Vasilica Grigoraş: CU INOCENŢĂ SPRE FRUMUSEŢE

Este posibil ca imaginea să conţină: munte, cer, natură şi în aer liber

„Frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski)

O călătorie, de-o zi. La munte. Natura oferă un regal de forme, culori, sunete şi miresme. Lumină diafană. Tânărul astru diurn al dimineţii stă cocoţat pe creasta încă înzăpezită a muntelui. Răsare şi creşte încet, în ritmul ADN-ului înscris de Creator în fiinţa sa, pictând cerul într-un roşu vermillon, amestecat cu galben şi roz.
Suntem parte dintr-un uriaş tablou realizat de cel mai talentat dintre Maeştri. Participăm la un spectacol grandios. Orchestra simfonică dirijată cu artă de bagheta unui Dirijor invizibil. Un cor pe mai multe voci interpretează Arii de Verdi. Anume să ne trezească sublime emoţii. Simţim din plin măreţia Creaţiei. Asemenea copiilor, rămânem uimiţi. Adevărat Miracol.
Plimbare inocentă printre copacii înalţi, îmbrăţişaţi de muşchiul verde care-i susţine în orice împrejurare. Iarba aşternută la picioarele noastre cu smerenie. În fiecare picătură de rouă aflată pe frunzele ei se reflectă un strop de soare, de lumină.
Torente de apă într-o linişte şi curgere continuă. Ce contează că din loc în loc mai bolboroseşte. Aceste note înalte îi dă prestanţă şi măreţie. Asemenea timpului lin curgător, cu sincope şi strâmtorări vremelnice. Apa râului de munte, discret şi fără rezistenţă pătrunde în colţurile şi cotiturile stâncilor, curăţindu-le şi sfinţindu-le. Aşa cum timpul ne curăţă pe noi de gânduri şi simţiri neprielnice. Toate trecătoare. Ca şi copacii, toamna goi de frunze, şi noi uneori complet goi lăuntric şi totuşi plini de speranţă. Asta dacă ne dorim acest lucru, altfel vom fi încovoiaţi de uraganul lumii acesteia.
În susul văi, o cascadă mai zgomotoasă ca oricând. Îşi etalează firea. Nu ostentativ, nu strident, ci cu eleganţă. Amplifică frumuseţea incredibilă a decorului. Un pigment dantelat şi spumos în arealul de vis. Ce frumos coboară! Câtă smerenie! Şi nu-şi pierde din frumuseţe. Dimpotrivă, şi-o sporeşte şi o dăruieşte pădurii, pământului, cerului şi nouă celor care trecem pe-aici. Plantele înalte cu tija dreaptă şi cu o coroană de flori albe cu nuanţe rozalii se leagănă, alintându-se alături de frunzele care freamătă şi dansează într-o adiere de vânt. Un adevărat spectacol imprimat pe pelicula cascadei. De-o parte şi de alta, brazii se iţesc precum nişte copilandri. Şi ce dacă sunt seculari? Nu se ruşinează de vâsta pe care o au, ci mândri îşi poartă inelele depozitate cu grijă în trupul zvelt. Îşi oglindesc coroana plină de bijuteriile dăruite de Domnul în torentul apei. Îşi împletesc visele şi îşi împlinesc destinul. Aşa le-a fost dat. Să meargă împreună ca fraţii şi să se iubească unii pe alţii. Împart bucuria şi necazul de multă vreme. Mereu învingători. E adevărat, până când oamenii şi-au pierdut blândeţea şi bunătatea. Şi s-au transformat în cozi de topor. Nu toţi, încă. Speranţa nu se lasă doborâtă de lama ascuţită, mânuită cu viclenie de trădătorul de ţară şi neam.
Trec minute, trec ore de admiraţie. Treptat lumina este diferită. Pe măsură ce drumul se-avântă spre vârful muntelui, devine mai clară, fără umbre. Pe urcuşul abrupt totul pare mai blând, mai înălţător şi mai adânc. Efortul nostru mai mare, dar merită. Străbătut drumul cu râvnă şi nădejdea că acolo sus este mai bine şi frumos. Aerul mai ozonat, privelişti încântătoare. O grădină a raiului. Totul devine mai viu. Până şi umbrele copacilor se sprijină unele pe altele şi împreună-s mai vizibile şi ne apără de razele soarelul din ce în ce mai aurii şi mai puternice.
În această călătorie, ochii noştri n-au văzut nimic murdar şi urât. Or fi fost şi ciuperci otrăvitoare, şi urzici care pişcă, arbuşti care înţeapă, insecte periculoase şi animale fioroase… Dumnezeu cu ele! Acum şi cu alte ocazii am înţeles pe deplin ceea ce a vrut să spună poetul român-basarabean, Grigore Vieru: „Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur.”
Revin în lume. Alături de semeni. Tentaţi peste măsură, cu ştiinţă şi fără ştiinţă să ne „îngropăm” în griji şi în nimicuri care seamănă doar răul şi urâtul. Şi doar pe acestea le vedem. Ba mai mult, vedem frumosul urât şi urâtul frumos. Se spune că Iisus mergea cu ucenicii pe un drum şi întâlni un câine mort. Ucenicii l-au ocolit şi unul dintre ei spune: „Ce urât miroase!” Mântuitorul adaugă: „Da, dar are ochii atât de frumoşi!”. Câtă curăţie sufletească! Divin!
Oare când vom învăţa să vedem frumosul? Să luăm aminte şi la îndemnul: „Lăsaţi frumuseţea să vă pătrundă… Oriunde vă aflaţi, mai întâi priviţi, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi, apoi priviţi din nou.“ (John Barrett) Şi pentru că nu vedem frumosul, uităm să fim blânzi şi buni. Suntem ca nişte măgari care preferă paiele în locul ierbii crude, mult hrănitoare. Fără să conştientizăm că astfel mergem spre nefericire. Sfârşim prin a fi obosiţi, fără putere şi bolnavi de necurăţire.
Ne străduim să ne curăţim casa, hainele, trupul, însă nu şi sufletul. Interiorul, intimitatea sunt neglijate. Uităm că doar într-o inimă curată încape frumosul, binele, blândeţea, armonia, iubirea… Nu încape nimic murdar şi urât, decăzut şi desfrânat. Pentru că „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, ne spune gânditorul grec Socrate”.
Gândurile, cuvintele şi faptele au formă, culoare şi lumină. Depinde de noi în ce proporţii le combinăm în lentila microscopului sufletului cu care privim. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem cum privim lucrurile. Ne priveşte direct şi personal cum alegem unghiul din care ne uităm şi modul în care vedem. Nu există decât două alternative: prin ochii lui Hristos sau prin ochelarii de cal, strâmţi şi deformaţi ai lumii şi trupului trecător. Şi atunci când nu vedem bine, rătăcim calea. Umblăm prin buruieni şi bălării, prin mocirla păcatului. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia noastră mult prea des grosolană, întunecată. În loc să adunăm mărgăritare, culegem spini, apoi ne plângem că suntem răniţi. Şi din păcate, întotdeauna învinuim pe alţi.
Cosmos, tradus din limba greacă veche înseamnă frumuseţe. Am găsit undeva scris că în unele scrieri mai vechi, Dumnezeu nu este numit pur şi simplu Creator al cerului şi al pământului, ci Poet al cerului şi al pământului. Cel ce a scris această poezie, cel ce a creat acest mirific cosmos al perfecţiunii a iubit omul. Totul a fost creat din iubire spre bucuria omului. Să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Pentru că între creaturile Celui ce a zidit există o interacţiune, fiecare cu rolul său. În aceasta constă bunătatea şi înţelepciunea Creatorului frumuseţii.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O oportunitate generoasă prin care să cunoaştem binele şi frumosul, să avem buna voinţă măcar să încercăm să experimentăm şi să trăim frumuseţea vieţii. Mulţi dintre noi eşuăm, alţii o gustă. Sunt binecuvântaţi.
Din punctul de vedere al Filocaliei, frumosul întruchipează frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine. Frumosul are menirea de a preface, de a înnobila. Să ne gândim la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul Mântuitorului în slavă. Duhul frumuseţii luminează şi transfigurează. Este armonie. Să mulţumim Domnului pentru acest dar. Şi să ne rugăm să nu cădem din această minunare. Când nu o mai sesizăm, când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu mai simţim că ne hrăneşte, indiferent de vreme şi vremuri, ne cuprinde urâtul, banalul, plictisul, rutina.
Să vedem frumosul din urât, să-l decupăm, să-l esenţializăm. Să vedem perlele din oceanul învolburat. În această călătorie, numită viaţă, să nu uităm că doar scoicile rănite produc perle. Nu contează dacă viaţa ne răneşte, dacă trecem prin încercări de tot felul, astfel vom primi florile iertării şi mântuirii. Să credem că într-adevăr, „Frumuseţea va salva lumea”. (Dostoievski)
Cei curaţi cu inima sunt copiii şi sfinţii Domnului. A vedea frumosul este sinonim cu a avea inima neîntinată. Într-o inimă neprihănită încap Dumnezeu şi aproapele. Şi ne simţim bine împreună. Ştii, Doamne, deşi nevăzut, te-am simţit mereu lângă şi în noi. Te rugăm, ajută-ne să nu vădem nimic urât şi murdar în jur, ci pe toate să le privim cu bucurie şi în lumină. Să nu alergăm, Doamne în direcţia opusă Ţie, ci să mergem pururea alături de tine!

(Imagine internet)

Reclame

Vasilica Grigoraş: SĂMÂNŢA DE VOIE BUNĂ

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, copac, plantă şi în aer liber

Tuturor copiilor de aproape şi de departe, din suflet de mamă şi bunică: LA MULŢI ANI! În dar, o

Început de cireşar. Prima zi. Dimineaţa devreme. Cerul îşi adună cu tandreţe aştrii nopţii pentru a se odihni şi străluci mai abitir în noaptea următoare. Încet, încet toate vieţuitoarele se trezesc şi se ocupă fiecare de treburile sale.
O sămânţă de voie bună stă ascunsă într-o floare de iasomie din arbustul armonios alcătuit în parcul bucuriei. Aici, viaţa este blândă şi cu vino-ncoace. Trezită cu noaptea în cap, sămânţa de voie bună era cam somnoroasă, aşa cum sunt unii copii. Nici Măria Sa, soarele care urcă agale coama dealului şi de acolo tot mai sus şi mai sus n-a putut-o trezi. Zăbovea în culcuşul ei, bucurându-se de bunătatea şi ospitalitatea gazdei.
Pe măsură ce floarea se deschidea spre alte şi alte surate într-ale veseliei, sămânţa aflată în interior s-a întins lenevos, s-a răsucit, apoi ochii abia mijiţi i-a făcut din ce în ce mai mari. Ştia bine că pentru a fi mai viguroasă este nevoie de mişcare. A făcut câteva exerciţii de înviorare cu reală măiestrie, ajutată şi încurajată puţin şi de-o dulce mângâiere matinală. Apoi s-a gătit frumos, s-a pudrat cu polen de iasomie şi s-a parfumat cu mireasma diafană a acesteia. Cât ai zice peşte a zbughit-o vioaie printre două petale ale florii care se tot depărtau în linişte una de alta. Figura intra în scenariul pregătit minuţios de undeva de Sus. Şi surorile petalele sunt tare ascultătoare şi foarte talentate. Cu graţie ele se depărtau, nu pentru că nu se mai iubeau, se simţeau minunat împreună, ca-ntr-o familie, însă au înţeles că aşa trebuie, aşa le este scris să fie piese din corola vedetă în rochie albă strălucitoare. Şi le place la nebunie să fie admirate.
Sămânţa de voie bună iese graţioasă din floare şi se aşează confortabil pe-o pală de vânt dulce-amăruie, precum cireşele coapte, mult plăcute tuturor, sau ca o ciocolată caldă cu lapte, savurată întotdeauna cu plăcere de copii. Şi a început să zboare… şi a zburat, a zburat… în toate direcţiile, ca puful de păpădie, ca fulgii de nea, ca şi copiii în iureşul jocului de-a prinselea, ca gândurile noastre spre destinaţii necunoscute… A hoinărit cât e ziulica de mare, cu treabă şi fără de treabă, dar cu rost. Pentru că a înţeles şi a învăţat de micuţă care-i este menirea. Ştie că din ea trebuie să răsară peste tot o mulţime de voie bună. Să bucure toate cele create de Dumnezeu: plante, animale, oameni, cerul, pământul, apele, munţii şi văile… Şi este atât de bine primită, este o companie atât de plăcută şi se simte atât de bine oriunde ar fi!
Când a început să se întunece, s-a speriat puţin. Este şi ea mică şi plăpândă şi s-a ascuns din nou. Dar pentru că din fire-i tare curioasă şi mult sociabilă, asemenea copiilor isteţi, cu siguranţă s-a pitit în altă floare, să trăiască o nouă experienţă, să descopere alte miresme şi nuanţe de flori, alte triluri şi tonuri de păsări ori sunete de insecte. Poate în regina nopţii care stă deschisă toată noaptea, fericită să primească oaspeţi dragi. S-o bucure în interior, privind cum îi tresar florile de emoţie. O ştie ea, voia bună cât este de sensibilă. Îmi şi imaginez câtă bucurie au trăit împreună. Pentru că o sămânţă de voie bună întotdeauna are suflet de copil, plin de cadoare şi inocenţă, dar şi înclinat spre zburdălnicii de tot felul; în esenţă înseamnă joacă, bucurie, armonie, lumină, iubire. Este viaţă. Şi ce viaţă minunată!
Dragi copii, în fiecare dintre voi, Doamne, Doamne a sădit o SĂMÂNŢĂ DE VOIE BUNĂ!
Iubiţi-o, îngrijiţi-o şi dăruiţi-o mai departe! Chiar şi nouă, celor maturi, care uneori uităm de esenţa ei binefăcătoare.

Ana Urma – Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate

Mulţumesc din suflet, poetei şi remarcabilei haijine, Ana Urma pentru profunda cronică la volumul „Seninul din inima cărţilor”!

Imagini pentru seninul din inima cărţilor

Seninul din inima cărţilor, volum recent apărut, autor Vasilica Grigoraş este al doilea din seria referinţe critice, după Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi, aceeaşi editură Pim, anul 2016. Propriile cărţi, bogata experienţă ca profesor, apoi studiul şi exerciţiul asiduu ca specialist în domeniul bibliografic întru facilitarea  accesului la informaţie după anii 1990-1991, implicată fiind în cercetarea, identificarea şi restituirea unor documente interzise în vechiul regim, o recomandă pe Vasilica Grigoraş ca om al cărţilor. Cu generozitate şi respect faţă de cuvânt acordă atenţie scrisului mai multor autori făcându-ne cunoscută propria viziune asupra poeziei sau prozei contemporane. Imprevizibilul, metafore memorabile, lirismul involuntar, abilitatea de a schimba registre, ludic sau grav, transpar în dorinţa autoarei de a ne împărtăşi bucuria descoperirii unui text reuşind să ne facă complici seninul-ui din inima cărţilor, prin lectură.  Prefaţată şi postfaţată încă din stadiul de manuscris de către scriitorul, eseistul şi criticul literar Nicolae Busuioc (Iaşi),  respectiv scriitoarea, poeta şi jurnalista Veronica Balaj (Timişoara), cartea este o culegere de recenzii publicate online sau în periodice de literatură, începe cu câteva citate despre carte şi se încheie cu referinţele critice ale unor cunoscuţi oameni de litere, culese din perioada 2001 – 2019.

Aruncând o privire asupra cuprinsului observ că sub lupa criticului s-au aflat douăzeci şi cinci de titluri: proză, poezie clasică şi modernă, interviuri, haiku, senryu şi gogyohka, şi evident autorii, prin personaje sau mesajul cărţilor. O diversitate de genuri literare sunt interpretate minuţios şi responsabil din perspectiva cunoscătorului fiecărui gen, acestea regăsindu-se şi în propriile volume. Discursul fluent, uşurinţa şi capacitatea de a diseca conţinutul, evocarea situaţiilor şi descoperirea talentului autorilor de a crea şi planta personajele în propriile scenarii realiste, romantice,  metafizice etc.,  sunt surprinse şi creionate  în adevărate exegeze, presărate pe alocuri cu judecăţi de valoare asumate: pilde, îndemnuri, remarci. Vom întâlni pe parcursul lecturii nume sonore ale poeziei actuale: Valentina Teclici, Simion Bogdănescu, Mariana Gurza, Girel Barbu, Anna Nora Rotaru, Brânduşa Dobriţă, Lorena Gabriela Gheorghe, şi nu în ultimul rând poeţii-autori şi volumele lor de haiku:  Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea şi Eugen Deutsch, Maria Oprea, antologator şi subsemnata beneficiind de o cronică elaborată la volumul Urma Soarelui.    Gravitând în jurul eului liric şi mergând pe firul textelor, autoarea ilustrează cu pasaje aducând un spor de frumuseţe şi expresivitate spontană prin reflecţii proprii, din care nu lipsesc punctele de reper, termenii de comparaţie, sugestiile lirice. Ar fi nedrept să analizăm modul de abordare al fiecărui autor prezentat în acest spaţiu, însă putem spune că stilul degajat, sinteza şi viziunea de ansamblu captivează, antrenează şi ne atrag în mod plăcut atenţia.

Dacă poezia autorilor de mai sus îmi este în parte cunoscută datorită propriilor lecturi, pot spune că nota de inedit al volumului este dată de  prezentarea romanului: Căutând după mere – un dialog amical. Un dialog rod al muncii a doi scriitori cu destine diferite, diferiţi ca personalitate şi formaţie profesională dar asemănători prin naturaleţea  fiinţei, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii...(n.a.). Ben Todică, artist-muncitor plecat de pe meleaguri vasluiene, de ani buni cetăţean australian, prin popria strădanie devenit beneficiar al celor mai noi şi sofisticate mijloace ale tehnicii, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, cunoscătorul direct al vieţii satului participant activ şi observator implicat al comunităţii în care trăieşte. Fire nevăzute ale destinului fac ca cei doi autori să se întâlnească şi să făurească împreună… o carte. Stiluri diferite a doi patrioţi, în a căror opinie scrierea este o rugăciune iar pâinea şi pacea sunt liturghia luminii. Relatările în amănunt despre ţară şi oameni, despre locuri şi fapte, despre transformări  şi conservare a unor valori legate de obiceiuri şi tradiţii, scot la iveală asperităţile vieţii într-un dialog cu inserţii filozofice tinzând spre sacru, o spovedanie în doi… o upanişadă (George Anca), lăsând să se înţeleagă că  autorii poartă în sufletul lor o Românie abisală.  Cartea este considerată un roman social al contemporaneităţii. În aceeaşi notă elaborată este prezentat volumul Răspântiile (pg. 33), autor Dan Plăeşu. Aflăm că este alcătuit din şapte miniromane insolite. Autoarea face trimitere la simbolistica biblică a numărului şapte şi artele nipone bazate pe minimalism: ikebana, haiku, senryu etc., făcând o paralelă inspirată între miniromanele lui Dan Plăeşu şi nuvelele lui Ernest Hemingway. Cu aceeaşi dedicare explicită vom descoperi peste mai multe pagini referinţe la romanul Vinovatele meandre (pg. 143), acelaşi autor Dan Plăeşu. Un roman de sertar, scris înainte de 1989, apărut şi premiat U.S.R. în  2011, filiala Galaţi. Poetul şi eseistul Ioan Nicolae Muşat, fondatorul ASCIOR Buzău,  este prezentat cu cele două cărţi-document de susţinere a ortodoxiei: Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, proză şi Paştile tău, Doamne, poezie. Din cele două cărţi, transpare mesajul autorului sau strigătul de ajutor adresat omului, societăţii, umanităţii aflată într-un vizibil proces de degradare. Soluţia redresării în viziunea autorului fiind înălţarea în spirit prin cunoaştere a valorilor religioase, prin smerenie, credinţă, iubire, răspândirea învăţăturilor creştin-ortodoxe. Deduc din cronica prezentă că scriitorul Ioan Nicolae Muşat se află în continuă armonie şi comuniune cu Dumnezeu, parte fiind din acel mic procent de practicanţi credincioşi, altfel spus trăitorul în dialog cu divinitatea, prin poezie şi proză. Prezentarea unor evenimente literare sub formă de cronică: Obârşia, dragoste nemuritoare, Lansare carte, sau punere în lumină a lucrărilor de specialitate aparţinând unor personalităţi vasluiene: Dr. Valeriu Lupu – Cu paşii destinului spre virtutea dăruirii;  prof. dr. Petre Iosub, România – între umilire şi demnitate; prof. dr. Dumitru V. Marin,  …77…NODURI CULTURALE SI SEMNE AMICALE, O viaţă de ţărancă, de Marghiloiţa Huzum, dar şi 27  dialoguri: Construcţii incomplete, autor Gabriel Dragnea din Bucureşti  sunt tot atâtea semne de lectură ale autoarei puse în valoare prin comentariul analitic, prin reflecţii teoretice şi descrieri amănunţite, formulate entuziast şi cu limpezime. În oricare dintre posturi s-ar afla, autoarea scrutează cu fineţe psihologii, atitudini, personaje reuşind să interpreteze în notă personală şi pe larg conţinutul cărţilor.

Apărută în acelaşi registru cu Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi (2016), Seninul din inima cărţilor, tot la fel ne poartă prin lumea unor scriitori şi poeţi, şi ne face cunoştinţă cu viziunea autoarei despre starea poeziei şi prozei de astăzi. Şi dacă, Cărţile sunt felul oamnilor de a avea aripi ca şi îngerii (citat Andrei Pleşu, pg. 5),  nu putem spune decât că scrisul în sine, analog sau digital, indiferent de gen este un act de creaţie în care  investim sentimente, emoţii, experienţe, care ne disciplinează şi materializează ideea în cuvinte transmiţând sensuri pe care nici nu le-am fi bănuit înainte de a ne arunca în abisul foii. O dată cu apariţia acestui volum Vasilica Grigoraş îşi îmbogăţeşte palmaresul literar cu un nou gen, cel al criticii,  amintindu-ne că arta înseamnă trudă, talent şi studiu personal, dar şi o doză de dăruire necondiţionată întru bucuria celuilalt. Ca o muzică îndepărtată dar încărcată de înţelesuri, Seninul din inima cărţilor, tilul-metaforă ajungându-mi gândul şi bucuria evocării binecunoscutelor versuri: /…/ Bate-o inimă în lucruri?/ Preajma ocupând-o-n pâlcuri/ n-au şi ele gânduri, patimi? /Fără ochi se uită-n lume/ purtătoarele de tâlcuri,/ născătoarele de lacrimi/ (Lucian Blaga, fragment De rerum natura).

Ana Urma

Vaslui, 30 mai 2019

Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt

Mulţumiri din suflet, Valentinei Teclici (poetă, scriitoare, editoare şi traducătoare) pentru minunata cronică la volumul meu de versuri „O corabie la timp potrivit”!

Este posibil ca imaginea să conţină: Vasilica Grigoras

În PARNASUL românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză).

Multiplele sale abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi prestanţă scriiturii sale.

Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei (motto). În opinia sa: „Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel… Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”.

Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)

Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia de înţelepciune)

O pondere însemnată în volumul de faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit) Întâlnim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste) Delicateţea şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)

Vasilica Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)

În volumul „O corabie la timp potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)

Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire: „Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/ şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)

Autoarea este un bun observator, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Constată cu mâhnire că omenirea devine din ce în ce mai cangrenată, iar vremurile în care trăim devin din ce în ce mai turbulente. În aceste condiţii, se erijează în purtător de cuvânt al omului şi umanului: „Este musai/ să despicăm/ cu ascuţişul fin/ al privirii/ cu trezvia/ sufletului curat/ şi luciditatea/ laserului minţii/ labirinturile lumii/ de azi/ să citim/ îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ şi să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ şi derulate/ fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale/ în realitate/ greşeli desăvârşite.” (Necesitate)

Întâlnim în poezia din acest volum o muzică a sufletului care se îngemănează cu imagini de vis şi taine ale armoniei universale. O mişcare mereu generatoare de lumini noi, de note în cheie optimistă, de noi speranţe. Un echilibru al naturii, al spiritului şi al trupului într-un ritm care desăvârşeşte universul şi viaţa: „apăs clapele/ pianului interior/ chipul mi se-nseninează/ prind vigoare/ deschid/ jurnalul inimii/ pictez cu alb pe alb/ şi mă regăsesc/ în floarea de ierbar/ dialogând cu/ propriul orologiu// (…)mă îmbăt/ cu varietatea/ culorilor/ şi mă simt/ binecuvântată/ de îmbrăţişarea/ curcubeului/ din anii de-altădată” (Pictând cu alb pe alb).

Caracterul intim, spontaneitatea şi accentul exprimării sunt caracteristici fireşti ale poeziei sale, la fel ca nuanţarea imaginilor prin discreţia cuvintelor. Interpretarea sublim-intelectuală a trăirilor reflectă gradul de sensibilitate al autoarei şi subliniază esenţa. În viaţă sunt urcuşuri şi coborâşuri chiar şi în dragoste, iar autoarea iarăşi se destănuie, spunând-ne: „Mă iau de mână ca pe un copil,/ mă rog şi sunt învăluită/ de avalanşe de lumină.// Vibraţia albastră mă-mpresoară,/ navighez în fluviul din ochii tăi,/ cu blândeţe inspir molecule/ din dragostea ta.// Începe procesul de revigorare/ respir adânc şi zbor, visez din nou.” (Respir adânc şi zbor)

Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt active, ideile, imaginile sunt în mişcare, uneori jucăuşe, alteori ferme, în funcţie de mesajul pe care doreşte să-l transmită cititorului. Întâlnim aici imagini vizuale, auditive şi olfactive de mare intensitate şi putere de penetraţie în sufletul cititorului. Poezia sa se distinge printr-un lirism personal, un subiectivism aparte. Autoarea s-a construit pe sine etapă cu etapă, s-a rafinat spre a se înălţa treptat dar cert în creaţia sa poetică şi… se lasă descoperită încetul cu încetul de cei care au un gust fin pentru poezia profundă.

–––––––—————————-

Valentina TECLICI,

Noua Zeelandă, 30 mai 2019