Adrian Botez: Orfanul din Lună (poezii)

PREAGUNOIERE SOLITUDINI MUTE

 

preagunoiere solitudini mute

de vase scumpe – sparte la furie

şi legumind trecuta lor virtute

când zac – acu’ – -ntre zòi şi-o scăfârlìe

 

această umilire – între stele

oare-i la fel de jalnică şi crudă?

regala lor lumină – grea şi nudă

e-nchisă – sfânt – de-aceleaşi vechi zăbrele?

nime-ntru nimeni nu mai crede – veşnic

sau ne-a uitat frăţânele ceresc?

sau poate Crist – văpaie într-un sfeşnic

 

îşi oglindeşte-n noi – păcatul său lumesc?

…Potirul Graal s-a înfrăţit cu vinul

şi – amândouă – dogoresc suspinul….

 

 

COSÂNZEANA

 

am trecut prin zori cucută

Cosânzeana e pierdută

a venit un mag la mine

să-mi încredinţeze rime

 

magule – acum e ger

bocet sui’ din cer în cer

jalea către Lună vuie

căci Iubirea uite-o – nu e…

 

nu poţi scrie stih de rană

fără Sfânta Cosânzeană

gnomii plâng pe-umărul meu

scriu cu lacrimi: “Dumnezeu…”

 

doar ondine unduiesc

pân’ la Hristosul ceresc

trupul lor de rugăciune

arde împletiri de rune…

 

Cosânzeană – Cosânzeană

privighetoare Ileană

sufletul cu toţi jertfim

între noi să te ivim

 

doina iar ne mântuiască

hora pas să-şi răsărească

şi să işte – la chindii

Sfintele Entelehii

 

…Cosânzeană – Cosânzeană

cântul  meu şi stih de rană…

 

 

MISTICA IARNĂ (IV) – FĂRĂ CREZĂMÂNT

 

mistica iarnă – fără crezământ

dă cu săracul vieţii de pământ

jungherul gheţii i-l propteşte-n gât

mult prea degrabă-l alduieşte sfânt

 

au fost odată craii de zăpadă

şi-au fost crăiese – ţurţuri de paradă

dar eu povestea asta salonardă

n-o oploşesc la mine în ogradă

 

suntem evanescenţi supuşi de nea

şi ne topim în efemere focuri

am vrea să fim ce ni s-a scris în jocuri

 

n-apucăm vorba către zâna rea…

…mălai de soare picur’ pe cărare

dar codrul alb ne-nghite în uitare…

 

 

PUŞCĂRIA DRAGĂ

 

n-aş vrea de lanţuri să m-atârne-n turnuri

viscol stârnind globule albe-n scrisuri –

dar puşcăria-i mediul meu de visuri

ea mi-e avere – pavăză de bunuri

 

nu-mi tot veniţi – duhnind a realitate

în teatrul meu – închipuind Cetate:

eu sunt bătrân poem războinic

şi vă voi spulbera-ndârjit destoinic

 

voi – cabotini – nu-mi zgândăriţi a viaţă

şi nu-mi prefaceţi strunele în piaţă…

…să nu vă văd – regalii ipocriţi

căci sfinţii-mi sunt umili – dar rămân sfinţi!

 

 

BALADĂ

(din Ardeal)

 

câine rău

la făgădău

alei – ospătăm din zgău

 

a venit o cucuvea

să-mi dea – iarăşi – vestea rea:

voivozii nu-s în pridvor

casa mea n-are cuptor

îngerii sunt petrecuţi

sfinţii din cer sunt căzuţi

ogrăzile risipite

zeiţele cătrănite

…vatră fandosind ispite…

 

alei – ciufă cucuvea

mai amână vestea rea

până-mi găsesc copârşeu

să mă-ngrop la făgădău

şi să trec în ceea lume

făr’ de veşti şi făr’ de nume

 

ce-mi lipseşte – oi găsi

voievozi de nouă zi

ce nu ştiu – poate-oi afla

şi mi-o pune Dumnezău

inima la locul său

 

…ca să uit de făgădău

să gonesc căinele rău…

 

 

SEMNE

(cântec din Ardeal)

 

ni la ea câtu-i de mândră

c-o fătat un pui de urdă!

nu să uită nici la stele

să priceapă şagă-n ele

nu să uită nici la lună

n-aude mustrare-n strună…

 

nu fi mândră – fata mea

că pruncu-ţi s-o rădica

ş-o face prăpăd în ţări

ş-o seca şi râu şi mări

 

nu e vremea bunilor

e plânsul străbunilor:

tot ce naşte iscă fiară

stinge foc – sleieşte vară

putrezeşte roadele

împânzesc iscoadele…

 

roagă-l pe Hristos de fum

să mai facă înc-un drum

să scăpăm de pruncii-fiare

să ne strecurăm din gheare

să mai facă înc-o scară

nu toţi bunii să ne piară

şi să ne suim la cer

să stingem şi rău şi ger…

 

…Hristul iar se răstigneşte

pruncii-fiare îmblânzeşte

şi-om mai apuca o zi

icoana om dezvăli

focu-n vatră-om primeni

ştergarele s-or albi…

 

…iar voivozii vor veni

sfinţi la geamuri om găsi…

 

 

RUGĂCIUNEA

 

s-a aprins un rug pe muchia vieţii

ard într-însul şi nădejdi – şi gânduri

cineva ciopleşte patru scânduri

cineva a sugrumat sticleţii…

 

n-am ales – culeg din drum neghină

grâul nu e pentru rătăciţi

de mişc mâna – demoni răsăriţi

numără de zor cât înmulţii la vină

 

prăbuşit de-atâta rea-credinţă

îl visez pe Mirele Hristos –

Cel ce-mi lùmină păcatul pân’ la os

 

iscă vin – din apa-neputinţă…

…vino – Criste – -n holda-mi de păcate

fire şi fiinţă arde jumătate!

 

 

IERNATICA VARĂ – CÂND TOATE-S RUINE

 

iernatica vară – când toate-s ruine

sfinţenia-ngheaţă – în ochi şi în vine

şi-ai vrea să fii diavol – să nu râzi când plângi

cenuşă-i averea de duh ce o strângi

 

iernatica vară – când toate-s ruine

doar fulgii de păsări – reptile divine

în crivăţul verii plutesc – iar nu îngeri

pe stih răstignit – nu ai sânge să sângeri

 

căzute-n uitare şi în zguri de vise

vezi oase şi nu crezi – icoane aprinse

la focul de gheaţă-n pădurile ninse

 

de zguri şi cenuşi şi roci de narcise…

…prăbuşire-mpietrită – cerneli decrepite

zeiţe-n argile zac iar siluite…

 

 

COPACI DE CENUŞĂ SE SCURG ÎN RIGOLE

 

copaci de cenuşă se scurg în rigole

e cerul scorţos de atâtea ispite

degeaba visezi la aezi şi gondole

te sufoci de văpăi – îngropat sub copite

 

nu zboară nici păsări – nu fâlfâie rază

doar bezne-aurite recit’ cu emfază

lăută-ncrustată-n oceane secate

doar zbârnâie-n darnuri – zeiri necurate…

 

iceberguri de viaţă se sfarmă în lume

din ţurţuri de vìpii – plodiri fără nume

tăişuri de colţi se deschid spre Cetate

 

şi rage tăcerea în suflet de frate…

…preacinstit derbedeu – ce vezi în muzeu

a fost cândva raiul – acu-i mausoleu…

 

 

ORFANUL DIN LUNĂ

 

nave divine-acostând colo-n lună

vise fierte şi triumf de nebună

aş vrea să întreb – stihu-n gât se răzbună

iar îngerii diavoli mă-ncifrează în rună

 

dacă pleci – dacă pleci – încuie-mă-n cale

nălucile vin îmbrăcate în zale

mă calcă în tropot şi strig mătrăguna

să-nvie-n poveşti măsurate cu struna

 

nu pleca făr’ să iei stihuirea cu tine

să mă-nveţi pe de rost – ca pe-un stup de albine

nu pleca în imperii de ceaţă şi brumă

 

făr’ să iei Poezia – deasupra de spumă…

…a plecat – şi rămas-am orfanul din lună

culegând şi-alegând: floarea rea – floarea bună…

 

 

AM AJUNS FLOARE-N COLIND

 

licărind şi pritocind

am ajuns floare-n colind

cântă-mă – să nu mă uite

flori şi păsări şi cucute

 

nu sunt rău şi nu sunt bun

poţi să m-agăţi în alun

să descânţi cu mine luna

şi Mireasă Mătrăguna

 

sunt un puişor de Crist

în scutece de-ametist

nu sunt trist – dar nici nu râd

nu chem călăreţul hâd

va fi lună – va fi soare

furtună ori numai boare

îţi voi îngâna-n ureche

despre zidirea cea veche

 

noapte bună – om năuc

da – ai văzut doar un cuc

şi de ţi-a cântat din faţă

uite – vezi iar dimineaţă

 

…dar de ţi-a cântat din spate

ia-ţi toiag – şi intră-n carte…

 

 

COLIND

 

citesc de zori

şi răsar flori

un vânt de gând

mă vrea plângând

 

lacrimi şi stea

ajung la Ea

Cea Preacurată

grea nestemată

 

şi gându-nnod

mă isc voivod:

mii de cununi

prind în năvod

 

ieşit din lut

acum sărut

văzduh de mieri

şi devin ieri

 

sfinţit de vis

te-ating cu zbor

şi-acum vezi scris

nor de cocor

 

…şi iarăşi vin

să te fac crin…

suit pe grind

mă fac Colind…

———————–

 Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

14 iulie 2017

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/07/14/adrian-botez-orfanul-din-luna-poezii/

Anunțuri

Adrian Botez: Sacre disoluții (poeme)

SUPREMUL PARADOX

 

sunt

atotdistrugătorul: Dumnezeu

m-a pictat până şi-n

icoane

 

când am vrut să

distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a

zis: “aici este centrul

distrugerii a toate : nu poţi să

distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi

atotdistrugător”

 

am înţeles – deşi

cu amărăciune – privesc – mereu

la povestea dubioasă a

icoanelor: ştiu acum că

acolo mi-e atotputerea – că acolo e

de acolo mi se trage – acolo se

opreşte – la

hotar – atotdistrugerea – supremul

paradox

 

 

SACRE DISOLUŢII

 

ce rânduială strâmbă şi câtă suferinţă!

să fie sus – El – zeul – bolnav de neputinţă?

florile-s scrum pe ramuri – stelele-atârnă strâmb

soarele-i ros de şoareci: un vechi – plesnit carâmb…

 

iubirea-i doar hidoasă-nnodare de reptile

reci solzi se-ating în mlaştini – părelnice feştile

se-aprind printre noroaie – se umflă printre scorburi

de-ai zice că e nuntă: de fapt – e-un stoc de morburi!

 

dizolvă-se mii forme în hârbul de-ntuneric

nădejde ori voinţă prelingu-se holeric:

latrină-i universul – duhoare moare versul

 

aici – în lumea asta – dispar urma şi mersul…

…a devenit obscenă căutarea de soluţii:

soluţii tu zici…la ce? – la sacre disoluţii?

 

 

SINGUR SĂ FII – DAR SĂ NU-NNEBUNEŞTI

 

singur să fii – dar să nu-nnebuneşti

în tine – mereu – alte lumi zugrăveşti:

de-arta dragostei să fii mai presus

schimbat să te laşi în Eroul Iisus

 

iubeşte pe liră – fulgeră-ţi biciul

nimicnicia – trădarea şi viciul

ucide-le-n vârful de spadă arzândă:

în braţe tu strânge şi arta flămândă

 

şi-astrala sibìlă – în veci delirândă…

…iubeşte şi cântă – iubeşte şi luptă

ţâţâna-astei lumi degrab’ s-o văd ruptă

 

deschide ferestrele – larg – spre Lumină

Grădina de Crini răstigneşte-o senină:

Crin-Hristosul – de-atât cântec – suspină!

 

 

AUTODEFINIRE

 

…ţărână din

ţărână – nisip adevărat din

nisip adevărat…

 

…m-am preschimbat într-o stranie

străveche poveste – pe care màmele

noaptea târziu – ca pe-o

armă – le-o descântă copiilor

mici şi care nu-s

cuminţi – amânând – mistic

s-adoarmă

 

…nu vorbim despre

niciun fel de

prinţ: oglinda Ceasului de la

mâna stângă mi s-a

crăpat – dar tot este curtat  – El

nemuritorul – care-a ţintuit până şi

cerul – pe o

perniţă făcută din – lugubre

àcele lui – Ceasului – este asiduu

curtat – de

stele bolnave – de ciumate

grotesc încununate

vise trândave…

 

…îl văd pe Nero dat pe

spate – plin de tot soiul de

zornăitoare salbe  – şi

smiorcâindu-se-n izmenele-i

albe – că eu i-s doar

preaieftină arătare – iar nu viu

frate:

imperatòr de

abatòr – eu n-am venit să

mor (asta exersez

singur – paiaţă – de-o

viaţă!) – am venit la tine doar să

facem spiritism: ştiu că ai un

spor nebun – când îţi reglezi amintirile-n

bătrânul tău – decalibrat

tun

 

 

TOATE REGISTRELE SUNT LA EL

 

toate registrele sunt la El: poate

să mă şteargă

definitiv – ca şi cum nu m-aş fi

născut – n-aş fi

apărut vreodată – cumva – pe

undeva – sau poate

să m-adauge – aşa – doar de-o

fantezie: „şi eu

pe-acolo”…

 

…am încetat – de mult – deci – să-mi

mai fac griji cu

rugăciunile: eu le

spun – eu

le-aud – care-i

farmecul?

 

ia şi

dă – dă şi ia – după chef şi

ureche: nu e rău – nu e

bun – măcar nu-L

„răzgâià-tămâià” – măcar

nu te umili

degeaba: pe-aici s-a cam terminat

treaba

 

m-am plictisit – mi s-a

urât cu toate eternităţile – şi

cu toţi ştabii ăştia

celeşti…

oricum – El – din veci în veci

face totul cum îi trăsneşte Lui prin

cap: ghiveci

 

marioneta – niciodată

nu-i întrebată

 

recunosc – nu-s pios – şi cred că

înţelegeţi de ce nici măcar

radios: de-altminteri – dacă n-ar fi

aşa cum este – ar fi chiar

caraghios…

 

 

EXCES

 

de-atâta sănătate – a

plesnit

 

de-atât urat – l-au

sufocat

 

mai staţi cu urările – până

vin ‘mormântările

 

 

IARNA LUMII

 

a pătruns iarna în măduva lumii

primăvàra e iarnă – în verdele-i pal

poticnindu-se-n valul şi-n spumele strunii

trece-ngânat şi rânjind o mârţoagă de cal…

 

bat vânturi polàre prin pulberi de regi

vârtejind şi smulgând – coroana şi capul…

toţi sòrii din ceruri – o spuză de negi…

butucul se zguduie: el e casapul

 

izbind cu satâru-n risipi de rubine…

degeaba-ţi întrebi şi acuzi dumnezeul:

dugheana de sloiuri n-ascunde vreun bine

 

şi-abia de acuma se lăfăie greul…

…n-am vorbe de rugă – dau demoni pe goarnă:

e iarnă…e iarnă…e iarnă…e iarnă…

 

AFLAT-AM CARTEA LUMII

 

aflat-am Cartea Lumii – care întrece zarea

îşi lăfăi’ diamantul – în tihni – străfulgerarea:

prin cântec şi versete – neamurgind pe zei

dau viu şi fast luminii: Trufiile de Lei!

 

desfrâul de cuvinte se-nşiruie pe căi

prefac în torţe-albastre pe visătorii răi

în coacerea-aburindă sùflec arìpi de îngeri

atunci când tu citi-vei – bogat în duh să sângeri

 

o lume-aleasă ninge – duhneşte lumea veche

iar tot ce e nevolnic – e-mpuns cu bold de streche:

în straturi de lumină nevremea-alintă pâini

 

poveştilor din stuhuri le cresc arìpi şi mâini

cu care ne frământă văzduhul de tămâie

ca dintre torţe toate – doar Cristul să rămâie…

 

 

NOU IMN CREAŢIUNII

 

ostenit de-atâta cale

şi de-atâtea osanale

vine Cristul prin haznale

paşi-I scriu stihuri finale

epopei de mahalale –

bârfe-iscate pe binale…

 

schit şi munte şi poiană

nu-I mai înfloresc sub geană

a trecut vremea de-altare:

sori se-nmoaie-nspre culcare

 

catifea de beznă lină

tot foşneşte prin Grădină

…şerpuieşte-un şarpe nou…:

nouă e zugrăvitura

de-nceput roagă-se gura

duhul însă bine ştie

că la fel totu-o să fie…:

 

dimineaţă pentru noapte

spintecând fructele coapte…

*

inorogi erup albi dinspre umbra poienii

luminile-n trepte ne cântă făptura:

raze plodesc – printre sfinţi – mirodenii

miresmele vieţii în rai umplu-ţi gura

cu viers de vădire-a minunii banale…

stepe de cântec roiesc – nu-s zăbale:

taifas e-n pădure – Sfânt Duh – haimanale…

 

…refren ţi-este gestul şi lună privirea

Crist veşnic îţi scrie în suflet psaltirea…

pe firul de iarbă azi şuieră roua

(e-un şarpe în vis – altu-n steaua Virgoua!)

vestind între firi neschimbarea plămadei…

 

…ne fi-va spre pururi Icoana Pleiadei:

durerea din rază se-nchipuie „noua” –

o lume ce-i zicem – mereu – că-i „de-a doua”…

 

 

HRISTOASE – VEŞMÂNTAT ÎN PATRIA ŞI-N ZAUA DREPTĂŢII

 

de ce să trăieşti şi să mori cu spaima-n suflet – mereu

că-ţi vor răpi Patria – numele tău – numele meu?

de ce să trăieşti şi să mori o viaţă – mereu tremurând

că pân’ şi privighetoarea minunii-o să tacă-n curând

că nici ciocârlia cerească nu va reveni pe pământ?

 

unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă chinuiesc

ce-mi vor Patria oarbă – şi-mbrâncită în groapa de vânt?

unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă prigonesc

ce-mi osândesc flori şi păsări să intre-n mormânt?

unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care mă canonesc

martirii – strămoşii să-i lepăd şi să nu-i mai cinstesc

care vor Lira Patriei s-amuţească şi-o frâng

şi-mi iau vatra – nu-mi dau nici odaie – în voie să plâng?

unde sunt diavolii – cine sunt diavolii care  – pe treizeci de-arginţi

îndeamnu-ne azi pân’ şi sugacii să-şi muşte cu dinţi

şi fraţii – părinţii – strămoşii sfinţi din morminţi:

să dea raportul despre tot ce-ocroteşte Hristos

duşmanul lor cel dintâi şi cel mai periculos?

 

spuneţi-mi degrabă – degrab’ să-i supun şi zdrobesc

ca-n veci de toate Sfinte-ale Neamului să-mi amintesc

spuneţi-mi degrabă – degrab’ să-i supun şi zdrobesc

să rămân cu Grădina – cu Patria – cu tot ce iubesc!

 

Hristoase – veşmântat în Patria şi-n Zaua Dreptăţii

cu moarte calcă moartea – năpasta Neamului Cetăţii!

——————-

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

7 iulie 2017

 

Adrian Botez: Poeme pentru un Nou An

 

CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI

 

Sudori de înger bem în veac

Însărăcindu-l pe sărac

Şi din potir şi din aripă

Ne-agonisim în cer risipă

 

Scoici când se răstignesc – nu mint:

Tainic învie-n mărgărint –

Spăşirea sevei înspinate:

Naramzele încoronate

 

O – lină vină de lumină

Neistovit vis de Grădină:

În sânge slovenim amurg –

Din noi în Tine toate curg

 

Fiece deget e-o Golgotă

Şi – fremătând din notă-n notă –

Stârnim furtună-n mâna dreaptă:

În pumn e Fulgerarea-Faptă!

 

*

Albesc de har copacii-n munţi

Arhangheli fac – din spade – punţi

Din vizuini – spre Empireu

E alfabet de Dumnezeu

 

Păstori de raze – Miel de Foc

Plauri de lumi fără soroc

Zenituri şi entelehii

Asfixieri de elegii

 

Logos Divin – Perfectă Rimă

Spre epopee se înclină

Şi stele toate – fir cu fir

Se-ntorc în inima-Potir

*

 

frânţi în genunchi pe-un strop de rouă

şoptim feţele lunii – două:

căci între fulgere şi beznă

zării din Iuda doar o gleznă

 

spre răsărit Ierusalim

din cavalerii câţi venim

nu se zăreşte-n cavalcadă

decât o înfocată SPADĂ

 

 

JOACĂ DE ÎNGERI

 

la cină  –  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit

îngerilor : în zvăpăiată

joacă  –  ei alb zahărul l-au împrăştiat  –  dulce viscolire

a iernat  –  peste pomii pământului

 

stau în mijlocul lumii  –  ca-n

mijlocul unui tort de nuntă  –  în care

urmează lumânările să se-aprindă

mirii să intre-n colindă

 

somnoroşi  –  îngerii s-au dus

la culcare: să strângă  –  de pe mese

Sărbătoarea  –  nu se ştie cine va avea grija

rigoarea

 

fierbinte  –  afundat cu genunchii-n visul zăpezii

mă rog să nu apară

de nicăieri  –  servitorii  –  nici

zorii

 

e-atâta parfum cald  –  în plin frigul

minunii : alaiuri  –  crai şi crăiese de abur  –  zăbovesc

sporovăiesc  –  prin somn  şi haruri  –  la fântâna

sticlindelor daruri

 

MULŢI ANI

 

mulţi ani  –  nu-nseamnă motiv de

trufie: doar

să priveşti  –  cu liniştea soarelui

lumea-n ochi  –  iar privirea

 

maiestuos transatlantic  –  să-nainteze   –  trainic  –  prin

mrejele tulburi de

alge  –  printre bancuri de scoici

bănuit perlifere  –  printre bancuri de peşti sumedenii

brăzdând  neguroase mituri de chiţi

 

şi s-ajungă  –  în fine  –  dar

negreşit  –  la locul de proapăt

susur  Luminii

 

 

NINGE…

 

ninge  : artileria şi-a micşorat

pulverizat  –  microscopic  –  proiectilele  albe  –  spre-a obţine

astfel mărirea  –  halucinantă  –  a

orizontului de tragere  –  şi  –  prin asta

garanţia că

nimic nu-i va scăpa  –  din bătaie  –  iernatic dezlănţuit

tirului gheţii

 

 

VREMURI

 

au fost cândva  –  în vremuri pline

voievozi şi de mărire duhuri :

bouri veneau să se închine

l-al Pajurii tron din văzduhuri

 

au fost cândva  –  în vremuri sfinte

oşteni născuţi de stânci şi codru :

vârtej de vitejii şi modru

şi hori de zâne pân’ la grinde

 

au fost cândva  –  în vremuri pline

icoane şi grădini de rai:

eroi ai spadelor cu grai

arhangheli   –  împărţeau  lumine

 

au fost cândva  –  în vremuri sfinte  –

dar cine-şi mai aduce-aminte ?

acum e crivăţ şi pustie

zbătut neam în nemernicie

 

au fost cândva  –  în vremuri pline  –

azi  –  dintre păsări – corbul vine

şi din moşia necuprinsă

a mai rămas o vatră stinsă

 

a fost cândva  – cine s-o ştie

când bate vântul de robie…

lungi şiruri  –  umbre fără cale

se scurg pe drumuri voievodale

 

şi nici măcar nu-s rupţi de jale…

 

lumină  –  unde eşti  –  lumină ?

te-ai stins  – şi noi suntem de vină :

din sus de cruce  –  răstignit

Hristos ne mustră  –  şi-i mâhnit

 

 

E NOAPTE ŞI E VISCOL…

 

e noapte şi e viscol şi cutremur

stau în odaie ca în fund de peşteri

prin aer zboară aşchiile lumii :

s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri

 

de frig  –  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte

să spargă porţile încremenirii

sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte :

între pustiuri  –  seacă şi martirii

 

 

LICORNUL

 

Licornul blând

Coboarã sfânt

Dintre pãduri

De dumnezei

 

E tot flãmând

De duh şi cânt

Şi trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tãcut

Coboarã scut

Peste virginul

Prinţ din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scuturã pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din lunã

Arme sunã:

Iubiri – rãzboi

Suie în mit

 

Îngenuncheaţi

Fraţi cruciaţi:

Aţi fost aleşi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteţi tustrei

Chemaţi la cer:

E-ospãţ de zei

 

Licorn de pazã

Ia în vazã

Pe cei ce-ajung

Prin rãstigniri

La Sfântul Duh

 

 

PLÂNGÂNDU-L PE IISUS

 

Plângându-L pe Iisus – un copil

Adormi la ferestrã: şi-L vãzu pe Ucis

Plutind lin – lebãdã sângerie

Scurgându-se-n cântecul ultim – spre

Lac

 

Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate

Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre

Orbitoare Grãdinã

 

Şi copilul – în vis – o porni spre

Eternele dimineţi – iar

Când s-a trezit – nu mai avea

Nicăieri de ajuns

————————-

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

Crăciun 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/31/adrian-botez-poeme-pentru-un-nou-an/

 

Adrian BOTEZ: Schițe din munții Bucovinei (versuri)

MII POPOARELE DE CETINI

 

mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare

rugăciune murmurată se înalţă din izvoare

strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar

viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar

 

cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă

şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă

ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă

nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă

 

şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii

gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:

către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist

din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist

 

alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii

alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii

mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite

şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site…

 

…o minune-i veşnicia  – din crin cer până-n pământ

dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt…

 

de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi

nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi

…nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:

adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!

 

PLECAREA VÂLVELOR

 

vâlva munţilor – mâhnită şi proroacă

scurmă lira-nfriguratelor păduri:

vii copacii – strune-n van invoacă

viersuiri ce-s stinse în trecute guri

 

vestejite-s azi moşiile de stele

vestejiţi heralzi sunt îngerii din glas

tristă – vâlva s-a pierdut după perdele

norii stânelor în alte zări au mas

 

fluiere s-au frânt – tăcut-a Duhul Sfânt

noaptea vieţii s-a fost tras din munte

moarte e din cer până-n pământ

 

iar Poetul strânge între palme frunte

…când  şi vâlvele-au plecat în lumi păgâne

blândului Hristos ce-I mai rămâne?

 

NECESARA MINUNE

 

în zadar se schimbă nopţile în zori:

unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?

unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori

în această ţară adâncată-n nori?

 

vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi

e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:

aţi uitat să daţi cu pietre după câini

iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini

 

zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia

ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria…

părăsit-am vatra – ni s-a stins mânia

 

râdem când – prosteşte – surpăm temelia

…Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:

iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!

 

SFÂNT POEMUL LUMII AZI S-A DAT LA FUND

 

sfânt poemul lumii azi s-a dat la fund

din lumina apei ne-am ales cu prund…

aşa – cam pe seară – Crist s-a dat pe-o coastă:

armonìi fugit-au – lăsând drâmbă proastă…

 

vetrele crăpat-au – cruguri s-au strâmbat

stins e focul – stele-au uitat de cântat…

mărăcini sunt munţii – cârtiţe-au coroană

orbii se prăvală cu toţii-n bulboană

 

trezeşte-Te – Criste – varsă iar agheasmă

peste lumi secate de orice mireasmă!

învie Grădina – Maica Mântuirii

 

ochilor-găvane redă raza ştirii!

…când Poet-Hristosul scapă lira-n hume

în cenuşi preface omeniri şi lume…

 

NEDREPTĂŢIT

 

au venit la mine crinii – osândiţi

să le dau şi foc şi sânge – stors din stih

au venit la mine câinii zădărâţi

au venit toţi peştii din recif

 

şi popoarele de stele-au năvălit

crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit

din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi

şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi

 

tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor

de cer piscului i-am spus să-i fie dor

nu e duh să nu-i fi fost învăţător

 

şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor

…L-am pârât pe Crist la Inorog:

mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog…

 

MAI RĂU DECÂT MINE

 

am stricat cuiburi de stele

am surprins nuditatea Lunii

poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii

am dezertat din hore de iele

afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni

de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi…

…ce mai vreţi – oameni buni?

mai rău decât mine nu poate fi decât

cel ce-a uitat de

fulgere – spre-a vădi în temple

lumina – sau

cel ce nu şi-a sculptat în

Poem – toată vina

 

DEMISIE

 

obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri

vreau arsura unei stele – dincolo de maluri

am vâslit spre nemurire – ciung şi făr’ de-aripe

în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe…

 

am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta

m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi coasta

nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare

scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare

 

MITOLOGIA AMURGULUI

 

îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme

orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme

mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri

stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri

 

stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi

nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L vinzi…

din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă

pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă

 

Căţelul Pământului şi cu Inorogul

se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul

regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi

mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi

 

bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă

e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă…

unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită

din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?

 

 

LĂMURIRE

(16 August 2016 – Sfinţii Martiri Brâncoveni)

 

de departe vin ecouri

munţii ning lumini

nunţi de zâne cresc în piscuri

pe-aproape de crini

 

fulgere vestesc venirea

Mirelui Ceresc

păsări – îngeri nesfielnici

ne călăuzesc

 

trăsnete despic’ pământul

pentru duhuri sfinte:

din izvoare – din pădure

se slobod arginte

 

în furtunile de raze

se-mplinesc eroii:

cavaleri ai nunţii firii

vin spre Crist martirii

 

sus în tronul de mărire

stă un orb sălbatic

din barbara lui citire

renaştem hieratic

 

slovă după slovi de fulger

orbul ne aşază

încât nunta lămureşte

lumea într-o frază

 

stele crâncene pogoară

duhurile-n candeli:

Crist în piscuri ne însoară

cu spade de-arhangheli

 

METANOIA BUREŢILOR

 

noi – bureţii din rigolă

târguim din luni gondolă

noi bureţii bureţim

şi pe toţi vă mucezim

 

alelei – bureţi de soartă

scrieţi-mi pe pântec hartă

descreţiţi în maţe-o poartă

burta s-o simţim deşartă

 

colo-i gura iadului

umple gura raiului

pe picior de plai ajunşi

de raze să fim străpunşi

 

să uscăm păcat şi vină

să-ndreptăm tot ce se-nclină

să-nchinăm la sfinţi cocori

grădina cu sfinte flori

 

hai – bureţi întunecaţi

la minune ajutaţi

şi-o să fiţi în ochii Lui

creţi de nori – lumii gurgui

 

BRIC-À-BRAC-URI NECESARE

 

a murit

modern: îngheţat în plin câmp

experimental

 

vă urâm – cu

simpatie: vomaţi din

plin – ca poftă

ce va să fie

 

doi oameni

mugeau – apoi

au început să le crească şi

coarnele: unul dintre ei a dat să

mugească ceva

special – şi-atunci – pe loc

a căzut înjunghiat de

soartă

 

graniţa

garanţiilor se întinde până la

iresponsabilitate

 

un matur – matàr

murdar – şi cu minţile

bazar

 

rămân pe

ţeavă:  n-am nicio

grabă – curând

cu mine voi

împuşca tot

universul – în fel şi chip

zvârcolind

versul

 

observatoarele

gastronomice au identificat pe

cer – umbre de

excremente zburătoare: tocmai ne

pregătim să interceptăm un

closet galactic – să-i

intersectăm – apoi – orbita

oarbă – pentru a ne şi

identifica – în cele din urmă şi

întru totul – cu

religia sa – măgulitor

flatulantă

 

 

DIN VALE

 

ursuză vale de plânsori şi răcnet

scrisă-n funebri fulgeri – Jude-aştepţi:

ai fost cândva icoană-n munţi – sfânt zvâcnet

te înălţai spre aştri – luminaţi nămeţi

 

de ce nu dai iertare – slobozire

de ce nu uiţi păcate slăbănoage

căci Tu eşti Dumnezeu şi eşti Iubire:

schimbă-n văpăi pârâşe terfeloage

 

dureri şi deznădejdi – une prin alte

ne-au prăbuşit din piscul dumiririi

secaţi orbirii – sclavi suntem încalte

 

trăsuri de chip se-nec’ în lutul firii

…îndură-Te – Lumină Preacurată

şi ne mai umple ochii – înc-o dată

 

ŢĂRANII PRUNCIEI MELE

 

curaţii mei ţărani – cei din pruncie

în straie de-mpăraţi şi de vântoase

neam ce s-a pogorât nu doar să fie

ci să-şi lucreze duhuri şi prinoase

 

un neam de crai şi mucenici se scurge

prin munţii mei – ‘napoi la grea poveste

căci iată – lumea-i gata să amurge:

deci neamul se întoarce iar pe creste

 

ţăranii mei se sorb iar în icoane

cu strai de moarte şi cu strai de viaţă

se răstignesc cu toţii în piroane:

 

numai în vârf de munţi să-nvii se-nvaţă…

…voivozii mei ţărani – în vremuri rele

s-au răspândit pe ceruri – iarăşi stele!

 

ALCHIMIŞTI ŞI SFINŢI

 

athanor

vreau să mor

sori de dor

praf de-ecuator

 

dimineţi

crai isteţi

vând scaieţi

răstignind scapeţi

 

absalom

păr de gnom

metronom

clironom

fără chip de om

 

adonai

mucegai

mă strigai

eu cântam din nai

 

ferentari

fete mari

cu şalvari

sfinţii-s tot mai rari

 

hăulind

dăulind

flori de grind

toţi m-au prins doinind

 

avacum

pisc de fum

nu ştiu cum

trăiesc şi răzbun

 

apelai

la serai

încântai

zânele din rai

 

crai nebun

vai de scrum

căci de-acum

sunt străin străbun

 

DAC ORI ROMÂN SĂ FII NU MAI E VOIE

 

dac ori român să fii nu mai e voie

stârnitu-s-a ciclon de inchiziţii

şi-ocean de ură prăbuşesc bandiţii

când limpezit vrem neamul – anevoie

 

vite să fim – Evropa ni-e imaş

dar nu pământul sfânt ca temelie

nu sânge de străbun să-ţi fie glie:

să paşti – să taci – străin şi orb şi laş

 

Cristul cu tot cu Cruce-l smulg din duhuri

să n-avem prispa raiului nădejde

să nu vedem copilul cum ne creşte

 

sorbind din sfântă limbă – vii văzduhuri

…demoni slinoşi – pidosnici – ne-nvăluiţi în cnuturi

răbdarea strânge trăsnet: iar v-om zvârli în luturi!

 

PATRIA ŞI VÂNZĂTORII

 

adulmec patria şi munţii – dindeparte

precum parfumul unei vechi iubite:

aici zile şi nopţi nu-mi sunt deşarte

şi sori şi nori şi păsări – toate-s sfinte

 

patrie bucovină – stea martiră

cu voievozii stau sub cetini la voroavă

ei mie-mi spun de ştefanida liră

eu lor – cum limba azi ni-e sclavă

 

sub tot copacul – răzeşescul sânge

şi-n toată floarea – -nvăpăiată zâna

aici e veşnic cântecul ce plânge

 

Crist veşnic peste noi îşi tinde mâna

…doar că privighetoarea azi e-un mit

şi-L vindem ne-ncetat pe Răstignit…

 

IZBÂNDA OSÂNDIŢILOR

 

cu noi dimpreună  tot sângeri pe Cruce

Hristosule – Frate mai Mare-al simţirii

când trece-ascuţişul prin carnea osândei

răzbate cu vârfu-n Lumina Sfinţirii

 

nu-i lacrimă frântă-n privazul de lume

să nu-Ţi săgeteze în ochiu-Ţi cu strune

şi nici nedreptate sfruntată-n orbire

pe cari ochiul Tău să n-o-ncrunte-n privire

 

obidă şi lanţuri – scuipaţii prostimii

ne-aduc pe-amândoi în genunchi ca sihaştri:

stau om lângă Fulger în jugul mulţimii

 

dar om şi cu Fulger răscol’ lut şi aştri

…Hristosul împarte cu omul osândă:

deja iscă-n ceruri Catarg de Izbândă!

 

O GLUMĂ ÎN RATE

 

o – tu – lirică iubire – serafimi şi ciori

m-aţi răzbit cu bezne – crâncen – deznădejdi de flori

linge pasărea mâniei câte-un rest de cer

eu Te chem dintre ecouri – Cristule de ger

 

ştiu de chinu-Ţi – ştii de chinu-mi – răstignit Poet

dialogul nostru – însă – miroase-a cuplet:

mii istorii supurânde – infectând candoarea

inversează – în oglindă – ìcon şi scrisoarea

 

bălării de vorbe goale – puradei tiranici

năvălesc în teatrul lumii – şi se cred oceanici…

niciun trandafir nu creşte în calea urgiei

inorogii năpârlit-au cornul nostalgiei

 

velerim şi veler Doamne – sânge scurs în noapte

dragostele cruciate: bordeluri de şoapte…

spade şi deliruri sfinte şopârlesc de zor

raiul palmei templiere: sacru abator…

 

cinici – diavolii-mi descântă între lacuri oarbe

vine Prinţul însuşi – àpoi – stihu-n hău mi-l soarbe

parastas de foi de varză prăznuiesc sobòlii

crivăţul nunteşte-n barba-mi coaşte de orgolii

 

câini scheletici nu mai latră umbre din unghere

gloabe de heruvi în lepre gâlgâie-nviere…

omu-i o jivină oarbă – scrisă de pecingini

numai crima i se ţine – agăţată-n gingini…

 

mântuire-analfabetă scurge zoaie-n zare

se târăşte-un ciot de cântec fără lumânare

balamaua lumii noastre scârţâie de veşti

Criste – au rămas pe garduri gargare popeşti

 

nu mai ştiu citi în stele – nici măcar în stânci

Maica Lumii – umilită – a căzut în brânci:

rugăciuni – podoaba scârnei – vomitate-n zori

cruci de ipocrită soartă ies de sub urdori

 

pân’ şi rău-i gol de rosturi şi scârbit de farduri:

bine” – bărbierit de raze şi-mpuţit de narduri…

histrionii duc solia Minciunii Supreme

…rănit Criste – simţi în coasta-Ţi alifii şi creme…

 

…mi-a-ngheţat şi verbu-n frază – delicată ciumă

molime-n imperiul morţii hotărăsc cutumă

sacadat mi-aud la poluri inima-mi cum bate

mi-a rămas suflet de-o glumă – dar şi-aceea-n rate…

 

 

CONSTATARE

 

au rămas pitici şi munţii

de-atâta osândă

venerabilii-au dat lumea

naibei în orândă

 

păsări se târăsc cu viermii

îngroşând noroiul

ceru-i scufundat sub luturi

delirându-şi sloiul

 

licăreşte putregaiul

peste bărbi de sfinţi

plouă-n două cu pucioasă

florile-au dat dinţi

 

doar moroii – neamuri ploii

stau posaci pe mal

cântecele şi scaieţii

se scurg la canal…

 

clănţănit de stele rele

zbate prin tufiş

circul lumii se închide

(s-a şi pus afiş…)

 

SCOATEREA DIN URNĂ

 

unde am fost cândva – nu ne întoarcem

nici ştim cărarea – gustul nu ni-i harnic

pentru vreun rai: nu ne cunoaşte – noi nu-l toarcem

cine-om mai fi ne întrebăm zadarnic

 

aşa pierduţi – străinii de lumină

vom hoinări istorii fără rost

cei ce-or veni s-or întreba de-am fost

nici Dumnezeu n-avem şi nici pricină

 

la stele rumegăm ca la potlogi

uitând că de ţinut ne ţine glia

de vrem coroane – n-avem scăfârlia

 

vrem a sui: îngeri apteri şi-ologi

…cel ce-o umbla prin ceruri – azi – de jurnă

ne-ar milui – scoţându-ne din urnă

 

DESCÂNTECE

 

târgul târguirii

şarpe nesimţirii

mi-a călcat pe urme

liniştea să-mi curme

 

iele grele din păduri

faceţi dans – descântături

şi-n frunzişul greu

daţi-mi ce-i al meu

 

mă scăpaţi de şarpe

azvârlit în harpe

mă scăpaţi în lună

în floarea nebună

 

nu vreau fericiri

ci doar dumiriri

şi nu vreau lumină

doar inimă crină

 

iele din stejar

zvârliţi-mă-n jar

cruţaţi-mi şi truda

de-a fi iarăşi Iuda

 

ARDEAL

 

Ardealule – abia acuma te pricep:

ţi-aud urletul de mânii şi-obidă

aşa-i – Ardeal: pân’ nu te muşcă-aspidă

nu ştii că lucrurile din otravă-ncep

 

din carne vie – zvârcol – răzbunare

te vei trezi cu pumnu-nfipt în ceruri

un pumn cu viscol – nu cu lumânare

un pumn care promite lumii geruri

 

până-mi voi smulge umilinţa rănii

şi fulger scăpăra-voi toată ura

până satanele n-or plăti samă vămii

 

doar colţi de lup vor umple-mi sânge gura!

…duşmani când voi aduce-n fostu-mi hal

de-atunci abia nu m-oi numi „Ardeal”!

 

SCHIŢE DIN MUNŢII BUCOVINEI – LA SIHĂSTRIA VORONEŢULUI

 

de sunt modern sau clasic – munţilor nu le pasă

ei cresc păduri pe coaste – veste-n tării ascut

de-acolo – de la vulturi – doar câte-un stih îmi lasă:

pe pagina-alburie s-aşterne sfânt şi mut…

 

eu sunt doar mâna slabă – copiind partituri

din simfonii stelare – din dans apoteotic

pe care zâne-l sfarmă de ţărmuri fără guri…

în ierburi – apoi – sufăr de fulgerul despotic

 

şi mă ascund sub glie – ca un pârâu molatic…

şi Mumele – şi vâlve – deasupră-mi ţes lumina

de-ajung prins în gogoaşă – fluture uşuratic:

 

sunt surd şi mut şi sincer: ochii-mi holbează vina…

…da – aştept Învierea – aştept furtuni de raze

Fulgerul Mărturiei – orânduit în fraze…

 

 

sus – pe cresta muntelui

stâna blând Părintelui:

ieslea stă dărăpănată

nu-i potică – nu-i nici vatră

 

s-adunară brazii magi

veniră şi sfinţii fagi:

liturghia nu porneşte

Maica-n cerure boleşte

născare nu porunceşte:

 

boleşte pe-aripi de vultur

răutăţile se scutur’

boleşte pe ghimpi de stea

s-alunge vremea cea rea

 

duhurile de bărbat

prea multe s-au dărâmat

duhurile de femeie

împotrivă vor să steie

 

buruiană au crescut

peste munţi şi peste lut

Veghetoarea-a amuţit

cucuvele-au înmulţit

 

Sfântă Maică Preacurată

Slobozeşte Prunc şi Vatră

iar pe Calea Laptelui

fugă Coada Şarpelui

 

iscă Focul Fiului

pe Drumul Părintelui

iar din Fluierul cel Sfânt

Duh să-nvie-ntreg pământ

 

viperele fă-le îngeri

dintre luturi iscă sângeri

Veghetoarea ardă Cânt

din cer până la pământ!

 

vulturii mării s-au lăsat pe brazi

bătrâne cetini cântă liturghia

nu-i nimeni să măsoare mâine-azi

sfiită-n slavă-oprită-i ciocârlia

 

lumina-a îngheţat un cântec mut

turme-n poiene au făcut popas

păstorii au trecut în nevăzut:

din cer aşteaptă – toate – Sfântul Glas

 

solemn – pâraiele cu ţurţuri iscălesc

pe filele pădurii-n rugăciune

stinghere-n pisc – tălăngile vestesc:

 

trepte de nori se dezvelesc minunii

…în mijlocul de magi şi de păstori

El-Crist aprinde drum de flori…

 

 

maşini care se scapă pe

ele (numai motorină…)

înviorând funebru iarba pădurii

 

burtoşii – doi

câte doi la grătarul

răscrăcărat sub

brazi: nemulţumiţi că

pe tot întinsul

sârmelor sleite – nu-ncap şi

ei – pe de-a-ntregul

(…ce friptură gustoasă de porci

s-ar obţine – la hectar…)

 

sihastrul

a-ntemeiat un vast

oraş de

evlavioase zdrenţe (acareturisite) –

sub Patrafirul Muntelui

 

olandezi – danezi

chinezi – vietnamezi – habarnezi

mişună harnic – în mijlocul pravoslavnicei

răzeşii ştefanice – a Voroneţilor

(…corbul a încetat să se mai mire –

fluturându-şi în ploaie proroacele-i aripi

deasupra acestor ecumeniste muşuroaie)

 

behăie cor pravoslavnic în poieni de-amieze

cu smerenie călcat-am printre căcăreze

un păstor – cu celularul – mugeşte la turmă…

hoţi de lemne şi jindariul fură fără urmă…

 

munţii au chelit măiestru sub securi păgâne

ajutoare-europene”… – edili vor să-ngâne

a trecut pe-aici şi papa…pardon: patriarhul!

şi le-a zis la gură-cască: „ia mai strângeţi ţarcul!

 

au ‘ţeles blugiştii noştri că de-acum românii

în Carpaţii cei Ştefanici nu mai sunt stăpânii

pravoslavnici or să fie rrromi şi-americanii

 

iohănnească rugăciune-or înălţa curcanii…

munţii noştri aur poartă” – zice-un cerşetor:

cristicii Carpaţi de-acuma vor fi abator”…

 

frunzuliţă cu trei flori

vulturi se prefac în ciori

sihaştrii – în moşieri

omănaşii – în vieri

 

unde ai plecat – Hristoase

de ne laşi tot sub baroase?

munţii intră sub pământ

ţara s-a făcut mormânt

 

numai vile cu simbrie

umilită Românie:

nici tu duh – nici omenie!

stăm la maica în chirie…

 

turmuliţă de mânzări

vin corbii din patru zări

hoţii merg fercheşi pe drum

cinstea a ajuns doar scrum…

 

cenuşă de-otavă

pâine cu otravă!

ieri căruţe cu şindrilă

azi – betoane şi şenilă…

 

aveam turme cât hotarul:

zvârlim peste lână varul!

aveam cai de fudulie

aveam strai de-mpărăţie –

azi ne-am uitat grai şi glie

văzduhul ni-i colivie

…ne sufocă fierărie!

 

foaie uscată tot arde

ţărâna să ne-o descoarde

vin puhoi şi vin în hoarde

mii de coarde – „lorzi” şi „loarde”!

 

…se-ntunecă sihăstria

creşte-n suflet bălăria

plânge-n bunget Sân’ Măria

-„unde-aţi ascuns România?

 

puneţi-i măcar o cruce

duhul ei nu se usuce

Crist-Judele să n-o-ncurce!

 

iscoade  prin văzduh vrăbii se ţes

mreajă de seară cade peste cetini

e ceas când toate capătă-nţeles

e ceas când ruga-n gânduri ţi-o încetini…

 

fluturi întârziaţi pe pajişti scriu amurgul

turmele-au pogorât din munte nostalgia

urăsc şi gândul de-a mă-ntoarce-n burgul

unde m-aşteaptă numai – cruntă – astenia…

 

complot de ierburi scumpe şi de raze

mă va-nvăţa-afundarea printre şoapte

din lună-or pogorî preasfintele ucaze

 

pământul spre izvoare mă-ndărapte

…ascuns de veac şi oameni – adormi-voi greu

afar’ din ceas – creşte-voi dumnezeu…

 

bătrânilor cu piscuri şi cu creste

voi aţi ieşit din slovă şi poveste

în loc de munţi vor scrie-aici abisuri

vor renunţa la oameni şi la visuri…

 

sodom de fierătanii vor roì

iar lumea zânelor – încet – se va topi

iar locul vetrelor – bătrâne şi umile

l-or lua toţi monştrii: ură şi şenile!

 

nu mă băgaţi în seamă – lăutari

sunt mai dăunător decât un cari:

eu adevărul vi-l despoi foiţe

 

iar voi rămâneţi goi – un circ cu fiţe…

…ce Răstignit? – ce Crist şi ce supliciu?

sugem cu toţii ţâţa de siliciu!

 

n-au credinţă – au

burţi

 

vagabondez prin

preajma sihăstrieiîn

speranţa  – dementă – că

zoaiele sufletului se pot

limpezi cu străluciri şi clipociri de

acoperişuri crucificate

 

 e cerul atât de senin şi

de-aproape – încât

Îl văd pe Dumnezeu la

Sfânta-i Fereastră – cu coatele sprijinite

de privazul razelor: „ce mai faci?” –

mă întreabă El zâmbind enigmatic… –

scriu – Preasfinte…” – răspund

eu – cam posac şi cu

oarece amărăciune şi

neîncredere-n glas

 

despre ce şi despre

cine?” – o face El pe

niznaiul…

 

despre Tine – Doamne – cum Te pregăteşti să ne

părăseşti – şi cum atât de mult îţi

convine să

pleci din mine…” – nu mă putui eu

abţine…

 

Dumnezeu îmi făcu – aşa – hâtru

cu degetul: „aşteaptă

fiule: aici

nu mai este decât o singură

treaptă…

 

şi – deodată-ntru nenumăraţi

sori – El intră cu buze – cu

nasul şi ochii  – în

aburi de raze şi-n

nori

 

…atunci  am înţeles eu

abia: şi iată cum pun

acum – punct şi

virgulă – la lut – la necazuri

la fiece stea…

———————————–

Adrian BOTEZ

Adjud, Neamţ

31 August 2016

Sfânta Zi a Limbii Române

Adrian Botez – Bezne coapte: poezii

CIOCUL MIC

alin alcool şi parmezan

şi am mai ars un fir de an –

ascult vecinii cum se ceartă:

cuvântul – da,-i suprema artă!

venim pe vânturi fără flori

prin învieri pierdute-n ciori

şi nu-mplinim nici ceas nici soartă:

nu-s pelerini la Marea Moartă

acest venin lucrând în noapte

n-ajută fructele prea coapte

şi e o zi şi-i altă zi –

câţi oare teatrul vom trezi?

e bine-aşa – cu ciori catran

tot divagând liricul plan
***
ABUZĂRI ŞI DEZABUZĂRI

am scuturat polen din flori

ploi lâncezind fără fiori

şi m-am trezit din somn reptilă

cutremurând pământ de silă

nu mai veni la geamul meu

cu Învieri de Dumnezeu:

s-au scurs eonii din clondir

şi stelele din patrafir

regim de ţepe şi noroi

o piesă pentru un răţoi:

planetă de decapitaţi

ba chiar de magi decapotaţi

…am tot visat la un sonet

dând voci regalului closet!

***
BEZNE COAPTE

înrouratul aur stins în turle

binecuvântă norii grei de Paşte:

cât oamenii doar gura vor să caşte

vor fi şi răstigniri şi răguşeli de surlă

Hristos îşi smulge coji de cicatrice

iar sângele-I e singura lumină:

sporim şi-mbogăţim a noastră moarte

întârzie apostolii să vină

doar cucul cântă la răscruci de soartă

mieii ucişi recită-a cucuvele

în ceruri e-o sahară de cuvinte

degeaba caută Domnu-n buzunare stele

…ridică ochii Lucifer în noapte

zâmbeşte de nădejdi: beznele-s coapte

***
REPETABILA RĂSTIGNIRE

cei trei magi citind în soartă

acum sunt ilari –

steaua lor e o stea moartă:

ei sunt bucătari

păstorii la Ieslea Firii

nu mai vin cu turmă –

nu e Prunc şi nu sunt Mirii:

sub pământ ei scurmă

îngerii nu cântă-n slavă

cu lumine mari –

ci cuţite scot degrabă:

ei sunt măcelari

o Hristoase – bucurie

nu e pe Pământ!

pacea a murit de vie

cerul e mormânt

ai chemat cândva copiii

raza s-o înveţe:

spre blestem năzuiesc viii

moartea s-o răsfeţe…

iar tot focul din cuvinte

l-au uitat în ură:

scot şi morţii din morminte –

spini în bătătură!

ce să facem – Sfânt Părinte?

munţii sunt în scapăt:

iar te-i răstigni cuminte

s-o luăm de la capăt…

***
CÂNTEC DE TRUVER

pătai invers:

am şters şi luna…

aleg un vers:

mă doare struna!

cânt crai şi vieţi

ridic cununa:

nu-s tinereţi –

vifor e-ntr-una

scriu strai de stea

opresc în soartă

e vreme rea:

nu bat la poartă

treziţi truveri

şi beţi din rază

nici fraţi nici veri:

moartea să scază!

păsări cobesc –

alege una!

un înger cresc:

se rupe struna…

***

 

CAVALER CRUCIAT

ondine cântă

ape frământă

citesc cobolzi

până-mi cresc solzi

cu şerpi am scris

şi vieţi şi vis

amurg şi risc

s-ajung în pisc

cruce şi fier

ard cavaler

duhuri de cânt

plutesc pe vânt

lăuta mea

lacrimi de stea

iubiri de Crist

văd ametist

doar Inorog

plâng şi mă rog…

am trecut munţi

ajung la frunţi

vin înţelepţi

sunt albi şi drepţi

se isc lumini

ard scări şi vini

ajung la orbi

pe-aripi de corbi

sărut altar –

sunt sfânt zidar!

Adrian Botez: Un portret

Ţinea, pe raftul din mijloc al bibliotecii, proptit de un suport de carton, un portret fotografic, al unei femei. Se uita destul de des la el – şi cădea pe gânduri, de fiecare dată când îl privea.

El nu era Hugh Grant şi nici Brad Pitt, iar ea, cea din fotografie, nu era nici ea, la rândul ei, Demi Moore, nici Julia Roberts. El era un bâtrân, de 60 de ani (aşezat, acum, într-un cărucior, în faţa bibliotecii), iar cea din portretul fotografic era mama sa. Mama sa, care nu murise de mult, dar murise foarte departe. Atât de departe, încât el nici nu apucase, la început, să-şi facă vreme să meargă la mormântul ei… pentru ca, apoi, din pricina unei paralizii, instantanee, a ambelor picioare, să nici nu mai poată a se gândi că va mai ajunge, vreodată, la acel mormânt prea îndepărtat, al mamei sale.

Iar acum ştia, fără nicio urmă de îndoială, că el însuşi nu va mai putea ajunge niciodată, la acel mormânt dindeparte: îi venise verdictul (definitiv şi irevocabil!), de la laboratorul clinicii metropolei. Metastază generalizată. Încă două-trei săptămâni de viaţă, maximum…

…De ce, deci – de ce, oare, ne-am apucat noi să vorbim, despre aceşti doi oameni, cu totul şi cu totul insignifianţi, din imensul show al lumii terestre, din care ei nu se vedeau, nici măcar ca fiind cei din urmă dintre figuranţi…?

Păi, dintr-un motiv destul de evident şi simplu: personal, ne-am săturat, până peste cap, de lumea aceasta de staniol răpănos… – lume a gesturilor televizate, de fiecare seară, a păpuşilor de ceară, patetice şi stupide, bronzate şi conservate, constant, la soarele “happy end”-urilor cretine…ne-am săturat, ne-am intoxicat grav şi în mod cu totul neplăcut, din pricina lumii acesteia decorative şi goale, înspăimântător de goale… o lume moartă din start: lumea vedetelor (de televiziune, de filme, vedete de ziare, vedete şi “vip”-uri de mahala…scârboşenii demne de gropile de gunoi ale spiritului uman, aflat în plin proces de extincţie!). Voim să vedem, pentru câteva clipe, măcar, o secvenţă din viaţa vie, o secvenţă în care piepţii cămăşii puţinilor oameni rămaşi pe planetă se ridică, nu din comandă regizorală, ci din pricina unei respiraţii poate nu vânjoase, dar adevărate! – respiraţii iscate din procese vitale reale, respiraţii ca nevoi disperate, ale unor oameni oarecare, de a-şi demonstra că, încă, mai trăiesc, că, încă, pot să strige ei (ce vor!), cu gura şi din sufletul lor, deşirat de frustrări dureroase şi de necazuri, şi de cotidienele războaie ale traiului în această lume, absurdă, crudă şi stupidă…piepţi ai unei cămăşi care nu e îmbâcsită de tot soiul de deodorante, din reclamele televizate, care-ţi sparg ochii… – ci sunt piepţi de cămaşă mirosind, vag, dar sănătos, a transpiraţie…şi se ridică, mândră, deasupra piepţilor de cămăşi, o frunte lucioasă, de om liber şi viu, da, o frunte scânteind de căldură şi de un metabolism duduind, în plină şi victorioasă, extrem de dramatică funcţionare – o lume fără farduri, fără rujuri… – nu tu coafare, nu tu cartoane, bannere şi fronturi imense de strategii de imagine.

Nu, nicicum o lume vulgară! – dar o lume care să zvâcnească de zvâcnetul sufletului, iar nu de (şi la!) indicaţiile regizorale!

…Un bătrân care priveşte, dus pe gânduri, portretul unei mame care a murit, cu câteva luni bune în urmă. Un bătrân care îşi amintea cum, în copilărie, îndurase, fără să crâcnească, bătăi zdravene, de la, pe atunci, destul de tânăra sa mamă, care n-avea de gând să accepte ca fiul ei s-ajungă un golan, un depravat, un mincinos şi un derbedeu… – ci-şi lua măsuri, din timp, taxând, drastic, orişice ieşire nelalocul ei, a băiatului…pe care, cu atâta îngrijorare, îl visa, trează şi în somn, ajuns om cu răspundere, om printre oameni, un om întreg – iar nu o loază “insană”, nu un parazit şi un leneş (inutil şi periculos!), nu un individ fără obraz şi fără vreun rost în lume…

…Iar copilul de atunci îndurase, scrâşnind în tăcere, bătăile îngrijorării de mamă, dar nu-şi ceruse, niciodată, iertare. Pentru ce făcuse, pentru ceea ce ea se temea, teribil, să nu cumva să facă…nu copilul ei, nu!

În vocabularul lui nu existase, nici atunci şi nici mai târziu, cuvântul “iertare”…Scrâşnea, răbda, tăcea, repeta (eventual) faptele urâte (sau, din lehamite, căuta să inventeze altele noi, la fel de rău prevestitoare, pentru viitorul său de “om între oameni”…), dar orgoliul era mai puternic decât sensibilitatea lui nativă, decât fiorii de iubire şi de înţelegere, faţă de îngrijorările mamei sale, rămasă văduvă de tânără… şi care numai pe el îl avea, şi care, evident, îşi construia nădejdi, nădejdi deznădăjduite…prin şi pentru el, cel viitor…dar tot mai mult păleau nădejdile ei, faţă cu încăpăţânarea şi “căpoşenia” lui…exasperante, amândouă! – şi ea plângea, înăbuşit (după ce-i aplica, aproape cu cruzime, atât de severele şi disperatele “corecţiuni”!) – …plângea de se topea, cu capul afundat în pernă, să n-o audă el…să n-o vadă, cumva, în aceste clipe de vinovată slăbiciune!

…Un bătrân care se certase, cu acea mamă, nu doar în copilăria şi în tinereţile lui, ci chiar şi pe când ea încă trăia-supravieţuia (datorită unui organism cu o rezistenţă incredibilă şi tragică!), cu toate cancerele adunate şi activate într-însa…se certase cu mama sa chiar cu patru-cinci ani înainte de a o conduce la groapă, cu fruntea plecată de tristeţe (tot aşa cum, şi ea, plecase de-aici, cu fruntea aburită, mereu, neîncetat, de nemulţumiri şi de infinite nelinişti…- …da, chiar şi o mamă de 90 de ani, poate fi neliniştită, pentru fiul ei…!)… se certase cu ea chiar cu patru-cinci ani înainte, când el se mai putea, încă, aventura, să ajungă în acel orăşel de munte, cocoţat printre ceruri, nori şi brazi….ca să se certe cu mama sa.

Se certase cu ea, mereu, nu neapărat din răutate, dar, evident, nici din…afecţiune (şi, în niciun caz, cu sufletul…“cordial”!) – cât din orgoliu, din oboseală (şi dezgust de viaţă…), dar şi din spirit de contradicţie, reciproc! – cu acea femeie, la care ţinea, şi pe care, în definitiv, o admira mult (fără o vorbă ieşită din gură!), pentru inteligenţa ei deosebită, şi o şi iubea, din când în când (dar în mod foarte secret!), pentru modul frust în care-i “turna” ea, de la obraz, adevăruri nu din cale-afară de plăcute. Şi, e drept, nu totdeauna – adevăruri adevărate, ci, uneori, şi jumătăţi de adevăruri… dar care, musai, trebuiau “descărcate”!

…Un bătrân, care se certase, o viaţă întreagă, cu o femeie mult mai bătrână decât el. O femeie straşnic de autoritară, care ţinea la el, dar refuzase, toată viaţa ei, să-i arate afecţiunea pe care i-o purta. Şi i-o purtase, afecţiunea asta (oamenii, după cum ştim, nici nu pot trăi fără un strop de afecţiune, măcar…) – da, îl iubise chiar, fără îndoială… – dar nu ştiuse cum să şi le exprime, afectele şi iubirea asta…în aşa fel încât să nu pară slabă (când era mai tânără), şi să nu pară caraghioasă, o linguşitoare senilă, ori siropoasă (când ajunsese mult prea bătrână, de-acum…): atunci când se dusese s-o vadă, ultima oară (pe când el, bătrânul de-acum, încă putea să umble, cât de cât, singur…) – şi o aflase, măcinată de cancere, pe patul de suferinţă…abia mai putea femeia să îngâne cuvintele, pe care, o viaţă întreagă, le îngrămădise, în sufletul ei…şi, pentru că nu mai auzea, nu mai vedea (decât printr-o ceaţă deasă!), nu mai era în stare să rostească, clar, cuvinte, i-a apucat, pe pipăite, mâna lui dreaptă, a bătrânului de acum (care, cu un an înainte, nu fusese chiar atât de bătrân…doar puţin…) şi i-o dusese la buze, sărutându-i-o…

…Cât de stupid este, nu-i aşa, să vorbim despre dragostea a doi bătrâni, mamă şi fiu…?! – când lumea asta aşteaptă, cu aviditate vorace, doar poveşti şi filme de dragoste, între perechi tragice, de tineri, abia ajunşi la adolescenţă (dacă autorul sau regizorul supralicitează un pic, se ajunge chiar la dragostea dintre doi “locuitori” şi paznici, statornici, ai oliţelor…)! Dar, pentru Dumnezeu! – dragostea, fie ea şi întârziată, tot dragoste se cheamă. Şi, dacă, în cazul unor tineri de liceu, dragostea asta este un fenomen absolut firesc şi banalizat, de când cu Shakespeare (de când cu “Romeii” şi ”Julietele” sale!) – în cazul unor bătrâni, ea, dragostea, devine (în ochii populaţiei Terrei, a “noroadelor” aşa-zis “civilizate”) – cumva, maladivă, un fenomen de excentricitate, dacă nu chiar pervers…ba chiar de-a dreptul revoltător, dispreţuit, scuipat şi batjocorit, cu maximă furie, ca Hristos la Gavafta… – de ce nu?

…Bătrânul îşi aducea aminte, acum, în faţa portretului fotografic, de un moment care-l marcase, într-un trecut destul de îndepărtat…când el avea vreo 35-40 de ani (vedeţi cum, de la o vârstă, nu mai socoteşti anii care au trecut, aşa, bob cu bob! – ci aproximările devin tot mai uriaşe: numeri anii vieţii tale trecute din cinci în cinci, din zece în zece…): era, încă de-atunci, suspect de un cancer (dar atunci nu fusese… – evident, dintr-un capriciu al sorţii, care s-a jucat, totdeauna, cu el, ca şoarecele cu pisica!), şi stătea, în aşteptarea verdictului, pe o bancă, în apropierea cabinetului de investigaţii “finale”. Banca făcea parte, era înglobată şi îngropată, într-un rond de trandafiri, imens…şi, deşi nu se vedeau, existau, dincolo de banca asta, din zece în zece metri, bănci asemănătoare, jur-împrejur…ascunse printre tufele de trandafiri, crecute atât de înalt, încât dădeau impresia unor jungle ecuatoriale. Puteai să ucizi un om, în aceste păduri ecuatoriale – şi nimeni n-ar fi auzit, nici bănuit, măcar, fapta.

Deodată, auzul său de om concentrat asupra sorţii sale, asupra vieţii sau morţii sale (care se decideau, straniu, într-un laborator întunecos, vecin cu grădina…se decideau, inflexibil, în faţa unor maşinării reci şi total insensibile…) – deodată, auzul său prinse, din zbor, un zgomot pe care nu şi l-ar fi putut închipui, niciodată şi nicicum, că s-ar putea produce în preajma laboratorului sumbru, laboratorul cel decident de viaţă ori moarte: pur şi simplu, auzi ţocăiturile sonore ale unor săruturi…date, reciproc, fără jenă! – sfidător, exhibiţionist!

Ofuscat, alarmat de această indecenţă şi frivolitate extremă, de inconştienţa unor tineri…în aceste locuri funeste…se ridică, dintr-un mic salt, şi dădu la o parte mormanul de trandafiri (care separa banca sa, de următoarea bancă!)…Ce-i văzură ochii?

Doi bătrâni, dar bătrâni imemoriali, bătrâni ca însuşi timpul (nici sexele nu le erau prea certe: să zicem, “el” – să tot fi avut peste 90-95 de ani, iar, să zicem, “ea” – avea cel puţin 80 de ani…!), se sărutau! Şi nu, aşa, de formă şi exhibiţionist…, ci cu o tandreţe reală, cu o duioşie de poveste valahă spusă de bunica, o poveste cu crai şi crăiese, care “procreează” feţi-frumoşi, la adâncă bătrâneţe… – săruturile erau atât de incredibil de tandre, date, reciproc, cu infinită duioşie…dar şi cu o doză de disperare a gesturilor…de parcă, în acel moment, dăduse năvală, peste ei, peste nebunii cei doi, bătrânii-“fosile”, nebuni-nebuni! – fără să se ştie ei dincotro vine! – dăduse năvală, din nou, tinereţea, peste ei…tinereţea lor, de atât de multă vreme, trecută (crezuseră, ambii, în mod sigur, că o uitaseră şi îi uitase şi ea, la rândul ei – definitiv!), tinereţea lor, rătăcită nu se ştie pe unde…şi, acum, când dăduse năvală peste ei, luându-i cu totul prin surprindere, nu voiau s-o scape, nu voiau să-i dea drumul…îi apărau prezenţa şi revenirea, din toate slabele, dar, parcă, renăscutele lor puteri, de altădată!

…Cei doi bătrâni tocmai aflaseră diagnosticul (pe care li-l adusese însuşi Profesorul, şeful cabinetului!) – acelaşi rezultat, pentru amândoi: metastază în ultima fază…

…Bătrânul din cărucior, cu mâinile pe genunchii morţi, cu fruntea îngropată în piept, stătu aşa, câteva minute bune, înfrânt, în faţa amintirii. Apoi, cu un gest clătinat, nesigur, parcă bâjbâia în întunericul unei cripte, îşi întinse mâna dreaptă către portretul fotografic din faţa sa, de pe raftul din mijloc al bibliotecii…îşi apropie portretul de faţă şi de ochi: mama (arăta, în portret, ca de 30 de ani…) şi bătrânul ei fiu, care-şi arăta, din plin, cei 60 de ani…se priviră, o clipă, faţă în faţă, mama şi fiul…cu un fel de ostilitate tandră, pe care nu şi-o permit decât oamenii care se cunosc de o viaţă întreagă. Şi buzele veştede ale bătrânului se apropiară de chipul din portret, şi se lipiră, îndelung, de fruntea femeii din portret. Se auzi, ca un murmur, vocea, răguşită de emoţie, a bătrânului din cărucior:

-Iartă-mă, mamă…

Era pentru prima oară, în viaţa lui, când îndrăznise să-şi treacă peste orice orgoliu…Acum, înainte cu câteva ceasuri (cel mult, zile…), distanţă de moarte, bătrânul “îşi îmbogăţea vocabularul”…cu un cuvânt care, în aceste clipe, ultimele (de pe marginea mormântului), i se arăta atât de preţios…mai preţios decât toată viaţa lui zdrenţuită de neîmpliniri, de certuri (cu toţi şi cu toate!), de cumplite dezamăgiri…Cât de liber era pieptul lui (…pieptul lui de bătrân, nebun orgolios, imobilizat în cărucior…), acum, după ce dăduse afară dintr-însul acel cuvânt, care nu se dăduse ieşit, o viaţă întreagă!

***

Adrian Botez