Vasilica Grigoraș: DRUMUL SINUOS AL CĂUTĂRII DE SINE

Ioan Popoiu s-a impus treptat, dar cert ca personalitate marcantă și individualizată în mai multe domenii ale cunoașterii și creației, prin lucrări despre istoria României și istoria universală și prin publicarea unor volume de poeme. Nu este lipsit de interes, ci, dimpotrivă, merită cu prisosință menționarea titlurilor valoroase și interesante ale volumelor de istorie realizate printr-o asiduă cercetare și documentare: „Românii în mileniul migrațiilor” (275-1247), „Statele medievale românești” (1386-1714), „Statele din sud-estul Europei” (1804-1999), „Întemeierea României” (1859-1918) și volumul apărut în ianuarie 2022, „Afirmarea unei națiuni”. Opera istoricului, filosofului și teologului Ioan Popoiu este întregită de creații lirice de largă respirație spirituală. „Călătorie spre centrul ființei” (Craiova, Aius, 2021) este al treilea volum de poezie, după „Vifor eretic” (Iași, 2008) și „Nopți” (Iași, PIM, 2020).
„Călătorie spre centrul ființei” este o carte de maturitate poetică, prin care poetul a plecat pe drumul cunoașterii adevărului, dezvăluind nuditatea și asperitățile vieții actuale, dar această călătorie nu o face singur ci are călăuze dintre cele mai elocvente în arta creației literare: Eminescu, Byron, Shakespeare, Goethe, Gerard de Nerval, Liana Nicolae, A, E, Baconsky, Ana Blandiana…, însă nu-și pierde niciodată aplecarea cu asupra de măsură și invocarea scrierilor biblice…
Așa cum ne-a obișnuit, fiecare poem inclus în această carte poartă un motto (citate din personalitățile menționate mai sus) extrem de sugestiv pentru conținutul de idei și mesajul acestuia și se încheie cu trei puncte de suspensie (…), care sunt mult grăitoare. Poetul dă libertatea cititorului să pătrundă în inima poemului și să-l înțeleagă fiecare în funcție de propria existență și experiență, după nivelul de exprimare a trăirilor proprii și a celor dimpreună cu el. În concluzie, ar fi mult mai multe de adăugat la cele spuse de poet.
Cartea este o prezentare indubitabilă a stării de fapt a omului și lumii, o oglindă a omenirii, esențializare într-o tonalitate sumbră și înfricoșătoare. O frescă a comuniunii omului cu forțele universului, dar și cu cele obscure ale societății, care uneori ajung la dimensiuni mirobolante. Din poeme se degajă un pesimism grandilocvent exprimat prin dorința autorului de a se însingura și sonda adâncimea ființei umane și a o prezenta/etala în toată goliciunea ei. Printr-un paradox conturat meșteșugit, autorul realizează o juxtapunere iscusită a realului cu dorințele spirituale ale omului, o stenografiere iscusită a celor două planuri.
Prin titlul cărții, autorul ne dă a înțelege că este în căutarea a ceva, în căutarea cuiva, a unui sens, că are nevoie de o explicație pentru a-și clarifica și înțelege ceea ce simte, iar această stare îi frământă întreaga ființă și îi dă neliniști. Ajunge la concluzia că acest „CEVA” nu poate fi găsit decât în interiorul ființei. Astfel ne îndeamnă la a medita asupra fenomenului, iar mediul prielnic pentru meditație este să ne închidem în noi înșine fără teamă, fără iluzii, doar în căutarea tihnei.
Poetul, un talentat artizan al scrisului, se bucură de har divin devenind creatorul unui limbaj personal și suculent aproape fără echivalență în literatura română. Este poetul microcosmosului uman, aducând cu sine o poezie zvârcolită de însăși natura omului, surprinzându-i dramatismul structurii dualiste, care pendulează între credință și tăgadă.
Ioan Popoiu operează cu instrumente scriitoricești din literatura română și universală, dar le interpretează în chip original dând viață cuvintelor până devin propria stare sufletească, o stare de sfâșiere intimă, de sfințenie, crucificare…
În primul poem din carte, autorul ne atrage atenția asupra unui gol istoric, un gol de spațiu și timp, un gol dindărătul și din interiorul lucrurilor și vremurilor, absurdul condiției umane cu un impact istoric absolut. Simțind acest gol, îmbracă haina unei tăceri apăsătoare, generatoare de spaimă și angoasă. Sfâșiat de oboseală cruntă, trupească și sufletească, totul i se pare că devine mister în sensul de ritual religios secret, în Grecia și Roma antică. Încearcă să descopere cifrul unei asemenea stări prin solitudine și ne explică ce înseamnă, ce presupune postura de a fi „SINGUR în mijlocul universului”: „mă simt gol de mine”, „mă simt singur pe pământ/ de-o vârstă cu Dumnezeu…”, întrebându-se „să fie tăcerea condiția noastră/ firească reală”. Are o singură dorință „aș vrea să respir să exist/ doar prin liniște și tăcere”. Meditând, observă, constată că doar: „singur în mijlocul universului/ simți că acesta e pe măsura omului/ mai multă măreției este/ în singurătate/ decât în mijlocul lumii…” Doar prin introspecție, un suflet singuratic în căutarea sinelui prin gesturi intime, paradoxal, poate să atingă liniștea, romantismul, armonia… Poetul are vocație misionară, un fior mesianic descoperă însingurarea eului uman într-un spațiu gol, vid și într-un timp imprecis prin versuri care pulsează de emoție.
Lipsit de speranță, dar cu un „exces de luciditate”, asemenea „prințului danez” se întreabă: „ce este omul?… o fiară!” Extinzând analiza căutării de sine, declină prin tablouri sumbre, dar sugestive, pesimismul visceral al omului trăitor în colectivitate stăpânit de „anestezie” în care ne aflăm cu toții: „… ne-a trebuit multă vreme până să ne/ trezim din această anestezie care ni se administra/ metodic în doze zilnice de inși zeloși cruzi/ care predicau despre progresul omenirii/ în timp ce adevărații creatori se stingeau în beznă/ în minele de plumb călăii prosperau în lumină/ te rog nu-mi vorbi de omenire și de progres/ îmi vine să urlu ce-au făcut ei din ființele umane/ plăpânde supuse la chinuri cumplite/ în numele umanității și progresului/ sunt tristeți care nu pot fi spuse sau exprimate/ doar mestecate în tăcere…”. (Această anestezie) Aceste răzvrătiri în fața realităților crunte pe care le-a trăit și le trăiește omul induce o stare de nefericire și, în acest sens, poetul mărturisește: „simt o oboseală venită de departe/ din adâncul ființei”. Lucrurile s-au degradat într-o măsură alarmantă încât: „acum e prea târziu prăbușirea e consumată/ am (de)căzut mult prea jos ca să ne mai regăsim/ niciodată problema omului așa cum e/ rătăcit bolnav destrămat/ nu se află/ pe agendă/ suntem atât de sofisticați/ în timp ce am uitat/ alfabetul existenței…” (Suntem nefericiți). Asemenea aserțiune este un semnal de alarmă, într-un timp în care suferința ne-a invadat, ne hrănim cu nefericirea, ne umple de neputință și lipsă de voință de a cugeta și înțelege ceea ce se întâmplă, pe când fericirea este cât un fir de nisip, peste care stă așezat un munte de suferință. Cum oare să dărâmăm acest munte?
Atenționarea serioasă cu privire la faptul că am pierdut calea cea dreaptă, rătăcind pe drumuri întortocheate și întunecate: „pășeam pe un drum colțuros/ mai mult pe întuneric”, îndreptându-ne cu certitudine spre un deșert stăpânit de vacarm și suferință, or și „pe căile căutării însingurate/ nimic nu este mai periculos decât incertitudinea/ imposibilitatea/ de a te defini” este concluzia firească a analizei autorului. Ieșirea din această stare nu există în afara noastră, ci trebuie căutată în „centrul ființei”.
Dacă nu găsim resursele interioare de a purcede la o asemenea călătorie „nu avem cui reproșa ceva toți ne-am abătut”, ne adâncim tot mai mult în suferință și nefericire „Dumnezeu nu este cu noi am ajuns într-o fundătură/ ne-am rătăcit în meandrele Labirintului nu mai știm/ cine suntem nu avem identitate drumurile nu duc nicăieri/ sindromul apocaliptic acoperă totul”. Or, a spune apocalipsă, înseamnă moarte sigură, de aceea autorul ne reamintește că se impune necesitatea reinventării omului, plăsmuirea unei noi ființe, a unei alte lumi: „Moartea ne privește în față o vedem peste tot/ în jurul nostru pentru noi/ alternativa a încetat să mai existe/ un singur lucru ne mai rămâne/ să ne reinventăm fiecare/ acolo unde suntem/ să-ncercăm să plăsmuim o nouă lume…/ nu știm cum va arăta/ dar nu avem de ales/ cea veche/ nu mai există…” (În deșertul de cenușă).
O dată ajunși în acest punct, în această ipostază, prin această plăsmuire, autorul înțelege a întreprinde, a iniția fiecare o „Călătorie spre centrul ființei”, titlul unui poem care dă și titlul volumului. Cu sinceritatea-i nedisimulată, ne avertizează: „calea mea spre sinele ascuns a fost lungă dureroasă/ știu unde a-nceput această voluptuoasă/ chinuitoare căutare/ călătorie spre centrul ființei/ așa aș numi aventura vieții mele”, iar „cunoașterea mi-a fost iubirea destinul suferința/ ghimpele care nu-ți dă pace/ drumul acesta e presărat cu spini și puțini trandafiri/ nu am ales o cale ușoară niciodată nu m-am gândit/ la detaliile la asperitățile drumului”. Nimic nu este imposibil, dacă putem conștientiza ceea ce se întâmplă, căutând, vom găsi și modele și modalități potrivite în atingerea țelului spre care tindem. Nu încap lamentări, nu este loc de suspine, ci doar de o flacără aprinsă în interior care să lumineze calea. Aflăm prin vers că drumul poetului a fost călăuzit de: „personajele au fost modelele mele vii palpabile/ Hamlet Faust Zarathustra/ cele mai apropiate făpturi cvasiumane/ prin care respir crede-mă”. Spre a ocoli dezastrul, pieirea, să nu ne pierdem speranța, să nu deznădăjduim, deoarece: „și când crezi că totul este pierdut/ că ai suferit inutil și stupid/ când crezi că ai traversat infernul/ abia atunci reușești/ să întrevezi ceva/ ce este numai al tău/ parte din suferința și nebunia ta/ din golul ce te devastează/ departe de glorie/ în anonimat/ ignorat/ disprețuit de toți/ abia atunci/ cu acest preț cumplit/ la capătul unui drum/ ce-ți pare fără sfârșit/ vei putea vedea lumina…” (Călătorie spre centrul ființei)
Cu o duală însuflețire a spiritului, poetul veșnic scindat și pendulând între real și ideal, scrie versuri cu o structură profund paradoxală, depănând ideile și imaginile într-un ghem de contradicții. Până la urmă, când se vede lumină, în opinia poetului înseamnă că „ai sădit lumi și flăcări”, „trezirea era aproape”, iar „undeva departe în timp”, „la marginea deșertului” dintr-„un război necunoscut” „nu mai rămâne decât cenușa”. Deși, în poeme se întrevăd discrete urme de optimism, de acalmie a suferinței și zbaterii omului, în opinia autorului „viața pare o alegorie”, în care „am construit un regat de vise” neîmplinite, și chiar „în clipele de clarviziune” asistăm „la cea mai mare răscruce”, în „templul interior” observăm că „libertatea nu mai este un miraj” într-„o lume tainică infinită”, însă „pe tărâmul spiritului” omenirea se află în „ultima Thule”, adică într-o insulă din extremul Nord, considerată ca marginea lumii. Iată, imaginea acestei insule în viziunea poetului: „clipă atroce/ pretutindeni/ deșert/ disperare/ ce nume să-ți dau/ nimicul/ întunericul/ spaima/ într-un/ dans/ macabru/ nu mai vine/ nimeni/ să ne salveze/ Mesia/ a fost ucis/ undeva/ pe drum/ s-a lăsat/ noaptea/ singurătatea/ cade/ peste lume/ nu avem unde/ să ne mai retragem/ suntem/ în ultima Thule”.
În întreaga incursiune poetică, autorul se comportă asemenea unui temerar, cutezător, având modele pe Hamlet, Faust… „Călătoria spre centrul ființei” nu-i un drum simplu, nimic din ceea ce-i măreț nu se dobândește ușor, pentru că la fiecare pas pândesc ispitiri, rătăciri de voie, de nevoie și, uneori, ne simțim înfrânți, adâncindu-ne într-un adevărat infern.
Într-o viziune poetică profundă, poemele lui Ioan Popoiu sunt texte răscolitoare, provocatoare, scrise într-un stil coerent, rafinat, subtil… Pentru a le înțelege și a descoperi în ce constă condiția umană și sensul vieții e nevoie de o schimbare a interiorului nostru, a sinelui. Cartea este și o invitație la a conștientiza că e nevoie de schimbare și aceasta depinde doar de noi. Acest lucru nu vine de la sine, e nevoie de voință fermă, de credință nestrămutată întru bucuria de a trăi în spiritul conceptului japonez IKIGAI și a atinge fericirea.

Vasilica Grigoraș: ADEVĂRUL VIEȚII

Când nu mai știu ce chip
are adevărul vieții
îl caut cu înfrigurare.
Mă apropii de mine cu dorința expresă
de a lua de mână copilul ascuns
în camera de curat a inimii.

Trezim împreună amintirile
căzute înlăuntrul clepsidrei.
Aruncăm tacticos cu pietre
în râul care ne desparte.
Ne rostogolim în adânc,
înălțăm stropi diafani
cu structură de granit
și zidim cu pricepere
pilonii unui pod durabil
peste apele învolburate.

Întrevedem calea adevărului,
primenim prăpastia dintre noi
și trecem peste toate nălucirile vieții
pentru că scopul timpului nostru
este acela de a râde o dată cu cerul
care se scaldă aievea
pe-oglinda apei curgătoare.

Vasilica Grigoraș: OCHII

În colțul ochiului meu ceva a fâlfâit
și-atunci m-am întors.

Era geana uriașă a ochiului tău.
În ridicare ea a lăsat vederii mele
imensitatea unei mări turcoaz
în care vedeam adâncul sufletului tău.

Pleoapele m-au atins
scoțând un țipăt asemănător
celui al singurătății unui pescăruș.
El fugitivo a îmbrățișat irișii mei
apoi a dat buzna afară.

Am înțeles cu greu
că această intruziune spontană
era agerimea unei priviri
pe calea regăsirii.

Ochii nu se pot apropia
până la contopire
însă în limpezimea și intensitatea privirii
are loc evoluția palpitantă
a imaginii inimii
încrustată cu subtile emoții.

Vasilica Grigoraș: EPIGRAME

Unei doamne cu botox

Te străduieşti de zor să fii în trend,
Măreşti tot ce crezi că face omul mai atent,
Atragi priviri şi zâmbete îndesate
Şi rămâi mereu cu buzele umflate.

Unei certăreţe

De când te ştiu eşti tare-n gură,
Vorbeşti mereu fără măsură.
Dacă meliţa îţi toacă tot aşa,
Nu te mai bagă-n seamă nimenea.

Unui fustangiu

Pe stradă până la pământ te-nclini,
Privești la doamne c-un suav suspin.
Curte faci oricui îţi iese-n cale,
Însă o păzeşte bine, soţia dumitale.

Unui stomatolog

El doctor cu patalama,
Eu sufăr cu dantura mea.
Ne-asemănăm ca două picături
Tragem la măsea, aceleaşi băuturi.

Vasilica Grigoraș: EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!” (Mahatma Gandhi)
Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală, culturală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.
Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.
Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare, „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!
Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.
La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.
Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.
Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea de a fi noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

Vasilica Grigoraș: LINGVISTUL ROMÂN CICERONE POGHIRC – PERSONALITATE MARCANTĂ A EXILULUI

LINGVISTUL ROMÂN CICERONE POGHIRC – PERSONALITATE MARCANTĂ A EXILULUI
Filolog, istoric literar, lingvist, tracolog, eseist, profesor universitar, Cicerone-George D. Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în Măscurei, comuna Pogana, judeţul Vaslui, ca fiu al învăţătorilor Maria şi Dumitru Poghirc.
Cursurile şcolii primare le-a urmat în comuna Iana, judeţul Vaslui (1935-1939). În 1939 a dat examen de admitere la un liceu militar, ultimul an liceal urmându-l la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad, luându-și bacalaureatul în 1947. În perioada 1947-1951 a făcut studii universitare de filologie clasică la Iaşi şi Bucureşti. A dat examenul de licenţă în Filologie clasică şi a obţinut Diplomă de merit. La Universitatea din Bucureşti studiază limbile osco-umbrică, armeana clasică, bretonă, iar la Oslo studiază limba norvegiană.
În urma acordării unei burse de stat, în perioada 1955-1959 este trimis la Leningrad pentru studii postuniversitare în Gramatica comparată a limbilor indo-europeene. În anii de aspirantură îşi pregăteşte doctoratul cu o teză în domeniul indo-germanisticii având ca titlu „Relaţiile limbii vechi macedonene cu greaca veche”, extinzându-şi cercetările asupra limbilor sanscrită, hitită, gotică, islandeză veche şi lituaniană.
După absolvirea facultăţii (1951) a ocupat postul de asistent la Catedra de Filologie clasică şi lingvistică generală (a lui Alexandru Graur), din cadrul Universităţii Bucureşti, apoi lector (1954), conferenţiar (1964), profesor (1968).
Încă de foarte tânăr, Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl. Academicianul Alexandru Graur, după una din orele de asistență la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, mărturisește: „lui Poghirc i se potrivește catedra cum i se potrivește unui cazac să stea în șa”. Și acest lucru pentru că a vea un simț special al valorii, un soi de intuiție care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor.
A fost secretarul Societăţii de Studii Clasice (1959); secretar al revistei „Studii clasice” (din 1959, timp de peste un deceniu); secretar al Cercului lingvistic al catedrelor didactice de filologie (1959-1962); şeful Catedrei de Limbi orientale (1963-1972) şi al celei de Filologie clasică (1974-1976); prodecan al Facultăţii de Limbi romanice, clasice şi orientale şi secretar al Consiliului ştiinţific al Institutului de limbi străine din Bucureşti (1963-1970); profesor şi director-adjunct al Cursurilor de vară, pentru străini, de la Sinaia şi secretar, apoi redactor-responsabil al „Analelor Universităţii, seria Filologie”, precum şi a publicaţiei „Studia et Acta Orientalis” (1965-1968); preşedinte al Societăţii Române de Studii Orientalistice şi vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din R.S.R. (din 1968); director general în Ministerul Învăţământului (1970-1972); director general al învăţământului superior umanist (1970).
La facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti a introdus studiul limbilor japoneză şi persană, iar facultativ ebraica, armeana ş.a., a cerut ministerului să creeze o secţie de indologie, a obţinut înlocuirea cursului de ateism cu cel de sociologia religiei.
Ca specialist în lingvistică generală, indoeuropeană şi balcanică, a participat la numeroase congrese internaţionale: Eforie (1960), Plovdin şi Strallsund (1962), Brno (1965), Varşovia (1968), Bucureşti (1967, 1968), Bonn şi Oslo (1969).
După un amplu periplu de „visiting professor” la universităţile din Indiana, Michigan şi Berkeley-California (1972-1974) sau în Italia, predând cursuri de limbi şi culturi romane şi balcanice la Universitatea din Padova (1976-1979), Cicerone Poghirc hotărăşte să se stabilească în Franţa, devenind, încă din 1979, profesor la Ruhr-Universitat Bochum.
Stabilit la Paris, se alătură diasporei românești de acolo, ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă și conferențiază la Sorbona din 1980 ca profesor ospitant, apoi ca profesor emerit la Universitatea din Bochum, Republica Federală Germană, unde are posibilitatea extraordinară de documentare. În anul 1982, ca secretar general reuşeşte să repună în funcţie Centrul Român de Cercetări de la Paris al cărui președinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade și Emil Cioran.
Este membru al Centrului de Studii Balcanice de pe lângă INALCO-Paris şi conduce timp de 12 ani Seminarul de Romanistică din Bochum. În ultimii ani de activitate predă la Universitatea Sorbona din Paris, oraş în care locuieşte, iar din 1988 este cetăţean francez.
În Franţa a colaborat cu note, articole, recenzii şi eseuri la revistele: Lupta, Cuvântul românesc, Journal of the American Romanian Academy of Arts and Sciences, Dacoromania, Analele Universităţii Bucureşti, Limba română, Probleme de lingvistică generală, Revue d’études sud-est européenes, Revista de filologie romanică-germanică, Revue de linguistique, Studia et acta orientalia, Studii şi cercetări lingvistice, Studii clasice şi multe altele din străinătate.
Este autor de manuale de limba latină pentru clasele a VIII-a (Bucureşti, 1978) şi a X-a (în colaborare, Bucureşti, 1979). A colaborat la redactarea unor lucrări de specialitate şi a unor cursuri universitare: „Curs de introducere în lingvistică”, Bucureşti, 1952; „Introducere în lingvistică”, sub redacţia acad. Al. Graur, Bucureşti, 1958; „Curs de istoria literaturii greceşti”, Bucureşti, 1962, „Istoria limbii române”, II, Bucureşti, 1969. De o apreciere deosebită se bucură şi lucrările: „Bogdan Petriceicu Hasdeu – lingvist şi filolog”, Bucureşti, 1968; „Philologica et linguistica”, „Ausgewahlte Aufsatze”, Bachum, 1983. Acest volum cuprinde studii şi articole publicate de Cicerone Poghirc în 1953-1983 în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.
Are un rol esenţial în apariţia unor lucrări importante și contribuţii etimologice la „Dicţionarul limbii române”, tom VI, 1965; a editat şi prefaţat „Războiul galic, războiul civil”, Bucureşti, 1964; „Fragmente, Opera apocrifă” de Iulius Caesar (Bucureşti, 1967) şi „Fabule” de Fedru (Bucureşti 1966); „Un dicţionar al înţelepciunii” de Th. Simenschy (Bucureşti, 1979).
Renumitul lingvist Cicerone Poghirc l-a avut discipol pe profesorul de istoria religiilor Ioan Petru Culianu. A publicat singur sau în colaborare cu discipolul său, pe care l-a sfătuit și ajutat să plece în străinătate, lucrări referitoare la religia traco-dacă şi albaneză în „Encyclopedia of Religions”. Dincolo de multiplele sale cercetări şi studii publicate în numeroase reviste de specialitate, rămâne aprecierea lui Mircea Eliade: „Dr. Poghirc este un savant uluitor. Are o minte vastă şi a lucrat cu succes într-un număr de importante domenii de cercetare… în toate aceste câmpuri […], lărgimea viziunii sale şi ascuţimea atenţiei sale la detalii savante, îl marchează ca o persoană impresionantă.” (Apud Enciclopedia „Români…”, op. cit., p. 290).
În 1978 s-a numărat printre puținii lingviști în viață incluși în „Dicționar de lingviști și filologi români” (Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Albatros).
După revoluție se întoarce de mai multe ori în țară pentru a sprijini activ, prin prezența sa și printr-o serie de conferințe, creația științifică românească. I se conferă titlul de preşedinte de onoare al Institutului de Orientalistică din Bucureşti şi cel de preşedinte al unor comisii de doctorate. Contribuie cu lucrări, articole și interviuri la publicații din țară. În decembrie 2000, președintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Comandor, ca o recunoaștere a meritelor sale pe tărâmul științei și serviciilor aduse țării. În 2005 a fost inclus în „Români celebri din străinătate: dicționar” (Fănuș Băileșteanu, România Press)
În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta și mai ales boala împiedicându-l să mai circule. Clasicistul român, indianist, specialist în istoria religiilor, profesor universitar și membru marcant al exilului românesc a decedat la 15 aprilie 2009, la Paris, Franța.

Valențiu Liviu Mihalcia – Drag copil,

Azi se împlinesc 18 ani de când ai venit pe lume.
Copilăria,
Adolescența,
Au trecut și doar amintirile au rămas.
Un alt început,
Un alt drum,
Un drum al maturităţii.
Al împlinirilor,
Al încercărilor,
Al năzuinţelor noului om ce se naște și pornește cu propriile forțe pe drumul viitorului.
Fără acea apropiată ținere de mână a celor ce te-au înconjurat pe parcursul călătoriei de până acum.
Acum, ți se deschide calea către ceea ce se numeşte VIAŢĂ.
VIAȚA, în înţelesul puternic şi adevărat al cuvântului.
Al tuturor celor bune şi rele cu care ne întâlnim pe parcursul ei.
Copil drag, îți amintești clipele în care atunci când ieşeai pe uşa casei și toţi cei din jurul tău te copleşeau cu sfaturile şi poveţele lor?!
Sfaturi pe care uneori le luai în seamă.
Sfaturi cărora alteori nu le dădeai importanţă.

Sfaturi pe care alteori le considerai fără sens.
Şi, de ce crezi copile că ți se întâmplau și ți se întâmplă în continuare toate aceste lucruri?
E simplu, fiindcă ești iubit. Chiar şi atunci când consideri a fi neînţeles sau nedreptăţit.
Tu nu îți dai seama, dar de fapt ești esenţa universului pentru părinţii tăi, pentru bunicii tăi, pentru toţi cei dragi şi apropiaţi.
Şi, acest lucru se întâmplă, fiindcă Dzeu ne-a înzestrat cu acel suprem sentiment, numit dragoste.
Dragostea în cel mai simplu şi frumos sens al cuvântului.
Dragostea care înseamnă totul.
Dragostea care înseamnă să răspunzi la dragoste cu dragoste.
Dragostea care însemnă să răspunzi la ură tot cu dragoste.
Dragostea care înseamnă respect, faţă de toţi oamenii, faţă de tot ceea ce ne înconjoară.
Dragostea care înseamnă să dai o mână de ajutor celui ce este în nevoie.
Dragostea care înseamnă să nu faci diferenţe între oameni.
Dragostea care înseamnă să nu judeci cu două măsuri.
Dragostea care înseamnă să fii drept, să aperi pe cei slabi.
Dragostea care înseamnă să nu îţi fie niciodată ruşine de lucrurile pe care le-ai făcut.
Dragostea care înseamnă să nu ai remuşcări.
Dragostea care înseamnă să foloseşti talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu şi să îi înmulţeşti.
Dragostea care înseamnă să nu superi vreodată în niciun fel pe niciun om de pe pământ.

Dragostea care înseamnă să nu îl superi niciodată pe Dumnezeu.
Fiindcă, doar atunci omul este liber!
De aceea, drag copil, noi toți cei ce te iubim, nu avem ați oferi cadouri scumpe și efemere, dar ceea ce îţi dorim din tot sufletul este să fii un OM LIBER!

Septembrie 2019
Otopeni

Vasilica Grigoraș: MIRACOLUL SERENADEI

Ar putea fi o imagine cu text

Uneori privirea de argint
a curiosului timp
scormonește cu nebănuite puteri
și descoperă
lumina visurilor neîmplinite.

În tinda ființei stă cuibărită
printre trandafiri și spini
o frământare primăvăratică.

În adâncul pieptului candid
se dă o luptă aprigă
între gerul și focul trăirii,
prezențe astrale înfiorate
de noutatea prezentului.

În geometria perfectă
a irișilor mângâiați
de claritatea seninului
se citește uimirea
anilor virgini.

În glasul inimii răsună
ecoul Serenadei lunii,
adevăr venit de departe
spre înfăptuirea unui miracol.

Vasilica Grigoraș – POEME NIPONE

„AGORA ARTELOR”, Revistă de cultură a ajuns la Anul IV, nr. 12, iunie 2022. Sincere felicitări d-nei Lilioara Macovei (fondator și redactor șef) și întregului colectiv redactional pentru calitatea materialelor incluse! Felicitări colaboratorilor! Mulțumiri pentru publicarea secvențelor de poeme nipone și a materialului „Dansul unește oamenii”!

Actualitatea la zi (secvență senryu)

starea vremii azi –

tot bate un vânt turbat

prin buzunare

x

transhumanţă iar –

prin toate partidele

oi rătăcite

x

toamnă ploioasă –

din ce în ce tot mai mulţi

mănâncă ciuperci

x

după strâns mierea

pas cu pas marii trântori

merg din stup la zdup

x

circ naţional –

la mare înălţime

trasul sforilor

x

Grigorescu azi –

carele tot mai goale

şi boi tot mai mulţi

x

cod roşu de ploi –

cu atâţia bani spălaţi

mocirlă peste tot

x

pandemie –

pe când vaccinul pentru

boala hoţiei?

DOAR CU PANA INIMII (secvență tanka)

Dincolo de timp

din perdea mă răsfaţă

un câmp plin cu maci –

nemistuite flăcări

din prima mea iubire

x

Sub ceru-nstelat

timidă floarea-soarelui

plecându-şi capul –

să fie un capriciu

de îndrăgostită?

x

Stele apuse

şi-n tăcerea nopţilor

doar ploi bat în geam –

singurătatea doare

de-atâtea crengi uscate

x

Vrăbii zburlite

moţăie lângă geamul

cu flori de cristal –

hornul casei fumegă-n

ton cu inima mea tristă

x

La ceaiul de seară

tăcerea anulând

şi dulceaţa mierii –

cuvintele de-altădat’

doar păsări obosite

x

Plouă ne-ncetat

în ochii copilului

corăbii înecate –

o rază de lumină

doar din cartea cu poveşti

x

Câţiva nori spumoşi

alunecând în grabă-n

sufletul rănit –

la fereastra iertării

porumbelul liniştii

x

Noaptea aşterne

pagini albe în calea

paşilor timizi –

doar cu pana inimii

scriu poezia vieţii

PE ACORDURI DE VIVALDI (secvență haiku)

prima dragoste –

ghiocei topind gheaţa

din ochii fetei

x

zile de moină –

lăcrămioarele printre

flori de gheaţă

x

un vânt blând spre lac –

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cireş

x

lac înfiorat –

braţele salciei

mângâind luna

x

lira lui Orfeu –

în adâncul pădurii

o ciocârlie

x

seva pomilor –

şi bunicul mai verde

cu bastonul nou

x

plugul în brazdă –

şi pământul mişcat

de primele triluri

x

clipe-n clepsidră –

petală cu petală

pe-aripi de vânt