple. Cu toate acestea nu constituie o temă teoretică studiată în profunzime, ci captează extrem rar atenția cercetătorilor ca gen literar deosebit, cu propria poetică, valoare, stare și norme. Printr-o cercetare a autografelor se pot realiza eseuri bibliofile, articole introductive pentru noi publicații. Astfel de lucrări sunt foarte interesante, fiind impregnate cu multă afecțiune și respect pentru carte, în general, și pentru marii creatori de literatură. Pe de altă parte, inscripțiile sunt deosebit de valoroase pentru persoanele cărora le sunt dedicate. Ele oferă detalii suplimentare despre viața unui anumit scriitor și pot deveni adesea un punct de plecare pentru înțelegerea legăturilor culturale dintre autor și primitor, pot evalua acest sistem de relații și pot reveni iar și iar asupra cărților pentru relectură și studiu. Acordarea de autograf și dedicații este o formă de comunicare care aduce un plus de valoare relației dintre emițător și receptor. Ne aduc aminte de timpul, locul, atmosfera întâlnirii cu autorul acestora, starea de spirit, de contextul vederii ori revederii, tema abordată la activitatea respectivă, subiectele dezbătute atunci sau ulterior, trăirile momentului, încărcătura emoțională… Însemnările manuscrise pot fi puncte de plecare spre legarea unor prietenii durabile, bazate pe admirație și respect. Creează stări pozitive, în care lumea e mai frumoasă, pentru că, nu-i așa, când primești un asemenea dar este o bucurie și o invitație elegantă la lectură și „Nu poți deschide o carte și să nu înveți ceva”. (Confucius)

A fost o mare bucurie pentru mine să cercetez și să descopăr în  colecțiile Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui un număr considerabil de volume cu autografe și/sau însemnări manuscrise ale unor personalități remarcabile din cultura, literatura, arta, spiritualitatea românească și alte domenii ale cunoașterii umane. Colecția a sporit de la an la an prin grija bibliotecarelor care au știut să adune și să păstreze bunuri de o valoare inestimabilă. Întâmplarea fericită face ca la activitățile organizate de biblioteca vasluiană să participe somități ale culturii, literaturii, artei, științei… fie să treacă pentru foarte puțin timp sau numai cu gândul ori cu inima și au consemnat momentul pentru a fi păstrat întru veșnicie. Amintim cu deosebit respect și admirație câteva din marile nume: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eugen Simion, Ovidiu Drimba, Alexandru Piru, Marin Preda, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Constanțin Țoiu, Costache Olăreanu, Fănuș Neagu,  Alexandru Balaci, Șerban Cioculescu, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Valentin Silvestru, Ștefan Cazimir, Constanța Buzea, Constantin Ciopraga, Dumitru V. Marin, Theodor Codreanu, Alexandru Mironov, Elisabeta Polihromiade…

Raftul cărților cu  autograf și dedicație simbolizează inima bibliotecii; ascultând-o (citind cărțile) vei descoperi pulsațiile și vibrațiile unor personaje vii, active care au trudit în via creației cu răbdare și determinare, indiferent de vreme și vremuri. Autorii cărților sunt cu adevărat eroii pozitivi, curajoși luptători în aria cuvântului. Cu siguranță cunosc „Sfatul zilei: Să muncești atât de mult încât, într-o zi, semnătura ta să se numească autograf.” (autor necunoscut) Așadar, sunt optimiști și plini de încredere că literatura bună va dăinui scriind și oferind semenilor stropi din căldura lor sufletească și făclii de  lumina care se degajă din lucrările lor. Inspirația autorilor primită prin har divin dăruită semenilor este un gest de generozitate și altruism, iar: „Dacă Isus Christos Și-ar face acum apariția, I s-ar cere un autograf și nimic mai mult.” (Lev Tolstoi)

Demersul de a realiza bibliografia cărților cu autograf și dedicații din biblioteca vasluiană a avut la bază dorința noastră, a slujitorilor cărții, ca aceste valori culturale să fie cunoscute de iubitorii de carte și lectură. Doar astfel asemenea instituții pot veni, cu siguranță, în întâmpinarea tuturor categoriilor de utilizatori, de la simplu cititor la cercetător. Fondul de carte cu dedicație și autograf reprezintă cartea de onoare a unei instituții, în care autorii și-au pus pecetea dragostei de carte și de cititori. Același lucru se poate spune și despre colecțiile particulare, de familie. Sunt deosebit de mândră și mai ales onorată de a avea în biblioteca personală cărți cu dedicație și autograf de la personalități de prestigiu din România, multe dintre cele care au trecut pragul Bibliotecii județene și au participat la diferite activități culturale: Ovidiu Drimba, Eugen Simion, Octavian Paler, Adrian Păunescu, George Anca, Dan Mănucă, Valentin Silvestru, Ștefan Cazimir, George Zarafu, Ion Hobana, Mircea Cărtărescu…

Menționez cu bucurie și faptul că am multe cărți cu dedicație și autograf de la prietenii și colegii din mediul online. Cu mare parte dintre ei nu ne cunoaștem personal, însă cărțile oferite reciproc ne-au apropiat pe plan literar și nu numai. Nu doresc să dau nume, lista ar fi prea lungă, iar printr-o selecție, aș nedreptăți pe unii dintre ei. Tuturor le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

În consemnarea acestor idei, în abordarea acestei tematici, bibliotecarul din mine și-a dat mâna cu autorul unor volume scrise și dăruite cu mult drag unor biblioteci publice, universitare, școlare, religioase și iubitorilor de lectură, cititorilor mei dragi și cu fericitul beneficiar al unor asemenea daruri.

Comunicarea prin autograf și dedicație este o artă, o relație biunivocă între cel care dăruiește și cel care primește. Autorul oferă cartea, provoacă plăcerea lecturii întregită de slovele înscrise de mână pe carte, iar cel ce primește cartea dăruiește apreciere, respect, dragoste… Toate aceste stări și însemne sunt incluse în sfera frumosului, și tot ceea ce este frumos, este artă veritabilă, iar „O casă fără cărți îmi pare un corp din care a zburat sufletul.” (Cicero)

Dragi autori, nu uitați să oferiți autograf și dedicație pe cărțile care ajung în biblioteci ori la cititori! Este un minunat gest de noblețe, dar și un îndemn atractiv pentru a fi consultate și citite. Dragi cititori, nu uitați să citiți și să apreciați la justa lor valoare cărțile primite și pe autorii acestora! Dragi bibliotecari, slujiți și iubiți cartea și pe cititori! Comunicați cu artă!

Vasilica Grigoraș – DINCOLO DE NORI, DRAGOSTE DE CUVÂNT

Norii plutesc în văzduh
năpădesc azurul armonic
plouă cu nemiluita
și-mi tulbură pacea cugetului.

Sub cerul biciuit de fulgere
resortul sensibilității tremură
trăsura inimii geme
și inspir cu putere vădită
vibrația dialogurilor celeste.

Apusul întunecat se destramă timid
stelele zvelte cu un aer binevoitor
îmi călăuzesc intenția
de a urca treptele interiorului
spre lumina divină
din adâncul înaltului.

Descopăr fascinanta
aură a cerului de borangic
emblemă iconică
a îmbrățișării seninului
brodat îngerește
în ghergheful trăirii
cu dragoste de Cuvânt.

(imagine internet)

Ar putea fi o caricatură cu 1 persoană

Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie

Georgeta PETRE: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș-  Eveniment poetic – Revista Logos și Agape

Poeta Vasilica Grigoraş este unul dintre cei mai conştiincioşi şi disciplinaţi arhitecţi ai versului, întâlnit de mine, până acum. Pe lângă harul primit, cred că asta se explică şi prin vasta experienţă acumulată printre cărţile Bibliotecii din Vaslui. Poeziile ei sunt bine şlefuite şi o consider un Brâncuş la începutul vieţii sale de artist, un Brâncuş al versului; citindu-l, îţi pătrunde direct în suflet şi se prelinge precum stropul de ploaie de-a lungul pielii catifelate de sub îmbrăcăminte şi absorbit de pământul însetat, ars şi crăpat de soarele dogoritor al vieţii.
Volumul “O corabie la timp potrivit” (Iaşi, Editura PIM, 2018) este un puternic sunet de clopot pentru salvarea celor care vor să mai obţină o rază de lumină spre pământul îndepărtat al grădinii promise prin poezie. Sunt primele trepte de abordare şi tratare a temei salvării necunoscătorului. Este colacul de salvare aruncat din arcă de fiica lui Noe, un Noe al poeziei.
Poeta deschide ferestre spre alte lumi tuturor genurilor de începători pentru a ne înnobila şi întregi. Toată viaţa, omul caută să se împlinească, să găsească răspuns la rezolvarea necunoaşteri. Doreşte obţinerea adevărului absolut. Autoarea oferă căi de rezolvare şi posibile răspunsuri întrebărilor noastre existenţiale, puse cu răbdare de oricare mărime ar fi ele.
Cartea este într-adevăr o corabie a lui Noe, pentru că ea conţine numeroase experienţe şi trăiri ale unei vieţi îndeajuns de bogate pentru a salva sufletele în căutare de ţărm, de refugiu de la neliniştile, frământările cauzate de valurile şi furtunile vremurilor. Vasilica este un Noe, care colecţionează suflete de orice vârstă şi sex pentru a le purta înspre cerul destinului lor.
Emoţiile omului vin ca stropii de ploaie de-a lungul vieţii şi te lovesc ca un potop în clipa grea şi aici e momentul când versul poetei îmbrăţişează, te învaţă să respiri. Pentru autoare, stropii de ploaie sunt „Stropi de dor” , şi acolo unde este „dor de dor / şi dor de zbor / dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”. Iubirea este ziditoare.
Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt ritm, sunt picăturile unei înţelepte călătorii prin oceanele pragurilor imperative şi hotărâtoare ale vieţii. Constată şi ne semnalează că „Trăim / visăm / iubim în treacăt / neglijăm sensuri şi rosturi / croşetăm scenarii închipuite / ignorăm / avertizări interioare / construim conştiincioşi / o carapace opacă / în care strivim clipe / şi ne trezim / mult prea târziu / anchilozaţi / de timpul fugar…”, dar ne îndeamnă: „Omule, Trăieşte Clipa!” (Carpe diem 2) Citindu-i versurile, eşti invitat la linişte, la cugetare, înţelegând mai uşor toate fenomenele, întâmplările…; astfel devii mai îngăduitor, mai iertător, mai iubitor, găsindu-ţi rostul vieţii, descoperind în el adevărul care ne poartă, ne învaţă să fim oameni.
Poeta e un pedagog desăvârşit, explicând prin cuvinte simple complexităţile vieţii, care ne năpădesc şi ne înlănţuie de-a lungul timpului. În fiecare cuvânt şi vers e multă energie şi forţă frăţească, părintească deosebite, ceea ce asigură şi acţionează precum colacul de salvare aruncat naufragiatului, calmându-te şi oferindu-ţi confort pe parcursul lecturii.
Versurile, bine finisate, sunt construite literar şi stilistic cu sensibilitate şi eleganţă faţă de vulgar şi violenţă, faţă de politică, cu respect pentru de religie şi semeni, pentru tradiţiile ancestrale, dar şi pentru ceea ce este modern, folosind metafora şi simbolurile metafizice…, în genere toate „sculele” oferite de tehnica scrierii literare.
Poeta Vasilica Grigoraş merită descoperită, înţeleasă şi însuşită ca meşter desăvârşit şi un deschizător de apetit spre poezie şi universul ei misterios, tămăduitor şi înălţător către divinul infinit al cunoaşterii. Ne mărturiseşte că putem accede spre această treaptă de spiritualitate doar prin credinţă şi rugăciune: „înzilită / norocită / de ani trăiesc / şi m-adăpostesc / în absida rugăciunii / aprinzând tăciunii / iar cu scântei / aţâţ focul torţei / spre-albastru cer / încercând să sper / dulce mântuire / din a Lui voire”. (Esenţa rugăciunii)
A început să publice cu multă reţinere şi timiditate, mai întâi în reviste locale şi internet, apoi în mici broşuri şi cărţi pentru copii, şi în ultimul timp în reviste prestigioase şi antologii. Iată că, acum, ne bucură cu primul său volum personal de poezie. Citindu-l, am descoperit că este un intens gânditor, rezolvator de enigme. Mai întâi „înrolându-se” în mişcarea haijinilor din România (RO KU), atrasă de spiritul poemelor de inspiraţie japoneză (haiku, senryu, tanka, haibun), stil greu de abordat prin concentrarea unui univers într-o picătură şi prin stabilirea unui echilibru optim de rezolvare a întrebării prin răspuns, într-adevăr stropi grei de ploaie, unde este nevoie de o corabie fortificată ca să rezişti grindinei, păşind spre afirmare pas cu pas, în stil Tibetan.
Am colaborat la cărţile mele, ea fiind un sfătuitor remarcabil în materie de profesie şi pot spune cu siguranţă că Noe s-ar urca în Corabia poetei Vasilica Grigoraş, o Corabie la timp potrivit pentru fiecare spre pământul poeziei cu cer senin.
O recomand,
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
13 aprilie, 2018

Vasilica Grigoraș: CÂND NINGE CU PETALE ROZ

Într-o binecuvântată zi de prier
din primele sclipiri ale zorilor
mirarea anotimpului cast
îmbracă roba franjelor de lumină.

Când corolele deschise
ale magnoliilor fragile
mult iubitoare de răsfăț
se leagănă copilărește
pe aripi blânde de zefir
ninge cu petale roz.

Cochetează tandru cu razele
astrului diurn și dimpreună
mângâie obrazul ridat al pământului
îmbrățișează iarba rourată
și-nmiresmează văzduhul.

Revelația proaspătă a zeului Nabu
și a soției Tashmit
mă dezmierdă meticulos
și mă transportă neașteptat
în împărăția magică a cuvântului.
Zâmbindu-mi mă conjugă
la prezent și viitor apoi
mă subjugă total și iremediabil.

Ar putea fi o imagine cu în aer liber şi copac

Ben Todică: Cum își bat joc americanii de la al doilea război încoace

Și dacă nu tac, îmi dau peste bot. Întreaga specie umană se preface că doarme și n-o poți trezi. Margaret Albright declara că merită să fie sacrificăți cinci sute de mii de copii pentru democrația americană, însă ce terorist e Asad pentru un copilaș pe țărmul Mării Adriatice abandonat de refugiați? Toată omenirea s-a trezit la un semnal să-i zdrobim pe sirieni, dar nici o atitudine împotriva lui Bush care îl răzbună pe tăticuțul său împotriva lui Sadam. Și-a hipnotizat generalul să mintă în adunarea Națiunilor Unite și și-a fascinat întreaga națiune să-l urmeze. Și nu numai pe el, ci și pe Clinton care, ca să scape de urgia sa sexuală a făcut Serbia praf. De fapt, ei au dezmembrat întegral Iugoslavia și această lipsă de orice etică a început de la Gorbaciov și Reagan, când la destrămarea blocului sovietic, americanii au ajuns la concluzia că ei nu mai au nevoie de morală și viață creștină. Că toate aceste drepturi umane în vest au fost funcționale doar ca să combată filozofia comunistă: uite și la noi sunt drepturi omenești.
Din momentul căderii zidului Berlinului, vestul s-a hotărât să distrugă toate instituțiile care împuterniceau omul la ei. Au distrus și sărăcit educația și au închis ori chiar au desființat toate instituțiile și asociațiiile de luptă ale populației. Poliția domestică a devenit militară pentru a supune populația. Media a fost încadrată în forțele de control militare și corporatiste și orice voce din opoziție a fost înăbușită sau declarată ilegală, de cele mai multe ori teroristă. Și astfel a fost instaurat FASCISMUL cu pufoaică de democrație.
America în goana ei după profit nu a neglijat doar populația planetei, dar și a propriilor cetățeni pentru că în speranța că vor deveni în curând stăpânii lumii fac de fapt același lucru pe care l-a făcut comunismul sovietelor, își sacrifică câteva generații din propriul popor. America e în decădere morală, financiară și culturală. Prin dezechilibrul nivelului de trai și financiar, ei au creat oportunități de furat și asuprit cetățeanul. Toate aceste stele financiare sunt de fapt ușițe de spălat și colectat tribut direct și indirect din buzunarele populației și a restului de milogi planetari numiți membri sau sponsori, desigur cuvântul sub acoperire e ALIAT.
Visul marilor căpcăuni din umbră de a popula spațiul și chiar sistemul solar prin evoluția tehnologică a posibilității de împlinire nu este alegerea unei conștiințe mature. Între ducerea la împlinire și atingerea altor lumi sunt necesare călătorii cu viteze de mii de ani lumină. Pentru a fi atinse, poate e nevoie de consumul energiei întregului nostru sistem solar. Deci, luați-vă gândul! Deveniți înțelepți și smeriți și dați șansă destinului speciei să descopere noi căi de a călători în univers sau în alte lumi paralele. Stăpâniți conștiința și îmblânziți-o și pe cea a lumilor infinit paralele. Literatura e prima treaptă, de fapt artele, toate instrumentele ei deschid căi spre împlinire. Suntem un puls de conștiință în această dimensiune. Ne aprindem când ne naștem, ardem intens, apoi licărim și ne stingem. La nemurire, eternitate se ajunge prin a învăța să călătorim prin conștient. Înțelegând aceste instrumente, daruri divine dezvăluim adevărul existenței, adevărul pe care s-a străduit Iisus să ni-l dăruie.
Știu că nu aveți răbdare să trăiți conștientul divin și vreți să rămâneți aici să vă destrăbălați și astfel să înfrânați evoluția sufletului și să sacrificați întreaga evoluție a vieții și existenței de pe pământ. E greu să înveți să iubești vibrația CUVÂNTULUI „A FI”. M-ați dezamăgit, nu doar pe mine dar și pe toți oamenii de bună credință.
Vă întreb: Bush, Clinton, Obama, Trump, Biden, etc., CĂ AȚI AJUNS ACUM LA SFÂRȘITUL VIEȚII: SE MERITĂ? S-A MERITAT? să treceți prin această lume fără ca s-o simțiți??? Ați trăit cu toții orgoliul altora injectat vouă. Ați ars o viață degeaba și pe lângă voi miliarde de oameni păcăliți. Am crezut în voi.

Ben Todică

Vasilica Grigoraș: BOALA HOȚIEI ÎN STATUL FĂRĂ CÂINI

„Hoțul trece drept boier când hoția îl îmbogățește”. (proverb românesc)

Pe vremea comunismului se spunea că tot ce există în țara noastră este proprietate comună, avuția națională este proprietatea poporului. Toți eram stăpânii a ceea ce avea țara. Și dacă ești stăpân, faci ceea ce te taie capul. Fiecare angajat, de acolo de unde lucra, lua, subtiliza câte ceva, iar sus-pușii neamului care conduceau destinele țării, nomenclaturiștii trăgeau mai cu vână beneficii și foloase doar pe turta lor. Cu alte cuvinte, țara era un sat fără câini.
După 1989 am trecut la o nouă etapă a istoriei noastre. Mare entuziasm, economie de piață, alegeri libere, libertate fără margini, democrație gârlă… Da, de unde? Mare păcăleală, promisiuni deșarte. Din păcate, spiritul nomenclaturist de agoniseală pe spinarea altora s-a moștenit și după acest an crucial care ar fi trebuit să însemne piatra de temelie a unei noi societăți prospere și ridicarea oamenilor din sărăcie. Ne-am dovedit cu toții a fi extrem de naivi, optimiști fără măsură, fără a fi și realiști. De ce? Nu am intuit că, treptat s-au format caracatițe, găști mafiote și, cine a apucat să intre în asemenea încrengături, nu a mai putut ieși, nu că ar fi dorit acest lucru, dând de gustul dulce al banilor și averii dobândite fără muncă. Purtând diferite măști și acoperiți de umbrele mari și solide, de nu le poate întoarce pe dos nicio rafală de vânt puternic, s-au urcat pe pârghii decizionale și fură în stil nou, adaptat la noile realități. Deh, „Hoțul de la hoț învață”. Adică participă la un mare jaf sub forme mai „rafinate”, nu chiar la vedere, în esență, deosebit de obscure. În acest mod s-a format o elită oligarhică, „jocul lor la ruletă” a devenit sport național, iar hoția a căpătat rang de cinste. Așadar, nu mai reușesc toți „sărăntocii” să se înfrupte din averea statului, nației ci doar unii, care se cred mai mintoși, mai isteți, în fapt sunt cei fără frică de Dumnezeu. Aceștia sunt mlădițe ale noului regim, însă cu rădăcini puternice în trecut și proptele serioase și vertiginoase acum. Cei care au fost în funcții cheie în vechiul regim și-au educat odraslele, prietenii să se antreneze în „arta căpătuielii”, atingând un palmares baban…, conturi grase și proprietăți dodoloațe în străinătate și-n România. Se fură neaoș românește, „cu carul”, cum ar zice strămoșii noștri. Acest „cu carul” s-ar traduce din belșug, cu dimensiuni mirobolante, de cele mai multe ori pe numele tuturor membrilor familiei: soții, soți, părinți, socri, bunici, unchi, mătuși, beizadele – copii și nepoți majori, minori, chiar și nou-născuți.
După mintea lor îngustă, li se pare logică zicerea: „cine împarte, parte-și face”. Și totuși, cineva trebuie să facă dreptate în țara asta, să ia de la bogați și să dea la săraci… Această stare are, până la un moment dat un aer de dreptate frățească, însă prin acest „fenomen” se poate ajunge la vărsare de sânge. Nici nu le-a trecut prin cap faptul că nu e departe reînvierea HAIDUCIEI, din moment ce justiția este și ea coruptă până în măduva oaselor jurământului cu mâna pe Biblie. Unii se întreabă dacă mai este nevoie de acest jurământ. Da, este mare nevoie, însă acesta trebuie să fie strict legat de credință. Este un mod de a controla adevărul spuselor făcând apel la instanțe superioare, la Divinitate și-l regăsim atât în Vechiul cât și în Noul Testament. „Jurământul constituie un fenomen ancestral al vieţii şi presupune credinţa în judecata lui Dumnezeu, considerând deci că Dumnezeu sau o putere superioară intervine în lucrurile lumii şi ale oamenilor spre a restaura adevărul şi dreptatea şi spre a fi pedepsite minciuna şi nedreptatea.” (Georgios Mantzaridis, Morala creştină) Din păcate, credința s-a împuținat, iar neadevărul și nesinceritatea sunt repere care-i dezumanizează pe oameni.
Cel mai mare HOȚ în țara asta este „STATUL”. Pe de o parte, este vorba despre „statul degeaba”. Din această încrengătură fac parte puturoșii care n-au muncit niciodată, ci așteaptă doar să profite, însă când e vorba să facă ceea ce trebuie pentru binele cetățenilor se fac mereu că plouă. Pe de altă parte este „statul cu mâna întinsă” la privilegii de tot felul (scutiri de taxe, pensii suplimentare, avantaje financiare…), dar să nu uităm de „statul rapace”, hrăpăreț, asemenea păsărilor de pradă, furând tot ceea ce se poate din visteria statului și averea oamenilor. Și așa, câte un „pic” au acumulat un „ocean” de avere. Au băgat mâna până la cot și și-au umplut sacii cu bani. Nu lei, (doamne ferește), ci valută, verzișori și euroi pe care i-au transportat prin diferite mijloace, mișmașuri și învârteli în bănci străine.
Și totuși, până la urmă, cine este STATUL? Cine stă în fruntea lui, în afară de aleșii noștri, „bieți românași”, ajunși cu staturi mărețe, dornici să rămână în istorie și să li se ridice statui. Micimea lor urcată pe piedestal, la mare înălțime. Dar n-ar fi drept dacă nu i-am menționa și pe vajnicii conducători ai instituțiilor publice, aleși/numiți, zice-se prin concurs. Hai să fim serioși și să spunem lucrurilor pe nume: toți au ajuns acolo, sus, în fruntea instituțiilor statului, zis de drept!!! doar pe criterii politice. Cum ne fură? Printr-o bună și strânsă colaborare. Am zis colaborare, recunosc, am greșit. Corect este a se citi „înhăitare”, și știm cu toții cine umblă în haită… animalele de pradă. Fură împreună, apoi ajung să se și certe pe hălcile pe care le-au obținut, pentru că „Hoțului de hoț îi e frică.” Desigur, fiecare vrea și mai mult, inclusiv cățelușii care abia învață acest meșteșug, mai bine zis dobândesc acest beteșug. Se ceartă, se scuipă o perioadă, apoi cu ochii pe o altă pradă, se unesc din nou în întreprinderea unei noi aventuri de parvenire.
Poate, nu e rău să ne asumăm și noi, oamenii de rând oarece vină. Noi i-am ales și acum ne plângem, ne învârtim într-un cerc vicios și, dacă e rotund, are doar circumferință, fără uși și nu putem ieși, ne tot învârtim în jurul cozii și ne văităm. Ei cu învârtelile lor cu folos, noi cu învârteala noastră păguboasă.
Oo, dar cu siguranță ați auzit și de STATUL PARALEL. E paralel cu problemele majore ale țării, poporului, nației, adică interesele celor care-l alcătuiesc nu se intersectează cu nevoile oamenilor, însă merg mână în mână cu cei din conducerea statului, și când sunt întrebați despre ceea ce fac, se ascund după piersic. Aa, nu, după renumitul și extraordinarul nostru actor Florin Piersic, să-i dea Domnul sănătate, că nici el nu-i place. Împricinații se eschivează să dea răspunsuri clare, concrete, o iau pe ocolite și caută tot felul de subterfugii.
Toți acești indivizi nu sunt conștienți că au băgat poporul în boală. Și dacă nu știu ce înseamnă acest lucru, le spunem noi. Adică au supărat, au făcut să sufere cea mai mare și importantă parte a populației țării. Reversul acestei medalii, este acela că românii „au boală” pe ei, adică, au ciudă, îi urăsc și-i disprețuiesc. Cu alte cuvinte suntem cu toții bolnavi, întreaga societate este bolnavă, la nivel fizic, anatomic și fiziologic, la nivel psihic, intelectual, moral, religios, social… O năpastă națională, o infirmitate gravă care ne împiedică să ne dezvoltăm, ba mai mult batem pasul pe loc cu grave avarii, întorcându-ne în epoci pentru care s-a murit pentru a fi depășite.
Boala hoției este o afecțiune incurabilă, este cancerul societății românești, cea mai perfidă maladie, o reală pacoste. Este un imens blestem de care nu putem scăpa pentru că structurile statului care ar trebui să purceadă la eradicarea acestei stări de fapt sunt „bolnave” până la ultima celulă. Sunt contaminați de virusul hoției, sunt cuprinși fără scăpare, dar cu multă voia lor, în caracatița însetată și înfometată de averi imense.
Sunt prezenți pe toate ecranele televiziunilor comerciale, se bat cu pumnul în piept spunând cât sunt de grozavi. Probabil că nu știu proverbul chinezesc: „Mai bine să taci și să fii luat de prost, decât să vorbești și să demonstrezi că ești prost”, dar nu-i de mirare că nu știu nici zicalele noastre românești.

Vasilica Grigoraș – Dințișorul de lapte

SEMNAL
A apărut revista ARTĂ ȘI CANDOARE, Anul IV, nr. 11, martie 2022. O minunată revistă care se adresează copiilor, dar și pentru promovarea tinerelor talente: poezie, proză scurtă, pictură, sculptură, muzică.
Sincere FELICITĂRI dnei Lilioara Macovei, fondator și redactor-șef al revistei, colegiului redacțional și colaboratorilor pentru valoarea literară și artistică a revistei.
Calde MULȚUMIRI pentru includerea în paginile publicației a materialului semnat de mine, intitulat „Dințișorul de lapte”!

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Revistă pentru promovarea tinerelor talente Poezie, proză scurtă, pictură, sculptură, muzică ARTĂ SI CANDOARE Arță candoare Anul IV. nr.11, martie 2022”

DINŢIŞORUL DE LAPTE

          De ceva timp, simt că mă doare un dinte. Mami mi-a spus că noi, oamenii, avem până la maturitate 32 de dinţi. Cei din faţă se numesc incisivi, lângă ei sunt caninii, apoi premolarii şi ultimii sunt molarii sau măselele. Şi, foarte interesant, se spune că avem şi măsele de minte. Să aibă acestea vreo legătură cu mintea noastră sau li se spune aşa, pentru că ies când oamenii sunt  maturi şi se presupune că ar avea şi minte?
Pe lângă o uşoară durere, parcă simt că se şi clatină puţin incisivul meu şi pentru că părinţii mei sunt întotdeauna grijulii  cu sănătatea mea, mami mi-a făcut programare la dentist, ca să vedem ce spune specialistul. Sinceră să fiu, tot auzind vorbindu-se că nu-i nicio plăcere să mergi l-a dentist, m-a apucat o frică de-mi tremurau genunchii. Eu, fiind o fetiţă curajoasă, n-am dat înapoi, ci m-am dus la medic conform planificării. Acolo era o încăpere curată, caldă, primitoare şi mai aşteptau vreo doi copii care răsfoiau nişte reviste. Curioasă cum sunt din fire, m-am uitat şi eu în câteva până m-a invitat doamna asistentă în cabinet. Cu frica în sân, am salutat-o respectuos pe doamna doctor şi mă rugam în sinea mea să nu mă doară dinţişorul.
Mi-a răspuns zâmbitoare la salut  şi cu o voce caldă, deosebit de plăcută  a început să discute cu mine. Mi-a explicat despre ce este vorba, şi anume că atunci când sunt mici, copiii au dinţii de lapte şi începând de la cinci, şase anişori, aceştia încep să  cadă şi vor creşte cei de os. Asta ştiam şi eu de la mami. După ce m-a consultat, doamna doctor a spus că dinţişorul care mă doare trebuie scos pentru că în spatele lui creşte cel de os şi pentru că cel de lapte are o rădăcină foarte adâncă şi puternică nu poate să mi-l scoată părinţii. Mai mult decât atât, durerea poate să fie mai mare, iar dintele nou creşte strâmb. Oh, ce urât ar fi fost! În concluzie, am făcut foarte bine că m-am prezentat la cabinet. Credeam că o să mă doară când mi-a extras dintele de lapte dar, sincer vă spun că nu m-a durut deloc. Mi-a dat doamna doctor cu nişte gel pe gingie, dar eu cred că a făcut şi ceva magie că de-adevăratelea n-am simţit nimic, nimic. În doi timpi şi trei mişcări, dintele era în cleştele doamnei doctor şi mi l-a arătat, spunându-mi:

– Gata, Sara, uite dintele tău!

– Ura!!! Am scăpat.

Mi-a mai dat nişte indicaţii pentru păstrarea igienei şi a sănătăţii danturii, mai precis să mă spăl pe dinţi de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după masă.

Când am plecat, mami mi-a spus că există  „Zâna Măseluţă”. Această zână merge şi adună  dinţişorii de lapte ai tututor copiilor  atunci când cad  şi le oferă şi un cadou sau  pune bănuţi sub pernă.

Hai, că-i grozav acest lucru, dar parcă mă încercau nişte îndoieli. Dacă povestea asta este doar ca să-i bucure pe copiii curajoşi care îşi scot dinţii de lapte sau să-i încurajeze pe cei cărora le este frică să meargă la dentist, iar părinţii strecoară sub pernă un cadou sau un bănuţ? Am tot stat şi m-am gândit ce să fac, cum să mă conving dacă este adevărat ori ba? Aha, ştiu cum. Vorbesc cu Buna. În ea am încredere deplină şi ştiu că nu mă minte niciodată. Discut cu ea şi o rog să o facă pe James Bond (detectivul 007) şi să urmărească dacă va veni zâna la noapte. Bineînţeles, o rog să fie discretă şi să nu bănuiască părinţii ceva. Stabilim noi planul şi ne spunem noapte bună. Dimineaţă găsesc sub pernă un bănuţ. Ups! Sar repede din pat şi fuguţa la 007-Buna, în cameră. Întreb aproape cu respiraţia tăiată: Ei, ce-ai văzut? Buna îmi povesteşte că, la un moment dat a aţipit şi ea, dar  i s-a părut că a văzut ceva, aşa ca o rază cu un  suflu cald şi luminos care a intrat în casă şi a venit direct la mine în cameră. M-am bucurat foarte tare pentru că şi mie mi s-a părut acelaşi lucru.

Uraa!! E super să avem dantură frumoasă şi sănătoasă şi să fim  răsplătiţi de Zăna Măseluţă

DINŢIŞORUL DE LAPTE

De ceva timp, simt că mă doare un dinte. Mami mi-a spus că noi, oamenii, avem până la maturitate 32 de dinţi. Cei din faţă se numesc incisivi, lângă ei sunt caninii, apoi premolarii şi ultimii sunt molarii sau măselele. Şi, foarte interesant, se spune că avem şi măsele de minte. Să aibă acestea vreo legătură cu mintea noastră sau li se spune aşa, pentru că ies când oamenii sunt  maturi şi se presupune că ar avea şi minte?
Pe lângă o uşoară durere, parcă simt că se şi clatină puţin incisivul meu şi pentru că părinţii mei sunt întotdeauna grijulii  cu sănătatea mea, mami mi-a făcut programare la dentist, ca să vedem ce spune specialistul. Sinceră să fiu, tot auzind vorbindu-se că nu-i nicio plăcere să mergi l-a dentist, m-a apucat o frică de-mi tremurau genunchii. Eu, fiind o fetiţă curajoasă, n-am dat înapoi, ci m-am dus la medic conform planificării. Acolo era o încăpere curată, caldă, primitoare şi mai aşteptau vreo doi copii care răsfoiau nişte reviste. Curioasă cum sunt din fire, m-am uitat şi eu în câteva până m-a invitat doamna asistentă în cabinet. Cu frica în sân, am salutat-o respectuos pe doamna doctor şi mă rugam în sinea mea să nu mă doară dinţişorul.
Mi-a răspuns zâmbitoare la salut  şi cu o voce caldă, deosebit de plăcută  a început să discute cu mine. Mi-a explicat despre ce este vorba, şi anume că atunci când sunt mici, copiii au dinţii de lapte şi începând de la cinci, şase anişori, aceştia încep să  cadă şi vor creşte cei de os. Asta ştiam şi eu de la mami. După ce m-a consultat, doamna doctor a spus că dinţişorul care mă doare trebuie scos pentru că în spatele lui creşte cel de os şi pentru că cel de lapte are o rădăcină foarte adâncă şi puternică nu poate să mi-l scoată părinţii. Mai mult decât atât, durerea poate să fie mai mare, iar dintele nou creşte strâmb. Oh, ce urât ar fi fost! În concluzie, am făcut foarte bine că m-am prezentat la cabinet. Credeam că o să mă doară când mi-a extras dintele de lapte dar, sincer vă spun că nu m-a durut deloc. Mi-a dat doamna doctor cu nişte gel pe gingie, dar eu cred că a făcut şi ceva magie că de-adevăratelea n-am simţit nimic, nimic. În doi timpi şi trei mişcări, dintele era în cleştele doamnei doctor şi mi l-a arătat, spunându-mi:

– Gata, Sara, uite dintele tău!

– Ura!!! Am scăpat.

Mi-a mai dat nişte indicaţii pentru păstrarea igienei şi a sănătăţii danturii, mai precis să mă spăl pe dinţi de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, după masă.

Când am plecat, mami mi-a spus că există  „Zâna Măseluţă”. Această zână merge şi adună  dinţişorii de lapte ai tututor copiilor  atunci când cad  şi le oferă şi un cadou sau  pune bănuţi sub pernă.

Hai, că-i grozav acest lucru, dar parcă mă încercau nişte îndoieli. Dacă povestea asta este doar ca să-i bucure pe copiii curajoşi care îşi scot dinţii de lapte sau să-i încurajeze pe cei cărora le este frică să meargă la dentist, iar părinţii strecoară sub pernă un cadou sau un bănuţ? Am tot stat şi m-am gândit ce să fac, cum să mă conving dacă este adevărat ori ba? Aha, ştiu cum. Vorbesc cu Buna. În ea am încredere deplină şi ştiu că nu mă minte niciodată. Discut cu ea şi o rog să o facă pe James Bond (detectivul 007) şi să urmărească dacă va veni zâna la noapte. Bineînţeles, o rog să fie discretă şi să nu bănuiască părinţii ceva. Stabilim noi planul şi ne spunem noapte bună. Dimineaţă găsesc sub pernă un bănuţ. Ups! Sar repede din pat şi fuguţa la 007-Buna, în cameră. Întreb aproape cu respiraţia tăiată: Ei, ce-ai văzut? Buna îmi povesteşte că, la un moment dat a aţipit şi ea, dar  i s-a părut că a văzut ceva, aşa ca o rază cu un  suflu cald şi luminos care a intrat în casă şi a venit direct la mine în cameră. M-am bucurat foarte tare pentru că şi mie mi s-a părut acelaşi lucru.

Uraa!! E super să avem dantură frumoasă şi sănătoasă şi să fim  răsplătiţi de Zăna Măseluţă

Vasilica Grigoraș – Poeme pentru copii

2 Aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii. Este responsabilitatea noastră, a adulților (părinți, bunici, dacăli…) să apropiem copiii și nepoții de carte, să le formăm deprinderea de a citi. Doar astfel vor fi mai bogați sufletește și vor străbate meandrele vieții cu mai multă ușurință și dibăcie.

CE ESTE PRIMĂVARA?

E-o ploaie caldă
Ce pământu-l scaldă.
Un curcubeu în zări
Zâmbind în şapte culori.

Un cer senin
Suflet de bucurie plin.
E-o şoaptă de vânt,
O pasăre cântând,
Un fluture ce zboară,
Un miel şi o mioară
Prin iarba verde, deasă
Moale mătasă.

E-o rază de soare,
O petală de floare,
Un mugur de pom
Trezit din somn.
E-un magic vis
Multicolor paradis.

PONEIUL, COAMĂ ROZ

Am avut azi noapte-un vis,
Mă plimbam prin paradis,
Pe o pajişte întinsă,
De emoţie cuprinsă.

Lună, stele străluceau,
Iar poneii, toţi păşteau
Iarbă verde, afânată,
Ce mai viaţă minunată!

Din întreaga herghelie,
Tare mult mi-a plăcut mie
Poneiul cu coamă roz,
Năzdrăvan şi-aventuros.

Eu eram o amazoană,
La concursuri campioană
Şi-l mânam cu graţie
Spre o nouă împărăţie.

Când la trap, când la galop,
Nu stăteam deloc pe loc,
Săream gardurile toate
Cu maximă abilitate.

Din senin se opinti,
Fără însă a mă trânti,
Dar eu tare simţitoare
Am sărit iute-n picioare.

Fără nicio întârziere
Şi în deplină tăcere,
Merg la ferma de jucării,
Dornică să-mi văd poneii.

Şi ce credeţi c-am văzut?
Coamă Roz, Poneiul scurt
M-aştepta chiar echipat
De-o plimbare prin palat.

Eu, prinţesa Eva, neînfricată
Spun cu vorba-mi răspicată:
Dii, Ponei spre înalta zare,
Să vedem răsăritul de soare!

Toţi ai casei s-au trezit,
Neştiind ce am de gând,
Aplaudă fata spontană,
Ca Poneiul, năzdrăvană.

Ar putea fi o caricatură cu persoană, copil, stând în picioare şi text

Ar putea fi o imagine cu persoană, copil şi text

Ar putea fi o imagine cu prăjitură şi text care spune „Vasilica Grigoraş Pui de pasăre măiastră versuri măiastră pasăre Puide de GrigoraÈ asilica V a muit an, Eva! laÈi, Editurá PIM 2018”