Vasilica Grigoraș: MINCIUNA, O BOMBĂ CU EFECT ÎNTÂRZIAT

„Politica nu are inimă.” (Napoleon)
Un personaj al zilelor noastre, când s-au anunțat rezultatele scrutinul din 2009 și a câștigat al doilea manadat de președinte al țării, deosebit de încântat, a ieșit public și a afirmat; „E un fleac, i-am ciuruit!” Astfel, proepinentul anunța deschis pe adversarii săi politici și pe întreaga populație a țării că a fost învingătorul unui „război” dus cu cele mai dure mijloace, doar pentru a ieși învingător. Unii spun că a fost una dintre extrem de puținele mărturisiri sincere. Dar să vedem pe ce se bazează această apreciere.
Românul spune despe cel care nu vrea să recunoască adevărul evident că „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”. „Dar, vremea descoperă adevărul. A mânca usturoi și gura a nu-ți puți nu se poate.”, ne spune poetul român de origine bulgară, Anton Pann, despre care Tudor Vianu afirma: „este un adevărat Esop al literaturii noastre.”, iar Mihai Eminescu l-a supranumit în poemul Epigonii „finul Pepelei, cel isteți ca un proverb”. Așadar, mai devreme sau mai târziu adevărul iese la iveală.
Ne punem întrebarea: cum să-l mai înțelegem pe cel care recunoaște că a mâncat usturoi, dar gura nu-i miroase? Și ca să nu mai lungesc vorba, cred că s-a înțeles despre cine este vorba. Politician de-al nostru, asemenea multora, care timp de câteva decenii a avut statut de demnitar de rang înalt. Cunoscător al regulilor „jocului” în democrație, candidează și este ales. Anii trec și strâns cu ușa în urma unui verdict al instanței judecătorești, recunoaște că a fost informator al securității, că „a turnat și a dat în gât” colegi, cunoștințe… (pentru că nu-l cred în stare să aibă prieteni în afară de cei de chiolhanuri și furăciune…). Și totuși, el se consideră în continuare nevinovat. Parcă-i un non sens, un paradox!!! Oare vrea să păcălească în continuare pe români, sau nu mai are simțul realității? Nu-l consider un naiv, ci un individ uns cu toate alifiile care a crezut că poate înșela pe toți până la prescrierea faptelor. Mieros, acum spune că acceptă decizia justiției române, dar va merge la CEDO pentru a i se face dreptate. Adică mai lungește povestea de groază pe care el însuși a scris-o, și-n care este eroul negativ, căpcăununul, balaurul…, apărându-și imaginea și „demnitatea” funcțiilor dobândite în timp.
Există persoane care au tendința provenită din prostul obicei de a denatura adevărul, uneori chiar de a-l transforma în opusul lui sau în variante închipuite de propria imaginație. Cu alte cuvinte, fabulează, inventează…, doar în folosul lor. În societatea de astăzi, se poate afirma că acest lucru a devenit un fenomen nesăbuit care tot înflorește. Există peste tot, se manifestă la ordinea zilei, este un experiment longeviv. În cazul de față, individul a încercat o dată, și a funcționat, a încercat a doua, a treia oară…, Dumnezeu știe a câta oară și a mers… Fără a avea aura unui om, creație a Domnului, a devenit, s-a transformat într-un „păcălici”. Să nu cumva să faceți greșeala de a-l confunda cu PĂCALĂ al nostru, cel nostim și iubit de toți românii, eroul snoavelor populare românești pe care l-au îndrăgit generații la rând pentru umorul, agerimea și îndrăzneala sa de a ironiza autoritățile care săvârșeau fapte contra intereselor semenilor, adică profitau de postura în care se aflau. Personajul demersului nostru, este un „păcălici”, un circar…, dorind cu orice preț să acceadă pe scara valorilor naționale până în vârful acesteia. După ce a înșelat românii cu diverse scamatorii cărora le-a dat un „iz” de dragoste de țară, a reușit să ia locul unor posibili oameni de ispravă care ar fi putut face câte ceva bun pentru „țărișoara” noastră.
Încrezător că deține permanent „atuul”, a început să joace „păcălici”, acel joc de cărți, cu dorința de a câștiga mereu. În jocul cu pricina, pierde cel care rămâne cu o singură carte fără pereche. Și știți care este cartea fără pereche pe care o avea dumnealui? Era chiar minciuna, de altfel nelipsită în felul lui de a fi. Oriunde se afla erau nedespărțiți, ba stăteau îmbrățișați ca doi îndrăgostiți. El însuși, un păcălici obișnuit să facă farse, credea că poate trage pe sfoară continuu întregul popor. Și a reușit!!! Dar „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Ce-i foarte interesant la acest joc, este faptul că cine pierde va avea de executat o pedeapsă stabilită de comun acord de participanți la începutul jocului, care devine „lege”; în cazul de față pedeapsa/pedepsele au fost stabilite pe baza unei legi întocmite, aprobate și aplicate de instituțiile abilitate ale statului.
Când te deprinzi să joci cărți, se crează dependență și jocul continuă, iar atunci când minciunile sunt gogonate, și nu mai ai niciun as în mânecă, înseamnă că începi să trișezi… Și acum e acum!! Mai devreme sau mai târziu, trișorii sunt prinși și pedepsiți. Una dintre cele mai aspre pedepse este aceea de a juca „popa prostu” spre hazul unei importante părți a națiunii române. Românul spune că „minciuna are picioare scurte” și, tare bine zice. Dacă la începutul practicării mitomaniei, orizontul mincinosului este foarte larg, luminos, euforic…, nu după mult timp, în zare apare zbuciumul care rămâne statuat ca demn adevăr.
Un biet „actor” politic, „saltimbanc”, dar nu vreau să-l nedreptățesc. Vă mai aduceți aminte că el însuși a spus public un alt adevăr, acela că nu prea a fost un elev silitor la școală, mărturisind: „și acum, când văd un profesor, cred că o să-mi pună un patru!”, iar cu altă ocazie afirma: „Este important ca, după ce ai terminat școala, să vrei cu ardoare să te împlinești ca om. Un an cu mențiune, unul cu nimic, asta-i viața!”. Ei, aceasta era povața dată elevilor de cel care se afla în fruntea statul român la deschiderea unui an școlar. Ca atare, cred că n-are de unde să știe ce înseamnă saltimbanc. Acesta este un „actor de circ cu mimică bufă, care execută exerciții ușoare de acrobație. Om care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter.”
Cu o carieră de marinar, a navigat pe marea societății românești asemenea unui pirat rapace. Decenii la rând s-a situat la cârma țării ca președinte, ministru, primar, parlamentar, europarlamentar… Era convins că poate scrie un jurnal de călătorie, filele din istoria țării cu „cerneala” minciunii și va intra cu brio în analele României și a românismului. Ceea ce n-a știut, este faptul că cerneala (comportamentul), atunci când intră în contact cu apa (minciuna) se dizolvă, se împrăștie și devine otrăvitoare, provoacă pagube și chinuri cumplite. Personajul în cauză, saltimbacul înotând acum contra valurilor tumultoase este debarcat din Corabia lui Noe, nefiind demn de a fi salvat.
În această ipostază, în locul frumoasei cariere politice se instalează o barieră de netrecut în fața căreia manifestă doar zvâcniri ciudate. Stă proptit/sprijinit de statutul de europarlamentar, și așa cum spuneam mai sus, cu gândul perfid spre CEDO. El știe foarte bine că acolo, procesele se întind pe ani și ani, însă își vede în continuare de mandatul său, jucând „alba-neagra”, cu scopul de a ghici cum poate pune mâna de cartea câștigătoare.
Un lucru foarte trist pentru el este și faptul că în această situație este foarte singur. Acoliții și protejații săi s-au ascuns pe unde au văzut cu ochii pentru a nu li se da pe față și minciunile lor cu privire la modul în care s-au îmbogățit furând din averea poporului și din visteria statului. Așadar, nicio plată fără răsplată pentru împricinat. Maratonul său prin mai multe partide – FSN, PD, PDL, PMP – a semănat doar dezbinare și trădare.
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.” Doamne, cât de actuale sunt și astăzi aceste versuri din „Scrisoarea III” a Luceafărului poeziei românești, pe care unii au vrut cu orice preț să-l „demitizeze” pentru că se simțeau eclipsați în micimea orgoliului lor. Nu au reușit și nu vor reuși. Să ne reamintim câteva versuri din „Glossă” de Eminescu, parcă scrisă astăzi: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.”
Deoarece mitomania este pandativul pe care se sprijină cupola politicii, vor rămâne răni adânci în sufletul oamenilor și pe chipul țării, însă nimeni nu-și va mai aduce aminte de fanfaronii plini de ei, care au făcut rău națiunii române.
Vasilica Grigoraș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.