Vasilica Grigoraș: KITSCH-UL PE VAL

„Se pare că omul modern nu mai poate
fi fascinat decât de senzaţional şi de kitsch.”
(Vasile Ghica)

Tot mai mult ne plângem astăzi de fenomenul kitsch. Şi pe bună dreptate. Cu voia noastră, prostul gust trăiește o adevărată aventură, iar noi hălăduim într-o harababură continuă. Suntem departe de a trăi o reală efervescență culturală, artistică, literară… și ne confruntăm cu un haos modern stăpânit de anarhie și corupție, în numele libertății de creație și a democrației vieții sociale. Se proliferează chiar şi în domeniul ştiinţific şi spiritual, însă este indispensabil legat de artă, aşa cum este şi neautenticul.
Kitsch-ul nu este ceva nou, ne spune Abraham Moles, ci „este un fenomen care a existat în toate timpurile şi în toate artele şi ajunge la apogeu în epoca triumfului burgheziei, apoi în epoca societăţii de consum. Intrarea în Parnas a burgheziei, este considerat punctul culminat al stilului de viaţă burghez al cărui mod specific de alienare este kitsch-ul.”
Multe elemente ale spiritului kitsch provin din München, această Atenă a Europei Centrale, care reprezintă capitala de necontestat a acestui fenomen, care i-a dat și numele. Pe măsură ce se depăşeşte progresiv kitsch-ul romantic din prima perioadă încheiată cu „epoca 1900”, începe să se construiască un kitsch modern prin mecanisme socio-culturale asupra unor fenomene economice.
Despre kitsch s-a discutat mult şi se mai discută încă. Kitsch-ul este de câteva decenii în neîntreruptă actualitate, la fel ca şi atitudinea anti-kitsch manifestă, declarată. Kitsch-ul este astăzi una dintre etichetele estetic-peiorative cel mai des utilizate. Explicaţia principală a faptului rezidă în însăşi amploarea şi nocivitatea fenomenului incriminat. Frecvenţa şi asprimea sancţiunilor sociale punitive constituie întotdeauna indicii ale adâncimii şi proliferării viciului.
Au existat multe încercări de definire a kitsch-ului. În lucrarea „Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei”, Herman Istvan atribuie kitsch-ului aproape toate calificativele periorative: „surogat (artă-surogat, lume-surogat, realitate-surogat) şi epatare, succes facil şi fals, minciună, ipocrizie şi mediocritate, prost gust, gust estetic primitiv, gust estetic pervertit şi unidimensionalitate, logică reductivă, convenţionalism şi vulgaritate, erotism, , suprasolicitarea instinctelor, sentimentalism, sclifoseală şi cosmopolitism, naţonalism, atitudine apologetică, conservatorism, spirit mic-burghez, morală convenţională şi epigonism, experiment pueril și reflex al ignoranţei artistice, cultul snob al avangardei etc”.
În „Mic dicţionar enciclopedic”, kitsch-ul este definit ca: „termen desemnând produsele cu caracter de pseudo artă, care promovează prostul gust şi se caracterizează prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă şi a elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate, de profunzime şi de semnificaţii social-umane superioare, pervertirea cerinţelor estetice”.
Deci, cu certitudine, fenomenul kitsch aparţine zonei prostului gust, dar nu se identifică cu acesta, o delimitare absolută, exactă a sferei kitsch-ului fiind imposibilă. „Orice fărâmă de kitsch există în orice artă”, spune Hermann Broch, fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenţionalism, de care nu este scutit niciun artist.
Kitsch-ul este un fenomen social universal, permanent, de mare anvergură, care este legat de un anumit stil de viaţă. „Există, deci, o artă kitsch sau mai degrabă un kitsch al Artei, care se referă fie la obiecte de artă, în sensul clasic al termenului, fie la un tip de aranjare a acestora într-un cadru dat şi la relaţiile dintre ele; se poate vorbi, deci, de o operă kitsch (de ex. o statuie din biserica Saint-Sulpice sau un castel din Bavaria), după cum se poate vorbi de o ambianţă kitsch (de ex. salonul tip 1895 sau marile magazine de antichităţi)”. (Abraham Moles) Ca şi arta, kitsch-ul este o problemă de grad. Între kitsch-ul în forma sa mai directă şi mai brutală de manifestare şi arta autentică se înşiruie o gamă întreagă de forme intermediare. De aceea el nu este numai pseudo artă şi gust estetic pervertit, ci, într-un anume sens, „artă” proastă, eşec artistic.
„Kitsch-ul apare ca o mişcare permanentă în interiorul artei, prin prisma raportului dintre original şi banal” (Abraham Moles). Mecanismul producerii efective a kitsch-ului poate fi înţeles dacă pornim de la ipoteza că acest produs este consecinţa unui proces de comunicare alterată între două sisteme: transmiţătorul şi receptorul, creatorul şi publicul.
Întâlnim la tot pasul, în toate domeniile vieții umane şi, deşi, la prima vedere pare inofensiv, în realitate este un invadator redutabil, greu de stăvilit. Nu există niciun domeniu de activitate în care kitsch-ul să nu fi pătruns într-o formă sau alta. Confuzia și amestecul valorilor cu nonvalorile, înlocuirea naturaleții cu excentricitatea au determinat instalarea kitsch-ului în toate domeniile existenței și activității umane mai mult ca niciodată. Prostul gust dă pe din afară și defilează nestingherit pretutindeni. Am îmbrățișat ca stil de viață kitsch-ul cel de toate zilele și defilăm la braț cu el în tot timpul și-n tot locul. Câteva exemple elocvente. Încercarea de a îmbogăți cromatica și gama de modele ale costumelor naționale românești, inițiativa de a îmbunătăți și îmbogăți arta populară tradițională românească este un bluff de proporții, un kitsch. În timpul pandemiei s-au pictat cadre medicale cu chip de sfinți, numindu-le icoane. Cu siguranță slujitorii sănătății au merite deosebite, s-au implicat cu trup și suflet, au făcut fapte de toată lauda și merită aprecierea și prețuirea noastră, a tuturor, însă ideea și realizarea unor tablouri, pe lângă faptul că reprezintă un kitsch din punct de vedere estetic, este și o blasfemie la adresa credinței, a ortodoxismului.
De la o vreme toate artele sunt sufocate de tendința hedonistă de exprimare a artistului, actorului, omului de cultură și de creație. Maniera de a transmite emoții și trăiri prin promovarea cultului plăcerii este motivată prin faptul că acest lucru este dorit de consumatorul de artă și cultură. În fapt, hedonismul este o concepție etică și un curent filosofic care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar dorința de a o obține este principiul de bază al comportamentului uman. Nici acest lucru nu reprezintă o noutate. A apărut din vechime în Roma antică, preluat în Grecia și dezvoltat în timpul Renașterii cu puternice accente antireligioase. Căutarea plăcerii și fericirii cu orice preț era considerată înclinarea naturală a omului de a evita suferința. Astăzi asemenea comportament a atins culmi nebănuite, dezumanizând omul prin vulgaritate, desfrâu, obscenitate, lipsă de minimă decență, lipsă de respect și vitregirea copiilor și tinerilor de însușire a unei atitudini morale coerente. Prin reducerea vieții omului la instincte primare se promovează un obscurantism de joasă speță, având ca efect atitudinea ostilă față de propagarea adevăratei culturi și condamnarea la înapoiere culturală.
Kitsch-ul a evoluat ca urmare a instalării civilizației moderne și a inundat cu o forță de nestăvilit și mijloacele de comunicare în masă, atât în presa scrisă cât și audio-vizuală. La tot pasul, la ordinea zilei articole și emisiuni cu conținut deșănțat, arbitrar, printr-o exprimare suburbană și subculturală, transmit doar mesaje negative, stări și trăiri îngrijorătoare, provocatoare de stres și depresie la scară națională și planetară. Consideră acest stil de informare un principiu deontologic și o obligație de serviciu, cu sau fără conștientizarea efectului asupra omului. Sub masca informării corecte s-a instalat treptat și sigur kitsch-ul, din păcate așezându-l la rang de principiu al artei informării în masă.
Atât în producțiile cinematografice cât și în politică kitsch-ul reprezintă o formă de manipulare și se regăsesc multiple forme: kitsch vestimentar, kitsch oratoric, kitsch ideologic, propagandă kitsch, kitsch electoral, kitsch oligarhic, leader kitsch, kitsch burghez, toate îngemănate în ceea ce numea Abraham Moles „kitsch-ul mediocrității”.
Kitsch-ul se regăsește în toată plenitudinea sa și în modă. Moda impusă de elite, dă naștere kitsch-ului prin încercarea oamenilor de rând de a opera cu simboluri reprezentând ierarhia socială a elitelor, însă modelele pe care le imită nu reprezintă elita sau stilul clasei superioare. Fenomenul kitsch se naște din nevoia oamenilor de rând de a se apropria de artă, astfel se ajunge la combaterea kitsch-ul prin kitsch.
Este oare kitschul o fatalitate, adică omul este neputincios în a interveni, într-un fel sau altul? Rolul deosebit ce revine omului în arta esteticului este intervenţia printr-o acţiune energică şi perseverenţă de educaţie, astfel încât această formă de „poluare” estetică atât a formei cât și a conținutului să fie cât de cât limitată, ţinută sub control. De aici, utilitatea elaborării unei strategii anti-kitsch, problemă aproape la fel de greu de realizat ca şi transpunerea efectivă a soluţiilor adoptate. Pe de altă parte, soluţii radicale cu eficienţă garantată nu există. De aceea se apelează la acţiuni cu valabilitate restrânsă, axate pe obiective delimitate, adresate anumitor categorii de subiecţi.
În consecinţă, acţiunea educațională anti-kitsch trebuie să se integreze în ansamblul procesului de instrucție și formare a omului în general, și din punct de vedere estetic, în particular. Încadrarea combaterii kitsch-ului şi a prostului gust în procesul mai cuprinzător al întregii educaţii, este în aceeaşi măsură şi din aceleaşi motive necesară ca şi încadrarea acesteia din urmă în activitatea de instrucţie şi educaţie. Educaţia anti-kitsch are două componente: pe de o parte, formarea şi educarea artistică, estetică a celor cu înclinaţii, aptitudini, talent artistic, a creatorilor, din fragedă copilărie, pentru ca produsele lor artistice să nu cadă în „păcatul” kitsch-ului, iar pe de altă parte, educarea receptorilor, consumatorilor de artă, a publicului pentru a-şi însuşi acele criterii valorice de apreciere a operelor artistice, astfel încât să poată distinge între arta autentică, veridică şi kitsch. În consecinţă, se impune un proces continuu de educaţie. Numai astfel, kitsch-ul poate fi sancţionat de public, artistul va fi conştientizat de valoarea operei sale şi va încerca să-şi perfecţioneze stilul în actul de creaţie. Factorii educaţionali implicaţi (şcoala, familia, biblioteca, muzeul, biserica, cinematografia, mass-media etc) au o misiune deosebit de dificilă. Cel mai prielnic teren pentru înflorirea kitsch-ului îl constituie semidoctismul, educaţia superficială. Nu există un antidot care să garanteze cuiva imunitate faţă de microbul kitsch-ului, dar rezistenţa la această „maladie” este direct proporţională cu atitudinea spirituală.
Combaterea eficientă a kitsch-ului şi a prostului gust reclamă o lărgire a preocupărilor şi activităţilor educative cu mult peste limitele acestei forme de „virusare” estetică şi chiar cu mult peste limitele esteticului în general. Cultivarea gustului estetic este imposibilă fără o conduită morală şi fără lărgirea continuă a orizontului cunoaşterii. Un om cu o oarecare pregătire culturală, intelectuală, artistică, spirituală poate distinge mai uşor între artă adevărată şi kitsch.
Educaţia estetică nu este o simplă bătălie, ci un război lung şi greu, care nu se poate încheia într-un viitor previzibil. Dar, se va încheia vreodată? Problema rămâne deschisă, deoarece „Kitschul este artă fără sistem imunitar.” (David Bergman)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.