Vasilica Grigoraș: CONJUGAREA ANOTIMPURILOR

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.png

La sărbătoarea primăverii
m-am îmbrăcat cu sevă proaspătă,
mi-am arborat pe chip
zâmbetul viguros al mugurilor,
și-am dansat pe poante
în trilul privighetorii.
M-am imaginat zeița Flora
cu-n ghiocel – mărțișor în piept,
magnet pentru miracole.

La sărbătoarea verii,
irișii mei impresionați
de culorile curcubeului
din rochiile anotimpului
au preferat ținută de gală
din raze cu paiete azurii
și cunună de sânziene.
În licărul tainic al stelelor
m-am visat regina nopții
gustând fructul pasiunii
și vibrând de farmecul vieții.

La sărbătoarea toamnei,
mirată observ cum seva
se metamorfozează în sânge
cu ton înnegurat și alură vâscoasă
se strecoară alene prin venele firave.
La fiece pas încheieturile scârțâie
dar savurez încântată foșnetul frunzelor,
covor țesut în acuarele vii.
Însetată de apă vie
mă închipui căprioară
și pășesc agale spre pădurea
prin care curge un râu molcom.

La sărbătoarea iernii voi merge
când într-un ultim salt acrobatic
voi aluneca pe derdelușul vieții.
Pe calea descoperită
spre Cerul cerului
voi da socoteală pentru neroziile
săvârșite dincolo și dincoace
de sărbătorile din anotimpuri,
sperând ca Lacrima lui Iisus,
prin Cuvântul iubitor
mă va ninge pururea albastru
cu fulgi de lumină.

30 mai 2022

Vasilica Grigoraș: KITSCH-UL PE VAL

„Se pare că omul modern nu mai poate
fi fascinat decât de senzaţional şi de kitsch.”
(Vasile Ghica)

Tot mai mult ne plângem astăzi de fenomenul kitsch. Şi pe bună dreptate. Cu voia noastră, prostul gust trăiește o adevărată aventură, iar noi hălăduim într-o harababură continuă. Suntem departe de a trăi o reală efervescență culturală, artistică, literară… și ne confruntăm cu un haos modern stăpânit de anarhie și corupție, în numele libertății de creație și a democrației vieții sociale. Se proliferează chiar şi în domeniul ştiinţific şi spiritual, însă este indispensabil legat de artă, aşa cum este şi neautenticul.
Kitsch-ul nu este ceva nou, ne spune Abraham Moles, ci „este un fenomen care a existat în toate timpurile şi în toate artele şi ajunge la apogeu în epoca triumfului burgheziei, apoi în epoca societăţii de consum. Intrarea în Parnas a burgheziei, este considerat punctul culminat al stilului de viaţă burghez al cărui mod specific de alienare este kitsch-ul.”
Multe elemente ale spiritului kitsch provin din München, această Atenă a Europei Centrale, care reprezintă capitala de necontestat a acestui fenomen, care i-a dat și numele. Pe măsură ce se depăşeşte progresiv kitsch-ul romantic din prima perioadă încheiată cu „epoca 1900”, începe să se construiască un kitsch modern prin mecanisme socio-culturale asupra unor fenomene economice.
Despre kitsch s-a discutat mult şi se mai discută încă. Kitsch-ul este de câteva decenii în neîntreruptă actualitate, la fel ca şi atitudinea anti-kitsch manifestă, declarată. Kitsch-ul este astăzi una dintre etichetele estetic-peiorative cel mai des utilizate. Explicaţia principală a faptului rezidă în însăşi amploarea şi nocivitatea fenomenului incriminat. Frecvenţa şi asprimea sancţiunilor sociale punitive constituie întotdeauna indicii ale adâncimii şi proliferării viciului.
Au existat multe încercări de definire a kitsch-ului. În lucrarea „Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei”, Herman Istvan atribuie kitsch-ului aproape toate calificativele periorative: „surogat (artă-surogat, lume-surogat, realitate-surogat) şi epatare, succes facil şi fals, minciună, ipocrizie şi mediocritate, prost gust, gust estetic primitiv, gust estetic pervertit şi unidimensionalitate, logică reductivă, convenţionalism şi vulgaritate, erotism, , suprasolicitarea instinctelor, sentimentalism, sclifoseală şi cosmopolitism, naţonalism, atitudine apologetică, conservatorism, spirit mic-burghez, morală convenţională şi epigonism, experiment pueril și reflex al ignoranţei artistice, cultul snob al avangardei etc”.
În „Mic dicţionar enciclopedic”, kitsch-ul este definit ca: „termen desemnând produsele cu caracter de pseudo artă, care promovează prostul gust şi se caracterizează prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă şi a elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate, de profunzime şi de semnificaţii social-umane superioare, pervertirea cerinţelor estetice”.
Deci, cu certitudine, fenomenul kitsch aparţine zonei prostului gust, dar nu se identifică cu acesta, o delimitare absolută, exactă a sferei kitsch-ului fiind imposibilă. „Orice fărâmă de kitsch există în orice artă”, spune Hermann Broch, fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenţionalism, de care nu este scutit niciun artist.
Kitsch-ul este un fenomen social universal, permanent, de mare anvergură, care este legat de un anumit stil de viaţă. „Există, deci, o artă kitsch sau mai degrabă un kitsch al Artei, care se referă fie la obiecte de artă, în sensul clasic al termenului, fie la un tip de aranjare a acestora într-un cadru dat şi la relaţiile dintre ele; se poate vorbi, deci, de o operă kitsch (de ex. o statuie din biserica Saint-Sulpice sau un castel din Bavaria), după cum se poate vorbi de o ambianţă kitsch (de ex. salonul tip 1895 sau marile magazine de antichităţi)”. (Abraham Moles) Ca şi arta, kitsch-ul este o problemă de grad. Între kitsch-ul în forma sa mai directă şi mai brutală de manifestare şi arta autentică se înşiruie o gamă întreagă de forme intermediare. De aceea el nu este numai pseudo artă şi gust estetic pervertit, ci, într-un anume sens, „artă” proastă, eşec artistic.
„Kitsch-ul apare ca o mişcare permanentă în interiorul artei, prin prisma raportului dintre original şi banal” (Abraham Moles). Mecanismul producerii efective a kitsch-ului poate fi înţeles dacă pornim de la ipoteza că acest produs este consecinţa unui proces de comunicare alterată între două sisteme: transmiţătorul şi receptorul, creatorul şi publicul.
Întâlnim la tot pasul, în toate domeniile vieții umane şi, deşi, la prima vedere pare inofensiv, în realitate este un invadator redutabil, greu de stăvilit. Nu există niciun domeniu de activitate în care kitsch-ul să nu fi pătruns într-o formă sau alta. Confuzia și amestecul valorilor cu nonvalorile, înlocuirea naturaleții cu excentricitatea au determinat instalarea kitsch-ului în toate domeniile existenței și activității umane mai mult ca niciodată. Prostul gust dă pe din afară și defilează nestingherit pretutindeni. Am îmbrățișat ca stil de viață kitsch-ul cel de toate zilele și defilăm la braț cu el în tot timpul și-n tot locul. Câteva exemple elocvente. Încercarea de a îmbogăți cromatica și gama de modele ale costumelor naționale românești, inițiativa de a îmbunătăți și îmbogăți arta populară tradițională românească este un bluff de proporții, un kitsch. În timpul pandemiei s-au pictat cadre medicale cu chip de sfinți, numindu-le icoane. Cu siguranță slujitorii sănătății au merite deosebite, s-au implicat cu trup și suflet, au făcut fapte de toată lauda și merită aprecierea și prețuirea noastră, a tuturor, însă ideea și realizarea unor tablouri, pe lângă faptul că reprezintă un kitsch din punct de vedere estetic, este și o blasfemie la adresa credinței, a ortodoxismului.
De la o vreme toate artele sunt sufocate de tendința hedonistă de exprimare a artistului, actorului, omului de cultură și de creație. Maniera de a transmite emoții și trăiri prin promovarea cultului plăcerii este motivată prin faptul că acest lucru este dorit de consumatorul de artă și cultură. În fapt, hedonismul este o concepție etică și un curent filosofic care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar dorința de a o obține este principiul de bază al comportamentului uman. Nici acest lucru nu reprezintă o noutate. A apărut din vechime în Roma antică, preluat în Grecia și dezvoltat în timpul Renașterii cu puternice accente antireligioase. Căutarea plăcerii și fericirii cu orice preț era considerată înclinarea naturală a omului de a evita suferința. Astăzi asemenea comportament a atins culmi nebănuite, dezumanizând omul prin vulgaritate, desfrâu, obscenitate, lipsă de minimă decență, lipsă de respect și vitregirea copiilor și tinerilor de însușire a unei atitudini morale coerente. Prin reducerea vieții omului la instincte primare se promovează un obscurantism de joasă speță, având ca efect atitudinea ostilă față de propagarea adevăratei culturi și condamnarea la înapoiere culturală.
Kitsch-ul a evoluat ca urmare a instalării civilizației moderne și a inundat cu o forță de nestăvilit și mijloacele de comunicare în masă, atât în presa scrisă cât și audio-vizuală. La tot pasul, la ordinea zilei articole și emisiuni cu conținut deșănțat, arbitrar, printr-o exprimare suburbană și subculturală, transmit doar mesaje negative, stări și trăiri îngrijorătoare, provocatoare de stres și depresie la scară națională și planetară. Consideră acest stil de informare un principiu deontologic și o obligație de serviciu, cu sau fără conștientizarea efectului asupra omului. Sub masca informării corecte s-a instalat treptat și sigur kitsch-ul, din păcate așezându-l la rang de principiu al artei informării în masă.
Atât în producțiile cinematografice cât și în politică kitsch-ul reprezintă o formă de manipulare și se regăsesc multiple forme: kitsch vestimentar, kitsch oratoric, kitsch ideologic, propagandă kitsch, kitsch electoral, kitsch oligarhic, leader kitsch, kitsch burghez, toate îngemănate în ceea ce numea Abraham Moles „kitsch-ul mediocrității”.
Kitsch-ul se regăsește în toată plenitudinea sa și în modă. Moda impusă de elite, dă naștere kitsch-ului prin încercarea oamenilor de rând de a opera cu simboluri reprezentând ierarhia socială a elitelor, însă modelele pe care le imită nu reprezintă elita sau stilul clasei superioare. Fenomenul kitsch se naște din nevoia oamenilor de rând de a se apropria de artă, astfel se ajunge la combaterea kitsch-ul prin kitsch.
Este oare kitschul o fatalitate, adică omul este neputincios în a interveni, într-un fel sau altul? Rolul deosebit ce revine omului în arta esteticului este intervenţia printr-o acţiune energică şi perseverenţă de educaţie, astfel încât această formă de „poluare” estetică atât a formei cât și a conținutului să fie cât de cât limitată, ţinută sub control. De aici, utilitatea elaborării unei strategii anti-kitsch, problemă aproape la fel de greu de realizat ca şi transpunerea efectivă a soluţiilor adoptate. Pe de altă parte, soluţii radicale cu eficienţă garantată nu există. De aceea se apelează la acţiuni cu valabilitate restrânsă, axate pe obiective delimitate, adresate anumitor categorii de subiecţi.
În consecinţă, acţiunea educațională anti-kitsch trebuie să se integreze în ansamblul procesului de instrucție și formare a omului în general, și din punct de vedere estetic, în particular. Încadrarea combaterii kitsch-ului şi a prostului gust în procesul mai cuprinzător al întregii educaţii, este în aceeaşi măsură şi din aceleaşi motive necesară ca şi încadrarea acesteia din urmă în activitatea de instrucţie şi educaţie. Educaţia anti-kitsch are două componente: pe de o parte, formarea şi educarea artistică, estetică a celor cu înclinaţii, aptitudini, talent artistic, a creatorilor, din fragedă copilărie, pentru ca produsele lor artistice să nu cadă în „păcatul” kitsch-ului, iar pe de altă parte, educarea receptorilor, consumatorilor de artă, a publicului pentru a-şi însuşi acele criterii valorice de apreciere a operelor artistice, astfel încât să poată distinge între arta autentică, veridică şi kitsch. În consecinţă, se impune un proces continuu de educaţie. Numai astfel, kitsch-ul poate fi sancţionat de public, artistul va fi conştientizat de valoarea operei sale şi va încerca să-şi perfecţioneze stilul în actul de creaţie. Factorii educaţionali implicaţi (şcoala, familia, biblioteca, muzeul, biserica, cinematografia, mass-media etc) au o misiune deosebit de dificilă. Cel mai prielnic teren pentru înflorirea kitsch-ului îl constituie semidoctismul, educaţia superficială. Nu există un antidot care să garanteze cuiva imunitate faţă de microbul kitsch-ului, dar rezistenţa la această „maladie” este direct proporţională cu atitudinea spirituală.
Combaterea eficientă a kitsch-ului şi a prostului gust reclamă o lărgire a preocupărilor şi activităţilor educative cu mult peste limitele acestei forme de „virusare” estetică şi chiar cu mult peste limitele esteticului în general. Cultivarea gustului estetic este imposibilă fără o conduită morală şi fără lărgirea continuă a orizontului cunoaşterii. Un om cu o oarecare pregătire culturală, intelectuală, artistică, spirituală poate distinge mai uşor între artă adevărată şi kitsch.
Educaţia estetică nu este o simplă bătălie, ci un război lung şi greu, care nu se poate încheia într-un viitor previzibil. Dar, se va încheia vreodată? Problema rămâne deschisă, deoarece „Kitschul este artă fără sistem imunitar.” (David Bergman)

Vasilica Grigoraș: DRUMUL SINUOS AL CĂUTĂRII DE SINE

Calatorie spre centrul fiintei - Ioan Popoiu

Ioan Popoiu s-a impus treptat, dar cert ca personalitate marcantă și individualizată în mai multe domenii ale cunoașterii și creației, prin lucrări despre istoria României și istoria universală și prin publicarea unor volume de poeme. Nu este lipsit de interes, ci, dimpotrivă, merită cu prisosință menționarea titlurilor valoroase și interesante ale volumelor de istorie realizate printr-o asiduă cercetare și documentare: „Românii în mileniul migrațiilor” (275-1247), „Statele medievale românești” (1386-1714), „Statele din sud-estul Europei” (1804-1999), „Întemeierea României” (1859-1918) și volumul apărut în ianuarie 2022, „Afirmarea unei națiuni”. Opera istoricului, filosofului și teologului Ioan Popoiu este întregită de creații lirice de largă respirație spirituală. „Călătorie spre centrul ființei” (Craiova, Aius, 2021) este al treilea volum de poezie, după „Vifor eretic” (Iași, 2008) și „Nopți” (Iași, PIM, 2020).
„Călătorie spre centrul ființei” este o carte de maturitate poetică, prin care poetul a plecat pe drumul cunoașterii adevărului, dezvăluind nuditatea și asperitățile vieții actuale, dar această călătorie nu o face singur ci are călăuze dintre cele mai elocvente în arta creației literare: Eminescu, Byron, Shakespeare, Goethe, Gerard de Nerval, Liana Nicolae, A, E, Baconsky, Ana Blandiana…, însă nu-și pierde niciodată aplecarea cu asupra de măsură și invocarea scrierilor biblice…
Așa cum ne-a obișnuit, fiecare poem inclus în această carte poartă un motto (citate din personalitățile menționate mai sus) extrem de sugestiv pentru conținutul de idei și mesajul acestuia și se încheie cu trei puncte de suspensie (…), care sunt mult grăitoare. Poetul dă libertatea cititorului să pătrundă în inima poemului și să-l înțeleagă fiecare în funcție de propria existență și experiență, după nivelul de exprimare a trăirilor proprii și a celor dimpreună cu el. În concluzie, ar fi mult mai multe de adăugat la cele spuse de poet.
Cartea este o prezentare indubitabilă a stării de fapt a omului și lumii, o oglindă a omenirii, esențializare într-o tonalitate sumbră și înfricoșătoare. O frescă a comuniunii omului cu forțele universului, dar și cu cele obscure ale societății, care uneori ajung la dimensiuni mirobolante. Din poeme se degajă un pesimism grandilocvent exprimat prin dorința autorului de a se însingura și sonda adâncimea ființei umane și a o prezenta/etala în toată goliciunea ei. Printr-un paradox conturat meșteșugit, autorul realizează o juxtapunere iscusită a realului cu dorințele spirituale ale omului, o stenografiere iscusită a celor două planuri.
Prin titlul cărții, autorul ne dă a înțelege că este în căutarea a ceva, în căutarea cuiva, a unui sens, că are nevoie de o explicație pentru a-și clarifica și înțelege ceea ce simte, iar această stare îi frământă întreaga ființă și îi dă neliniști. Ajunge la concluzia că acest „CEVA” nu poate fi găsit decât în interiorul ființei. Astfel ne îndeamnă la a medita asupra fenomenului, iar mediul prielnic pentru meditație este să ne închidem în noi înșine fără teamă, fără iluzii, doar în căutarea tihnei.
Poetul, un talentat artizan al scrisului, se bucură de har divin devenind creatorul unui limbaj personal și suculent aproape fără echivalență în literatura română. Este poetul microcosmosului uman, aducând cu sine o poezie zvârcolită de însăși natura omului, surprinzându-i dramatismul structurii dualiste, care pendulează între credință și tăgadă.
Ioan Popoiu operează cu instrumente scriitoricești din literatura română și universală, dar le interpretează în chip original dând viață cuvintelor până devin propria stare sufletească, o stare de sfâșiere intimă, de sfințenie, crucificare…
În primul poem din carte, autorul ne atrage atenția asupra unui gol istoric, un gol de spațiu și timp, un gol dindărătul și din interiorul lucrurilor și vremurilor, absurdul condiției umane cu un impact istoric absolut. Simțind acest gol, îmbracă haina unei tăceri apăsătoare, generatoare de spaimă și angoasă. Sfâșiat de oboseală cruntă, trupească și sufletească, totul i se pare că devine mister în sensul de ritual religios secret, în Grecia și Roma antică. Încearcă să descopere cifrul unei asemenea stări prin solitudine și ne explică ce înseamnă, ce presupune postura de a fi „SINGUR în mijlocul universului”: „mă simt gol de mine”, „mă simt singur pe pământ/ de-o vârstă cu Dumnezeu…”, întrebându-se „să fie tăcerea condiția noastră/ firească reală”. Are o singură dorință „aș vrea să respir să exist/ doar prin liniște și tăcere”. Meditând, observă, constată că doar: „singur în mijlocul universului/ simți că acesta e pe măsura omului/ mai multă măreției este/ în singurătate/ decât în mijlocul lumii…” Doar prin introspecție, un suflet singuratic în căutarea sinelui prin gesturi intime, paradoxal, poate să atingă liniștea, romantismul, armonia… Poetul are vocație misionară, un fior mesianic descoperă însingurarea eului uman într-un spațiu gol, vid și într-un timp imprecis prin versuri care pulsează de emoție.
Lipsit de speranță, dar cu un „exces de luciditate”, asemenea „prințului danez” se întreabă: „ce este omul?… o fiară!” Extinzând analiza căutării de sine, declină prin tablouri sumbre, dar sugestive, pesimismul visceral al omului trăitor în colectivitate stăpânit de „anestezie” în care ne aflăm cu toții: „… ne-a trebuit multă vreme până să ne/ trezim din această anestezie care ni se administra/ metodic în doze zilnice de inși zeloși cruzi/ care predicau despre progresul omenirii/ în timp ce adevărații creatori se stingeau în beznă/ în minele de plumb călăii prosperau în lumină/ te rog nu-mi vorbi de omenire și de progres/ îmi vine să urlu ce-au făcut ei din ființele umane/ plăpânde supuse la chinuri cumplite/ în numele umanității și progresului/ sunt tristeți care nu pot fi spuse sau exprimate/ doar mestecate în tăcere…”. (Această anestezie) Aceste răzvrătiri în fața realităților crunte pe care le-a trăit și le trăiește omul induce o stare de nefericire și, în acest sens, poetul mărturisește: „simt o oboseală venită de departe/ din adâncul ființei”. Lucrurile s-au degradat într-o măsură alarmantă încât: „acum e prea târziu prăbușirea e consumată/ am (de)căzut mult prea jos ca să ne mai regăsim/ niciodată problema omului așa cum e/ rătăcit bolnav destrămat/ nu se află/ pe agendă/ suntem atât de sofisticați/ în timp ce am uitat/ alfabetul existenței…” (Suntem nefericiți). Asemenea aserțiune este un semnal de alarmă, într-un timp în care suferința ne-a invadat, ne hrănim cu nefericirea, ne umple de neputință și lipsă de voință de a cugeta și înțelege ceea ce se întâmplă, pe când fericirea este cât un fir de nisip, peste care stă așezat un munte de suferință. Cum oare să dărâmăm acest munte?
Atenționarea serioasă cu privire la faptul că am pierdut calea cea dreaptă, rătăcind pe drumuri întortocheate și întunecate: „pășeam pe un drum colțuros/ mai mult pe întuneric”, îndreptându-ne cu certitudine spre un deșert stăpânit de vacarm și suferință, or și „pe căile căutării însingurate/ nimic nu este mai periculos decât incertitudinea/ imposibilitatea/ de a te defini” este concluzia firească a analizei autorului. Ieșirea din această stare nu există în afara noastră, ci trebuie căutată în „centrul ființei”.
Dacă nu găsim resursele interioare de a purcede la o asemenea călătorie „nu avem cui reproșa ceva toți ne-am abătut”, ne adâncim tot mai mult în suferință și nefericire „Dumnezeu nu este cu noi am ajuns într-o fundătură/ ne-am rătăcit în meandrele Labirintului nu mai știm/ cine suntem nu avem identitate drumurile nu duc nicăieri/ sindromul apocaliptic acoperă totul”. Or, a spune apocalipsă, înseamnă moarte sigură, de aceea autorul ne reamintește că se impune necesitatea reinventării omului, plăsmuirea unei noi ființe, a unei alte lumi: „Moartea ne privește în față o vedem peste tot/ în jurul nostru pentru noi/ alternativa a încetat să mai existe/ un singur lucru ne mai rămâne/ să ne reinventăm fiecare/ acolo unde suntem/ să-ncercăm să plăsmuim o nouă lume…/ nu știm cum va arăta/ dar nu avem de ales/ cea veche/ nu mai există…” (În deșertul de cenușă).
O dată ajunși în acest punct, în această ipostază, prin această plăsmuire, autorul înțelege a întreprinde, a iniția fiecare o „Călătorie spre centrul ființei”, titlul unui poem care dă și titlul volumului. Cu sinceritatea-i nedisimulată, ne avertizează: „calea mea spre sinele ascuns a fost lungă dureroasă/ știu unde a-nceput această voluptuoasă/ chinuitoare căutare/ călătorie spre centrul ființei/ așa aș numi aventura vieții mele”, iar „cunoașterea mi-a fost iubirea destinul suferința/ ghimpele care nu-ți dă pace/ drumul acesta e presărat cu spini și puțini trandafiri/ nu am ales o cale ușoară niciodată nu m-am gândit/ la detaliile la asperitățile drumului”. Nimic nu este imposibil, dacă putem conștientiza ceea ce se întâmplă, căutând, vom găsi și modele și modalități potrivite în atingerea țelului spre care tindem. Nu încap lamentări, nu este loc de suspine, ci doar de o flacără aprinsă în interior care să lumineze calea. Aflăm prin vers că drumul poetului a fost călăuzit de: „personajele au fost modelele mele vii palpabile/ Hamlet Faust Zarathustra/ cele mai apropiate făpturi cvasiumane/ prin care respir crede-mă”. Spre a ocoli dezastrul, pieirea, să nu ne pierdem speranța, să nu deznădăjduim, deoarece: „și când crezi că totul este pierdut/ că ai suferit inutil și stupid/ când crezi că ai traversat infernul/ abia atunci reușești/ să întrevezi ceva/ ce este numai al tău/ parte din suferința și nebunia ta/ din golul ce te devastează/ departe de glorie/ în anonimat/ ignorat/ disprețuit de toți/ abia atunci/ cu acest preț cumplit/ la capătul unui drum/ ce-ți pare fără sfârșit/ vei putea vedea lumina…” (Călătorie spre centrul ființei)
Cu o duală însuflețire a spiritului, poetul veșnic scindat și pendulând între real și ideal, scrie versuri cu o structură profund paradoxală, depănând ideile și imaginile într-un ghem de contradicții. Până la urmă, când se vede lumină, în opinia poetului înseamnă că „ai sădit lumi și flăcări”, „trezirea era aproape”, iar „undeva departe în timp”, „la marginea deșertului” dintr-„un război necunoscut” „nu mai rămâne decât cenușa”. Deși, în poeme se întrevăd discrete urme de optimism, de acalmie a suferinței și zbaterii omului, în opinia autorului „viața pare o alegorie”, în care „am construit un regat de vise” neîmplinite, și chiar „în clipele de clarviziune” asistăm „la cea mai mare răscruce”, în „templul interior” observăm că „libertatea nu mai este un miraj” într-„o lume tainică infinită”, însă „pe tărâmul spiritului” omenirea se află în „ultima Thule”, adică într-o insulă din extremul Nord, considerată ca marginea lumii. Iată, imaginea acestei insule în viziunea poetului: „clipă atroce/ pretutindeni/ deșert/ disperare/ ce nume să-ți dau/ nimicul/ întunericul/ spaima/ într-un/ dans/ macabru/ nu mai vine/ nimeni/ să ne salveze/ Mesia/ a fost ucis/ undeva/ pe drum/ s-a lăsat/ noaptea/ singurătatea/ cade/ peste lume/ nu avem unde/ să ne mai retragem/ suntem/ în ultima Thule”.
În întreaga incursiune poetică, autorul se comportă asemenea unui temerar, cutezător, având modele pe Hamlet, Faust… „Călătoria spre centrul ființei” nu-i un drum simplu, nimic din ceea ce-i măreț nu se dobândește ușor, pentru că la fiecare pas pândesc ispitiri, rătăciri de voie, de nevoie și, uneori, ne simțim înfrânți, adâncindu-ne într-un adevărat infern.
Într-o viziune poetică profundă, poemele lui Ioan Popoiu sunt texte răscolitoare, provocatoare, scrise într-un stil coerent, rafinat, subtil… Pentru a le înțelege și a descoperi în ce constă condiția umană și sensul vieții e nevoie de o schimbare a interiorului nostru, a sinelui. Cartea este și o invitație la a conștientiza că e nevoie de schimbare și aceasta depinde doar de noi. Acest lucru nu vine de la sine, e nevoie de voință fermă, de credință nestrămutată întru bucuria de a trăi în spiritul conceptului japonez IKIGAI și a atinge fericirea.

Vasilica Grigoraș: BOB DE CREDINȚĂ

Lângă zidul schitului
din răzorul întins
între lanurile vieții
sub un tei
proaspăt înflorit
inspir mireasma
petalelor blânde
sporindu-mi
bucuria de a preface
nectarul florilor
în mierea firii.

Simt
că mi-a fost dat a viețui
mi-e permis a visa
a iubi și-a ierta
îmi este îngăduit a înțelege
vibrația clipelor
îmi e încuviințat a mă hrăni
cu lumina polenului
din cuvântul
de culoarea nădejdii
și a dobândi
un bob de credință
spre slava Domnului.

Vasilica Grigoraș: MINCIUNA, O BOMBĂ CU EFECT ÎNTÂRZIAT

„Politica nu are inimă.” (Napoleon)
Un personaj al zilelor noastre, când s-au anunțat rezultatele scrutinul din 2009 și a câștigat al doilea manadat de președinte al țării, deosebit de încântat, a ieșit public și a afirmat; „E un fleac, i-am ciuruit!” Astfel, proepinentul anunța deschis pe adversarii săi politici și pe întreaga populație a țării că a fost învingătorul unui „război” dus cu cele mai dure mijloace, doar pentru a ieși învingător. Unii spun că a fost una dintre extrem de puținele mărturisiri sincere. Dar să vedem pe ce se bazează această apreciere.
Românul spune despe cel care nu vrea să recunoască adevărul evident că „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”. „Dar, vremea descoperă adevărul. A mânca usturoi și gura a nu-ți puți nu se poate.”, ne spune poetul român de origine bulgară, Anton Pann, despre care Tudor Vianu afirma: „este un adevărat Esop al literaturii noastre.”, iar Mihai Eminescu l-a supranumit în poemul Epigonii „finul Pepelei, cel isteți ca un proverb”. Așadar, mai devreme sau mai târziu adevărul iese la iveală.
Ne punem întrebarea: cum să-l mai înțelegem pe cel care recunoaște că a mâncat usturoi, dar gura nu-i miroase? Și ca să nu mai lungesc vorba, cred că s-a înțeles despre cine este vorba. Politician de-al nostru, asemenea multora, care timp de câteva decenii a avut statut de demnitar de rang înalt. Cunoscător al regulilor „jocului” în democrație, candidează și este ales. Anii trec și strâns cu ușa în urma unui verdict al instanței judecătorești, recunoaște că a fost informator al securității, că „a turnat și a dat în gât” colegi, cunoștințe… (pentru că nu-l cred în stare să aibă prieteni în afară de cei de chiolhanuri și furăciune…). Și totuși, el se consideră în continuare nevinovat. Parcă-i un non sens, un paradox!!! Oare vrea să păcălească în continuare pe români, sau nu mai are simțul realității? Nu-l consider un naiv, ci un individ uns cu toate alifiile care a crezut că poate înșela pe toți până la prescrierea faptelor. Mieros, acum spune că acceptă decizia justiției române, dar va merge la CEDO pentru a i se face dreptate. Adică mai lungește povestea de groază pe care el însuși a scris-o, și-n care este eroul negativ, căpcăununul, balaurul…, apărându-și imaginea și „demnitatea” funcțiilor dobândite în timp.
Există persoane care au tendința provenită din prostul obicei de a denatura adevărul, uneori chiar de a-l transforma în opusul lui sau în variante închipuite de propria imaginație. Cu alte cuvinte, fabulează, inventează…, doar în folosul lor. În societatea de astăzi, se poate afirma că acest lucru a devenit un fenomen nesăbuit care tot înflorește. Există peste tot, se manifestă la ordinea zilei, este un experiment longeviv. În cazul de față, individul a încercat o dată, și a funcționat, a încercat a doua, a treia oară…, Dumnezeu știe a câta oară și a mers… Fără a avea aura unui om, creație a Domnului, a devenit, s-a transformat într-un „păcălici”. Să nu cumva să faceți greșeala de a-l confunda cu PĂCALĂ al nostru, cel nostim și iubit de toți românii, eroul snoavelor populare românești pe care l-au îndrăgit generații la rând pentru umorul, agerimea și îndrăzneala sa de a ironiza autoritățile care săvârșeau fapte contra intereselor semenilor, adică profitau de postura în care se aflau. Personajul demersului nostru, este un „păcălici”, un circar…, dorind cu orice preț să acceadă pe scara valorilor naționale până în vârful acesteia. După ce a înșelat românii cu diverse scamatorii cărora le-a dat un „iz” de dragoste de țară, a reușit să ia locul unor posibili oameni de ispravă care ar fi putut face câte ceva bun pentru „țărișoara” noastră.
Încrezător că deține permanent „atuul”, a început să joace „păcălici”, acel joc de cărți, cu dorința de a câștiga mereu. În jocul cu pricina, pierde cel care rămâne cu o singură carte fără pereche. Și știți care este cartea fără pereche pe care o avea dumnealui? Era chiar minciuna, de altfel nelipsită în felul lui de a fi. Oriunde se afla erau nedespărțiți, ba stăteau îmbrățișați ca doi îndrăgostiți. El însuși, un păcălici obișnuit să facă farse, credea că poate trage pe sfoară continuu întregul popor. Și a reușit!!! Dar „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Ce-i foarte interesant la acest joc, este faptul că cine pierde va avea de executat o pedeapsă stabilită de comun acord de participanți la începutul jocului, care devine „lege”; în cazul de față pedeapsa/pedepsele au fost stabilite pe baza unei legi întocmite, aprobate și aplicate de instituțiile abilitate ale statului.
Când te deprinzi să joci cărți, se crează dependență și jocul continuă, iar atunci când minciunile sunt gogonate, și nu mai ai niciun as în mânecă, înseamnă că începi să trișezi… Și acum e acum!! Mai devreme sau mai târziu, trișorii sunt prinși și pedepsiți. Una dintre cele mai aspre pedepse este aceea de a juca „popa prostu” spre hazul unei importante părți a națiunii române. Românul spune că „minciuna are picioare scurte” și, tare bine zice. Dacă la începutul practicării mitomaniei, orizontul mincinosului este foarte larg, luminos, euforic…, nu după mult timp, în zare apare zbuciumul care rămâne statuat ca demn adevăr.
Un biet „actor” politic, „saltimbanc”, dar nu vreau să-l nedreptățesc. Vă mai aduceți aminte că el însuși a spus public un alt adevăr, acela că nu prea a fost un elev silitor la școală, mărturisind: „și acum, când văd un profesor, cred că o să-mi pună un patru!”, iar cu altă ocazie afirma: „Este important ca, după ce ai terminat școala, să vrei cu ardoare să te împlinești ca om. Un an cu mențiune, unul cu nimic, asta-i viața!”. Ei, aceasta era povața dată elevilor de cel care se afla în fruntea statul român la deschiderea unui an școlar. Ca atare, cred că n-are de unde să știe ce înseamnă saltimbanc. Acesta este un „actor de circ cu mimică bufă, care execută exerciții ușoare de acrobație. Om care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter.”
Cu o carieră de marinar, a navigat pe marea societății românești asemenea unui pirat rapace. Decenii la rând s-a situat la cârma țării ca președinte, ministru, primar, parlamentar, europarlamentar… Era convins că poate scrie un jurnal de călătorie, filele din istoria țării cu „cerneala” minciunii și va intra cu brio în analele României și a românismului. Ceea ce n-a știut, este faptul că cerneala (comportamentul), atunci când intră în contact cu apa (minciuna) se dizolvă, se împrăștie și devine otrăvitoare, provoacă pagube și chinuri cumplite. Personajul în cauză, saltimbacul înotând acum contra valurilor tumultoase este debarcat din Corabia lui Noe, nefiind demn de a fi salvat.
În această ipostază, în locul frumoasei cariere politice se instalează o barieră de netrecut în fața căreia manifestă doar zvâcniri ciudate. Stă proptit/sprijinit de statutul de europarlamentar, și așa cum spuneam mai sus, cu gândul perfid spre CEDO. El știe foarte bine că acolo, procesele se întind pe ani și ani, însă își vede în continuare de mandatul său, jucând „alba-neagra”, cu scopul de a ghici cum poate pune mâna de cartea câștigătoare.
Un lucru foarte trist pentru el este și faptul că în această situație este foarte singur. Acoliții și protejații săi s-au ascuns pe unde au văzut cu ochii pentru a nu li se da pe față și minciunile lor cu privire la modul în care s-au îmbogățit furând din averea poporului și din visteria statului. Așadar, nicio plată fără răsplată pentru împricinat. Maratonul său prin mai multe partide – FSN, PD, PDL, PMP – a semănat doar dezbinare și trădare.
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.” Doamne, cât de actuale sunt și astăzi aceste versuri din „Scrisoarea III” a Luceafărului poeziei românești, pe care unii au vrut cu orice preț să-l „demitizeze” pentru că se simțeau eclipsați în micimea orgoliului lor. Nu au reușit și nu vor reuși. Să ne reamintim câteva versuri din „Glossă” de Eminescu, parcă scrisă astăzi: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.”
Deoarece mitomania este pandativul pe care se sprijină cupola politicii, vor rămâne răni adânci în sufletul oamenilor și pe chipul țării, însă nimeni nu-și va mai aduce aminte de fanfaronii plini de ei, care au făcut rău națiunii române.
Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș: ZVÂCNETUL ZORILOR

În leagănul insomniei dimineții
din cupola cernită a orizontului,
un trup pigmentat cu paiete de văpaie
își îndreaptă vertical spinarea
asemenea macilor din lanul de grâu
și se cocoață pe creștetul dealului.

Zvâcnetul zorilor săgetează nemărginirea
în pas de dans clasic, ușor și elegant,
înflăcărează ceața amorfă,
lăbărțată fără judecată
și cu îndurare o pulverizează
în pragul unei noi zile binecuvântate.

Puncte de lavă astrală,
nimfe suave se bălăcesc copilărește
în sauna de rouă somnoroasă,
apoi îi adună cioburile verzi
și le ridică într-o batistă trandafirie
spre înălțimi senine și zâmbitoare.

Cu priviri ardente îmbrățișează
făpturile întâlnite cu rost
spre destinderea mădularelor firii
și împlinirea destinului.

Ar putea fi o imagine cu floare şi cer

Vasilica Grigoraș: DORUL CARE ARDE

Ia-mi dorul cu tine
cu gândul la tine iese din matcă
se revarsă cu sete nebună
îmi învăluie întreaga ființă
și mă topește ca mierea în apă.

Ține doru-mi lângă tine
strunește-l ca pe tânărul armăsar
înclinat spre năzdrăvănii
ce-aleargă prin codri virgini
mă lovește când nu mă aștept
mă înclină și mă freamătă asemenea
unui plop tremurător.

Strânge-mi dorul în brațe
vâlvătaie aprinsă
a bumbacului înfoiat
cu chip de ceață lăptoasă
mă pârjolește fără măsură
și mă slăbănogește plonjându-mă
în somnul neliniștii.

Să ținem flacăra dorului aprinsă
iar dacă o fi
să ne cuprindă iremediabil
măcar să ardem împreună.
(Imagine internet)

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text