Vasilica Grigoraș: DRUMUL SINUOS AL CĂUTĂRII DE SINE

Ioan Popoiu s-a impus treptat, dar cert ca personalitate marcantă și individualizată în mai multe domenii ale cunoașterii și creației, prin lucrări despre istoria României și istoria universală și prin publicarea unor volume de poeme. Nu este lipsit de interes, ci, dimpotrivă, merită cu prisosință menționarea titlurilor valoroase și interesante ale volumelor de istorie realizate printr-o asiduă cercetare și documentare: „Românii în mileniul migrațiilor” (275-1247), „Statele medievale românești” (1386-1714), „Statele din sud-estul Europei” (1804-1999), „Întemeierea României” (1859-1918) și volumul apărut în ianuarie 2022, „Afirmarea unei națiuni”. Opera istoricului, filosofului și teologului Ioan Popoiu este întregită de creații lirice de largă respirație spirituală. „Călătorie spre centrul ființei” (Craiova, Aius, 2021) este al treilea volum de poezie, după „Vifor eretic” (Iași, 2008) și „Nopți” (Iași, PIM, 2020).
„Călătorie spre centrul ființei” este o carte de maturitate poetică, prin care poetul a plecat pe drumul cunoașterii adevărului, dezvăluind nuditatea și asperitățile vieții actuale, dar această călătorie nu o face singur ci are călăuze dintre cele mai elocvente în arta creației literare: Eminescu, Byron, Shakespeare, Goethe, Gerard de Nerval, Liana Nicolae, A, E, Baconsky, Ana Blandiana…, însă nu-și pierde niciodată aplecarea cu asupra de măsură și invocarea scrierilor biblice…
Așa cum ne-a obișnuit, fiecare poem inclus în această carte poartă un motto (citate din personalitățile menționate mai sus) extrem de sugestiv pentru conținutul de idei și mesajul acestuia și se încheie cu trei puncte de suspensie (…), care sunt mult grăitoare. Poetul dă libertatea cititorului să pătrundă în inima poemului și să-l înțeleagă fiecare în funcție de propria existență și experiență, după nivelul de exprimare a trăirilor proprii și a celor dimpreună cu el. În concluzie, ar fi mult mai multe de adăugat la cele spuse de poet.
Cartea este o prezentare indubitabilă a stării de fapt a omului și lumii, o oglindă a omenirii, esențializare într-o tonalitate sumbră și înfricoșătoare. O frescă a comuniunii omului cu forțele universului, dar și cu cele obscure ale societății, care uneori ajung la dimensiuni mirobolante. Din poeme se degajă un pesimism grandilocvent exprimat prin dorința autorului de a se însingura și sonda adâncimea ființei umane și a o prezenta/etala în toată goliciunea ei. Printr-un paradox conturat meșteșugit, autorul realizează o juxtapunere iscusită a realului cu dorințele spirituale ale omului, o stenografiere iscusită a celor două planuri.
Prin titlul cărții, autorul ne dă a înțelege că este în căutarea a ceva, în căutarea cuiva, a unui sens, că are nevoie de o explicație pentru a-și clarifica și înțelege ceea ce simte, iar această stare îi frământă întreaga ființă și îi dă neliniști. Ajunge la concluzia că acest „CEVA” nu poate fi găsit decât în interiorul ființei. Astfel ne îndeamnă la a medita asupra fenomenului, iar mediul prielnic pentru meditație este să ne închidem în noi înșine fără teamă, fără iluzii, doar în căutarea tihnei.
Poetul, un talentat artizan al scrisului, se bucură de har divin devenind creatorul unui limbaj personal și suculent aproape fără echivalență în literatura română. Este poetul microcosmosului uman, aducând cu sine o poezie zvârcolită de însăși natura omului, surprinzându-i dramatismul structurii dualiste, care pendulează între credință și tăgadă.
Ioan Popoiu operează cu instrumente scriitoricești din literatura română și universală, dar le interpretează în chip original dând viață cuvintelor până devin propria stare sufletească, o stare de sfâșiere intimă, de sfințenie, crucificare…
În primul poem din carte, autorul ne atrage atenția asupra unui gol istoric, un gol de spațiu și timp, un gol dindărătul și din interiorul lucrurilor și vremurilor, absurdul condiției umane cu un impact istoric absolut. Simțind acest gol, îmbracă haina unei tăceri apăsătoare, generatoare de spaimă și angoasă. Sfâșiat de oboseală cruntă, trupească și sufletească, totul i se pare că devine mister în sensul de ritual religios secret, în Grecia și Roma antică. Încearcă să descopere cifrul unei asemenea stări prin solitudine și ne explică ce înseamnă, ce presupune postura de a fi „SINGUR în mijlocul universului”: „mă simt gol de mine”, „mă simt singur pe pământ/ de-o vârstă cu Dumnezeu…”, întrebându-se „să fie tăcerea condiția noastră/ firească reală”. Are o singură dorință „aș vrea să respir să exist/ doar prin liniște și tăcere”. Meditând, observă, constată că doar: „singur în mijlocul universului/ simți că acesta e pe măsura omului/ mai multă măreției este/ în singurătate/ decât în mijlocul lumii…” Doar prin introspecție, un suflet singuratic în căutarea sinelui prin gesturi intime, paradoxal, poate să atingă liniștea, romantismul, armonia… Poetul are vocație misionară, un fior mesianic descoperă însingurarea eului uman într-un spațiu gol, vid și într-un timp imprecis prin versuri care pulsează de emoție.
Lipsit de speranță, dar cu un „exces de luciditate”, asemenea „prințului danez” se întreabă: „ce este omul?… o fiară!” Extinzând analiza căutării de sine, declină prin tablouri sumbre, dar sugestive, pesimismul visceral al omului trăitor în colectivitate stăpânit de „anestezie” în care ne aflăm cu toții: „… ne-a trebuit multă vreme până să ne/ trezim din această anestezie care ni se administra/ metodic în doze zilnice de inși zeloși cruzi/ care predicau despre progresul omenirii/ în timp ce adevărații creatori se stingeau în beznă/ în minele de plumb călăii prosperau în lumină/ te rog nu-mi vorbi de omenire și de progres/ îmi vine să urlu ce-au făcut ei din ființele umane/ plăpânde supuse la chinuri cumplite/ în numele umanității și progresului/ sunt tristeți care nu pot fi spuse sau exprimate/ doar mestecate în tăcere…”. (Această anestezie) Aceste răzvrătiri în fața realităților crunte pe care le-a trăit și le trăiește omul induce o stare de nefericire și, în acest sens, poetul mărturisește: „simt o oboseală venită de departe/ din adâncul ființei”. Lucrurile s-au degradat într-o măsură alarmantă încât: „acum e prea târziu prăbușirea e consumată/ am (de)căzut mult prea jos ca să ne mai regăsim/ niciodată problema omului așa cum e/ rătăcit bolnav destrămat/ nu se află/ pe agendă/ suntem atât de sofisticați/ în timp ce am uitat/ alfabetul existenței…” (Suntem nefericiți). Asemenea aserțiune este un semnal de alarmă, într-un timp în care suferința ne-a invadat, ne hrănim cu nefericirea, ne umple de neputință și lipsă de voință de a cugeta și înțelege ceea ce se întâmplă, pe când fericirea este cât un fir de nisip, peste care stă așezat un munte de suferință. Cum oare să dărâmăm acest munte?
Atenționarea serioasă cu privire la faptul că am pierdut calea cea dreaptă, rătăcind pe drumuri întortocheate și întunecate: „pășeam pe un drum colțuros/ mai mult pe întuneric”, îndreptându-ne cu certitudine spre un deșert stăpânit de vacarm și suferință, or și „pe căile căutării însingurate/ nimic nu este mai periculos decât incertitudinea/ imposibilitatea/ de a te defini” este concluzia firească a analizei autorului. Ieșirea din această stare nu există în afara noastră, ci trebuie căutată în „centrul ființei”.
Dacă nu găsim resursele interioare de a purcede la o asemenea călătorie „nu avem cui reproșa ceva toți ne-am abătut”, ne adâncim tot mai mult în suferință și nefericire „Dumnezeu nu este cu noi am ajuns într-o fundătură/ ne-am rătăcit în meandrele Labirintului nu mai știm/ cine suntem nu avem identitate drumurile nu duc nicăieri/ sindromul apocaliptic acoperă totul”. Or, a spune apocalipsă, înseamnă moarte sigură, de aceea autorul ne reamintește că se impune necesitatea reinventării omului, plăsmuirea unei noi ființe, a unei alte lumi: „Moartea ne privește în față o vedem peste tot/ în jurul nostru pentru noi/ alternativa a încetat să mai existe/ un singur lucru ne mai rămâne/ să ne reinventăm fiecare/ acolo unde suntem/ să-ncercăm să plăsmuim o nouă lume…/ nu știm cum va arăta/ dar nu avem de ales/ cea veche/ nu mai există…” (În deșertul de cenușă).
O dată ajunși în acest punct, în această ipostază, prin această plăsmuire, autorul înțelege a întreprinde, a iniția fiecare o „Călătorie spre centrul ființei”, titlul unui poem care dă și titlul volumului. Cu sinceritatea-i nedisimulată, ne avertizează: „calea mea spre sinele ascuns a fost lungă dureroasă/ știu unde a-nceput această voluptuoasă/ chinuitoare căutare/ călătorie spre centrul ființei/ așa aș numi aventura vieții mele”, iar „cunoașterea mi-a fost iubirea destinul suferința/ ghimpele care nu-ți dă pace/ drumul acesta e presărat cu spini și puțini trandafiri/ nu am ales o cale ușoară niciodată nu m-am gândit/ la detaliile la asperitățile drumului”. Nimic nu este imposibil, dacă putem conștientiza ceea ce se întâmplă, căutând, vom găsi și modele și modalități potrivite în atingerea țelului spre care tindem. Nu încap lamentări, nu este loc de suspine, ci doar de o flacără aprinsă în interior care să lumineze calea. Aflăm prin vers că drumul poetului a fost călăuzit de: „personajele au fost modelele mele vii palpabile/ Hamlet Faust Zarathustra/ cele mai apropiate făpturi cvasiumane/ prin care respir crede-mă”. Spre a ocoli dezastrul, pieirea, să nu ne pierdem speranța, să nu deznădăjduim, deoarece: „și când crezi că totul este pierdut/ că ai suferit inutil și stupid/ când crezi că ai traversat infernul/ abia atunci reușești/ să întrevezi ceva/ ce este numai al tău/ parte din suferința și nebunia ta/ din golul ce te devastează/ departe de glorie/ în anonimat/ ignorat/ disprețuit de toți/ abia atunci/ cu acest preț cumplit/ la capătul unui drum/ ce-ți pare fără sfârșit/ vei putea vedea lumina…” (Călătorie spre centrul ființei)
Cu o duală însuflețire a spiritului, poetul veșnic scindat și pendulând între real și ideal, scrie versuri cu o structură profund paradoxală, depănând ideile și imaginile într-un ghem de contradicții. Până la urmă, când se vede lumină, în opinia poetului înseamnă că „ai sădit lumi și flăcări”, „trezirea era aproape”, iar „undeva departe în timp”, „la marginea deșertului” dintr-„un război necunoscut” „nu mai rămâne decât cenușa”. Deși, în poeme se întrevăd discrete urme de optimism, de acalmie a suferinței și zbaterii omului, în opinia autorului „viața pare o alegorie”, în care „am construit un regat de vise” neîmplinite, și chiar „în clipele de clarviziune” asistăm „la cea mai mare răscruce”, în „templul interior” observăm că „libertatea nu mai este un miraj” într-„o lume tainică infinită”, însă „pe tărâmul spiritului” omenirea se află în „ultima Thule”, adică într-o insulă din extremul Nord, considerată ca marginea lumii. Iată, imaginea acestei insule în viziunea poetului: „clipă atroce/ pretutindeni/ deșert/ disperare/ ce nume să-ți dau/ nimicul/ întunericul/ spaima/ într-un/ dans/ macabru/ nu mai vine/ nimeni/ să ne salveze/ Mesia/ a fost ucis/ undeva/ pe drum/ s-a lăsat/ noaptea/ singurătatea/ cade/ peste lume/ nu avem unde/ să ne mai retragem/ suntem/ în ultima Thule”.
În întreaga incursiune poetică, autorul se comportă asemenea unui temerar, cutezător, având modele pe Hamlet, Faust… „Călătoria spre centrul ființei” nu-i un drum simplu, nimic din ceea ce-i măreț nu se dobândește ușor, pentru că la fiecare pas pândesc ispitiri, rătăciri de voie, de nevoie și, uneori, ne simțim înfrânți, adâncindu-ne într-un adevărat infern.
Într-o viziune poetică profundă, poemele lui Ioan Popoiu sunt texte răscolitoare, provocatoare, scrise într-un stil coerent, rafinat, subtil… Pentru a le înțelege și a descoperi în ce constă condiția umană și sensul vieții e nevoie de o schimbare a interiorului nostru, a sinelui. Cartea este și o invitație la a conștientiza că e nevoie de schimbare și aceasta depinde doar de noi. Acest lucru nu vine de la sine, e nevoie de voință fermă, de credință nestrămutată întru bucuria de a trăi în spiritul conceptului japonez IKIGAI și a atinge fericirea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.