Vasilica Grigoraș – „DACĂ…”

Dacă a trecut o noapte
gătită cu noian de licurici,
stele prin iarbă,
lăsând cale liberă
unei zile scăldată de raze zurlii,
în care ai vrea să te bucuri,
te înfrânezi când sesizezi că
plutește în aer
un damf amețitor de durere.

Dacă ești tentat să te bucuri
de mireasma divină
a pomilor înfloriți,
balsam pentru suflet
sau de curcubeul care mijește blând
după o ploaie mănoasă,
simți cum amarul
se rostogolește năvalnic,
aburindu-ți inima
cu voaluri cernite.

Dacă ieși pe stradă,
dorind să-ți ocupi locul potrivit
într-o lume distinsă,
te trezești la un carnaval
cu masca pe figură
și sufocat de propria respirație
îți întorci în grabă pașii
spre umbrarul cuibului
care te-acoperă de arșiță.

Dacă-ți bate cineva la ușă,
întreaga ființă tresaltă
de dorul revederii,
dar gândind că probabil
este însoțit fără știre
de inamicul de serviciu,
care fățarnic, lovește hoțește,
păstrezi distanța,
îmbrățișându-vă prin lacrimi.

Dacă ai pierdut reperele
și observi că o clipă
pare cât un veac
de neagră deznădejde,
care urlă a pustiu,
ignoră această stare de fapt
și scrie un poem,
poate clopotele toate
vor bate asurzitor
și vor alunga definitiv
din viețile noastre
acest pervers „DACĂ…”.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, mulţime

Vasilica Grigoraș – Performanță și perfecționism

În condițiile societății actuale este o concurență acerbă în toate domeniile de activitate. Este stimulată pe bună dreptate dorința de performanță. De excelență. Pentru acest lucru este nevoie de inițiativă și creativitate. Acestea se cultivă, se formează în timp și pot îmbrăca două aspecte: dorința de performanță și tendința spre perfectionism.

Pentru a nu da naștere unor întrebări inutile și interpretări eronate,  voi începe acest demers eseistic de la definițiile din dicționar ale celor două cuvinte: I. performanță sf : [fr performance] 1 Rezultat obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc. într-o întrecere. 2 (Spc) Rezultat foarte bun obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc., în raport cu valoarea medie a performanțelor (1). 3 (Pex) Realizare deosebită într-un domeniu de activitate oarecare. 4 Cel mai bun rezultat dat de un sistem tehnic, de un aparat, de un motor etc. în ceea ce privește una din caracteristicile lui; II. perfecționism s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. 3. Punct de vedere la stoici și scriitorii creștini, după care scopul vieții este atingerea unui ideal perfect. [Pr.: -ți-o] – Din fr. perfectionnisme.

I.Performanța a fost un factor de evoluție a omului și oamenirii în decursul istoriei. Dorința de a performa a existat în toate orânduirile sociale, în toate țările de pe planetă. Se întâlnește și astăzi în activitățile omului și se va manifesta cât va exista omul creator, înzestrat cu inteligență și dorință de afirmare, capabil de noi descoperiri și de obținerea de noi recorduri, având satisfacția împlinirii în toate domeniile cunoașterii umane.

Astăzi s-a ajuns la performanțe uimitoare. Lumea nu poate sta în loc, performanțele vor atinge noi și noi vârfuri. În aceste condiții este firesc șă ne dorim să fim performanți, noi, copiii și nepoții noștri. Școala, familia, instituțiile științifice, culturale, societatea civilă… trebuie să se implice în acest proces de obținere a performanței. Suntem mândri și ne bucurăm când auzim numele unor personalități românești care au obținut recunoașteri internationale în știință, tehnică, sport, muzică, film, arte grafice, literatură… Rezultatele copiilor noștri la concursurile internaționale pe diferite materii, sunt dovada vie că românii sunt preocupați de performanță. Să mai amintim și de românii din diaspora care s-au remarcat prin performanțele lor în întreaga lume. Dar să vedem ce înseamnă și ce necesită performanța.

Performanța presupune stabilirea de scopuri (vârfuri de atins), iar pentru a le atinge este nevoie de o serie de obiective clare și de utilizarea unor mijloace adecvate.

Dependentă de scopuri, obiective și mijloace, atingerea performanței se realizează prin muncă asiduă, tenacitate și perseverență, informare și documentare de rang înalt, spirit inventiv, exercițiu inspirat… Putem conchide clar că performanța nu există în sine, este un subansamblu al actiunii, format din efecte și rezultate. Acestea variază în funcție de implicarea oamenilor într-un demers activ și inovator.

Performanța este subiectivă, ea constând în a apropia o realitate de o dorință și se exprimă prin comparație cu ceva. A.Burlaud, J.Y.Eglem, P.Mykita: „O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios. Deci, performanța reprezintă nivelul de realizare a obiectivelor”.

Performanța este rezultatul măsurat, superior celui existent, celui anticipat sau celui care decurge din rezultatele anterioare. Ea nu există în afara cuantificării și comparării, ci se descrie printr-un ansamblu de un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. De precizat, că nu trebuie să se confunde performanța cu indicatorii sau măsurile care o descriu. Conținutul concret al performanței trebuie evaluat în funcție de anumite repere. Ceea ce este performant într-o situație dată, poate să nu fie într-o altă situație.

Performanța personală înseamnă a te întrece pe tine, prin comparație cu rezultatele anterioare sau în comparație cu recordurile și succesele obținute de ceilalți. O dată obținut succesul prin îndeplinirea standardelor începe un nou drum. O nouă analiză pentru cunoașterea punctuală a standardelor momentului și locului, dar și a potențialului actanților acțiunii.

Prin identificarea modalităților în care au fost realizate acțiunile, a pașilor făcuți pentru obținerea performanțelor într-un domeniu, se pot previziona căile de a acționa în viitor, întocmirea de programe de muncă pentru atingerea sau depășirea standardelor. Un rol important îl are și identificarea capcanelor care pot împiedica atingerea performanței, astfel pot fi înlăturate erori și abateri de la parcursul spre reușită.

Prin performanță se crează întotdeauna valori. Prin performanță ne putem reinventa și putem evolua. Dorința de performanță ne ține în priză, ne disciplinează, ne împuternicește să ne descoperim/redescoperim, ne motivează să alegem ce drum să urmăm și cum să acționăm în deplină cunoștință de cauză, să stabilim cât mai lucid țelul și să decidem până unde vrem să mergem. A fi performanți înseamnă a fi mai buni în domeniul în care activăm, dar să și acceptăm că întotdeauna este loc de mai bine. Creșterea încrederii în sine și a respectului față de propria persoană nu exclude aprecierea la justă valoare a celorlalți. Doar astfel putem tempera derapajele iraționale în evaluare și evita alunecarea pe panta narcisismului și egocentrismului și căderea spre perfectionism.

II.Perfecționismul poate fi orientat către sine sau către ceilalți. În primul caz, oamenii își doresc să fie perfecți și să facă lucrurile perfect, iar în cel de-al doilea caz se pretinde celorlați să fie perfecți, criticându-i  în evaluările pe care le fac acestora.

În primul caz, dacă nu atingem perfecțiunea, ajungem să ne  învinuim  pe noi înșine, să ne considerăm incapabili, crezând că nu suntem în stare, nu am făcut suficient efort, ori aruncăm „anatema” pe alții, fie că ne-au obstrucționat ideile, fie că nu ne-au apreciat suficient. Și într-o situație și în alta, nu facem altceva decât să ne micșorăm stima de sine și să ne zdruncinăm încrederea în noi.

Pe de altă parte, dacă reușim să obținem ceea ce dorim, să ajungem unde ne-am propus, apare marele pericol de a cădea în păcatul mândriei cu formele sale mult mai severe, orgoliu și idolatrie. Dacă reușitele noastre sunt mai mici decât ale altora, nu este decât un pas mic până la invidie, ură.

Nici pe departe, nu trebuie încurajat și elogiat perfecționismul. Perfecționism înseamnă deraierea de la drumul firesc spre performanță, ceea ce este extrem de nociv în educația copiilor. În formarea copiilor, părinții sunt „barometrul” acestora.Cei mici interiorizează standardele părinților, însușindu-și-le necondiționat în dorința lor de a-i vedea mulțumiți pe părinții care îi critică. Se străduiesc din toate puterile să le arate cât sunt de buni pentru a le câștiga iubirea, Asemenea comportament este molipsitor, o dată dobândit de la părinți este lăsat moștenire generațiilor viitoare. Unii părinți fac o mare greșeală, din cauza neîmplinirilor personale și a propriilor frustrări acumulate de-a lungul vieții sunt foarte severi cu copiii, cerându-le să fie perfecți și, totodată fiind deosebit de critici cu realizările lor. Copiii neavând puterea de discernere a adultului, asemenea tendințe perfecționiste le pot submina obținerea rezultatelor scontate și le pot distruge viitorul și viața.

Părinții aleargă după bani, carieră, prestigiu maxim, considerând că este important pentru copii asigurarea, satisfacerea necesităților materiale, financiare, oferindu-le mult mai mult decât au nevoie. Fac abstracție de toate celelalte nevoi ale copiilor: psihologice, emoționale, de timp petrecut împreună, timp de cunoaștere reciprocă, timp de relaxare și manifestare a sentimentelor, de  iubire. Nesimțind căldura și iubirea părinților, la rândul lor vor fi copii fidele ale acestora; astfel se atenuează dragostea filială.

Un alt fapt real al zilelor noastre este acela că, din păcate, o parte dintre copii nu mai au copilărie (fiind încărcați cu extrem de multe activități din dorința părinților de a fi perfecți), o parte din tineri nu mai au timp personal, timp de socializare și relaționare. În fuga de a se instrui și forma pentru o carieră strălucită și a ajunge cât mai repede în vârful ierarhiei la serviciu, tinerii nu-și mai asumă responsabilitatea căsătoriei și a nașterii de copii. Iar unii dintre cei care au copii, sunt nerăbdători să le descopere potențialul intelectual, înclinațiile, predispozițiile în toate domeniile științifice, literare, artistice și să investească în acest sens, ceea ce nu e rău deloc, însă lipsirea copiiilor și tinerilor de timp personal este o mare greșeală.

Unii părinți consideră că și-au făcut  datoria față de copii doar alocând bani pentru meditații și pregătiri care să le asigure succesul. În acest mod reușesc să inducă o voință de fier în a obține doar rezultate excelente la școală. Însă, să nu uităm că mari personalități ale lumii au avut oarece probleme cu școala. Să ne amintim de Bill Gates (cofondatorul companiei Microsoft) și Steve Jobs (cofondatorul companiei Apple) au renunțat la studiile universitare, însă au obținut rezultate remarcabile în domeniul ales. Lista poate continua cu Albert Einstein, fizician care a primit premiul Nobel, a renunțat la cincisprezece ani la liceu, revenind un an mai târziu; Thomas Edison, a avut peste 1000 de invenții, a început târziu școala și catalogat de un profesor ca fiind „buimac”, a renunțat la școală, apoi a fost instruit acasă de mama sa; Benjamin Franklin, om de știință, inventator, publicist și om politic nu a reușit să termine liceul;  Charles Dickens a mers la școală până la 12 ani, iar la 22 de ani a devenit jurnalist, apoi scriitor a cărui operă a fost tradusă în nenumărate limbi.

Nu dorim să se înțeleagă greșit că facem pledoarie pentru abandon școlar și lipsei de interes pentru școală, învățătură și educație aleasă, temeinică. Însă, este corect să precizăm, chiar să accentuăm faptul că un om nu poate fi performant în toate domeniile de activitate și sferele de creație. A trecut vremea când s-a născut conceptul de „homo universalis” (omul renascentist – persoană cu o abordare generală a cunoașterii) și epoca socialismului care promova fără discernământ „omul  multilateral dezvoltat”. Important este să se descopere cât mai devreme înclinațiile copilului și să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a ajunge la performanță. Să ne dorim să fim mai buni, foarte buni, să fim primii pe scara valorică a preocupărilor noastre,  dar nu întotdeauna cei mai buni, ci este nevoie să acceptăm că alții pot fi mai buni decât noi. Este o diferență între a fi foarte bun și cel mai bun. A fi foarte bun înseamnă a avea puterea, capacitatea, discernământul de a recunoaște că altcineva poate fi mai bun decât noi, de a manifesta spirit de faiplay, acesta nefiind valid doar în sport, cum cred unii, ci în toate domeniile.

Tendințe de perfecționism au existat dintotdeauna, însă acum acestea au ajuns la cote alarmante și trebuie conștienizați oamenii asupra efectelor negative asupra sănătății. Aserțiunea că suntem făuritorii propriului destin este adevărată în anumite condiții, până într-un loc și până la un moment dat. De multe ori am auzit pe cei mai buni medici spunând când au de rezolvat starea gravă de sănătate a unui bolnav: „eu am făcut tot ceea ce depindea de mine, de acum las în voia Domnului”.

Perfecționismul dă stări de angoasă, lipsă de luciditate, de coerență, de apreciere reală a stării de fapt în ceea ce ne privește pe noi și pe ceilalți; ne aduce în imposibilitatea de evaluare corectă a ceea ce facem noi și ceea ce fac alții și în caz de nereușită luăm totul personal pentru că sistemul de evaluare are carențe grave, nu poate fi obiectiv, ci mai degrabă îmbibat cu un subiectivism dus la extrem. Perfecționistul este lipsit de țel, de scop, el vrea totul acum, aici și doar pentru el, Această abordare duce la obsesie.

De multe ori, tendința de a face lucrurile perfect subminează performanța. Este paradoxul perfecționismului. Este bine să stabilim standarde înalte, să avem o țintă pe care o urmărim, însă important este modul în care acționăm pentru a ajunge acolo. Doar munca sănătoasă, echilibrată este utilă performanței, însă, nu același lucru putem spune despre zbaterea, chinul de a atinge perfecțiunea. Aceasta este o problemă agravantă pentru sănătate.

Perfecționismul este o idee fixă, înseamnă robotizare umană, duce la imobilitate și lucrurile încep a derapa când ne aștepăm cel mai puțin. Perfecționismul este un mare inconvenient pe umerii persoanei respective, dar și pentru umerii celor de lângă noi.

A fi perfecționist nu este o virtute; dorința de a fi perfecționist este doar a lui, doar pentru el și în beneficiul lui, pentru a-și mângâia propriul orgoliu.Perfecționistul nu este un om de echipă. Dacă, totuși lucrează în echipă, musai să fie el liderul, considerându-se cap limpede cu idei limpezi.

Se se promovează la nivel mondial „meritocrația”, la prima vedere o interpretare onorantă, ca fiind un „sistem în care se aleg persoanele competente, cu scopul de a fi promovate pe baza rezultatelor obținute; colectiv de conducere ales după criterii intelectuale”, în fapt este un perfecționism cerut social, o cerere din exterior adresată oamenilor de a face lucrurile perfect, o metodă de promovare prin care, uneori se crează adevărați monștri. În goana lor după obținerea de profit ori apreciere întotdeauna la superlativ își leapădă principiile morale și umane, se dezbracă de orice strop de onestitate. Nu-i mai impresionează nevoile, neajunsurile, durerile, necazurile celorlalți și se cred cei mai puternici. Mai rar perfecționiști să fie empatici, altruiști și generoși. Dacă fac acte de caritate, le fac pentru anumite beneficii, fie materiale, fie de apreciere, care le stimulează  propriul orgoliu și  prestanța în fața celorlalți. Este o modalitate de a deține frâiele și pentru a-și păstra tutela asupra oamenilor, în sensul de subordonare și dependență, nu de protecție și ocrotire. Acest lucru înseamnă  infatuare  și grandomanie.

Deși specialiștii vorbesc despre un perfecționism adaptativ și un perfecționism dezadaptativ, diferența dintre ele este invizibilă. În cazul celor din urmă, se dorește atingerea unui nivel nerealist de perfecțiune, iar cercetările arată că, în acest caz, dezavantajele stresului sunt multiple, acesta duce la insomnie, anxietate, depresie, tulburări alimentare: „Nivelurile ridicate de perfecţionism ar putea fi factorul cheie al unor astfel de probleme. Tinerii încearcă să găsească modalităţi prin care să facă faţă sentimentului că sunt supuşi unor cerinţe din ce în ce mai mari şi răspund prin a deveni tot mai înclinaţi către perfecţiune, atât faţă de ei cât şi faţă de ceilalţi”, Andrew Hill de la Universitatea York St John

Spre deosebire de perfecționiștii pozitivi care se ghidează după reușite, cei negativi nu fac deosebirea între ei și reușite sau nereușite, având permanent frica de eșec, fără a conștientiza că eșecul provoacă eșec, românul spune- de ceea ce îți este frică, nu scapi. Nu se pot iubi cu adevărat, accepta și aprecia obiectiv. Astfel, prin perfectionism nu reușim să surprindem sensul vieții. Ne pierdem pe cale, pe drum și putem deveni oligo-intelectuali (oligo cu sensul de mic, insuficient, sărac…).

Dar, să ne amintim finalul filmului „Zorba Grecul”, cunoscut și cu titlurile „Alexis Zorba” și „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, după romanul picaresc și existențialist al scriitorului grec Nikos Kazantzakis, când, experimentul ingineresc conceput de Zorbas pentru instalația de transportat buștenii eșuează, acesta reușește să depășească situația, starea de moment, să alunge demonul eșecului, acel demon interior, „vidul”, recăpătându-și pofta de viață printr-un dans frenetic și iradiant. Așadar un mesaj mobilizator, un îndemn la a privi lucrurile cu luciditate. Trebuie să avem în vedere că pe lângă a munci și a ne asuma nenumărate responsabilități (lucru minunat) să ne gândim că Dumnezeu ne-a creat și ne-a dat putere de muncă pentru a înmulți talantul dăruit, să ne întoarcem cu fața spre El, să-I mulțumim  și să ne bucurăm împreună. Să încercăm, fie și timid, să vedem în fiecare dintre semeni un „homo viator” (omul pelerin – omul pe drumul său spre găsirea lui Dumnezeu – Gabriel Marcel, 1945). Să nu uităm că omul este creația lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. În decursul vieții devenim imperfecți prin căderea în păcat. Conștientizând păcatul, să încercăm să devenim desăvârșiți înaintea Domnului, adică „puțini mai buni în fiecare zi”. „Nu vă aşteptaţi să deveniţi perfecţi dintr-o dată. Dacă vă aşteptaţi la acest lucru, veţi fi dezamăgiţi. Fiţi mai buni astăzi decât aţi fost ieri şi fiţi mai buni mâine decât sunteţi astăzi.”

Vasilica Grigoraș

 

 

 

 

 

Vasilica Grigoraș – RĂTĂCIND PE CALE

Pe firul unui vis,
ecou al munţilor înalţi,
al adâncimii oceanelor
şi al luncilor întinse,
mă-ntâlnesc
cu o făptură serafică,
sporită în zile,
înseninată de cinstite
şi bogate daruri.

Cu trup mult împuţinat,
purtând umil un toiag
în mâinile uscate şi străvezii,
cu barbă colilie, lungă şi bogată,
răvăşită pe piept,
cu ochi mari şi verzi
precum avalanşa primăverii
în vârtelniţa timpului,
umbriţi de sprincene stufoase,
frumos arcuite,
cu obrajii aprinşi
ca bujorul în floare,
cu mustaţa şi pletele ninse,
despletite pe umerii plecaţi,
înveliţi într-un suman
din brocart alb
suia anevoios coasta dealului
şi purta pe chipu-i
un snop bogat
de lumină taborică
albă albăstrie,
bătând din loc în loc mătănii,
cu glas de rugăciuni duhovniceşti
şi imnuri de slavă.

Văzându-mă rătăcind calea
printre spini și bălării,
cu mintea înceţoşată
şi sufletul stafidit,
fără strop de speranță
de a ieşi la liman
îmi desluşi gândul lăuntric,
şi priceput în a mânui slova,
mă dojeni cu glas blajin
spre folosul şi îndestularea
slabei mele dorinţe
de mântuire.

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, plantă, copac, cer, în aer liber şi natură

Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ

Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ

ca să aline suferinţele neamului omenesc.”

Bernardin de Saint-Pierre

Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri…, Toate sunt doar fraze si paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.

Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”

Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită  în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni” să încercăm să le corectăm.

Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.

Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne  oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar  „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem învăţa cum să facem anumite lucruri, cum să procedăm în anumite situaţii, ce cale să alegem la o răscruce de drumuri, dar putem învăţa şi cum să nu acţionăm într-un anumit context. În biblioteca unei mănăstiri ortodoxe am văzut „Coranul”. Întrebându-l pe părintele stareţ dacă această carte rămâne în fondul de publicaţii, răspunsul a fost: „da, din orice carte se poate învăţa ceva, depinde cu ce minte citeşti, cu ce suflet înţelegi”. Acelaşi gând îl întâlnim şi la Confucius: „Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva”.  Din orice scriere, oricât de mică ar fi putem afla lucruri neştiute, care să ne fie de folos, să ne hrănim din ele, să le digerăm, să le creştem şi să le dăm mai departe copiilor şi nepoţilor.

Aşa cum naşterea omului presupune un travaliu, scrierea unei cărţi înseamnă cunoaştere, har, efort, perseverenţă…  Asemenea copiilor năzbâtioşi şi ideile pentru a scrie o carte umblă uneori brambura cine ştie pe unde atunci când le cauţi. Ei, uşuratice şi ele, cine ştie pe unde îşi fac veacul. Alteori, din senin te loveşte în moalele capului o inspiraţie bogată, care te face să transpiri din toate mădularele şi te aşezi la masa de scris. Năvală de subiecte, o oaste triumfală de idei şi încetul cu încetul dai naştere unei „fiinţe” cu trup, minte şi suflet, numită CARTE. Aceasta este cea mai fidelă copie a existenţei omului pe acest pământ. Cu lumini şi umbre. Cu urcuşuri şi coborâşuri. Cu bucurii şi dureri. „Cărţile sunt pentru omenire ceea ce memoria este pentru individ“, ne spune John Lubbock.

O carte apare doar în lumină, niciodată în întuneric, un om cunoaşte, rodeşte şi dăruieşte doar în lumină, niciodată în obscuritate. Să lăsăm lumina să ne sporească mintea şi să ne încălzească sufletul, să ne călăuzească drumul spre cunoaşterea adevărului. Cartea este un prieten de nădejde, iar Tudor Arghezi ne spune că: „În restrişte, singură cartea nu te-a părăsit şi a rămas să te mângâie.”  Prietenia cu oamenii şi cărţile este o binecuvântare. Să iubim atât oamenii cât şi cărţile „prin fapte bune, gânduri bune şi alegerea conştientă a cuvintelor, a sentimentelor şi a acţiunilor pozitive, zilnic, fiecare dintre noi poate contribui la mărirea bunătăţii din lume.” (Shari Arison)

Scriitorul este un olar destoinic şi desăvârşit. El frământă lutul cuvântului.  În ulciorul scriiturii sale găsim apa vie în care se oglindeşte cerul minţii şi marea inimii, înălţimea şi adâncul; aici înoată corăbiile umane create după chipul şi asemănarea Domnului. Găsindu-l pe Dumnezeu, ne-adâncim în cuvânt şi ne înălţăm spre lumină.

Putem spune că scriitorul este un artizan iscusit şi complet; toarce firul literelor în cuvinte potrivite locului şi timpului, nevedeşte şi ţese cuvântul în maniera sa personală, distinctă într-un text potrivit trebuinţelor sale şi semenilor. Scriitorul este un croitor atent şi cu imaginaţie. Măsoară, taie şi coase cuvintele pe măsura modelului pe care şi-l doreşte. Abilitatea cu care execută toate aceste operaţii dă trăinicie creaţiei sale, fie el poem, poveste,  roman… Într-o scriere sunt molecule de om, părticele din viaţa acestuia, iar în fiinţa omului sunt semănate seminţe din harul creaţiei.

Naşterea unui copil este o bucurie. Apariţia unei cărţi este o împlinire. Cărţile sunt copiii legitimi ai scriitorilor. Nu toţi copiii sunt frumoşi, deştepţi şi buni, însă îi iubim necondiţionat aşa cum sunt. Nu toate cărţile sunt capodopere, dar trebuie să le iubim pentru că în ele găsim nutrienţii necesari unei creşteri sănătoase şi armonioase.

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

 

23 Aprilie – Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor și  Ziua Bibliotecarului.

LA MULȚI ANI scriitorilor, editorilor, bibliotecarilor…, tuturor celor care fac posibilă apariția cărților și parcurgerea drumului acestora până la cititor.

Sincere mulțumiri tuturor, sănătate, putere de muncă și dragoste sporită pentru CARTE! Doar astfel cartea nu va dispărea, ci va fi vie cât va trăi omul pe acest pământ. Doamne ajută!