Alexandru Nemoianu: Părintele Protosinghelos Graţian Radu (Amintiri filtrate)

Părintele Protosinghelos Graţian Radu a fost una dintre personalităţile pe care am avut privilegiul să le cunosc trăind la “Vatra”, sediul Episcopiei Române Ortodoxe din America.
L-am cunoscut în amurgul vieţii, când viețuia, la limita sihăstriei, într-o casă, decentă, de pe proprietatea “Vatra”. Am avut vreme să mă apropiu de el şi, în anume fel, să mă împrietenesc cu el.
Date despre viaţă lui “europeană” am aflat din un articol semnat de către Protoiereu Sorin Petcu (într-un Buletin al Vicariatului Parohiilor româneşti de sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol) reluat şi în “Jurnalul de Argeş” din 12 Noiembrie, 2014. Articolul mi-a fost semnalat de Doamna Mariana Gurza căreia îi mulţumesc şi pe această cale.

Cel care avea să fie Protosinghelos Graţian Radu s-a născut în satul Cărpiniş Şuici (Argeş) în 1911 într-o familie de ţărani. Din cele ce îmi povestise GR zicea că prima lui amintire este legată de reîntoarcerea tatălui sau din Războiul Balcanic (1913). Spunea  ,,un bărbat neras mă sărută”. Tatăl lui i-a confirmat acest lucru mai apoi.
Îşi mai amintea de un drum la Piteşti, a cărui mărime îl înspăimântă, şi că acolo lui îi cumpărase două cărţulii cu ,,Familia Roadetot”, o poveste cu şoricei.
Şcoală primară o face în satul natal. Apoi, la nici 13 ani, a intrat ca ,,frăţior” la Mănăstirea Frăsinei. A făcut şcoală călugărească aspră acolo. Tot din acei ani îmi povestea că, fiind în gară la Piteşti, (el având vreo 15-16 ani) o faţă de vreo 14 ani, îndrăzneaţă, l-a întrebat, ”de ce te-ai făcut călugăr?”. Părintele, al cărui temperament se manifesta de atunci, i-a răspuns scurt, ”mi-au mâncat rațele păsărica”.  Cei din jur au izbucnit în hohote de râs şi au exclamat, ”bine i-ai zis părintele”.

G.R. a trecut prin mai multe mănăstiri şi finalmente a ajuns în obştea de la Cernica. Mai înainte însă şi-a făcut stagiul militar, ca sanitar şi a ajuns sergent major. Din anii milităriei povestea că Generalul care era  “şeful pieţii”,  i-a dat un bilet de liberă trecere şi i-a spus, ”cu asta poţi intră gratuit oriunde, doar la casele rău famate, nu”.
După militărie a revenit la Cernica şi a urmat cursurile Seminarului teologic pentru monahi. Acolo a avut colegi, între alţii, pe Felix Dubneac, Sofian Boghiu, Român Braga, pe viitorul Patriarh Teoctist şi alţii. Reflecatand la împrejurarea că mulţi dintre “cernicari” au ajuns Ierarhi, Părintele mi-a spus odată: “să fi rămas acolo ajungeam şi eu vreun ticălos de Episcop”.
Scurtă vreme după această GR a fost hirotonit deacon şi mutat la Mănstirea Sinaia, care avea un prestigiu enorm şi era loc de adunare pentru elitele vremii.

În cursul şederii la Sinaia a avut prilejul să îl vadă pe Generalul Ion Antonescu.
Era după prima slujba de dimineaţă, credincioşii ieşiseră şi, pe pardoseală Bisericii erau urme de zloată (era Toamna târziu, în 1940). Stareţul îndrumase câţiva monahi să mature podeaua când, brusc, a intrat Generalul şi fără introducere a început să zbiere, ”în mizeria asta vreţi să îl primiţi pe Maria Să” (urmă că la Liturghie să asiste Regele Mihai căruia, împotriva protocolului de adresare, Antonescu îi spunea “Maria Ta” şi “Maria Sa”. Corect ar fi fost să îi spună “sire” şi “Majestatea Sa”). Stareţul nu a mai avut cum să se explice. După plecarea lui Antonescu, stareţul i-a spus Părintelui Graţian (ale cărui simpatii legionare le cunoştea), ”Cu  “ăsta” nu o să aveţi zile bune”.
Puţină vreme după  “rebeliunea legionară”  Părintele Graţian a fost internat în lagăr. Acolo s-a deprins să fumeze (a fumat până pe la şaptezeci de ani). Povestea el că un alt deţinut politic îi spusese, ”păi nu vezi că toţi fumează, la ce să respiri fumul lor, respire-l pe al tău”, şi aşa s-a apucat de fumat.

Curând a reuşit să treacă graniţe în Serbia şi a ajuns în Germania unde, împreună cu toţi legionarii aflaţi acolo, a fost internat în lagărul de la Buchenwald că “oaspete al Furehrului” (un eufemism fără rost). Spre sfârșitul războiului Părintele s-a înrolat în batalioanele  “Armatei Române de eliberare”, organizate de către Germani, dar nu a mai ajuns să lupte. După război ajunge la Paris şi aici rămâne până în 1962 sau 1963.
În acei ani absolvă Seminarul “St Serge” din Paris. Seminar Ortodox de mare faimă unde au predate mari teologi că Sergei Bulgakov, Pavel Evdokimov, Loski şi alţii. Atunci primeşte Preoţia şi ridicarea la treapta de Protosinghelos (Arhimandrit). Tot în acei ani a fost, o vreme, foarte apropiat al Mitropolitului Visarion Puiu, la rândul sau refugiat, şi ajunge chiar figura central (superior) la Biserica “Sf. Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris; o redută a anticomunismului în acei ani. Pentru a se întreţine Părintele a lucrat că fotograf. Ca fotograf circula cu o motoretă/scuter  “Vespa” de care era foarte ataşat. A mai lucrat şi ca instructor auto la şcoli de şoferi. De atunci mereu folosea expresia, ”dreapta-i periculoasă, stânga este mortală” în referire la accidentele auto. Fire foarte aprigă Părintele a intrat în conflicte şi cu Mitroplitul Visarion Puiu şi cu ceilalţi clerici de la Biserică. În asemenea climat a primit invitaţia, de la Episcopul Valerian D. Trifa, de a veni în USA şi să devină preot în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din America, ”Vatra”.

Ajuns în Statele Unite, o scurtă vreme, a stat la “Vatra” dar fără mare entuziasm. Apoi a fost numit preot la Biserica Sf. Nicolae din Canada (cea mai veche Biserica românescă din Lumea Nouă) şi apoi la Woonsocket, Rhode Island, de unde s-a şi pensionat la sfârşitul anilor 70 ai veacului trecut. Atunci a venit şi s-a aşezat într-o casă, proprietate a “Vetrei”. O casă decent şi categoric comfortabilă. Devenea în acest fel parte din “familia Vatra” cu Episcopul Valerian, Episcopul Nathanael, Părintele Ion Tocăniţă, Stelian Stanicel. Lui Stanicel, după o cină, Părintele Graţian i-a spus, ”în mine sunt la un loc un Dac şi Antonie cel Mare, dar cel mai adesea biruie Dacul”. Asta în referire la temperamental sau foarte iute. De fapt în câţiva ani Părintele Graţian a ajuns în conflict cu Episcopul Valerian. Nu era ura sau duşmănie, erau pur şi simplu două pietre foarte ţări care, ciocnindu-se, scoteau scântei. Episcopul Valerian, pe bună dreptate, îl acuză pe G.R de “neascultare”. La rândul sau G.R îl ascuza pe Valerian, şi avea la rândul lui dreptate, că este prea supus laicilor din Episcopie. Această iritare faţă de rolul laicilor în Biserica avea să evolueze şi la un moment dat a devenit o adevărată obsesie pentru Părintele G.R. Pe aceşti laici, ca şi pe conducătorii lumii, Părintele i-a cuprins în ceea ce el numea “masonaria”. După el cam toţi erau “masoni” sau controlaţi de “masoni” şi, în ochii lui, asta era la fel de rău. Când venea vorba despre asta se înfocă cu înverşunare. În plus, fire metodică, Părintele citea toate cărţile posibile despre  “conspiraţii”  şi  “asociaţii secrete”  care ar fi controlat lumea, multe dintre ele fantasmagorii. Iarăşi este posibil ca, până la un punct, să fi avut dreptate.
Oricum Valerian i-a luat dreptul de a mai sluji în cadrul Episcopiei. Spunea, şi asta chiar pe bună dreptate, ”cum poţi să te rogi pentru un Episcop pe care nu îl respecţi?”  Dar dincolo de asta nu i-a făcut Părintelui G.R nici o şicană. Părintele continuă să aibă “preoţia lucrătoare” şi putea sluji în alte jurisdicţii, bun înţeles, cu binecuvântarea Episcopului locului. Părintele G.R a aceptat, dar a început să circule fel de fel de scrisori şi  “dovezi” privind activităţile “masoneriei”. De fapt majoritatea vremii şi-o dedică cultivării acestei obsesii.

Părintele G.R. ştia, la nivelul de a citi bine, mai multe limbi. Nu ştiu în ce măsură le putea şi vorbi. În cazul limbii engleze niciodată nu a putut ajunge să poată purta fie şi o minimală conversaţie în engleză. Este posibil că împrejurarea că în exprimarea în limba română Părintele era un perfecţionist să îl fi inhibat şi împiedecat să folosească altă limba. În acelaşi timp Părintele purta o vastă corespondenţă, cu clerici şi laici din România şi diaspora, şi era foarte bine informat despre ce se întâmplă,şi în România şi în diaspora. El a publicat câteva interesante articole dar, obsesia lui cu “masonaria”,  a făcut că editorii să îl ocolească. Avea o trăită înțelegere a rânduielilor bisericești și o răspicată înțelegere a dogmelor. Nu era un om foarte învățat, dar era un om foarte inteligent. Respecta Ortodoxia, Biserica Ortodoxă și rânduielile ei cu strășnicie și iubea cu duioșie slujbele religioase. Credea în prietenie și loialitate.
În acei ani l-am cunoscut şi eu. Încet, încet, cu răbdare şi acceptând temperamenul Părintelui cred că i-am devenit apropiat.

Părintele Graţian Radu era ce se poate numi un “popă” bătrân şi frumos. Avea circa 1,80 cm înălţime, era voinic, cu o leacă de pântece, o figura deschisă dar cumva maliţioasă, ochi pătrunzători cu ochelari cu rame mari şi o barbă superbă, tăiată drept, deasupra pieptului. Nu era foarte exigent cu higiena (era un călugăr real) dar totdeauna ordonat, cu rasa curată, barba pieptănată şi cu nişte mâini puternice bărbăteşti şi foarte bine îngrijite.,avea o voce puternică, dar cânta blând, duios.
Vorbea cu mine, îmi împărtăşea din gânduri şi aşa am putut află detaliile de care pomeneam. Tot aşa am descoperit câteva lucruri excepţionale despre Părintele G.R.
El vorbea şi scria într-o limba românească de o frumuseţe absolut fără egal. Era limba “argeșană” dar în amestec cu “limba vechilor cazanii”. Părintele era conştient de modul magistral în care stăpânea limba şi o folosea cu meşteşug. Cele câteva amintiri, care se află în Arhivă Centrului de studii şi documentare (The Romanian-American Heritage Center), sunt doveziile acestui mare talent. O asemenea limba românescă frumoasă, personal, nu am mai aflat decât la Ion Creangă. În plus scrierea de mâna a Părintelui era de o frumuseţe specială: frumoasă, bărbătească, efectiv caligrafie artistică. Tot în acei ani un mare sprijin a primit Părintele din partea prietenului lui mai tânăr, Arhimandritul Roman Braga.
Roman Braga era duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”, nou înfiinţată în vecinătatea  “Vetrei” (vreo douăzeci de kilometrii distant). Cei doi parinţi se întâlneau des şi chiar urmăreau împreună un program de lupte de circ (wrestling), o adevărată pasiune pentru Părintele G.R. Cum tot pasiune era dragostea lui pentru pisici; le hrănea, adăpostea şi ocrotea.
În această atmosfera anii treceau. Evenimentele din Decembrie 1989 din România, respectiv căderea comunismului, Părintele Graţian Radu le-a primit cu bucurie dar, îmi aduc aminte, că foarte direct m-a avertizat ”mă, tu crezi că o să fie bine?  N-o să fie, că “masonii” au planul”. Poate că de dată aia chiar o  “nimerise”!

La începutul anului 1991 Părintele, care era voinic şi vioi, a început să acuze o durere de spate. Spunea el că este o “răceală rea”. Finalmente s-a decis să meargă la doctor. Cum nu avea pe nimeni apropiat m-a rugat pe mine să îl însoţesc, lucru pe care l-am şi făcut. Am primit atunci cea mai superbă lecţie în ce înseamnă a te purta bărbăteşte.

Am ajuns la clinică din Jackson şi Părintele a fost consultat vreme de vreo două ore. I s-a aplicat toată bateria de analize, radiografi,  MRI, etc. În final doctorul l-a chemat în cabinet şi i-a cerut să vină cu o rudă apropiată. Părintele m-a numit pe mine.

În cabinet, după un schimb de introduceri uzuale, Doctorul a luat dosarul cu analize şi, în maniera efectiv brutală a doctorilor din USA, i-a spus Părintelui că este vorba de un cancer osos care s-a extins şi la plămâni şi alte organe, metastazat. În continuare, la fel de brutal, i-a spus că, în opinia lui, mai are de trăit două, maximum, trei luni. Eram la mai puţin de un metru distanţă de Părintele. Am văzut că înţelesese perfect ce spusese doctorul, ei bine, nici măcar nu a clipit! Pur şi simplu a acceptat pe loc diagnoza şi apoi cele câteva sfaturi date de doctor, mai ales cum să întâmpine durerile care urmau să vină. Apoi am ieşit afară. Eu am păstrat o tăcere stânjenitoare şi, după câteva minute, Părintele s-a uitat la mine ZÂMBIND şi mi-a spus:  ” băi Alexandre tu credai că moartea vine cu mâna în buzunar?  Vine ea cu ceva”.
În continuare, pentru circa şase Săptămâni Părintele a rămas acelaşi. Pierdea din greutate, mânca aproape numai banană dar era tot voios. Apoi brusc a intrat în criză finală. A fost dus la Spitalul din Jackson şi în două zile, timp în care a fost spovedit şi împărtăşit de către Episcopul Nathanael, a murit.

A fost îngropat în cimitirul de la “Vatra” şi este străjuit de o frumoasă cruce din Marmoră neagră. Până la plecarea noastră din “Vatra”, soția mea Larissa, căreia Părintele i-a fost foarte drag, i-a aprins la mormânt, seara, lumânări.

Părintele a fost o personalitate a exilului dar pentru mine a fost un om drag şi apropiat şi, mai ales prin modul în care a stat în faţă morţii, rămâne ca un exemplu de demnitate bărbătească şi creştină.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

15 octombrie 2017

Anunțuri

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde (partea a III-a)

„Acum, când soarele a căzut pădurea e o catedrală, dreaptă şi înaltă, cu vârfurile către cer. În liniştea ei se aude din când în când cântecul de orgă al vântului răcoros.

Brazii bătrâni săgetează cea din urmă pânză de lumină a cerului, cu aceeaşi sete acum, în apus, ca şi mâine, în aurora dimineţii. Brazii sunt fraţii tăi, omule înaripat.”

                     (ERNEST BERNEA-Seară în Pădure)

 

Mirificele noastre Păduri primordiale pelasgo-traco-scito-geto-dace au zămislit un  ecou prelung în sufletul Codrului Verde de-Acasă cu o mândrie legitimă de nemurire şi legendă:

Stejarul din Mamvri. Pe drumul central ce duce la Ierusalim în apropiere de Hebron, se află locul unde Patriarhul Avraam a omenit pe Cei Trei Îngeri ai Domnului-Sfânta Treime, înainte de catastrofa Sodomei şi Gomorei (Fac. 14, 13). Acea Icoană a Sfintei Treimi de la Stejarul Mamvri a fost imortalizată ca nimeni altul de marele pictor rus Andrei Rubliov (1370-1430), ca o sinteză absolută de puritate cerească şi de frumuseţe ideală dumnezeiască.

Codrii Vlăsiei. Cunoscut şi sub numele de Codrii Vlaşilor-Vlahilor îmbrăţişau pădurile din jurul marii Cetăţii a ciobanului Bucur-judeţul Ilfov-Slănic-Coţofeneşti-Ploieşti-Prahova-Neajlov, Călugăreni-Giurgiu.

La 1456, Vlad Ţepeş i-a înfrânt pe Vladislav Dan, potrivnicul său şi pe turci la Târgşor lângă Codrii Vlăsiei.

Constantin Brâncoveanu a construit prin Codrii Vlăsiei drumul ce leagă Bucureştiul de Palatul Mogoşoaia, numit Podul Mogoşoaiei, care după Războiul de Independenţă din 1877-1878 s-a numit Calea Victoriei.

Din Codrii Vlăsiei au rămas: Pădurea Pustnicu cu Mânăstirile Pustnicu şi Pasărea, Pădurea Snagov cu Mânăstirea Snagov, Pădurea Comana cu Mânăstirea Comana, Pădurea Râioasa, Pădurea Băneasa. În jurul oraşului Ploieşti întâlnim pădurile: Mislea, Plopeni, Păuleşti, Parc- Bucov, Româneşti. (Alexandra Bădicioiu, Codrii Vlăsiei se întorc. Cotidianul, 8 iunie 2005)

Stejarul din Borzeşti. Pe şesul Trotuşului aproape de satul Borzeşti sub privirile curioase ale unui soare frumos de primăvară şi la umbra uriaşă a unui Stejar falnic, două tabere de copii închipuind una oastea tătarilor condusă de Gheorghe-un tânăr chipeş cu plete negre şi ochi de mure, iar cealaltă, oastea moldovenilor condusă de vlăstarul domnesc Ştefan-copilandrul cu plete blonde, cu ochi albaştri, gânditori, şi cu inimă cutezătoare.

Gheorghe cu „tătarii” lui a pierdut şi a trebuit să suporte înfrângerea… A fost legat ca un „duşman” şi atârnat de Stejar pentru a fi spânzurat. Dar nenorocire. Tocmai atunci s-a năpustit viforul tătărăsc care l-au făcut victimă pe copilandrul Gheorghe.

Acea confruntare copilărească avea să anticipeze peste 30 de ani o bătălie cruntă cu hoarda tătară, câştigată şi nimicită fulgerător de Marele Voievod Ştefan-Stejarul Moldovei, care avea să-l răzbune pe micuţul său prieten de odinioară, de copilărie, mucenicul Gheorghe.

Cu oastea distrusă, de acelaşi Stejar atârna acum fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga.

(Nicu Gane, Stejarul din Borzeşti. Ed. Cartex 2000, Bucureşti-2007, p. 146)

Codrii Cosminului. În anul 1497, regele Ioan I Albert al leşilor a invadat blânda Moldavie.

Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei l-a aşteptat cu oastea între comunele Voloca pe Derelui şi Valea Cosminului lovindu-l pentru poftire, nemilos şi necruţător.

După înfrângerea ruşinoasă a polonilor, marele Ştefan a ordonat curăţirea locului bătăliei şi cu prizonierii leşi l-a arat sădind stejari, iar locul s-a numit în popor Dumbrava Roşie.

Din pădurea de atunci un stejar, străjer al veşniciei daco-valahe,localnicii îl numesc binemeritat Stejarul lui Ştefan cel Mare.

Stejarul din Valea Otăsăului. În mirifica Ţară a Loviştei, pe porfira căreia s-a brodat vitejia şi martiriul legendarilor Câneji, din sângele inimoşilor valahi apărători de Glie şi de Dumnezeu, a odrăslit un arbore majestos şi falnic care, a ascuns în trunchiul său viguros pâlpâiri serafice din sânul poporului vâlcean-plămadă de literă, cuvânt şi artă, licăriri ale acelui areal divin încrustat cu rubinele jertfitoare ale pustnicilor şi smeritele safire ale monahiilor pe care cad strălucirile semeţelor frunţi de schituri şi mănăstiri, hrisoave de moşii, ranguri boiereşti, ruguri aprinse de spiritualitate ortodoxă, fascinaţia unui sentimental şi răscolitor folclor, înţelepciunea umorului oltean, fiorul Codrului verde, mireasma florilor şi taina Icoanei Maicii Domnului, care a pus temelie celebrei Mânăstiri DINTR-UN LEMN.

Gorunul lui Horea. În anul 1784, sub Gorunul care-i va purta numele, Horea şi-a chemat fârtaţii moţi la lupta împotriva jugului asupritor al habsburgilor.

Horea, Cloşca şi Crişan au biruit, dar Împăratul a cerut pace simulând încheierea unui tratat, pentru a trăda. Guvernatorul Transilvaniei, consilierul Mariei Tereza, evreul Samuel Brukenthal a înfrânt răscoala moţilor pregătind cea mai cruntă şi sălbatică răzbunare asupra capilor răscoalei: arderea pe tron înroşit, tragerea pe roată, sfârtecarea trupurilor în piaţă şi răspândirea lor pe la răscruci pentru înfricoşarea urmaşilor.

Gorunul lui Horea în vârstă de peste 400 de ani cu grosimea de 9 m străjuieşte satul Ţebea din Hunedoara. Lângă el la 15 m nord stă de veghe Avram Iancu-Tribunul moţilor.

Din ultima creangă a Gorunului ruptă de furtuna din 2005, s-a făcut Crucea lui Horea de 1,8m aşezată lângă mormântul lui Iancu în Panteonul Moţilor, unde şi Regina Maria şi regele Ferdinand au plantat câte un gorun.

Teiul lui Eminescu. În Parcul Copou din Iaşi trăieşte un tei argintiu în vârstă de cca. 540 de ani din vremea Marelui Ştefan, dar este asociat ca dăinuire istorică cu Luceafărul Eminescu.

Pădurea de argint şi Codrii de aramă.

   Pădurea de argint este o pădure seculară de mesteceni din preajma Mânăstirii Văratecului, care mai păstrează paşii Poetului nepereche, unde inspirat a scris versurile de aur din Călin…

   „De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet. (Mihai Eminescu, Călin… )

Codrii de aramă au fost surprinşi de Eminul nostru într-o plimbare meditativă de creaţie, toamna când Gorunii au culoarea de foc, arămie. În aceşti Codrii s-a aprins şi marea dragoste a Luceafărului pentru Muza şi frumoasa poetesă, domniţa Veronica Micle.

Pe urmele lui Eminescu au mai păşit: Vlahuţă, Hogaş, Regina Maria ş.a.

Gorunul lui Zian Arsenie Boca. La 10 Mai 1929, promoţia de absolvenţi a Liceului Naţional Ortodox-Avram Iancu din Brad în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan hotărăsc plantarea unui puiet de stejar. Toţi au participat, dar şi toţi au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele şefului de promoţie, adică Gorunul lui Zian… El s-a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi neamului.” (Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/ 1997, p. 29)

Pădurea Dobrina-Huşi. Pădurea Dobrina este Codrul care freamătă de Doine  şi Legende, care-şi pune mantia de April peste brocardul regal al Primăverii, unde rapsozii augustei naturi concertează madrigal după madrigal, fior după fior, încântare şi splendoare şi Dumbrava Verde în care s-a aprins flacăra dacoromânismului creştin în inimile înflăcărate sincere şi curajoase ale unui grup de liceeni puri ca floarea de păpădie, viitori naţionalişti eroi şi martiri.

Pădurea Tâncăbeşti. Pădurea Tâncăbeşti şi-a tocmit Troiţă de Altar, sfinţit cu sângele curat al Celor 13 bravi Eroi-Martiri-Călăuzitori ai Neamului dacoromân, ai Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ai Preacuratei Sale Maici Maria Vlaherna-Carpatina.

Pădurea Verde. Pădurea Verde din Timişoara se leagă faimos de Rezistenţa Anticomunistă din Banat, locul unde securitatea timişoreană îi executa pe partizanii prinşi, întemniţaţi prin proces de condamnare, dar samavolnic scoşi din temniţe, omorâţi şi aruncaţi în gropi comune.

La 2 August 1949, partizanii condamnaţi la închisoare: Aurel Vernichescu, Gh. Popovici, Th. Ungureanu, Gh. Smultea, Petre Puşchiţă, N. Ghimboaşe, Micluţ şi Gh. Luminosu, au fost luaţi din închisoare, executaţi în Pădurea Verde şi aruncaţi într-o groapă comună.

Pe o colină la marginea Pădurii Verde a fost amplasată o Troiţă din lemn în 1990, iar în 2000 deţinuţii politici supravieţuitori au ridicat un obelisc înconjurat simbolic de „masa tăcerii” cu scaune de piatră.

În 2014, Primăria Timişoarei a reabilitat monumentul înconjurându-l cu 43 de plăci de granit negru pe care au scris numele membrilor grupurilor de rezistenţă anticomunistă, a celor executaţi în Pădurea Verde şi a celor care au murit în urma torturilor prin diferitele închisori (www.activenews.ro/ Timişoara-Omagiu-adus-deţinuţilor-politici)

Pădurea sculptată a Cimitirului vesel-Săpânţa. Acolo este locul de revelaţie şi fascinaţie unde omul creştin ortodox reprezentat de artistul popular nu-şi manifestă cu ostentaţie credinţa, ci ca pe ceva propriu, firesc, natural, românesc, hâtru, precum aerul, lumina, cântecul, ruga, vinul, apa şi umorul spre zâmbetul multora.

Mânăstirea Măgura Ocnei-situată în mijlocul pădurii băcăoane de o frumuseţe răpitoare, pe platoul Măgurei cu altitudinea de 505 m. În regimul concentraţionar a funcţionat  ca penitenciar- sanatoriu TBC. Aici deţinuţii politici naţionalişti-creştini au creat Ordinul mistic ortodox al purităţii prigoniţilor, devenind un Rug Aprins al Sfinţilor Închisorilor: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Marin Naidim, Gheorghe Calciu, arhim. Justin Pârvu, arhim. Arsenie Papacioc, pr. Ilie Imbrescu, pr. Ilarion Felea, Dr. Ion Banea, Nicoleta Nicolescu, Ecaterina Gâţă, Aspazia Oţel Petrecu, Alecu Cantacuzino, Alecu Ghica, George Manu, Traian Trifan, Petre Ţuţea, pr. Dimitrie Bejan, pr. Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Radu Gyr, Vasile Blănaru-Flamură, Ionel Zeană, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Petru Baciu, Vasile Voiculescu, Demonstene Andronescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, pr. Vasile Ţepordei, pr. Sergiu Roşca, Ieroschimonahul Nil Dorobanţu, Maica Teodosia-Laţcu, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache ş.a.

 

 Muntele Rarău adăposteşte în braţele sale largi poiana Sihăstriei, unde Voievodul Petru Rareş a ridicat Mânăstirea Rarău-una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Ţara Dornelor, ce l-a avut între stareţi pe celebrul scriitor, poet mistic, pătimitor, mărturisitor şi martir-iniţiatorul Rugului Aprins, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor.

Sfânta Troiţă se află la distanţă egală dintre mânăstirile Rarău şi Sihăstria Rarăului.

Mânăstirea Sihăstria Rarăului sau Poiana Maicii Domnului simbolizează frumuseţea chipului monahal ortodox român în care se oglindeşte sublima frumuseţe a Fecioarei Maria.

Din obştea slujitorilor se desprinde ca un Brad falnic ce nu se îndoaie, stareţul-arhimandrit Ioan-Ilarion Neagoe pe care am avut cinstea să-l cunosc şi să-l preţuiesc cu deosebită înflăcărare ca pe ucenicul Maicii Domnului şi al stareţului Daniil Tudor.

Pădurea Muntelui Polovragi cu Mânăstirea Polovragi-Perla Gorjului înconjurată de cer, dragoste, apă şi pământ. Într-o zi de pelerinaj, ieşeam din Peştera Polovragi a lui Zamolxe mergând spre mânăstire. Chiar la ieşirea din peşteră m-a întâmpinat un corb care a croncănit şi m-a condus pe drumul mânăstirii aşezându-se într-un Stejar secular de pe vremea lui Vlad Ţepeş. Corbul face parte din heraldica noastră voievodală şi regală, pentru care am o deosebită preţuire. M-am urcat pe o creangă la circa 3 m sub el şi nu s-a mişcat.

Ne-am salutat, ne-am fotografiat, apoi am coborât. M-a însoţit croncănind pe deasupra până în curtea mânăstirii, după care s-a îndepărtat: „Totul, de la împletitura albului cu verdele până la unirea pământului cu cerul, prin Muntele Athos pictat în pridvorul bisericii, absolut totul la Mânăstirea Polovragi îţi aminteşte de acel Rai…” (Oltenia de lângă Cer– Editura Mitropolia Olteniei, Craiova-2006)

Pădurea Muntelui Oslea îmbrăţişează ilustra Mânăstire Tismana cu spiritul Domnului Tudor, al Maicii stareţe Tatiana Răduleţ şi al lui George Coşbuc cu celebrul foişor de creaţie de la poalele ei. Vecinul Vârfului Oslea este Muntele Cioclovina, care păstoreşte multe peşteri de pe vremea dacilor, precum şi cele două schituri Cioclovina de Sus şi Cioclovina de Jos. Singura vină a Muntelui şi a pădurii sale este frumuseţea de basm şi avântul apropieri de Cer:

„Toate mănăstirile noastre, splendide monumente ale geniului nostru artistic, au fost aşezate în locuri chibzuit alese după criteriul frumuseţii, dar niciuna într-un cadru atât de romantic ca Tismana, cea dintâi ctitorie voievodală din ţara noastră, împreună cu Cozia… Natura ştie să imprime un sentiment al sublimului mai puternic decât opera de artă. Iar sublimul splendorilor de la Tismana e calm şi vital fiindcă peisajul e lipsit de tragicul turburător al stâncilor abrupte şi al prăpăstiilor dure. Acelaşi sublim îl trăieşti dacă urci poteca spre muntele Oslea, care domină mănăstirea.” (Nichifor Crainic, Sfântul Nicodim şi Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia. Ed Floare Albă de Colţ, Bucureşti-2015, p. 43, 48)

   Pădurea de la poalele Muntelui Buila-Vânturariţa, din masivul Căpăţânii, este straja Mânăstirii Arnota, de unde ctitorul Voievod Matei Basarab privea cu un ochi spre Severin şi cu celălalt până la Marea cea Mare. În apropiere se află schitul Pahomie legat de ieromonahul Iosaft-care a avut un rol deosebit în luptele Rezistenţei Anticomuniste din zona Arnota. „Schitul spunea nobilul profesor Gh. Boldur a avut un rol extraordinar în sinteza dintre credinţa creştină strămoşească şi rezistenţa armată anticomunistă.” (Gh. Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Bucureşti-1994, p. 92)

Pădurea Muntelui Frăsinei cu Cele Şapte Coline-la sânul căruia se încălzeşte celebra ctitorie modernă a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica-Mânăstirea Frăsinei.

Pe locul secularelor schituri de lemn, cu faimosul cimitir sacru, unde monahi îmbunătăţiţi duhovniceşte şi-au cioplit în trunchiuri de copaci locuri de veci. Înainte de obştescul sfârşit călugării se aşezau în picioare, în rugă în scorburile copacilor, apoi adormeau cu psalmii de mulţumire Bunului Dumnezeu, intrând astfel în nemurire ca Vlăstari ai Pomului vieţii.

Am avut bucuria cerească să-l cunosc pe marele monah isihast, scriitor Ghelasie Gheorghe, cu care m-am împărtăşit deseori ca sub forma unei amplitudini mistice copleşitoare.

În mica Dumbravă, străjuită de cireși sălbatici și nuci,  a parcului meu din arealul Răzăşoaei unde stăpânesc un corp de pădure numit Codrul Răzeşoaiei, pădurea cea mare se întinde până la poalele Mânăstirii Neamţ,  am plantat:

Trandafirul Sf. Fecioare Maria, Leandrul Apostolului Andrei, Bradul lui Corneliu, Bradul lui Şaguna, Bradul lui Zian Boca, Bradul lui Nil Dorobanţu, Bradul lui Radu Gyr, Bradul lui Pan Vizirescu, Bradul Mariei Cantemir, Bradul lui Aurel State, Bradul lui Andrei Ciurunga, Bradul părintelui Dimitrie Bejan, Gutuiul lui Păstorel Teodoreanu, Salcâmul lui Bălcescu, Pinul lui  George Coşbuc, Pinul lui Vasile Băncilă, Bradul lui Valeriu Gafencu, Bradul lui Nae Ionescu, Bradul lui Mircea Vulcănescu, Bradul monahului Atanasie Ştefănescu,Bradul lui Artur Silvestri,  Salcâmul lui Mihai Viteazul, Salcâmul lui Tudor Vladimirescu, Bradul lui George Manu, Bradul lui Gheorghe Cantacuzino, Gutuiul Mariei Tănase, Alunul lui Iancu Jianu, Zarzărul lui Marin Sorescu, Trandafirul Mariei Lătăreţu, Teiul Ioanei Radu, Nucul lui Petre Ţuţea, Nucul lui Ernest Bernea, Teiul lui Eminescu, Bradul lui Ioan Ianolide, Bradul lui Amza Pelea, Leandrul  Cuvioasei Parascheava şi cel mai recent, ieri, în ziua cinstirii Cuvioasei Maice Parascheava, Gorunul Reginei Maria.

Sufletul Pădurii creşte în om, făcând să vibreze în el tainele cuvântului, luminii şi cântului.

În fiecare adâncitură de gând se leagănă o inocentă rămurică.

În fiecare cuvânt ales se preling şoaptele unei crengi şi mireasma unei flori.

În fântâna faptelor tale se răsfrâng ca într-o icoană cerul şi corola unui falnic stejar.

STEJARUL

„A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/ Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.// S-a năpustit asupra lui furtuna/ Şi-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează trăsnetele-ntr-una/ Şi răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie/ Şi urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie/ Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/ Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce, Buchetul lui de raze cald şi bun.” (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Ed. Eminescu, Bucureşti-1999.

(Poezia a fost scrisă pe 12 septembrie 1954, la Securitatea Braşov în celula 12)

———————————–

   Gheorghe Constantin Nistoroiu

Duminică 15 Octombrie-2017, Brusturi-Neamţ.

+Sf. Mc. Luchian, Savin, Vars, Eftimie cel Nou.

Ioan Popoiu – un poet care scrie istorie

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

—————————–

Bibliotecar ,

Luminița IGNEA

Câmpulung Moldovenesc

Sursa:  https://www.crainou.ro/2017/10/13/ioan-popoiu-un-poet-care-scrie-istorie/

Festivalul internaţional de creaţie literară “Vis de toamnă”, Ediţia a V -a, poezie şi proză scurtă

Societatea Culturală Apollon-România vă invită să participaţi la Festivalul internaţional de creaţie literară “Vis de toamnă”, Ediţia a V -a, poezie şi proză scurtă, 10 octombrie – 25 noiembrie 2017

REGULAMENT – Textele se trimit în perioada 10 octombrie – 25 noiembrie 2017, la adresa de e-mail a revistei Apollon: ro.tv.kalin@gmail.com Câte 10 – 12 poezii sau 3 – 4 proze, în limba română, de maximum 15 pagini în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice, însoţite de o fotografie bust a autorului. Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs. Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior (pe suport de hârtie sau on-line). Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfăşurării concursului, chiar dacă nu va exista şi un vot al publicului. Concurenţii vor trimite în e-mail numele şi adresa de domiciliu, pentru trimiterea premiilor, după concurs. La concurs pot participa toţi scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliţi. Jurizarea se face între 25 şi 30 noiembrie 2017, iar anunţarea câştigătorilor se va face de Ziua Naţională a României – 1 decembrie 2017, urmând ca premierea să se facă în cadrul celei de-a XV -a Ediţie a Festivalului de colinde populare româneşti „Deschide uşa, creştine!”, organizat la Urziceni, în data de 17 decembrie a.c., ora 16.oo

PREMII – Trofeul “Apollon-România” – pentru literatură; Diplome; Publicarea în revista Apollon pe parcursul anului. 2018; Cărţi cu autograf din partea membrilor juriului; Promovare pe site-urile partenere; Lucrările premiate în concurs vor fi publicate într-un volum special editat cu această ocazie, volum aflat la a V -a apariţie.

JURIUL – Preşedintele juriului – Emil Lungeanu, Vicepreşedinte: acad. Nicolae Dabija (R. Moldova); Membrii juriului: acad. Vasile Tărâţeanu (Ucraina); Vasile Căpăţână (R. Moldova); Cătălina Stroe (Canada); Victor Voinicescu Sotski (Franţa); George Călin (România)

Aşteptăm materialele vostre pentru concurs. Succes!

Anca Elena Călin, director publicaţii Apollon-România

Alexandru Nemoianu: Doftorul din Mehadia

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu du Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asuptra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi ca Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr. Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui şi al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membriilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu, despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeșului (1886-l891),  mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebeșului şi a fost traducător al Împărătesei Elisabetha când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un preț foarte mare. Împărăteasa a exclamat, ”aşa de rari sunt păstrăvii aici? ”  iar Ioan Nemoianu a răspuns, ”Maiestate nu păstrăvii sunt rari, Împărătesele”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu  „vechiul“  regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătui, el a adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. În 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă  „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octavian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diplome de doctor în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domașnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic (după mama Nicasinovic) din Varset. Imediat îşi cumpără o casă spaţioasă şi confortabilă, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-est a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadiei.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-că-fenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ion, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leii), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ că să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizată“,  deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“  l-a ajutat de dată aceea. În două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Nouă administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Într-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Între timp, copiii creşteau şi curând fata mai mare, Valeria (Leii), s-a măritat cu notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu (în 1948 acesta avea să devină conducător al partizanilor bănăţeni anticomunişti şi, după ce a fost prins, a fost împuşcat). O slăbiciune specială a avut doctorul pentru feciorul Virgil care, spre regretul sau, nu a urmat medicină, ci a devenit avocat. Între acţiunile de pomină ale acestui fecior se numără şi următoarea. Nu departe de casă doctorului era magazinul mare al unei rudenii, Chiticeanu. Proprietarul magazinului, Nicolae zis Nica, ţinea lângă tejghea un bici lung, de vizitiu, ca mod de a intimida pe tinerii nestăpâniţi. Tânărul Virgil intră în „bătălii“ cu alţi copii de seama lui, iar când lucrurile se încingeau năvălea în grabă în magazin, strigând: „Uică Nico, biciu“. Astfel înarmat, se repezea afară, unde avantajul strategic era decisiv. Doctorul Nemoianu nu socializa decât cu puţini oameni din Mehadia, între ei Generalul Cena, ajuns destul de nevoiaş şi pe care, discret, l-a ajutat mereu. Nu l-a interesat politică dar, fiind prieten cu Octavian Goga, a contribuit, prin prestigiul său, la alegerea ca deputat acolo a unui nepot mai tânăr (ulterior mentor al feciorului sau Virgil), Petre Nemoianu. (În una din vizite, Petre Nemoianu l-a însoţit într-o călătorie la un bolnav şi pe drum, a exclamat „ăştia toţi or votat cu mine“. Doctorul s-a întors senin şi i-a răspuns: „Ba, să mă ierţi, Petrache, da să ştii că or votat cu mine“.).

Vremea trecea şi totul intrase aparent într-o rutină paşnică. Feciorul Virgil absolvise Facultatea de drept din Bucureşti. (Doctorul nu a mers niciodată în „vechiul regat“. Singurul drum i-a fost până la Strehaia unde, îngrozit de facilităţile „higienice“, a făcut cale întoarsă şi, de atunci, nu a mai trecut munţii). Faima doctorului Nemoianu se lăţea la fel că şi bunul lui nume şi reputaţia pentru toleranţă. Un singur exemplu este suficient. Prin anii ’20, un ţigan local, grav bolnav de tuberculoză şi, în plus, amator de băut, mai ales rom, în dialect local „rum“, a venit să fie consultat. Era prea târziu şi mai avea de trăit cel mult câteva luni. Doctorul i-a dat cele necesare şi, între altele, i-a spus să nu mai bea coniac, răchie etc“ fără să menţioneze şi romul. Ţiganul l-a întrebat:  „Domnu doftor, da rum mai pot să beau? ” Doctorul i-a răspuns: „rum poţi să bei“.

În ianuarie 1930, se pregătea nuntă fiicei Elisabetha (Bebi) cu doctorul Lalescu, care urmă să deschidă o nouă şi absolut necesară practică asociată cu doctorul Nemoianu. Nuntă era prevăzută pentru duminică 12 ianuarie 1930, dar sâmbătă, 11 ianuarie, la şase seară, la numai 55 de ani, doctorul Nemoianu cădea fulgerat, probabil de un atac cardiac, în mijlocul familiei, mai având vreme să şoptească doar: „Copiii mei. copiii mei“. (Nuntă a avut loc, dar evident, după trecerea perioadei de doliu). Luni 13 ianuarie 1930, era înmormântat în cimitirul din Mehadia, prohodit de un sobor de preoţi şi cu o imensă audienţă. Cu acest prilej, învăţătorul G.B. Gheorghe Bălteanu din Topleţ a rostit o poezie (ulterior publicată în „Gazeta Orșovei“). Poezia nu are mari merite artistice, dar ea surprinde o epoca şi existenţa unui om care a avut rost în lume:

I. Un mort iubit ne stă înainte, / Străpuns de-al morţii iatagan / Şi, Doamne, cine nu-l cunoaşte / Pe bunul „doftor“ Nemoian?
II. Cu vecinicul surâs pe buze / Şi în haine simple îmbrăcat, / El vara, iarnă, în orice vreme, / Mereu trecea din sat în sat.
III. Domol şi-ncrezator la vorbă / Cu ştiinţă lui caută pe toţi, /Eram la dânsul deopotrivă / Ţărani şi dascăli şi preoţi.
IV. Credea milos la sărăcia / Acestui necăjit popor / Şi multor bolnavi în strâmtoare / Le-a fost părinte ajutător.
V. Iar noi, de-l întrebam de plată, / Răspunsul său era mereu: / „Păi bine, mă, voi popi şi dascăli / Din plata voastră să iau eu?“
VI. Şi acest om bun, creştin la fapte / Ce ieri ne mai vorbea vioi / Ca trăsnetul, fără de veste, / Se duce astăzi dintre noi.
VII. Și, Doamne, Doamne, câtă jale / Pe casă lui a mai picat, / Că-n loc de-o mândră cununie, / Troparul morţii s-a cântat.
VIII. Dar taină cerului adâncă / Învăluie pe mort acum / Şi faptele vieţii bune / I-arată-al cerurilor drum.
IX. Să mergi în pace, fără frică / Primit vei fi la Dumnezeu, / Că, după Dânsul, sănătate / Ne-ai dat şi tu, din rostul tău.
X. Iar noi, cei strânşi cu duioşie / Şi jale-aici, la groapă ta / Îţi zicem „Cale fericită / Şi cât vom fi, nu te-om uită“.

Mormântul Doctorului Virgil Nemoianu este străjuit de o masivă şi sobră cruce de marmoră, vizibilă de pe şoseaua naţională Bucureşti-Timişoara, atunci când ea trece prin dreptul cimitirului din Mehadia.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

12 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Opinie

Păun Ion Otoman ( coordonator)
,,Almăjul de ieri, de azi și de mâine sau mult dorita Vale a Miracolelor”
Editura Academiei și Artpress, Timișoara, 2017

Sub acest titlu apare în 2017 acest masiv volum de 939 pagini. Pe foaia de titlu este trecut coordonator Academician Paun Ion Otiman, dar ediția este prefațată și îngrijită de către Prof. Dumitru Popovici cu sprijinul Asociației Culturale ”Țara Almăjului”. Mărturisesc că foaia de titlu este ușor confuză și neortodox organizată. În toate cărțile, citite până acuma, am văzut că pe coperta întâi sus e locul autorului cărți, iar “coordonatorul”  își are poziția tradițională în pagina de gardă. Situarea coordonatorului pe locul autorului este până la urmă o uzurpare de rang, ca să zicem așa, generată de dorința trufașă a „uzurpatorului”.
Fără îndoială, orice carte are un rost. În privința atingerii scopului propus se pot exprima puncte de vedere. Iar în cele ce urmează, voi exprima un asemenea punct de vedere.
Cred că volumul s-a voit pe sine ca o lucrare  “peste și dominând timpul, mulțumind pe toți și pe toate”. Dar, nu sunt vremile sub oameni, ci sunt bieții oameni sub vremi, ca să amintim vorbele cronicarului. O încercare de a răsturna acest adevăr fundamental nu avea cum să se termine decat, și folosesc cel mai blând termen care îmi vine la îndemână,  dezamăgind.
Am să încerc să le iau pe rând. Primul capitol, ”Geografia, calitatea solului, relieful” , semnat de către Ana Neli-Ianas, este bogat în amănunte, scolastic întocmit, însoțit de grafice și imagini convingatoare. Cred că accest capitol este un succes .
Al doilea capitol, ”Almăjul de-a lungul timpului”,  trebuia să fie piesa de rezistență a cărții și coloana ei vertebrală. Sunt adunate acolo sumedenie de date, este folosită o bibliografie bogată, deși insuficientă, dar capitolul rămâne neconvingător și conținând destule concluzii eronate. Epoca veche (paleolitic, neolitic, bronz, Halstatt. La Tene și vremea romană ) este tratată corect și cu acribie, fiind, până la un punct, un adevărat inventar istoric. In schimb tratarea epocii medievale dezamăgește profund.
Autorii nu au înțeles rostul special al Almăjului în Evul Mediu, locul său special, aproape autonom, sub coroana maghiară și mai ales nu au înțeles originea districtelor militare. Autorii ajung să prezinte aceste districte ca pe un soi de inovație a regalității maghiare, când ele erau o realitate straveche, pur românească, pe care regalitatea maghiară a fost obligată să o recunoască și să o trateze cu respect. Faptul că în bibliografie nu par să fi fost folosite lucrările fundamentale asupra formațiunilor românești din Transilvania Evului Mediu, semnate de către Radu Popa, cu siguranță a contribuit la vehicularea unor concluzii greșite. De folos ar fi fost și folosirea studiului semnat de subsemnatul despre Cavalerii Teutoni în Banat (articol prezent și în volumul meu Borloveni, Cluj, 2008 pe care, se pare, unii dintre autori l-au consultat). Pentru epoca otomană utilizata mai cu atenție lucrarea lui Traian Birăescu, Banatul sub turci, Timișoara, 1934. Dar absolut dramatic insuficient și greșit este prezentat veacul al XVIII-lea bănățean. O perioadă esențială, dacă nu decisivă, în formarea caracterului bănățean. Nici nu putea fi altfel, căci două lucrări fundamentale: Sonia Jordan, Die keiserliche wirtschaft politik în Banat in 18 Jahrhundert, München, 1987 și Hans Wolf, Das Schulwesen des Temeswarer Banats in 18 Jahrhundert, Baden 1935,  au fost pur și simplu ignorate. Cărți care foloseau documente din Arhiva de război și civilă a Vienei, cărți care sunt esențiale și a căror citare nu este optativă. Pentru veacul XIX și până la 1944 autorii s-au străduit dar iarași cu poticneli. Sunt ignorate personalități almăjene esențiale, spre exemplu Colonelul Pavel Boldea, ajuns șef al preoților Ortodocși din armata cesaro-craiască. Nu sunt amintite personalități și rolulul lor în cadrul Comunității de Avere grănicerești. Mă gândesc la Lt.Col.Romulus Boldea (Prefect al Severinului în 1927-28 și 1938 și Președinte al Comunității de Avere în 1939-1944) care a acordat sumedenie de burse la școlarii merituoși din Banatul grăniceresc (între ei viitorul Mitropolit Nicolae Corneanu), la faptul că sub administrația lui a fost ridicat Hotelul “Cerna” din Băile Herculane și că din inițiativa lui a fost publicată “Istoria Comunității de Avere, a Dr. Antonie Marchescu. (Cu regret trebuie să spun că reeditarea acelei cărți de către acad.acad.P.I.Otiman, a fost făcută sub orice nivel editorial, de fapt a fost copiată ediția princeps cu toate greșelile, cu normele ortografice din momentul apariției și cu o hârtie de cea mai proastă calitate). Din bibliografie lipsește o altă lucrare esențială, cea a lui Petre Nemoianu,Valea Almajului apărută în volumul “Banatu-i fruncea”, Lugoj, 1929. Personal, găsesc exagerate meritele atribuite lui Iancu Conciatu ( prezentat de presa interbelică din Timișoara într-o lumină nefavorabilă, și total insuficiente cele care îl privesc pe Eftimie Gherman. La fel de expediate sunt rolul Episcopiei Caransebeșului și numele celor care au susținut material Biserica. (Mă refer din nou la un caz pe care îl cunosc, al lui Romulus Boldea din Borlovenii Vechi).  În general referindu-ne la bibliografie,  trebuie să sesizăm, din păcate, că o mare parte a lucrărilor foarte importante scrise despre Almăj, nu a fost nici parcursă și nici reprodusă în acest volum. Ceea ce desigur explică, în unele capitol, schematismul, sărăcia ideilor și a evenimentelor prezentate.
Tragica experiența a scurtei perioade din toamna lui 1944, când trupele sovietice au trecut pe acolo este scurt și cam impersonal prezentată. Ororile acelea sunt înfățișate ca detalii dintr-un trecut ireversibil. Este pomenit acolo învătătorul Vasilică Popovici dar nu sunt pomenite ororile pe care el si familia lui le-au suferit. Păcat!
Mai departe nu sunt redate îngrozitoarele persecuții din anii următori, genocidul, distrugerea în masă a populației germane a Banatului și modul în care economia și gospodăriile fruntașe almăjene erau distruse deliberat, bucată cu bucată. Sunt amintiți partizanii din Almaj dar nu și cozile de topor care i-au trădat sau care au acceptat să fie martori ai “acuzării” contra lor. Nu sunt amintite numele celor care au făcut în Almaj “colectivizarea” și crimele la care s-au dedat. Din amintire îl pomenesc pe Ilie Tola din Borlovenii Vechi, o bestie. Un adevărat scandal îmi pare însă punerea în paralel a unor gânduri exprimate de către Dr. Iuliu Maniu și Petru Groza. Dr. Iuliu Maniu un simbol al corectitudinii morale și Petru Groza, o bestie amorala și o rușine a politicienilor români. La fel de scandalos, la limita indecenței, imi pare faptul că, pentru a doua oară, o anume Icoana Budescu exprimă anume regrete pentru desființarea colectivelor din Almaj. Mai apoi nu este exprimat faptul că epoca stalinistă a însemnat distrugerea sistematică a Almăjului, a tradițiilor sale spiritual, economice, culturale și de ierarhie socială. Capitolul al 3-lea, ”Populație și locuire în Almăj” de Ana Neli-Ianas îmi pare scris bine și profesional, prin date și documentare, la fel cap.4 , ”Graiul almăjenilor” al Florinei Băcila mi se pare foarte convingator, cu observația că autoarea uită adesea tema pe care și-o propune –graiul almăjean și utilizează sintagma de bănățean, ceea ce ar presupune extinderea  ariei de cuprindere și obligă la considerații ample, având în vedere diversitatea subdialectului bănățean. Excelent mi se pare Capitolul 9, despre învățământul din Almăj, scris de profesorul Pavel Panduru care arată condițiile dramatice în care dascălii almăjeni, persecutați, marginalizați, au reușit să-și facă datoria. Capitolul 10, ”Cultura și Arta în Almăj”, scris de Florina Nica, este foarte informativ, util și bine scris. La fel capitolul 11, ”Traditii almajene” scris de Maria Vâtca și Diana Otiman merita lauda pentru utilitate. Sunt de părere că următoarele capitole dedicate vieții spirituale și culturale din Almăj ar fi trebuit adunate sub un singur generic . Mă refer la cap. 19,11 și 12 acesta din urmă dedicat vieții spirituale din Almăj scris de catre Gh.Rancu-Bodrog , o încercare merituasă, dar cred că insuficient a fost demonstrat faptul ca tot ce este superlativ în sufletul almăjan se datoreste Ortodoxiei românești. În acest context am rămas surprins de reproduceri de “biserici” de lemn almăjene din, zice autorul, veacurile XVI-XVII. Nimeni nu știe dacă acele biserici au existat și absolut nimeni nu poate ști cum arătau. Imaginile respective sunt fantezii care nu își aveau locul într-un capitol de prezentare a istoriei reale.
Mai multe detalii meritau cele doua mănăstiri almăjene, Putna și Țara Almăjului. Cât privește “Minoritățile” religioase și rolul lor în viața almăjenilor este prezentat, după părerea mea, cu prea mare generozitate .
Dupa părerea mea, capitolul al 13-lea,”Scrieri despre Almaj” este cel mai interesant. El a fost alcătuit de către Prof. Iosif Băcila și fiica sa Conf. Dr. Florina Maria Băcila. Scriitorii almăjeni sunt prezentați, în marea lor parte, într-o imagine cuprinzătoare. Dar sunt și excepții , cu atât mai surprinzătoare, când e vorba de unul din cei mai importanți ( dacă nu cel mai important ) scriitor al zonei și al Banatului, Ion Marin Almăjan, a cărui operă a fost prezentată, paradoxal, foarte parcimonios, alături de un scriitor a cărui operă este consemnată doar în manuscris. Un spațiu mai generos trebuia acordat activitații Părintelui Profesor Doctor Petrica Zamela. Dar spiritual Almăjului apare acolo viu și nemuritor. În ceea ce privește capitolul al 15-lea, scris de C. Goșa și acad, I.P.Otiman, care s-ar fi dorit a fi un soi de “finis coronat opus” dezamăgește mult…Autorii au căutat să mulțumească pe toți și finalmente au iritat pe mulți. In primul rănd ei comit o enormă greseală de logică. Folosesc o logică “circulară”, circulus in probando. Adică afirmația devine argument prin aceeași vorbă sau una similară. Cu alte cuvinte, ei par a spune  “În Almăj este rău fiindcă este o stare negativă”. Asta nu ajunge.
Este amintită depopularea Almăjului (în general în lume problema nu este depopularea, ci suprapopularea) dar, chiar așa fiind , de ce nu sunt amintiți cei vinovați de această depopulare? Cei care au silit generații de tineri almăjeni sa ia calea dureroasă  a “școlilor profesionale”. Este oare mai puțin rea depopularea prin “școli profesionale” decât cautarea de lucru în “apusul” Europei. Nu cred. Măcar parte din cei plecați în “apus” vor veni înapoi și vor putea relansa economic Almăjul. Nu este pomenită catastrofala administrație Sorin Frunzaverde. Un personaj cu asemenea nume predestinat nu ar fi trebuit să fie tolerat în viața publică din capul locului. Nu sunt amintite jafurile forestiere și încercările de distrugere a singurei bogății autentice a Almăjului, frumusețea naturii. Nu sunt amintite cazuri de încercare de furt și înșelăciune sfruntate. Așa a  fost încercarea Miclea-Țiriac la Bozovici sau încercările de “concesionare” fraudulentă și distrugere a râului Nera făcute de condamnatul penal Pavel Verindean al Prigorului. Graficele multiple și socotelile făcute în zone ale Elveției și Olandei nu sunt de ajutor. Almăjul nu este nici Elveția și nici Olanda.
Cartea dezamăgește fiind, voit sau nevoit, un soi de justificare a sistemului neamului prost care stăpânește Romania din 1990. Viitorul va fi al unui Almăj renăscut spiritual, invigorat demografic, inventiv, viu. Același ieri, azi, întotdeauna.

Am încheiat aceste rânduri în zori de ziuă, în gangul casei Boldea din Borlovenii Vechi. Era rece, dar senin și soarele urma să răsară peste brazii care dominau pădurea gospodăriei, ”cracul Boldei”. L-am urmărit cu ochii larg deschiși, pâna ce, răsărit, soarele mi-a umplut ochii cu lacrimi. Atunci am știut că o nouă dimineață s-a revărsat asupra Borloveniului.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 octombrie 2017

Vasilica Grigoraş: Dr. Valeriu Lupu cu paşii destinului spre virtutea dăruirii

Printre  intelectualii de notorietate şi certă valoare ai Vasluiului se numără la loc de cinste şi medicul pediatru dr. Valeriu Lupu.

Îmi aduc foarte bine aminte de perioada în care au fost mici copiii mei şi comunicarea cu renumitul doctor. Am apelat la domnia sa pentru a-i trata atunci când sănătatea lor mai şchiopăta, uneori. Solicitat pentru o consultaţie, încă de la prima întâlnire, m-a impresionat şi oarecum derutat (lucrând într-un alt domeniu decât cel medical) întregul „interogatoriu” cu privire la pacient, şi chiar la familie. Prima întrebare a medicului nu a fost, aşa cum mă aşteptam, ce se întâmplă cu copilul? Erau întrebări care priveau constituţia fizică, particularităţile psihice, antecedente, reactivitate, predispoziţii ereditare şi multe altele. Acest lucru nu-l mai întâlnisem la alţi medici şi treptat am înţeles că răspunsurile la aceste întrebări (ceea ce în medicină poartă numele de anamneză) aveau o însemnătate crucială pentru tot ceea ce urma. În funcţie de aceste informaţii se desfăşura investigaţia medicală şi se stabilea terapia. Cele trei componente – anamneză, investigaţii şi terapie au făcut întotdeauna casă bună şi trainică în practica medicală îndelungată, de peste patru  decenii a doctorului Valeriu Lupu.

Ceea ce m-a mai impresionat întotdeauna la consultaţiile copiilor a fost şi optimismul  medicului. Părinţilor, speriaţi de afecţiunile copiilor, întotdeauna ne inducea o atitudine activă, combativă, opusă resemnării şi deprimării. Învăţam din mers respectarea fidelă şi plină de încredere a tratamentului, cu toate componentele lui. După ce trecea episodul cu pricina, invita părintele la o atitudine de prudenţă şi cumpătare în ceea ce priveşte creşterea sănătoasă a copilului. Aş putea spune că, astfel dr. Valeriu Lupu devenea doctorul întregii familii, pe anumite segmente de viaţă, atitudine şi comportament faţă de sănătatea copiilor.

Vechea zicală „vorba dulce mult aduce” este întipărită în fibra cea mai intimă a personalităţii sale. Prin cuvântul blând şi meşteşugit formulat, reuşeşte să-l transforme în cuvânt – medicament, cuvânt – pansament, alinător al durerii şi aducător de linişte. Între medic şi pacient (copil şi deopotrivă părinte) limbajul oarecum impus cu discreţie şi subtilitate de medic era şi este vorba amabilă, cuvântul politicos, însoţit de zâmbet, izvor de bune şi sănătoase emoţii pozitive. Picături de învăţătură presărate cu dăruire, atenţie şi răbdare de medic au dat întotdeauna roade.

Dr. Valeriu Lupu a ştiut dintotdeauna că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. În acest spirit a înţeles să-şi practice nobila profesie de medic pediatru. S-a dedicat trup şi suflet îngrijirii sănătăţii copiilor, odoarele cele mai de preţ ale părinţilor, stâlpii de bază ai societăţii. Asemenea lui Nicolae Paulescu, care spunea că: „medicul trebuie să fie în acelaşi timp un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului…”, nu a încetat niciodată să studieze, să cerceteze, să fie la curent cu noutăţile domeniului. Şi mergând mai departe pe firul parcursului vieţii şi activităţii neobositului doctor, descoperim în portretul profesional şi uman o componentă esenţială, în spiritul a ceea ce afirma Grigore T. Popa „Morala creştină ţine seama atât de nevoile spiritului care râvneşte transcendent, cât şi de nevoile convieţuirii oamenilor în societate.”

Indiferent unde l-am întâlnit pe dr. Valeriu Lupu, în halatul de un alb imaculat, precum sufletul şi spiritul său, la spital sau în cabinetul individual, la întâlniri ştiinţifice, în mijlocul oamenilor în cadrul unor activităţi culturale ori în sfânta Casă a Domnului, prezenţa sa transmite siguranţă, căldură, linişte, inspiră bunătate şi compasiune.  Singura dorinţă a doctorului V. Lupu a fost şi este slujirea necondiţionată a tuturor, a semenilor şi, în principal, a copiilor. Îşi pune toată cunoaşterea în slujba celorlaţi, oferind  beneficii în vreme de mare cumpănă sau în alte momente.

A ţinut permanent legătura, a colaborat şi şi-a exprimat punctul de vedere în medii universitare şi academice pe diverse subiecte medicale, ştiinţifice. A studiat viaţa şi activitatea şi a scris despre personalităţi marcante ale medicinei româneşti (Nicolae Paulescu, Grigore T. Popa, Emil Hurmuzache, Nicolae N. Trifan…). Are o cultură enciclopedică şi s-a aplecat cu deosebită atenţie asupra vieţii şi operei poetului naţional, Mihai Eminescu, publicând un volum bine alcătuit şi documentat, intitulat „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”,  în două ediţii.

Pe lângă preocupările permanente din domeniul sănătăţii copiilor, studiului şi cercetării medicale, lectura din varii domenii ale culturii româneşti şi internaţionale, pe dr. Valeriu Lupu îl preocupă teme sociale de interes general. Şi aici, m-aş referi doar la câteva: Violenţa – între agresiune şi abuz, România şi tranziţia demografică, Familia – simbol şi valoare perenă…, exprimându-şi la un moment dat punctul de vedere şi în ceea ce priveşte legea sănătăţii, pe care o consideră a fi „între utopie şi realitate”.

Pe lângă toate acestea, nu pot să nu remarc şi o susţinută muncă de creaţie literară,  domeniu complementar al activităţii sale. Este suficient să-i deschidem cărţile pentru a ne convinge de acest lucru. Şi aş îndrăzni să apreciez că, uneori se depăşeşte pe sine  însuşi, dându-şi adevărata măsură, nu numai ca medic, ci şi ca scriitor, eseist, cu  nuanţe filosofice, iubitor de înţelepciune, critic literar profund şi obiectiv. Abordează teme, subiecte de adâncime, relatate  cu acurateţe.

Sub redacţia dr. Valeriu Lupu apare cartea „Compendiu de preocupări ştiinţifice în pediatrie”, la editura PIM, din Iaşi, 2011. Prin acest volum, în primul rând, dar şi prin altele, medicul Valeriu Lupu reuşeşte să scoată din anonimat Vasluiul cu specialiştii săi, care şi-au pus ştiinţa, priceperea, truda în beneficiul sănătăţii omului. Şi-a cheltuit cunoştinţele şi resursele sale de inteligenţă şi talent pentru a scoate sănătatea vasluienilor din postura de cenuşăreasă. Evenimente ştiinţifice organizate la Vaslui ori participarea medicilor la activităţi medicale din ţară şi de peste hotare au fost astfel cunoscute şi apreciate.

Munca la propria-i construcţie continuă şi astăzi şi, sunt convinsă că va continua. A ştiut mereu să se moduleze, să se modeleze pe sine şi pe ceilalţi, şi din postura de moderator, formator de opinie. Discursul său este unul al cuvintelor simple, însă curate, sincere şi înţelepte, cu înţelesuri potrivite, pertinente domeniului, timpului, auditoriului / cititorului. A-l asculta vorbind pe dr. Valeriu Lupu sau a citi din scrierile sale este o încântare,  îţi crează o stare de linişte, pace lăuntrică şi cu cei din jur.

Prin tot ceea ce întreprinde este un liant abil între trecut şi viitor. Recunoaşterea valorilor înaintaşilor şi a contemporanilor iluştri este o calitate a oamenilor mari, înteligenţi şi iubitori. Acest lucru nu este simplu, ci presupune un travaliu dificil, migălos, însă dr. Valeriu Lupu întotdeauna respectă şi promovează adevăratele valori, punând astfel baze solide naşterii unor noi personalităţii. Îşi afirmă deplina încredere în tineretul de astăzi, precizând faptul că educaţia şi formarea acestora este în grija şi responsabilitatea noastră, a tuturor. Şi, în acest sens s-a străduit să lărgească şi să înmulţească tezaurul cunoaşterii tinerilor care au ales ca profesie domeniul medical, cu o dragoste perpetuă de-a lungul anilor,  cu pasiune şi multă dăruire.

Poate viaţa nu i-a fost întotdeauna lină şi prietenoasă, însă mereu a fost conştient şi ferm convins că încercările, obstacolele nu sunt de neînfruntat, de neînvins. Energic  şi echilibrat îşi consacră întreaga pricepere şi ştiinţă împlinirii menirii sale. Comuniunea, dialogul dintre raţiune şi afecţiune se desfăşoară în temeiul unui potenţial şi al unor resurse  întelectuale şi psiho-emoţionale fundamentale ale propriei personalităţi.

Medicul pediatru Valeriu Lupu este pentru comunitatea în care trăieşte, ceea ce se numeşte „omul de sprijin”. Domniei sale i-au fost încredinţate generaţii de copii din punct de vedere al sănătăţii. Părinţii ştiau că, întotdeauna, indiferent că-i noapte ori zi, chiar şi printr-un telefon pot apela cu încredere la serviciile domniei sale. Acest lucru înseamnă mult pentru părinţii şi familiile copiilor pentru că ştiau sigur că există acolo cineva pe care se pot baza la nevoie. Cuiva îi pasă de sănătatea copiilor, ceea ce dă siguranţă. Conştientizarea sentimentului de protecţie a doctorului, cu frică şi dragoste de Dumnezeul nostru, al tuturor şi al fiecăruia în parte aduce linişte şi armonie. A fi întru totul prezent în viaţa celorlalţi, a fi mereu în slujba semenilor este esenţa iubirii creştine. Doctorului îi pasă de cei suferinzi, de cei nevoiaşi, de semenii săi, lucru care dă amplitudine şi profunzime felului de a fi şi a trăi, cu generozitatea sufletului deschis. Este OMUL care se exprimă aşa cum îl îndeamnă CUVÂNTUL. Osmoza organică între profesie, cultură şi spiritualitate conturează fără echivoc portretul inefabil şi indisolubil al medicului Valeriu Lupu.

Pe o traiectorie trasată după alcătuirea sufletului său, mult cuprinzătoare şi marcată pregnant de elementele esenţiale care-i compun viaţa personală, de familie, profesională, culturală şi spirituală se bucură de respect, admiraţie, consideraţie şi aleasă preţuire din partea tuturor celor care îl cunosc.

Nu ştiu ce dorinţe, aspiraţii, nevoi are doctorul Valeriu Lupu ajuns la o minunată vârstă, de aceea îi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu, care le ştie pe toate (şi ce-i trebuie şi ce nu-i trebuie), să-i fie alături domniei sale şi admirabilei sale familii (soţie, copii, nepoţi) în tot timpul şi-n tot locul.

La mulţi, mulţi ani şi buni!

Vasilica Grigoraş