Vasilica GRIGORAȘ: Fulg de nea

Fulg de nea

(Cu drag, pentru Eva)

 

Astă noapte, când dormeam

Mi-a bătut un fulg în geam,

Slab, stingher şi abătut

Abia de l-am auzit.

 

Am deschis într-o clipită

Fereastra mult aburită

Şi-am întins degrabă mâna

să-i încălzesc inima.

 

Fără să mă stăpânesc

I-am spus iute că-l iubesc,

Dar el mic şi chiar timid

De îndată s-a topit.

 

Transformat în lacrimă

Mi-a răspuns cu multă stimă:

Fată dragă, din poveşti

Încântat de mă iubeşti,

 

Însă pentru tine iată

Pe Domnu-L rog îndată

Să-i trimită pe fraţii mei

Să te bucuri mult de ei.

—————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

12 decembrie, 2017

Foto: Internet

Anunțuri

Vasilica GRIGORAȘ: Paradoxul şi savoarea poemelor lui Girel Barbu

Prin generozitatea poetului Girel Barbu, a ajuns la mine (în format electronic) una din cărţile domniei sale, intitulată „Zgomot şi tăcere”, tipărită la  Editura Rafet, din Râmnicu-Sărat, 2017, sub egida Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română (USELR) şi a Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), urmând a fi lansată, împreună cu alte volume, la mijlocul lunii cadourilor, la Buzău. Frumos dar pentru minunaţii buzoieni, iubitori ai poeziei, literaturii, culturii şi spiritualităţi.

Volumul de versuri mi-a atras atenţia, în primul rând, prin  diviziunea titlului în două noţiuni contradictorii, „zgomot” şi „tăcere”, două cuvinte alăturate glăsuiesc tainic în tonuri antinomice, exprimând, în fapt, vocea paradoxului în literatură. Abordarea paradoxistă în literatura română este frecventă în poezia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu…, vorbindu-se însă de o mişcare literară, numită paradoxism, după anii `80, al cărui fondator este matematicianul Florentin Smarandache. Deşi dicţionarul limbii române defineşte paradoxul şi în sensul de ciudăţenie,  nepotrivire, citind cartea, cu bucurie am constat că acest titlu se potriveşte „mănuşă” conţinutului. Este tocmai ceea ce-i conferă expresivitate cărţii, şi-i oferă autorului posibilitatea de a se manifesta lejer de la început până la sfârşit,  de la alfa la omega…, respectând corectitudinea sensurilor cuvintelor şi rosturilor imaginilor. La Girel Barbu, compoziţia paradoxală continuă şi în interiorul poemelor, o dihotomie sprinţară şi sobră, în aceeaşi măsură, provoacă cititorul să se implice, să ia parte şi să simtă emoţiile trăite de autor, dar şi să recompună gânduri şi reprezentări: „Hai să inventăm un joc / Tu fii apă, eu sunt foc, / Tu fii pom, eu umbra ta / Și așa ne-om completa.” sau „Urlă valea, sună cîinii, / Gropile mănîncă drumul / Se-amărăște prețul pîinii, / Dintr-o lege iese fumul.”

Cartea cuprinde catrene şi radif-uri, două specii lirice, cu vechime seculară şi  adânci rădăcini în istoria popoarelor. Întrucât primul capitol al cărţii este dedicat catrenului, pentru început voi face câteva referiri la acestă specie literară. Gândul mă duce, fără să-mi fi propus, la Omar Khayyam (secolele 11-12). Matematician, fizician, astronom şi medic, scriitor de limbă arabă, lasă omenirii circa 250 de catrene, purtătoare de izul melancoliei, dezamăgirii, scepticismui, prin care defăimează şi condamnă viaţa frivolă, egoistă, nedreaptă. Pentru ilustrarea tematicii bogate şi variate abordate în strofe a câte patru versuri, aş aminti şi faptul că „Profeţiile” vestite ale medicului şi farmacistului francez,  Nostradamus (secolul 16) au fost  scrise în catren. În România, catrenul este întâlnit şi în poezia populară, exemplu de catren tulburător: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne. / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire. În literatura modernă şi contemporană de la noi, mulţi poeţi au scris catrene; aş menţiona doar doi corifei ai liricii româneşti: Mihai Eminescu şi Lucian Blaga, catrenul având  un loc special în sistemul gândirii lor filozofice.

Stilul lapidar al catrenului nu permite opulenţă de imagini sau de procedee stilistice ample, ci  impune selectarea unui lexic potrivit pentru a desemna anumite stări. Însă, deşi cu osatură fixă, catrenul are libertate de acţiune. După voia, harul şi inspiraţia autorului, într-un tempo alert ori doar sugerat, se revarsă spre cititor o multitudine de emoţii şi imagini sugestive. Întâlnim în poemele lui Girel Barbu gânduri, reflecţii, sfaturi morale…, care dau poemelor sale adâncime şi limpezime. Catrenele poetului buzoian sunt o suită de monologuri interioare, exprimă  o anumită atitudine poetică, un anumit discurs şi instituie o reacţie specifică. Astfel apare o întrebare fireasca: să fie vorba despre zgomotul lumii sau despre zgomotul din interiorul poetului (al nostru), ecou al trăiriilor paradoxale adâncindu-l (-ne) în tăcere pentru a nu mai auzi ţipătul grijilor, frustrărilor, neîmplinirilor, aşteptărilor? Încercăm să înţelegem din carte răspunsul autorului, iar în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, autorul ne invită discret la introspecţie.

Paradoxal, catrenul nu supravieţuieşte prin formă mai mult decât prin fond şi limbaj. Eul poetic este excedat de limitele autoimpuse, de constrângerile prefabricate. Prin tonul senin şi relaxat al exprimării, induce cititorului o stare de bine. Se adresează unui bazin de cititori foarte generos, format din „adolescenţi” de toate vârstele. „Acţiunea” volumului „Zgomot şi tăcere” se petrece acum şi aici, ne ajută să trăim clipa, cu bucuriile şi încercările sale, iar atunci când ne este sprijin, s-o luăm cu noi la drum lung.

Girel Barbu scrie catren clasic, strofe în patru versuri, cu rimă împerecheată (1-2, 3-4): „Mor pe prispa vieţii mele / Fluturi albi căzuţi din stele / Și pe ramul unui gînd / Cîntă mugurii pe rînd!”, dar şi cu  rimă încrucişată (1-3, 2-4 „Să te visez nu am curaj / Și-aşa îmi poartă lumea pică… / Mai bine intru în sevraj / Decît să te iubesc cu frică!”; uneori întâlnim şi poeme cu monorimă (1-2-3-4): Plouă peste lume mărunt și fierbinte / Plouă înapoi, plouă înainte / O ploaie ce rămîne-n minte / Pe mine mă udă pîn` la cuvinte.” 

Autorul  realizează translaţii de planuri, de valori, schimbă perspective, părăseşte universuri şi compune altele noi. Compune clipa şi infinitul, întâmplarea şi necesitatea, libertatea şi fatalitatea, ceea ce îi permite să iniţieze un joc rafinat,  subtil al contrastelor, iar eul liric multiplicându-se tot în atâtea ipostaze. Fin observator al profilului moral al omului contemporan, într-un număr restrâns de cuvinte şi versuri crează imagini măreţe ale naturii umane. Un catren de o mare frumuseţe artistică prin paradoxul ideilor şi contrapunerea a două afirmaţii, aserţiuni, percepţii fecunde crează o imagine sublimă a lacrimilor care „curg râzând”: „Lacrimile rîd cînd curg / Din al ochiului amurg / Și se-mping şi sar ca iezii / De pe stîncile amiezii„. 

Întâlnim în catrenele lui Girel Barbu cele mai de soi valori ale omului şi omenirii: credinţa, iubirea, familia, cultura, spiritualitatea… Existenţa omului este doar o trecere prin timp: „M-am uitat în mine Doamne / Și-am văzut un ghem de toamne / Care viața mi-o înșiră / Și pe moarte o inspiră”. Filosofic şi spiritual, Girel Barbu înţelege corect raportul omului cu Divinitatea, văzut ca o armonie şi unitate a „stropului cu  universul”: „Eu sunt ce sunt, mai mult nimic / Sunt fiul ploii cel mai mic, / Un pas în lungul lumii mers / Un strop plăpînd în Univers”. Iar în această divină comuniune, înfrăţire: „De faci un pas înspre Iisus / El face-o sută înspre tine / Și oricît ar fi el de sus / La-ntîlnire Domnul vine!” descoperi că esenţa vieţii pe pământ este căutarea lui Dumnezeu, şi celui care Îl caută, i se arată în trei sfinte ipostaze, în Sfânta Treime: „Trei în cer și pe pămînt, / Una sunteți din vechime: / Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt / Mai pe scurt – Sfînta Treime.”

Nu lipsesc din lirica lui Girel Barbu nici părinţii, bunicii, familia, pomeniţi şi slăviţi cu respectul cuvenit, recunoscându-li-se meritele, rostul şi sensul existenţei acestora. De apreciat acest lucru, deoarece, din păcate, familia este în pericol de a i se deprecia valoarea lăuntrică, dătătoare de viaţă şi care asigură continuitatea lumii.  Pentru autor, familia: „Tata cioplea doine în porți / Și le-mpărțea pe la morți / Seara privea luna pînă cînd / Ne vedea pe toți luminînd.”,  „Mama aducea fîntîna pe cobiliță / Și-o deșerta surîzînd în cofiță / Primăvara culegea, atît, o viorea / Și pădurea toată se lua după ea”, iar „Bunica îmi împletea mănuși din fuioare de fum, / Bunicul îmi întindea sub tălpile goale, drum / Mama îmi ducea sufletul de mînă pe piscul uimirii / Tata mă lua cu el la arat pe cîmpul iubirii”.

Aşa cum se simte legat de familie, observăm în versurile sale că muza autorului, încă înmiresmată de parfumul de altă dată, îl readuce pe poet în perioada tinereţii, din care-şi aminteşte cu drag, poate prima iubire sau iubirea mult dorită şi ne-mplinită, invocând-o să-i asculte dorul, purtător al sentimentelor sale: „Vino mîndro cînd te chem / Să te-adorm într-un poem / Să te dorm în somn fierbinte / Pe un pat plin de cuvinte.”

Desluşit şi transparent, catrenul lui Girel Barbu dezvăluie faptul că iubirea este corolarul vieţii sale. De data aceasta îşi exprimă nemărginita dragoste pentru „nemuritorul” Eminescu: „Eminescu e un sfînt, / Peste „rîu” şi „ram” stăpîn, / Purtătorul de cuvînt / Al poporului român!”  şi, implicit faţă de poporul român, a cărui efigie, icoană, expresie sfântă, este „Luceafărul” poeziei noastre.

Timpul trece fără să-l observăm sau, noi ne trecem prin timp, fără să conşientizăm şi să acceptăm acest lucru. Autorul ne reaminteşte că suntem purtaţi pe braţele anilor frumoşi spre tristeţea şi melancolia toamnei „Mă dor frunzele cînd cad, mă dor / În toamna asta sunt durerea lor / Aud cuvintele prin poezii cum mor / Și merele cum se-nroșesc în jar de dor.”, spre sfârşitul implacabil şi, ca orice om, se îngrijorează, deoarece: „Trăiesc un anotimp-apocalipsă: / În fiecare dimineaţă la izvor / Observ o cofă şi un înger lipsă / E îngeraşul nostru păzitor.”

Un catren de o remarcabilă gingăşie, cu o profundă semnificaţie în sufletul românului adevărat : Astăzi pe la răsărit / Ploaia s-a oprit la schit / Și-a intrat la spovedit / La un brad călugărit. Rar ne este dat să citim asemenea metafore superbe: „ploaie la spovedit” şi „brad călugărit”, iar noi, oamenii, fiind precum stropii de ploaie, rătăcitori printre brazii sfinţiţi, uneori fără să le vedem frumuseţea şi măreţia.

Pe ogorul creaţiei literare de astăzi are loc, mai mult ca oricând o internaţionalizare a genurilor şi speciilor literare. Nu mai este nicio îngrădire în acest sens şi, aş putea da exemplu scrierea de poeme în stil nipon (haiku, senryu, tanka, renga, haibun…). Prin „pofta” de inedit a lui Girel Barbu, facem cunoştinţă cu  poemul în stil persan, numit „radif”, de altfel, foarte puţin abordat în literatura română. „Mea culpa”, eu nu am cunoştinţă de acest poem, mărturisesc şi faptul că nu am găsit nici informaţii despre regulile de alcătuire a acestuia. Ceea ce este însă important, este faptul că sunt fascinată, citind această carte.

Şi, dacă scrierea de poeme în stilul altor literaturi a făcut paşi considerabili, cred că este un risc, deloc de dorit, deloc de neglijat, deloc fertil în ceea ce priveşte gustul cititorilor pentru literatura în stil exotic, lucru care se poate corecta prin întâlniri cu publicul, lansări şi prezentări de carte…

Dacă ar fi să mai pomenim un paradox al cărţii lui Girel Barbu, este acela între bucuria de a trăi şi tristeţea lumii de azi, între atitudinea mult prea îndrăzneaţă faţă de anumite lucruri, situaţii şi cea rezervată faţă de altele. Şi, dacă în prima parte a volumului, am întâlnit ironia doar tangenţial, acel ac fin dar ascuţit al umorului românesc, în cel de-al doilea capitol de poeme de sorginte persană, sarcasmul, persiflarea,  ilaritatea sunt la ele acasă. Temele acestor poezii sunt luate din viaţa cotidiană, din adâncimea satului şi lărgimea oraşului, viaţa de familie cu beteşugurile ei, omul cu „defectele” sale, răutăţi, invidii ale bărbaţilor şi femeilor, deopotrivă… Toate aceste faţete prezentate de autor, ne-aduc zâmbetul pe buze, însă, uneori generează şi câte-o grimasă nedorită.

Astăzi, ascensiunea în viaţă, în carieră nu mai este rodul unei pregătiri temeinice, educaţii substanţiale şi destoinice, ci unii, ajung în fruntea ierarhiei sociale, politice pe baza unor  „Calcule greşite”: <Om cu patru facultăţi  / „cu prestanţă” / Şi cu zeci de calităţi, / „bun de clanţă” / Mi se pare cam sinistru / C-a ajuns doar Prim-ministru / „în ultima instanţă”.>

Gura slobodă a femeii de la ţară, meliţa de serviciu, stând pe banca de la poartă sau mergând cu vreo surată pe uiţele satului spre alte meliţe ori, paradoxal, chiar spre biserică,  pentru a toca mai abitir viaţa comunităţii este personaj al radif-urilor. Şi, nu vorbim doar de un Unicat în acest sens. Titlul acestui radif este o ironie, pentru că, aşa cum se ştie, sunt multe copii fidele ale acestui „prototip” uman la ţară: <Dintre damele din sat, / „frumuşele” / E o piesă unicat, / „de trei stele” / Ca un înger la statură, / Dar a dracului de gură / „în corul de iele”.>

Şi, parcă n-ar fi de ajuns clevetitul, aparent nevinovat. Chiar dacă vremea trece şi regimurile politice se succed, năravurile unora, spun nu şi nu transformării în mai bine, ele rămân şi cresc exponenţial, manifestându-se mai abundent ca niciodată: Reprofilare : <Fost-a Nina turnătoare, „la Tractorul”, Acum s-a reprofilat, „odorul” De trei luni e ţesătoare… Ţese intrigi la Palat „ăsta-i viitorul!”>

Consecinţa firească a acestor atitudini, nu poate fi decât Trădare,  şi, parcă ce-i mai absurd, este vorba de înşelare, chiar şi în dragoste: <Îl iubise de flăcău „pentru ce?” / Era tînăr şi deştept / „ei, şi ce!” / Şi-a strîns-o la pieptul său, / Pînă cînd l-a tras în piept / „avea de ce”.>

La noi, minciuna are picioare lungi, lungi de tot, altfel cum s-ar explica atâtea şi_atâtea Promisiuni electorale: <Vă bag apă, cablu, gaze, / „s-o credeți voi!” / Vă bag la dispensar raze, / „vai de voi” / (Iar la urmă-abia șoptit): / „Și pe unde ați ieșit!”  / „în lume asta voi”.>

Simplu, ca bună ziua, putem să ne dăm seama că nu este vorba de înşelare, de „tras în piept” doar la nivel individual, de cuplu, ci acestea se multiplică la nivelul întregii vieţii De la noi: <Nu v-aşteptaţi la lucruri mari / „dragi români” / De la domnii cu osînză/ „bieţi români” / Au mai fost pe-aici Văcari / Şi n-au făcut, nicio brânză / „pentru români”>

Autorul, surprinde în vers şi un alt flagel, care macină dintotdeauna omul şi societatea, în general, iar cea românească, cu mult mai mult, prin lipsa măsurii în Bahică: <De laşi vinul să decidă / „e păcat” /  După ce-ai pierdut măsura / „ce păcat!” / Încep ochii să se-nchidă / Şi să se dezlege gura / „te culci împăcat?”>

Acestea şi multe alte fapte reprobabile ne-au condus să constatăm şi să trăim Tristul adevăr”: <Citind raportul de ţară/  „a cîta oară?” / Situaţia e clară / „UE ne-arătară”: / Pe cuprinsul ţării mele,/ Sărăcia-i de trei stele, / „problemă amară”.>  Unul dintre efectele globalizării este şi faptul că România beneficiază de un  tratament inegal şi părtinitor pe plan european, dar acelaşi tablou, fiinţează şi se extinde şi în interiorul ţării; între România şi românul simplu, nu-i nicio diferenţă, doar umilire şi sărăcie, oricât am dori să apară şi pentru noi soarele cu raze sub forma unor Revendicări: <După legea asta nouă / „care lege?” / Stă-n genunchi Ion şi strigă: / „o să-l lege” – / Daţi-mi coasta ruptă-n două / Şi codrul de mămăligă / „se-nţelege!”>

Şi, parcă n-ar fi fost de ajuns, de când am intrat În Europa”, lucrurile nu se opresc la condiţiile primare de viaţă ale omului: <Economia de piaţă cere / „ca în UE” / Marfa să stea la vedere / „aşa-i în UE” / De-aia acum pe trotuare / Fetele stau cu marfa-n soare / „spre UE„>, ci putem vorbi chiar de o avalanşă de PROSTITUŢIE comunitară”. Cu un umor amar, autorul conchide  că am ajuns în mod stupid în postura de a fi Regulaţi cu acte: <Cînd trăiam în dictatură, / „dovedit cu acte” / Ne vîrau căluşu-n gură,/  „acoperiţi de acte” / Astăzi, s-a decis prin vot,/  Să ne pună pumnu-n bot, / „regulaţi cu acte”.>Fără echivoc, între regulă şi regulat este o legătură mârşavă, biunivocă în paradoxul ei, pentru că doar acolo unde nu-i regulă, cineva poate fi „regulat”. Ne întrebăm, oare, pe când regula şi legea va şi la noi una dreaptă şi va fi şi respectată?

Nici în lumea scriitoricească, lucrurile nu sunt întru totul roz; autorul dezvăluie dedesubturi nu tocmai de apreciat, dar de luat în seamă şi  „De ţinut minte şi, pe cât posibil de a nu mai fi repetate: <Aşa este-n literatură / „ţineţi minte” / Nu de-acum, de ani de zile / „spre luare-aminte”/ Poeţii, scot „porumbi” din gură / Iar criticii scot acvile / „vă aduc aminte…”>

Citind o carte atât de frumoasă, cu un mesaj atât de clar şi la ţintă, tare mă tem să nu-mi iasă şi mie din condei vreo „acvilă” sau, doamne fereşte, cine ştie ce altă „înaripată” inexactă şi nedemnă, acest lucru fiind o impietate pentru o asemenea lucrare, scrisă cu suflet curat şi minte trează. Mă opresc aici, dorindu-i autorului să-şi ţină muza aproape şi mereu trează (subiecte sunt berechet), întru împletirea  talentului cu umorul, dând sensul meritat scriiturii sale.

A scrie poeme cu formă fixă este mult mai greu decât a scrie poezie. Dacă poezia, în sens larg,  este „bidiviul”, „nărăvaş” din fire, îl laşi întotdeauna liber, ba mai mult decât atât, din când în când îi dai şi câte un pinten pentru a-şi deschide aripile şi mai mult  şi a  zbura pe culmi nebănuite, poemul cu structură fixă este  „poneiul cuminte”, mereu strunit cu grijă. Uneori, eşti tentat să-l slobozi din frâu, să-i lărgeşti zăbala şi să-i mângăi cu tandreţe grumazul, însă încorsetat de reguli, este nevoie de inteligenţă şi îndemânare în a-i strânge căpăstrul cu cumpătare şi parcimonie pentru a nu-i ştirbi din  frumuseţea galopului. Poetul Birel Barbu, un „clăreţ” dibaci printre obstacolele de formă ale poemelor sale, ştie să dea culoare fondului acestora prin limbaj, imagini, figuri de stil, astfel încât emoţia să ajungă la cititor. Se remarcă în planul creaţiei lirice a autorului deschiderea, elanul, verva şi fierberea lăuntrică spre revelarea unui conţinut individualizat, ceea ce-i asigură originalitatea în abordarea mai multor genuri şi specii literare. Forma scurtă a poemelor lui Girel Barbu nu condiţionează amplitudinea mesajului şi nici nemărginirea imaginilor şi trăirilor. Acestea capătă valoare prin forţa disocierii şi expresivitatea exprimării. Poemele sale sunt crochiuri ale unui tablou uriaş, numit viaţă, cu tot ceea ce presupune aceasta, însufleţită discret de „cuminţenia” românului de la munte. Catrenele şi radif-urile, preţioase în sine, sunt scrise cu perspicacitate şi sensibilitate, indiferent dacă abordează subiecte comune ori explorează zone virgine. Prin distilarea esenţelor, aspecte ascunse spiritului nostru, Girel Barbu adăugă noi valenţe câmpului literar buzoian şi naţional, dovedind că scrierea lirică în care paradoxul este temelia, grinda de susţinere, are trăinicie şi savoare.

Cu strălucirea-i intrinsecă, fiecare nestemată lirică din volumul „Zgomot şi tăcere”, prinde şi mai mult contur vizual şi afectiv şi prin cuvântul celor cinci personalităţi, semnatare ale materialelor pre- şi post-faţă, aşezate strategic precum străjerii unei comori: Roxelana Radu, Marin Ifrim, Petre Rotaru-Colti, Diana Ciugureanu-Zlatan şi Ioan Nicolae Muşat.

Cinste autorului şi recenzorilor, lectură plăcută cititorilor!

—————————–

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

8 decembrie, 2017

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

istoric-Alexandru-Nemoianu9.În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături străine de cele ale Bisericii apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea ca scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acestea Conciliu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Niceea în 325 d.Chr.
Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maică Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie că “arheretic”. Oricum la Niceea, în 325 această falsă învățătură a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de mânie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură. Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.
Ca urmare a acestui act Nicolae a fost depus din Episcopat și aruncat în temniță. Dar în aceiași noapte, și el și Împăratul și mulți participanți la Conciliu au avut același vis. Au văzut pe Hristos și pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria, înapoind lui Nicolae omoforul, semnul autorității ierarhice. El a fost restaurat în drepturi. Câte va zile mai târziu, Conciliul avea să condamne învățătura lui Arie și să proclame Simbolul Credinței, ”Crezul” care (cu câteva adăugiri hotărâte la al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, 381 d.Chr)  este rostit și azi de Biserica Ortodoxă. Atunci a fost arătat că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deopotrivă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut”.
În vremea ce a urmat dragostea credincioșilor pentru Sfântul Nicolae a crescut fără margine. Sfântul Nicolae este ajutătorul săracilor, apărătorul orfanilor, ocrotitorul și ajutătorul celor în grabnică trebuință și el a ajuns să fie echivalat cu “Moș Crăciun” , cel care dăruiește cu generozitate. Este aici o taină mai mult decât simbolică. Cel care între sfinți este considerat mai blând, mai milos, mai îndurat, confruntat cu atacul asupra Mântuitorului și a Preacuratei Maicii sale, cu atacul asupra ce are mai sfânt Biserica, maica noastră, s-a ridicat și i-a apărat cu pumnul!
În mod răspicat exemplul dat de Sfântul Nicolae la Niceea arată un model.

Da, se cuvine să fim buni, să fim darnici, să avem milă dar atunci când suntem confruntați cu răul fără mască, cu cel care rânjește și batjocorește, cu cel care minte și ucide atunci putem fi îndreptățiți să dăm cu pumnul: ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să-I fie adusă Slavă în veci”(Ps.113,9)

Atunci când vedem îndemnuri neghioabe și păgâne gen, ”spitale, nu Biserici”, este îngăduit să dăm cu pumnul, ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, Ci Numelui Tău se cuvine Slavă în Veci”.

Atunci când vedem îndemnuri la păcate strigătoare la cer, când vedem terfelit numele familiei, când vedem spurcăciunea lăudată, când vedem Neamul și Țara insultate; da, atunci se cuvine să dăm cu pumnul; ”căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine Slavă în veci”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

3 decembrie, 2017

Naționaliștii ucraineni continuă să-și bată joc de românii din Cernăuți

1

Noua Lege a Educației din Ucraina, adoptată de deputații Radei Supreme și promulgată de Președintele Ucrainei Petro Poroșenko în luna septembrie anul curent, a  nedumerit minoritățile naționale din Ucraina, inclusiv comunitatea românească. Naționaliștii ucraineni nu le pot ierta românilor din nordul Bucovinei faptul de a fi sesizat înaltele instituții și foruri europene. Protestul autorizat din 17 octombrie, ca și celelalte acțiuni publice de nemulțumire și respingere a prevederilor discriminatorii din art. 7 al legii sunt catalogate drept acțiuni separatiste, iar organizatorii acestor acțiuni de legitim protest sunt etichetați nitam-nisam drept oameni ai lui Putin și ai FSB-ului rusesc. E tocmai la modă să-ți speli păcatele dând mereu vina pe Kremlin! Așa poți să crezi că de toate nemulțumirile din țară, generate de clasa politică ucraineană, vinovat e Putin și numai Putin.

Deocamdată nu știm dacă protestul a fost sau nu autorizat de primărie. S-au rostit discursuri de intimidare, s-au proliferat  amenințări directe la adresa președintelui Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, academicianul Vasile Tărâțeanu, învinuit de colaborare cu FSB-ul rusesc. Mitingul de protest din 17 octombrie, organizat de Centrul Cultural și de alte ONG-uri românești din regiunea Cernăuți în fața clădirii Administrației regionale de Stat, prin care românii și-au exprimat dezacordul față de art.7 din noua lege a educației, lege care restricționează dreptul la instruirea în limba maternă în școlile minoritarilor din Ucraina, ar fi fost finanțat de…Moscova. Denigrările au depășit orice margini, incriminându-i-se, în mod cu totul aberant, domnului Tărâțeanu primirea sumei de 300.000 de grivne onorariu din partea lui Putin pentru organizarea protestului din fața Administrației de Stat la 17 octombrie a.c. Cum de rușii n-au plătit în ruble?!

Vârful amenințărilor la adresa domnului Vasile Tărâțeanu a fost atins odată cu avertismentul că va fi umflat și dus „pe sus” în cazul în care va mai încerca să organizeze vreun protest. Naționaliștii au dat buzna în interiorul Centrului Cultural Român, unde se află și Cafeneaua „București”. Clienții restaurantului prezenți în sală, văzând ce se întâmplă, au intrat în panică. La o masă din centrul sălii erau doi copii cu părinții lor. Pentru a le asigura siguranță copiilor, dar și pentru a scăpa ei înșiși nevătămați din mâinile naționaliștilor, clienții au rugat personalul restaurantului să li se permită să părăsească încăperea pe ușa din spate. A fost un adevărat coșmar pentru personalul cafenelei, dar și pentru clienții prezenți în sală. Organizatorii protestului doreau foarte mult să-l vadă pe domnul Vasile Tărâțeanu pentru a-i înmâna personal o diplomă din partea FSB-ului rusesc cu mulțumirile de rigoare ale Președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin. Prin această diplomă i se recunoștea dommnului Tărâțeanu meritul „deosebit” de a fi transformat  Centrul Cultural Român în ”reprezentanța lui Putin în Bucovina”

Intervievat de reporterul BucPress, academicianul Vasile Tărâțeanu a ținut să declare: ”Atacul de ieri a fost nu doar la adresa mea, ci și la adresa celorlalți lideri ai asociațiilor românești din Ucraina, cu un scop vădit de intimidare, amenințare și reducere la tăcere atât la modul general, cât și în cazul dat vizavi de discuțiile contradictorii față de art. 7 al Legii Educației din Ucraina. În mod clar ei vor să ne închidă gura, ca să acceptăm ucrainizarea forțată. După părerea mea, atacul de ieri al naționaliștilor ucraineni împotriva românilor din Cernăuți este un atac împotriva democrației din Ucraina și împotriva înțelegerii interetnice din regiunea Cernăuți”, a menționat Vasile Tărâțeanu.

Poziționându-se în fața Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, tinerii naționaliști ucraineni, cu măști pe față și însoțiți de reprezentanți ai poliției și organelor speciale, i-au adus academicianului V. Tărâțeanu insinuări serioase, învinuindu-l de separatism și colaborare cu organele secrete ruse  (FSB) și i-au dat un ultimatum: dacă va mai îndrăzni să organizeze vreun miting la Cernăuți, mobilizându-i pe români și determinându-i să iasă în stradă, va fi poftit să-și facă valizele și să plece de aici în Rusia sau în România.

Este regretabil că media ucraineană a preluat, aproape în unison, toate insinuările protestatarilor, difuzându-le ca adevăruri absolute.

”Am de gând să-i acționez în instanță pe naționaliștii ucraineni pentru falsurile și insinuările pe care mi le-au adus. De asemenea, voi adresa o scrisoare deschisă celor doi președinți, ai Ucrainei și României – Petro Poroșenko și Klaus Iohannis, pentru a lua apărarea comunității românești din Ucraina. Atacurile, atât directe cât și mediatice asupra Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, ar putea degenera în atacuri cu mult mai grave, de pe urma cărora am putea regreta cu toții. Am de gând să sesizez și OSCE în acest sens. După părerea mea este cazul ca și autoritățile ucrainene și structurile de drept din regiunea Cernăuți să-și facă datoria și să ia măsurile care se impun  pentru a opri asemenea excese de zel ale unor extremiști, pentru care multiculturalitatea și multilingvismul sunt noțiuni total străine”, a mai declarat pentru BucPress Vasile Tărâțeanu, președintele Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți.

Domnia sa i-a învinuit pe naționaliștii ucraineni, membri ai Corpului Național, de colaborare și complicitate cu cele mai înalte oficialități ale Federației Ruse. ”Opinia mea este că, probabil, cei din Corpul Național sunt curierii Kremlinului și ai lui Putin, pentru că ei au venit la Centrul Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți aducându-mi mesajele lui Putin și ale lui Bortnikov, șeful FSB-ului rusesc, nu eu  le-am adus mesaje din Rusia. Probabil că naționaliștii ucraineni au avut împuternicirile necesare pentru așa ceva”, a mai spus Vasile Tărâțeanu.

Academicianul Vasile Tărâțeanu are o simplă întrebare pentru confrații ucraineni, pentru cei care, prin ”deocheata și blestemata” Lege a Educației, au degenerat acest conflict între minoritățile naționale din Ucraina. ”Pentru toți confrații ucraineni, inclusiv pentru doamna Lilia Grinevici, ministrul Educației din Ucraina, am o întrebare: dacă, ipotetic vorbind, poporul ucrainean ar fi rămas în continuare subjugat rușilor, iar aceștia din urmă le-ar fi propus ucrainenilor să renunțe la limba ucraineană în școli începând cu clasa a 5-a, să renunțe la limba ucraineană în grădinițe și să reducă aria de folosire a limbii ucrainene doar la bucătărie, ar fi fost ei de acord cu toate acestea? Care ar fi fost reacția lor în situația salvării limbii ucrainene?”, se întreabă Vasile Tărâțeanu, menționând că dreptul constituțional de a protesta pașnic și de a nu fi de acord cu unele decizii luate, fie chiar și de guvern sau de parlament, încă n-a fost anulat, iar multiplele proteste care sunt organizate aproape zilnic în Ucraina de diferite partide, ONG-uri  sau mișcări de stânga sau de dreapta confirmă acest lucru.

Miting_2-300x200

Și încă ceva : dacă oficialitățile, societatea civilă și intelectualitatea ucraineană din Cernăuți tac în asemenea momente, această tăcere nu poate fi interpretată altcumva decât ca o complicitate directă cu extremismul. Or, nu de ură avem nevoie în Bucovina, ci de toleranță. Inclusiv de toleranța față de cel care vorbește o altă limbă, care are alte tradiții, alte valori, alți eroi. Opțiunea naționalismului de peșteră nu are nimic comun cu valorile europene.

BucPress

Foto – Agenția ASS, Pogliad

Sursa: http://bucpress.eu/politica/nationalistii-ucraineni-continua-sa-si-5518

Vasilica Grigoraş – Testamentul literar şi spiritual al lui Ioan Nicolae Muşat

Imagini pentru ioan nicolae muşat

Sunt deosebit de onorată să primesc de la preşedintele fondator al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), eseistul şi poetul Ioan Nicolae Muşat, două din cărţile domniei sale: „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, Buzău, Alpha MDN, 2015 şi „Paştile Tău, Doamne!”, poezii, Buzău, Teocora, 2016. Mă simt binecuvântată pentru acest dar minunat şi-i mulţumesc din suflet şi pe această cale.

Condiţiile grafice de excepţie în care sunt editate cărţile, titlurile deosebit de inspirate şi atractive m-au invitat imediat la lectură. Cu mare nerăbdare şi curiozitate am început să citesc, şi…, stupoare, cu cât înaintam, aveam impresia că nu înţeleg mare lucru. Eram tentată să pun imediat eticheta „sunt cărţi elitiste”, ininteligibile.  Cum nu-mi place să nu răspund unor asemenea provocări, am citit în continuare, zăbovind asupra unor fragmente din „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”. Constat că este o carte document, o carte eseu, o carte filosofică, o carte spirituală, creştin ortodoxă… Toate aceste faţete îmbinate armonios, se susţin unele pe altele, se completează reciproc pentru a prezenta cât mai fidel măreţia Lui Dumnezeu, Sfânta Trinitate împreună cu Măicuţa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii, mucenicii… şi toate puterile cereşti. Este vorba de un proiect, intitulat „ERGOGETICA”, în care se întrevede, fără tăgadă, smerenia şi pioşenia autorului pătruns de fiorul iubirii divine. Ceea ce se înţelege foarte limpede, este şi faptul că acest volum este un „strigăt” puternic, un SOS adresat fiecărui om în parte, şi umanităţii, în general, aflată în vizibilă degringoladă şi înstrăinare, în cel mai pur sens al cuvintelor, având drept consecinţă degradarea mediului  şi distrugerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, întreaga operă a lui Dumnezeu, creată perfect, este pe cale de a fi distrusă de om, fără milă şi fără nicio raţiune, prin liberul său arbitru. Din punctul de vedere al autorului,  prezentat în carte, singura soluţie, singurul antidot, remediu, leac al acestei situaţii îngrijorătoare este „ortodoxarea” întregii lumii.

Paştile Tău, Doamne!”, este o carte de lirică religioasă de adâncime a sentimentelor, trăirilor şi imaginilor. Iconomia celor două volume, logica autorului de alcătuire a cărţilor, este supusă planului divin. Este o întocmire firească, unde îşi dau mâna religia creştină (ortodoxă), filosofia, istoria, logica, epistemologia, psihologia persoanei şi cea a grupurilor, ştiinţa, literatura, teoria literară…

Ceea ce se poate observa uşor în volumul de poezii este şi faptul că autorul face o smerită mărturisire, precizând de nenumărate ori că multe dintre poeme şi însuşi volumul, sunt „neterminate”.  De unde, am înţeles, eu, puţin cunoscătoarea unor asemenea abordări, că autorul spune sincer: „Eu, asta am avut de spus în acest moment, atât ştiu. Sunt conştient că nu este <întregul>, ci doar părţi ale acestuia, văzut şi înţeles de mine. Ca atare, vă invit să citiţi, să studiaţi, să vă spuneţi punctul de vedere pentru a înţelege împreună, ceea ce ne este permis de bunul Dumnezeu”.

Şi, cred că are mare dreptate. Un singur om, dăruit de bunul Dumnzeu,  poate face mult, dar nu totul. Este nevoie de implicarea a cât mai mulţi, prin unire (unde sunt doi sau trei, acolo este şi Dumnezeu), şi sub ascultarea şi călăuzirea Lui, putem evolua. Câţi dintre autorii de cărţii, au această atitudine? Întrebare retorică… De apreciat această maximă sinceritate a autorului.

Impresionată de tematică, formă şi conţinut, stil şi abordare literară, în dorinţa mea sinceră de a face cunoscută cât mai multor cititori apariţia acestei cărţi (despre ea s-a mai scris şi s-a scris foarte bine, păreri pertinente venite de la oameni avizaţi, calificaţi să-şi exprime gândurile domniilor lor), încerc şi eu, nevrednica să spun câte ceva. Dar, să încep cu începutul, întru slava lui Dumnezeu, ajută-mă pe mine, păcătoasa, luminează-mi mintea şi deschide-mi sufletul să pătrund universul intrinsec al acestei cărţi.

Volumul Paştile Tău, Doamne! este alcătuit din trei capitole (numite de autor – cărţi): Europa e-n ţipăt, Trădătorilor dreptei credinţe, Paştile Tău, Doamne!, fiecare abordând coordonate majore ale vieţii omului pe pământ, ale neamurilor şi popoarelor. Poetul, prin ştiinţă de carte, educaţia primită de la părinţi şi din şcoală, instruirea şi formarea prin studiu şi cercetare amănunţită şi îndelungată, prin propria-i experienţă de viaţă, porneşte în întocmirea volumului de la izvorul creaţiei, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În decursul istoriei, oamenii s-au înstrăinat, s-au depărtat unii de alţii, lumea a devenit un teatru continuu de luptă. Autorul acestui inedit volum liric, punctează în vers perioade de răstrişte ale omului, neamurilor, popoarelor, cu deosebire a poporului român, până la cele ale Europei de astăzi. La fel ca şi Tudor Arghezi, Nicolae Muşat, prin forţa cuvântului, dă glas durerii strămoşilor, iar arta poetică devine o modalitate de amendare a răului din lume. Singura soluţie, după autor, şi cred că este cea dreaptă, de rezolvare a acestei stări de fapte, este revenirea la matcă,  la credinţa strămoşească.

În cea mai mare parte a acestei cărţi, autorul se exprimă într-un limbaj de un înalt nivel intelectual şi profund religios, necunoscut unui procent covârşitor din populaţia actuală. Conştient de faptul că acest volum este greu de înţeles pentru cei mai mulţi, a purces la întocmirea riguroasă a unor Note de interpretare, cuvinte şi expresii…, un impetuos glosar de termeni din textele sale. Este o inspirată modalitate de a oferi cititorilor un instrument bogat de explicitare a termenilor folosiţi de autor, astfel reuşind să facă mai accesibilă lucrarea. Aceasta dovedeşte o profundă documentare din diverse şi valoroase, aş zice „de căpătâi” surse de informare şi o înţelegere clară, veridică a noţiunilor, categoriilor, conceptelor, raţionamentelor, dar şi decriptarea şi interpretarea versetelor, tâlcuirilor şi pildelor din Biblie. Aceasta, preasupune o muncă susţinută de zeci de ani.  Mărturisesc faptul că într-o experienţă profesională de aproape de 30 de ani într-o bibliotecă publică, n-am mai văzut un asemenea mod de gândire în întocmirea şi realizarea unei cărţi de poezie, lucru extrem de salutar. Pe lângă filonul liric al eului interior, profund religios, îmbăiat în scăldătoarea ortodoxă a tainei botezului în duh sfânt, oferă cititorilor şi „cârja” duhovnicească pentru a înţelege adevăratul mesaj al cărţii, al poemelor, scântei divine. Putem vorbi aici de „în dar aţi luat în dar să daţi”, sau „dar din dar se face rai”. Este o misiune, pe care autorul şi-o asumă necondiţionat, din dragoste pentru Dumnezeu şi semeni. Şi, aşa cum spuneam mai înainte, volumul este însoţit de Recenzii, note de lectură şi cuvânt de introducere, coerente, cinstite şi sincere comentarii şi aprecieri, semnate de nume cu renume ale spiritualităţii şi culturii buzoiene, şi nu numai.

„Paştile Tău, Doamne”, un titlu extrem de sugestiv, exprimă Moartea prin Înviere,  crucificarea Fiului lui Dumnezeu întru salvarea omenirii de la păcatele sale. Este o încununare a iubirii lui Dumnzeu pentru creaţia sa

În prima poezie, „Paştile Tău, Doamne, pe care ni l-ai dat”, poetul ne aminteşte că deşi Fiul omului, Hristos Mântuitorul a împlinit legea jertfindu-se pentru oameni, noi Îl omorâm clipă de clipă cu păcatele noastre, iar conştientizarea căderii noastre este primul pas spre îndreptare: „Paştile Tău, Doamne, m-a scos din necaz / M-a scos din durerile mele toate, / m-a scos din gropile morţii, / în care singur, prin păcatele mele-am căzut…” / „Paştile Tău, Doamne, este alegerea mea, / A mea şi a celor ce-au ieşit di sângele meu, / Din cuvântul meu, din lacrima mea, din nădejdea mea. / Ale Tale sunt toate şi ni le-ai dat / Să ne zidim veşnicia..”

La baza creaţiei divine stă iubirea deplină, mărturiseşte autorul: „Te-am făcut om din dragoste-adâncă, / nu te-am făcut fier, nu te-am făcut stâncă”, „Ţi-am făcut ceruri, ţi-am făcut larg, / te-am făcut veşniciei catarg”. „Te-am făcut om, peste tot măreţie / lumină din zori şi lumină târzie”. „CA Să mă ştii ţi-am dat dreaptă gândire / libertate de-a fi dragul în fire.” şi „Atât ţi-am cerut să viezi fericit, / dar tu, frivol, te-ai murit.” Şi, deşi atâtea râuri de iubire a revărsat Dumnezeu asupra creaţiei Sale „Vai ţie, om, de cum te-ai căzut / din dragostea-n care Dumnezeu te-a făcut!”  (Căderea din dragoste) 

Considerând omul un grăunte de praf, fără nicio vlagă, zburat de cea mai mică adiere de vânt, la o amănunţită analiză a capacităţilor sale, poetul mărturiseşte cu sinceritate „Eu n-am putere”, ceea ce, de fapt, putem spune cu toţii, întrucât pârdalnicul păcat ne însoţeşte la tot pasul, deşi Dumnezeu este în fiecare dintre noi, pe care, din diverse pricini nu l-am descoperit, încă: „Eu n-am puteri să mă ridic la tine, / sunt păcător şi-atât de rău îmi pare, / prea sunt noroi ca să privesc în soare / şi prea nemernic lumii care vine…” „te mângâi şi tot cred că e părere / mereu te-aştept deşi tu eşti în mine…”

Din dragoste pentru oameni, plăsmuiţi din iubire totală, Dumnezeu îşi dă Fiul spre hulă, batjocură, chinuri şi crucificare. În „Lacrima soarelui”, Nicolae Muşat consideră că planeta în suferinţă poate fi vindecată doar de lacrima sinceră:  „Temeţi-vă, dar, / de puterile mele de om pe cruce… / Cu un zâmbet mă-nalţi / dar, / Grabnic m-aduci / în lacrima-ţi sinceră / Şi împreună adunăm cioburile / eternităţilor sparte. / Aţi uitat repede că lacrima soarelui / E esenţa esenţei de foc.”, iar în caz de nelăcrimare, „Au venit peste noi nopţile” „…noapte şerpilor, noaptea morţii / noaptea cuţitelor şoapte, / şi v-a prins beţi / de iluzii deşarte…

Îmbrăcând haina inocentă a copilului, pentru care, în primii ani de viaţă, laitmotivul întrebărilor de cunoaştere a mediului în care trăieşte este „de ce”,  autorul, „copil” în ale credinţei ortodoxe, căutător al Căii adevărate, întreabă şi se întreabă „ce-i dincolo”, astfel că: „De ce”-ul m-a urmărit pas cu pas… / ce-i dicolo de gard, dincolo de dealul meu, / dincolo de pământ, dincolo de soare, / dincolo de lacrimi, de dor, de cuvinte…” „Dar, ce este Doamne / Dincolo de Dincolo?” (Dincolo de Dincolo)

Trăim pe acest pământ binecuvântat, cu temeri de tot felul, cu „Frica de frică / pe loc te despică…”, deşi Dumnezeu nu seamănă frică, ci înseamnă doar iubire. În ultima strofă a poeziei autorul vine cu o sugestie creştină pentru a ne lepăda de frică şi a inspira doar dragostea divină: voinţă şi râvnă pentru sporirea în credinţă, întru nădejdea mântuirii:  „De-aceea se spune / Cât eşti în lume, / Fă-ţi ruga şi fapta, / Că nu-ţi ştii soarta, / Fă-ţi crucea pe brânci / pentru ce e atunci… / Fă-ţi daru-n suspine, /Să fie cu tine, / Fă-ţi milă cu toţi, / Să ieşi dintre sorţi, / Cât poţi cuminică… Să ai Duminică”. (Frica de frică)

Pe firul logic al parcurgerii vieţii, Nicolae Muşat ne arată şi care este perspectiva vieţii trăită în lume. Pe de o parte: „Căzând iar în întunecatele / hăuri de hăuri în sorb, / căzând iar înlăuntrul căderii, / nu numai lacrimile sunt altfel, / Nu numai timpurile, / nu numai oamenii cu toate-ale mor, / Ci şi cerurile şi raiurile şi dumnezeu este altul / căruia, căzând şi căzând / În tot zici: Doamne, Doamne…”, astfel, prin „Încăpăţânare de capră, catâr / Cu care îşi ferecă / singuri şi definitiv / Împărăţia împărăţiilor…”, însă există şi perspectiva în lumină, credinţa în Dumnezeul adevărat. (Perspectiva)

Nimeni nu-i fără de păcat, fiecare dintre noi avem o carenţă, o inimă roasă de invidie, un cuget pătat şi schimonosit de raţiuni deşarte, o privire întunecată, o limbă ascuţită, o vorbă răstită şi mult prea aspră…, însă dragostea lui Nicolae Muşat pentru semeni este nemărginită. Este omul care doreşte să iubească şi să ajute semenii, de aceea se roagă „Fă-mă, Doamne, om întreg! / Cu putere să dezleg / şi de omul cel durut / fă-mă ca la început! / Ajută-mă să-i ajut. („Fă-mă, Doamne, om întreg!)

Încheie primul capitol cu poezia „Europa e-n ţipăt” (neterminată), pentru a trece la partea a doua a volumului, (şi aceasta neterminată), intitulată „Trădătorilor dreptei credinţe”, cuprinzând trei poeme, tip glosă. Este capitolul, în care trece de la omul persoană,  la omul comunitar, la neam şi popor. Suferă pentru soarta nedreaptă a neamului românesc, a „dacilor luminii” şi se întoarce la origini, la Dacia lui Zamolxe, la Sfântul Andrei, întâiul venit pe aceste străvechi meleaguri, întru creştinarea neamurilor. Dacă, dintotdeauna oamenii trăitori în acest perimetru au făcut ascultare lui Dumnezeu întru credinţă, iubire şi slavă, printre aceştia au existat dintotdeauna  şi „cozi de topor”, „trădători ai dreptei credinţe”, implicit ai neamului milenar şi există şi-n zilele noastre. Tuturor le dedică un poem: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară, / Peste voi toţi, trădătorii de ţară! / Nu-i loc să v-ascundeţi şi e prea târziu! / Păgânitu-le-aţi toate, în pofte şi scârbe! / Printre toate-aţi făcut eschive şi tumbe! / Aţi rupt Europa în false căinţe, / Răstgnind bucuria dreptei credinţe! / Cu năvală aţi rupt şi Dacia sfântă! / Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Şi-n ropot de stele Dumnezeu vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!”(Trădătorilor dreptei credinţe,)

În acest context, în care credinţa, pentru unii este doar cenuşăreasa vieţii şi totul este pângărit de persoane bolnave, suflete sălbatice şi minţi diabolice, doritoare doar de lucruri lumeşti, grăbite şi pierdute în iureşul vieţii, în goană continuă  după ogoniseala fără măsură, fără noimă, căzătoare în păcat, autorul consideră că „Naşterea Ta, Doamne ni-i grea”. În prima strofă a acestei glose, crează un tablou de înfricoşător: „Naşterea Ta, Doamne, în casă ni-i grea şi în ţară, / Răul ne arde case, nevoile rău ne doboară. / De casa-i oropsită, oraşul şi ţara sunt furate, / Omul e în ispită, ocarade vrea s-o înfrunte. / Naşterea ta, Hristoase, lumină în bezna ce groasă / Ne-aduce, din prinoase tărie în noaptea nervoasă, / Când toate sunt în transă, cuprinse de spasme şi spume, / Răul nu-ţi dă vreo şansă, mai rău se varsă în lume. / Luptă e crăciunarea acum, când e lumea-n schimbare, / Şerpi acoperă zarea, ispite îndeasă-n chemare, / Femeia naşte băiat, dar nu e în lume vestire / Şi dorul nu e covat şi viaţa e-n grea risipire. / Fachirul pierde baston şi-n mare mirare e lumea, / Popoare cată bonton, iar luptele cască genunea, / Timpul sare în coase, când naşti lumea a doua oară, / Naşterea Ta, Hristoase, în casă ni-i grea şi în ţară.”

În poemul „Unirea nu-i desăvârşită”, care încheie capitolul,  se îngrijorează pentru soarta neamului românesc, dezbinat, considerând că unirea înfăptuită la Alba, are unele fisuri, nu-i totală, nu-i în consonanţă cu dorinţa firească a românilor. Singura speranţă este nădejdea în Hristos Domnul, Măicuţa Domnului…, iar fiecare dintre noi să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu pentru a ne descoperi cărarea, Calea: „E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce, / Unirea nu e gata, mai e un val de chinuri, / Noi ştim ce lumea asta, nebună, ne-aduce, / Dar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri? / Să nu ne, Măicuţă, să ne doboare lumea / Să ne fii Doamne sprijin şi-n clipee aceste / Răpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimea / Crezând în căi de diavoli, cărările celeste. / Vin peste noi, Măicuţă, cu altă-n închinare, / Zidit-au peste lume alt chip de mântuire. / Săgeţile mâniei se văd acum în zare, / Apărătoare maică stai pază la răscruce / Tu să ne ţii, Hristoase, doar pe a Ta Cărare / E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce.”

Ultimul capitol, dă şi titlul volumului de versuri- „Paştile Tău, Doamne!”. Nicolae Muşat include aici 24 de Glose. Fiecare glosă are 17 strofe, primul vers al fiecărei strofe se repetă la sfârşitul acesteia. Fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar în ultima strofă se repetă versurile din prima, dar în ordine inversă. Autorul respectă întru totul tehnica scrierii acestei specii literare.

Puţini poeţi au scris glose, acest lucru explicându-se şi prin dificultatea respectării rigorilor de compoziţie. Cea mai cunoscută glosă în limba română este scrisă de poetul nepereche, Mihai Eminescu, cu titlul Glossă, care, potrivit Ioanei M. Petrescu este „o sinteză între filosofia lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer”, dar „apropiată de filosofia budistă”.

La începutul acestui capitol, se află o poezie cu „Secţiuni selecţiuni GETARĂ”, considerate de autor „glose şchioape”. Aceasta are 24 de strofe, iar primul vers din fiecare strofă dă titlul celor 24 de glose. Începând cu Glosa 1, cu titlul „Paştile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrecere”  şi încheind cu Glosa 24: „Paştile Tău, Doamne Hristoase,-i nespusă încredere”, suntem invitaţi să călătorim pe o adevărată spirală de evoluţie a omului şi a lumii, plecată din lumină spre lumină, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu bucurie şi durere. Autorul, un arhitect zelos al construcţiei literare şi un meşter dibace al cuvântului, realizează un tablou veridic al societăţii în care trăim, al timpului încremenit între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Prin formaţia sa, are putere sporită de proiectare şi zidire, chiar dacă, mai întâi este nevoie de o demolare a unor structuri mentale şi trăiri false ale oamenilor. Acest lucru este o operaţie grea, anevoioasă, însă extrem de necesară pentru că a construi ceva fără o temelie solidă este supus oricând, la cea mai simplă clătinare, la cea mai mică intemperie să se năruie, să se destrame, lucru întâmplat în multe perioade ale omenirii.

Fidel crezulului său artistic şi spiritual, Nicolae Muşat consideră că cele duhovniceşti nu sunt proprietatea nimănui, din ele se poate împărtăşi oricine este vrednic să-l caute în tăcere pe Dumnezeu, pentru că, numai prin întâlnirea cu El putem ajunge la vindecarea sufletului. Aşa cum spunea Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”, iar pentru acest lucru este nevoie de transformarea fundamentală a omului contemporan. Cartea lui Nicolae Muşat este un semnal de alarmă, din păcate, destul de singular, însă o voce puternică, de bariton al ortodoxiei. Să sperăm că lumea de azi, treptat îşi va forma o ureche muzical-pioasă, potrivită să sesizeze tonurile, nuanţele, diapazonului divin, semnalate cu atâta dibăcie, deferenţă şi credinţă.

Aş putea spune, fără teama de a greşi, că această carte este originală, o noutate în peisajul literar, spiritual românesc prin felul în care pune problemele,  prin interpretare, dar, mai ales prin soluţiile pe care le propune, ceea ce are ca efect individualizarea autorului pe o scară valorică ajunsă la apogeu. Poezia lui Nicolae Muşat aduce în atenţie o nouă faţetă a liricii şi spiritualităţii contemporane. Reuşita acestui volum este, cu siguranţă dincolo de aşteptările smerite ale autorului, însă, cu voia Domnului, ar putea fi un catalizator al unei mişcări creştin ortodoxe viitoare.

Citind cartea, am făcut un pelerinaj pe aripi de îngeri, sub oblăduirea acopărământului Maicii Domnului, ţinută de mână de Însuşi Mântuitorul lumii. Emoţia pe care am trăit-o ca cititor, este comparabilă cu cea pe care am simţit-o când bunul Dumnezeu mi-a îngăduit mie, nevrednica să-mi port trupul păcătos pe pământul sfinţit de paşii Mântuitorului întru veşnicie, pe Via Dolorosa, spre Sfântul Mormânt şi în alte locuri binecuvântate din Ţara Sfântă.

Volumul Paştile Tău, Doamne! nu este o carte pour loisir, este o carte de meditaţie, de rugăciune, de reflecţie. Este o carte întru înălţare. O carte altfel, o carte unicat, profundă, o carte confesiune;  fiecare poezie este o rugăciune de cerere, mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, este o carte pentru studiu, cercetare şi documentare. Cele două volume despre care, mi-am permis eu, neştiutoare a multe, să fac vorbire (iertate să-mi fie greşelile), cred că ar trebui să existe în toate bibliotecile facultăţilor de teologie din ţară, în Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală Universitară, cu toate filialele din ţară, în Biblioteca Naţională şi în toate celelalte biblioteci publice judeţene şi orăşeneşti şi în bibliotecile bisericilor şi mănăstirilor. Aceasta, în speranţa că prin lectura şi studiul acestor cărţi, cu voia lui Dumnezeu se vor găsi şi alţi buni creştini ortodocşi, care să continue această lucrare, realizată printr-o îndrăzneaţă şi migăloasă cercetare a lui Nicolae Muşat. Astfel, tezele sale teologice, dogmatice ar putea fi confirmate sau infirmate. Nefiind în atenţia specialiştilor, a celor cu pregătire academică şi pătrunşi de lumina vie a Adevărului şi Căii lui Dumnezeu, această muncă titanică, riscă să rămână un balast risipit în urma unei construcţii, despre care nu vom şti niciodată cât de trainică ar fi putut fi. Sau, dacă ar fi putut fi clasată ca făcând parte din patrimoniul spiritual al poporului român.

Doamne, fie Voia Ta!

Vasilica Grigoraş

Imagini pentru paştile tău, doamne recenzie

Imagini pentru ioan nicolae muşat

Alexandru IANCU – SONATE COLORATE (VESURI)

 

SONATĂ
Hai să mutăm pianul lângă lună
Să-i adormim pe clape goi
Când curge raiul peste noi
Să mă visezi ca o nebună

 

Hai să te ascund suav în carne
Să vrei în mine ca să mori,
Şi să te-mbraci toată-n fiori
Când cerul lacrimi o să toarne

 

Hai să te muşc de aripi de plăcere
Mai sus de tainele albastre
Şi mierea trupurilor noastre
Să se topească-n mângâiere

 

Hai să mutăm pianul pe pământ
Să-mi stai în braţe pentru totdeauna
Nu-s de ajuns doar notele şi luna
Eu fără tine nu aş şti să cânt!

 

 

ALBASTRU NU E O CULOARE

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este acelaşi obsedant motiv

De prelungire a cerului în mare,

Prin orizontul sufletului meu naiv.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este adâncul pleoapelor lăsate goale

De un vid creat prin apă, aer şi cristale

Deasupra unei stele căzătoare.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este vitraliul transparenţei din lumină

Prin care îngerii îndrăznesc să vină

La rugăciune,plâns şi înălţare.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

E disiparea oarbă a unui vis ascuns

Peste neantul de întuneric ce dispare

Ireversibil de privirea ta pătruns.

 

 

NATURĂ VIE CU IRIŞI

 

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,

Pierduta amintire a viselor fugare,

Amestecate în caruselul de culoare

Când cu privirea în aer faci desene!

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,

Un dans de arahnide alungate de lumină,

Ţesând pe ascuns dantelăria fină

A sângelui tău rătăcit prin vene!

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene

Desprinderea din somn a unui înger,

Hermafrodită ca şi florile de sânger,

Privirea ta e cea mai dulce lene!

 

 

GENEZĂ

 

Întotdeauna aşteptarea,

Nesiguranţa si începutul,

Pornesc din încleştarea

Olarului cu lutul.

 

Sub mângâierea lui amară,

Brăzdată de durere multă,

Pământul-neîmblânzită fiară,

Învaţă,se supune şi-l ascultă.

 

Asupra timpului izbândă,

Supusă orbului noroc,

Creaţia moale si plăpândă,

Desăvarşită e prin foc.

 

Sunt trupurile noastre lut,

Ca gust,miros,culoare ,formă,

Amestecate în noul conţinut

Al vieţii în care se transformă!

 

Necunoscut este tiparul

În căutarea unor forme noi,

Dar suflet dacă nu a pus olarul,

Se schimbă totul în noroi!

 

 

VERDE

 

De toamnă durut,

Nepăsător nu trec,

Pe frunza ce-a căzut,

Cu sufletul m-aplec

 

Culoarea i-a pierdut

Un vânt uşor zălud,

Trezită sub sărut,

Cum mă respiră, aud.

 

Mi-e incleştată gura

Pe fragede cuvinte,

Se caţără nervura

Prin sângele fierbinte

 

Acolo in genunchi,

Rănit de de efemer,

Asemeni unui trunchi,

Întind braţe spre cer.

 

Mă răstigneşte mila

Şi nu pot să o înfrâng.

Pluteşte clorofila

În lacrima ce-o plâng!

 

 

AŞTEPTARE

 

Tot trec grăbit iluziile prin mine,

Din ele inseşi niciodată nu coboară,

Le văd la geam distante si străine

La fel ca aşteptarea mea amară

 

Neliniştit privesc in fiecare seară

Şi mă întreb cât mai durează până vine

La mine-n suflet hotarâtă ca să moară

Ea cea mai Annă dintre Karenine

 

Se vor opri atunci in mine prima oară

Trei lacrimi, două linii , trenul si o gară!

 

 

MELANCOLIE

 

De gustul slab al simţurilor casc,

Unde e dragostea ca să mă îmbăt?

Mai poţi reface iarăşi viaţă îndărăt

Din boasca trupului trecut prin teasc?

 

Ce-a mai rămas e un vin de mâna a doua,

Mi-e sufletul ca Polul Nord- departe hăt!

Hangii pun pe ascuns în vin omăt,

Adorm ca să visez cum mă îmbăt cu roua!

 

 

ÎMBLÂNZIREA

 

Când apropierea ta ne-a aţâţat feroce,

Ca lupii in haită noi am dat ocol

Inchipuirii tale si am muşcat in gol

Din umbra unor forme vagi si echivoce.

 

Venită prin zigzagul fulgilor de nea

Tu nonşalantă ne-ai umplut vazduhul,

I-ai fericit uşor pe cei săraci cu duhul

Indrăgostiţi de varul urmelor de bidinea.

 

Privirea ta am acuzat-o de avangardă

Pe ascuns ţi-am sărutat nebuni rimelul

Si am aşteptat cu limba scoasă zăhărelul

Noi căţeluşii tăi îndrăgostiti de zgardă.

 

Din lupii care am fost cu fantezie

Ne-ai imblânzit deşi făceam pe durii,

Lătram la tine negri in cerul gurii

Si azi ne gudurăm ca să ne mângâi Poezie

 

 

RUGĂ PENTRU NEIUBIRE

 

Atât iţi cer nu mă iubi,

E clipa timpului grăbită

Şi bucuria împreună de a fi

E singura ce merită trăită

 

E totul doar o întamplare

Nu crede-n astre  sau destin

În braţe strânge-mă mai tare

Nu te minţi că-ţi aparţin

 

Suntem si martori si eroi

Acestei clipe veşnic trecătoare

Atâţia alţii au trăit-o ca şi noi

Şi noi ca ei-vom fi uitare!

 

 

ARHEOLOGIE

 

Te apleci asupra mea curioasă,

Ai ochii calzi ca miezul unei pâini,

Fiinţa mea ca în trecut se lasă,

Să o frămânţi din nou în mâini .

 

Îmi împarti carnea în trăiri,

Deoparte dai ce crezi  că-i mort,

Nu te găseşti acolo şi te miri,

În carnea mea că nu te port.

 

Iei sufletul şi-l tai mărunt

Fâşii neverosimil de înguste

Şi îl intinzi pe pâine ca pe unt,

Curiozitatea ta să-l guste.

 

Tăioşi ţi-s dinţii dar  nu ţip

Când muşti din sufletu-mi  rebel

Scrâşnesti la gustul de nisip

Şi plângi că nu te regăseşti in el.

 

Mă doare  căutarea ta în mine

Dar nu mai pot  să mă desprind

Cu inima şi sângele- n  ruine

Cetate învinsă oasele- ţi  întind.

 

Deodată  ţipi prin osul rupt

Simţi trupul tău cum e durut,

Te doare laptele rămas nesupt,

La pieptul  tău când m-ai ţinut.

 

De acolo rătăcind cu gura,

Eu calciul oaselor ţi-am tras

Şi mi-am clădit arhitectura

Puterii de a face primul pas.

 

De când îmi căutam contururi,

Visând  identitatea mea de sine,

În oase tu mi-ai fost de-a pururi,

Adânc te-ai îngropat în mine,

 

Acum că te-ai găsit de buna seamă

Ţi-ai încheiat al căutarii ceas,

Acum eşti fericita scumpă mamă

Din mine întreg ce-a mai rămas?

–––––––––

Alexandru IANCU

Sibiu, 20 noiembrie 2017