Baladă pentru un prieten – A. D. Rachieru la aniversară

Baladă pentru un prieten

                      (A.  D. Rachieru – acrostih)

 Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre nori.

Aş vrea să-ţi cânt balada veche,

Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.

 

Dar ce mic e-al meu cuvânt,

In faţa muntelui cel sfânt,

Nimeni nu ştie ce dor cumplit,

Umblă prin lume, rătăcit…

 

Răcoarea ce o simţi te înfioară,

Aidoma florilor de primăvară,

Cugetul curat şi pătrunzător,

Hoinar, porneşte-n zbor.

Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;

E tare greu, să fim, din nou, uniţi…

Rămâi doar printre noi, acelaşi,

Urmaş de suflet a lui Ştefan…

15.09.2001

Mariana Gurza

  • Din volumul Lumini și umbre, Timișoara, 2001, Editura „AUGUSTA”

La mulți și fericiți ani !

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/13/balada-pentru-un-prieten-a-d-rachieru-la-aniversara/

Anunțuri

Adrian Dinu Rachieru – un portret în mişcare de Prof. Dr. Catinca Agache

Imagini pentru adrian dinu rachieruDe foarte mult timp mă gândesc să scriu câteva rânduri despre Adrian Dinu Rachieru, omul care, cu o generozitate rar întâlnită în zilele noastre, s-a aplecat, în dubla sa postură de sociolog al culturii și critic literar, asupra creației scriitorilor contemporani, din țară sau de dincolo de granițele ei actuale, publicând, într-un ritm amețitor, zeci de articole, studii, volume, fără a aștepta laude, premii, recompense, ci pur și simplu din interes față de opera acestora, dublat de un sentiment de prietenie literară sinceră – și acesta rara avis azi în zgomotoasa și orgolioasa noastră societate literară. În plus, și-a cosacrat ani buni abordării dintr-o inedită perspectivă – sociologico-axiologică constructivă – recuperării critice a scriitorilor clasici, interbelici, moderni și postmoderni, consacrându-le volume de referință, cât și cercetării fenomenului cultural și literar în general.

Acum, când profesorul universitar, criticul literar, romancierul și eseitul Adrian Dinu Rachieru împlinește un rotund al vârstei, cred că e un moment propice pentru noi toți cei despre care a scris, care ne-am adunat sub cupola Ideii de unitate națională și prețuire a valorilor românești, evident în context european, de a-i întoarce gestul de prețuire, pe care, din varii motive, nu l-am făcut până acum în scris. L-am cunoscut în 1998 – deși îl știam din Orizontul lecturii , cartea sa de debut editorial, spectaculoasă, pe care o parcursesem la vremea ei cu profund interes – la Uzdin, la Festivalul de poezie organizat de inimosul poet Vasile Barbu, iar de atunci drumurile noastre culturale s-au inersectat deseori, acum având déjà o istorie culturală comună în spate. Iar în această istorie culturală se înscriu toți minunații scriitori români din Serbia, din Basarabia, Nordul Bucovinei, mulți dintre cei din țară, universitari, academicieni, critici și istorici literari, oameni de cultură, fețe bisericești luminate, jurnaliști, artiști, editori, traducători. Vremuri am spune pline de romantism, mustind de idei și fapte culturale, de efervescență creatoare. Saloanele de Carte de la Iași, Chișinău și Cernăuți, festivalurile de poezie, sesiunile Academiei Române, Filiala Iași, ale Academiei de Științe a Republicii Moldova, Zilele ,,Convorbirilor Literare”, ,,Sărbătoarea Poeziei”, de la Iași, Colocviile revistei ,,Lumina” de la Panciova etc, etc. sunt doar câteva dintre momentele admirabile petrecute în acest foarte larg cerc de prieteni, de scriitori implicați activ și cu entuziasm în viața culturală.
Bucovinean de origine, stabilit la Timișoara, nici nu se putea să fie altfel decât având conștiința unei misiuni pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit. Și anume, de a face cunoscută, în primul rând, creația literară a scriitorilor români care nu au privilegiul de a locui în interiorul patriei istorice, și care au fost – și sunt încă din păcate – marginalizați de critica literară din România, de a intra în polemică și a aduce argumente serioase, temeinic documentate și riguros redate, atunci când un mare scriitor român a fost supus malaxorului orb al revizuirilor celor autointitulați ,,elitiști”.
Figură academică sobră, calm și echilibrat, riguros și deschis dialogului, cu un profund și sincer sentiment patriotic dublat de frenezia de a fi acolo pe baricadele culturii cu arcul gata întins, cu lecturi proaspete și abilitate de a pătrunde în adâncimea lucrurilor, de a emite judecăți axiologice clare, de a realiza analize pertinente, incursiuni teoretice, de a lansa și impune idei provocatoare, el a fost și continuă să fie un ferment al vieții culturale, un susținător al ,,coexistenței valorilor”, prezența sa, cuvintele rostite în multele deplasări prin țară și provinciile istorice românești, în zonele transfrontaliere, adăugând la prestigiul câștigat cu trudă în acest sfert de secol postdecembrist. Căci Adrian Dinu Racheru este o voce autorizată, unul dintre cei mai competenți, mai buni cunoscători din țară ai fenomenului literar și cultural, ai realităţilor istorice și social-politice din spațiile de românitate amintite, având avantajul cunoașterii lor acasă.
Consecvent și meticulos, și-a impus un program de cercetare strict, de unde și uimitoarea ritmicitate în editare. Discursul său critic, remarcabil prin modernitate, aduce ca noutate perspectiva pozitivistă a abordării/ clarificării unor problematici spinoase, o viziune unitară asupra fenomenului literar, pertinența analizelor, a opiniilor critice răspicat formulate și argumentate temeinic (și prin apelul la păreri cosacrate în domeniu), echilibrul și maturitatea, limpeditatea judecăților de valoare, limbajul artistic presărat de inovații lingvistice, cuvinte și sintagme unice create. Stilul preponderant eseistic, dezinvolt, dezinhibat, subtil, cu largi și elegante volute desfășurate pe mai multe paliere, nuanțat academic sau polemic alert, excelând printr-un verbiaj de ,,un extraordinar magnetism” , poartă amprenta modernității și originalității, fiind inconfundabil.
Mergând pe ideea susținută de Eugen Coşeriu, și anume că poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, el se oprește, de preferință, asupra liricii. Masivele antologii Poeţi din Bucovina: selecţie, studiu introductiv şi profiluri critice” (1996); Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească sunt două lucrări de proporții temerare, foarte necesare și importante, în fapt istorii critice, la care autorul a depus o muncă asiduă de peste două decenii. Prima, ,,o panoramă vastă a poeziei române din Bucovina şi sentimentul certitudinii că ea există” – cum apreciază acad. Mihai Cimpoi . A doua, o carte de aproape 700 de pagini, o radiografiere a fenomenului literar și cultural din Basarabia, reflectând ,,drumul cunoașterii de adâncime a unei bune părți a liricii scrise românește dincolo de Prut, în ultima sută de ani.”- în opinia prof. univ. dr. Dan Mănucă . Așa cum mărturisește în Argument, a trudit la aceste antologice volume având sentimentul acut al nedreptății făcute spațiilor literare mai sus menționate, de către unii criticii importanți sau mai puțin importanți din țară, care le tratează ca rudă săracă, marginalizându-le, neincluzându-le în ierarhii axiologice. Dorința mărturisită a fost aceea de a le oferiri o șansă pentru o receptare justă de către lectorul din țară, atenuând astfel o parte din neajunsurile reintegrării lor firești în literatura generală română, în condițiile derutei axiologice postdecembriste. ,,Cultura românească autentică a continuat să se dezvolte, impulsul şi pavăza acesteia fiind stindardul eminescian, sub care a rezistat tentativelor agresive de scindare prin promovarea, în primul rând, a tezei aberante a existenţei a două limbi distincte, limba română şi „limba moldovenească” – susține argumentat autorul. Radiografierea unui perioade foarte largi de poezie pune în lumină adevărul admirabil că „literatura basarabeană nu e un obiect friabil” și că „scriitorii din acel spaţiu s-au bătut pentru limbă şi neam şi se bat pentru un spaţiu cultural comun.”Analiza lucidă, cu armele eseitului în general, profilurile critice realizate, modernitatea abordării în ,,serii decenale”, distincția între cultural și literar, între scrierile valoroase și producțiile realist-socialiste, trimiterile comparatiste, obiectivitatea aprecierilor critice, vastitatea informațiilor fac din aceste două volume lucrări de referință în domeniu.
Preocupat de tematica a ceea ce s-a numit ,,recuperarea critică”, el dedică (după 1990) volume incitante lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu , Ion Creangă, ineditul abordării acestora constând tocmai în pespectiva sociologică vie, actuală, neosificată, foarte modernă a cercetării literare întreprinse, în tonul polemic, uneori jovial, alteori ironic, grav, foarte accesibil lecturii, în documentația exhaustivă și argumentația solidă, în trimiterile culturale, critice, amețitoare, mozaicale. „Impresionant câtă informaţie utilă vehiculează şi câtă viaţă conţine această recentă carte despre Liviu Rebreanu!”- apreciază Teodor Tanco .
Cele cinci cărți consacrate poetului național vorbesc déjà de o preocupare serioasă în direcția receptării critice a vieţii şi operei lui, autorul înscriindu-se prin aceasta în rândul reputaților cercetători şi exegeţi din ultimul sfert de veac, unul din volume apărând chiar în renumita și longeviva (din fericire!) colecție ,,Eminesciana”. ,,Avem obligaţia de a ajunge la Eminescu eliberat din clişee”, care „creşte din el însuşi” este mesajul pe care-l transmite, referindu-se la receptarea eminesciană azi în condițiile unor atacuri reluate la adresa mitului nostru național.
Volumul dedicat marelui povestitor se dorește a fi ,,o sinteză critică”, o replică la prejudecățile, aprecierile închistate gen ,,Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolute noi nu mai sunt cu putință”(Nicolae Manolescu), argumentând că nu este ,,un subiect epuizat”. El ne propune relectura operei crengiene prin grilă filozofică, mai puțin observată până acum.
Din aceeași dorință de recuperare culturală a unor scriitori cu notorietate unanim acceptată de critica literară serioasă, unii clasicizați, umbriți însă după 1990 și reevaluați, suspectaţi de „integrare ideologică”, publică volumul 13 prozatori de ieri (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc), care este o invitație la o recitire prin alte grile, obiective, la o receptare corectă a acestora. „O astfel de investigaţie (…) va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural!”- menționează criticul în Argument. Volumul face parte dintr-un proiect foarte ambițios, anunțat de autor: o voluminoasă lucrare intitulată Istoria politică a literaturii române postbelice.
Tot în acest ambițios proiect intră și recentul volum, Generaţia orfelină , care readuce în prim plan ,,profiluri sintetizatoare” ale unei generații de iluștri scriitori , azi „aproape ocultată”(Al. Cistelecan). Este așa numita ,,generație Labiș”, afirmată într-o perioadă de interdicţii (cu lecturi clandestine, scriitori interziși, opere epurate), devenită ,,o generaţie aurorală”, generația care a reînnodat firul cu perioada interbelică, cu tradiția, opunând ,,proletcultismului” devastator exprimarea estetică, o nouă matrice stilistică, care a avut un rol fundamental în asigurarea continuității. Apelând la opinii critice statuate, bazându-se pe propriile acumulări și pe unitatea viziunii sale de ansamblu, el reevaluează, retextualizează cu luciditate și dorința de restaurare a adevărului istoric, argumentând că perioada postbelică nu a fost un ,,deşert cultural”(Mircea Cărtărescu), nu a fost ilustrată de scriitori „expiraţi”. „Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mîini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogînd epoca), ţinînd cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică” – își motivează autorul demersul critic în ,,Cuvînt prevenitor”.
Interesat de fenomenele care marchează cultura română, el abordează chestiuni de teorie literară foarte actuale, concentrându-și efortul pe tematica modernismului şi a postmodernismului. Volumul Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist (1999) – teza de doctorat . – este o lucrare temerară, densă în informații, cuceritoare ca scriitură, ici-colo cu o fină ironie, o hermeneutică ce vizează un adevărat fenomen culturalo-literar (și nu numai) instalat în spațiul larg euro-atlantic printr-un mozaic exegetic foarte dinamic, susținut și cultivat asiduu, cu emfază și vanități, în țară. Motivația demersului său eseistic este de a ,,risipi ceaţa terminologică” din domeniul respectiv, subliniind „confuzia care bântuie sfera modernului, invadată de luxurianta vegetaţie a aproximărilor” ce pornește ,,de la eseistica veselă şi lipsa de rigoare a multor comentatori”. Privindu-l ca pe „o recapitulare recuperatorie” a modernismului, el susține, printr-o largă paletă de abordări sociologice și o iscusită logistică, că noțiunea de ,,postmodernism nu rezonează cu aceea de postmo¬dernitate”, concluzionând că este un ,,concept nebulos”, ce ,,întreţine ambiguitatea căzând într-un gol istoric”, momentul desprinderii de modernism și trecerii spre postmodernism fiind demitizarea.
Cultivă cu aceeași vervă eseul politic (volumele: Cele două Românii 1993; Bătălia pentru Basarabia, 2000, 2002), dar mai ales eseul cultural (Vocația sintezei. Eseu asupra spiritualității românești, 1985; Elitism și postmodernism, 1999, 2000; Literatură și ideologie, 2013). O parte din aceste cărți sunt gândite de autor a fi incluse în temerarul proiect enunțat – Istoria politică a literaturii române postbelice -, o primă lucrare de acest fel din spațiul cultural românesc.
Ochiul sociologului nu lasă neobservate și interpretate fenomene ale societății contemporane globale ce țin de mutațiile fundamentale produse sub impactul informatizării. Volumele Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară (2008) vorbesc despre această revoluționare din spațiul comunicațional, despre coexistența celor două lumi în care trăim, în condițiile create de fenomenul globalizării economice, socio-culturale şi politice. Cele zece eseuri din McLumea şi Cultura Publicitară abordează psihosociologia publicităţii, vizând „fierberea culturală”, destinul literaturii, autorul insistând asupra pericolului ce-l reprezintă ,,alungarea de către TV a spiritului critic şi a celui reflexiv”, consumismul – „nevroză a secolului”, maşina mediatică. El aduce în discuție idei foarte interesante și inedite, susținând că în condițiile ,,proliferării haotice a comunicării mediate, noi purtăm o dublă identitate, codul cultural fiind, cum observa cândva E. Morin, echivalentul sociologic al codului genetic”.
Surpriza vine odată cu publicarea romanului Vina(2002), primul din trilogia romanescă anunțată intitulată sugestiv Legea conservării scaunului, urmat la scurt timp de un al doilea volum –Frica (2004), ultimul, în pregătire, purtând titlul Revoluția S.R.L. O scriitură modernă, scrisă cu nerv, uneori în registru ludic dar cu un dramatism nu greu de deslușit în subteran, cu apelul la tehnici transgresive, primul volum abordând perioada celui de-al Doilea Război Mondial, al doilea, anii dictaturii ceaușiste, lumea reală a Bucureștiului. ,, Am vrut să ofer un document onest despre o epocă tulbure (…); o radiografie a patologiei puterii, ante şi postdecembriste. Sper să câştig acest pariu romanesc”- a mărturisit autorul. În jurul eroului principal, Alex, ce-și deapănă firul reflecțiilor filozofice, prind viață celelalte personaje, personaje-idei. „Locuind în ficţiunea mea, sunt un mediator. Mă transfer în altă viaţă”- este una din reflecțiile acestuia. „Adevărul e neverosimil”, „adevărul e primejdie”, „adevărurile se învechesc, nu toate rămân adevăruri”, „Asta-i istoria: cimitirul fostelor adevăruri. O colecţie de fapte. Şi-apoi fiecare cu adevărul lui”4 – sunt câteva dintre enunțurile aforistice , concluzii la care ajunge eroul epic.
La aceste serii de cărți editate se adaugă volume de publicistică sportivă – Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007) – ce pun în evidență o neașteptată latură a personalității universitarului timișorean.
Om de largă respirație culturală, imun la la verdictele venite dinspre ,,feudele” literare, Adrian Dinu Rachieru a edificat o viziune proprie, modernă și actuală, asupra fenomenului cultural și literar general românesc, asupra societății contemporane în contextul globalizării, al ,,seismelor” posttotalitate, proiectele sale ambițioase, larga paletă de cărți ilustrând o mare prețuire pentru înaintași și moștenirea lăsată posterității, pentru cultura și istoria acestui neam, o responsabilitate asumată față de generațiile de azi. Cultura și literatura română, care curge ca apele râului de munte dând la o parte balastul spre a-și păstra unedele limpezi, cristaline, are nevoie de asemenea temerari făptuitori.

Prof. dr. Catinca Agache

 

 

http://jurnalulbucurestiului.ro/

Adrian Dinu Rachieru: Ștefan Augustin Doinaș, în „pelerinaj la verb”

Din stirpea liricilor intelectualişti, cu o poezie „construită” şi tălmăciri exemplare, venind după aridul interludiu proletcultist, Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) debuta tîrziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, după ce principalii protagonişti şaizecişti ocupaseră scena. El anunţa, însă, recuperator, o altă vîrstă lirică, ţinînd, prin poemele cerchiste, de o altă atmosferă culturală. Dar acel debut editorial, jinduit, amînat, forţat, blocat şi, mai tîrziu, regretat, ascundea un şir de frustrări şi, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creaţiei, dar, mai ales, în intimitatea creatorului. Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (iniţial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desfiinţarea Fundaţiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticenţa lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referinţe favorabile, semnalînd un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957), menţiona că avem de-a face cu un poet orfic, „un talent rar”, „puţin obişnuit”, e drept, cam inaderent la cotidian prin producţiile sale „atemporale”, insistînd, finalmente, pe stăruinţa editurii de a recompleta tematica. Volumul, fireşte, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, tîrît în proces (februarie-mai) pentru „omisiune de denunţ”, încarcerat în Bucureşti („la Securitate şi la Uranus”, va povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, „pus în libertate”, după ce oferise angajamentul olograf, sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrînd – spun sursele – „materiale de valoare”. Dar Andrei Golfin, scrie George Neagoe într-o carte aprig comentată (v. Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013), nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele „obligaţii literare”, încît poetul va achita „un tribut dolofan” (p. 215), doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, „ideologia progresistă”. Încît, abia în decembrie 1961, providenţialul G. Ivaşcu îi va deschide porţile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicţii, umilinţe şi memorii patetice, dînd asigurări că este „cu totul ataşat Partidului şi Guvernului”. Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe, mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, şi cu desecretizarea Dosarelor, convins că „sînt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate”. Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş   şi-a interzis Jurnalul, dorind – cu îndîrjire, mărturisea – a fi „o prezenţă ireductibil artistică” (imagine), alungînd biograficul.

Bineînţeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudenţă (sub asaltul mistificărilor) şi expertiză ştiinţifică, respectînd ferm legislaţia deconspirării. Or, şi în cazul Doinaş, pornind de la declaraţia lui Adrian Păunescu (în 2003), primită cu mari rezerve şi de la dezbaterile de la Clubul Prometheus, în cadrul „întîlnirilor României literare” (26 noiembrie 2003), „valorificînd” zvonistica din interiorul CNSAS (unii membri aplicîndu-i grosier eticheta de turnător, fără „acoperire procedurală”, cum va obiecta, îndreptăţit, Gabriel Andreescu), procesul de necrofagie, iscînd furtuni în media, s-a precipitat; unii l-au apărat „cu mult aplomb”, zicea N. Manolescu (cazul lui G. Dimisianu), alţii s-au străduit să-i ruineze statutul de „reper moral”, inventariind „meandrele unei cedări”. Pînă şi Gelu Ionescu era obligat să constate că acel Doinaş rigid, ceremonios, suferind de „academism”, om fără ezitări, spirit aulic (cum se dorea), se dovedea „profund ascuns”.

Este evident că poetul Doinaş află în cultură un principiu genezic, nota M. Niţescu; e vorba despre o „condiţionare cultă”, inspiraţia fiind intelectuală (exterioară). Stăpînind modalităţile prozodice, cu un tehnicism impecabil şi avînd fascinaţia Formei, el înţelege poezia ca techné, asigurînd filtrul cultural, implicit răceala distanţării. La Doinaş, s-a spus repetat, poezia se hrăneşte din poezie. Deopotrivă eseist, dramaturg, traducător, o conştiinţă lucidă, negreşit, autorul Cărţii mareelor (adunînd acolo şi producţii dezonorante) nu putea fi taxat, sub faldurile neoromantismului, drept un poet al elementarului, „beat de cosmos”, cum credea, într-o anume fază, Ion Negoiţescu. Bineînţeles, creaţia sa lirică poate fi etapizată. Voce fermă, dar nescutită de dileme, refuzînd efuziunile, Doinaş înţelegea poezia ca anti-mimesis. Combustibilul livresc încuraja meditaţia lirică asupra poeziei înseşi, încît, reflectînd (barochizant) asupra limbajului, abstractizarea era inevitabilă. Dar ultimul Doinaş recunoştea că poezia s-a „pătat”, culegînd, din unghi etic-politic, ecourile vieţii imediate, ca poet-martor. Încît ipoteza manolesciană a celor „trei Doinaş” (v. România literară, nr. 32/1987) pare a se confirma, chiar dacă Alex Ştefănescu descoperea „patru vîrste poetice”; după prelungita etapă mitologic-baladescă (coabitînd, subteran, cu producţiile „pe linie” încredinţate lui Ion Motoarcă, devenit vedetă a realismului socialist), a urmat efortul abstractizării, cu accent ontologic şi, în fine, puseul moralist-polemic, scuturînd, în „palidul receptacol al zilei”, „praful orbitor al banalităţii”. Dar dincolo de astfel de compartimentări (discutabile), poetul încearcă a descifra, sub spectacolul aparenţelor, „al lucrurilor tainic chip”, ca pecete definitorie a travaliului său liric. Să înţelegem că, dacă îl recunoaştem pe Doinaş ca poet mare, ne restrîngem doar la prima etapă, de claritate clasicistă, cum sugera N. Manolescu? Sau că poetul însuşi, îmbrăţişînd Ideea ca „amantă fără patimă”, trasă într-o imagine îngheţată, însoţită de „muzica verbului”, îşi va fi contemplat eşecul? E drept, efortul sisific de a fixa „o vaporoasă nălucă”, aspirînd la „a prinde fiinţă”, rămîne doar „o prezenţă imaginară din oglindă”. Altfel spus, un eşec acceptat, recunoscut, precum în Poemul exorcist, fără a se înnămoli într-o „logocraţie găunoasă”. Baladesc, parabolic, imnic, chiar oracular, Doinaş scrie în replică, se aşază în intertextualitate, experimentează tema metamorfozelor, vrea supunerea Logosului. Îşi doreşte o modificare a imaginii, deşi evoluţia i-a fost contestată, luînd, se ştie, un start înalt. Chiar declinantă, dacă e să-l credem pe George Neagoe, convins că relaţiile cu Securitatea au condus la pierderea talentului. „Confiscat de regim”, alături de ceilalţi cerchişti „capturaţi”, Doinaş, „îndestulat de cultură”, s-a dovedit un politician al literaturii, încît, după 1958, stricîndu-şi stilul, „nu-şi va recupera vocaţia”. Rămînînd „un mare scriitor mediocru”, afirmă tînărul critic (lucr. cit., p. 308). O definire de sine ne vine în sprijin: „Detestat de oamenii dintr-o bucată şi/ învinuit întotdeauna cu dovezi,/ eu nu mă aflu nicicînd acolo unde apar şi/ nici nu sînt aşa cum mă vezi” (v. Autoportet).

Evident, nu poate fi vorba de proteismul imposturii; sau de texte plate, incriminate, deseori, de Doinaş însuşi. El a cultivat discursul mixt, la confluenţa filosofiei, poeziei şi religiei, dobîndind identităţi alternative. Şi, pe merit, elogii pentru intelectualismul ermetizat, deghizamentul alegoric, semnificaţiile simbolice etc., fără a fi aderent la poezia momentului. Mai mult, era „un eretic al modernismului” uitat oficial (cf. Mircea Cărtărescu), forţînd „fruntariile postmodernismului” cu o poezie conştientă de sine, doar aparent „demodată”, prezentînd, sub aparenţe iluzorii, măştile sinelui răsfrînt în proteismul înfăţişărilor; diversitatea înşelătoare a întrupărilor întreţinea, însă, sub un cer platonician, foamea de Unu. Ceea ce nu excludea şi rezerva unor critici, sprijinitori entuziaşti ai neomoderniştilor congeneri, în „conflict” cu cerchiştii recuperaţi după carantină (cf. C. Regman), deveniţi, totuşi, „aliaţi de conjunctură” (cf. George Neagoe). Chiar C. Regman insinua ideea că Doinaş ar fi „refuzat de critici”, într-un serial din Tomis (1968).

Cititor înrăit, avînd cultul cărţii şi aflînd acolo un „concentrat de tîlcuri” (înviate prin lectură), Ştefan Aug. Doinaş reprezintă, neîndoielnic, tipul poetului cult (cf. I. Negoiţescu), cu o biografie spirituală „mascată”. Doar dulcea tiranie a clişeelor, prelungind, în cîmpul exegetic, un confort lenevos, face din Ştefan Aug. Doinaş un poet „împietrit”, „îngheţat”, „prins” într-o formulă, contrazicînd ori sărăcind eul plural. Autorul Alfabetului poetic locuieşte în spaţiul clasicităţii, ne anunţa, cu ani în urmă, Ion Pop. Evident, criticul avea dreptate. Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică. Dar Omul cu compasul (1966), geometrizînd în strădania de a desluşi „eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare” vrea să poposească în „timpuri frugale”, palpînd esenţele sub pojghiţa fenomenalului. Spirit reflexiv, Şt. Aug. Doinaş nu este doar un hărăzit „mînuitor de cuvinte”. Chiar dacă poezia poate fi un „descîntec al condiţiei umane” şi cuvîntul, pe urmele lui G. Benn, se vrea un totem modern. Fostul „traficant de ireal” se declară scîrbit de vocale şi pare interesat de cotidianul frust şi realul „gros” (vezi Interiorul unui poem). Se dezice, oare, şi de proteism, recunoscîndu-şi, odată cu spectacolul degradării, al căderii din rosturile sacre, „inconsistenţa”? E confiscat de „desfrîul limbajului” şi sedus de „zgomotul natural al Fiinţei”? Astfel de interogaţii nu clatină, bineînţeles, statutul / statura poetului, dar ne obligă să repunem în discuţie măcar cîteva din afirmaţiile congelate, pretins-infailibile, care îl aşezau (definitiv?) într-o formulă poetică, cinstind ceremonialul şi altitudinea rostirii.

O cultură ca a noastră, cu ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti, pare a ezita încă în ceea ce unii au numit valorizarea („antologizarea”) livrescului. Umanitatea, scria Adrian Marino, nu poate fi decît livrescă. Puţini (din promoţiile mai vechi) au ridicat mănuşa aruncată de hermeneutul clujean. Printre ei, negreşit, construindu-şi o traiectorie literară inconfundabilă, se înscrie Ştefan Augustin Doinaş. Să nu înţelegem de aici că poetul ar dispreţui realul. E vorba, întîi, de o altă sensibilitate culturală, care, se vede, nu agreează talentul frust, primitivitatea necoruptă, chiotul vital ţîşnind triumfalist. Deşi această proeminenţă reflexivă nu alungă „senzualitatea formelor” (observaţia e a lui Al. Cistelecan). Iar erudiţia nu eşuează în opacitate. Mai cu seamă că „alchimia postmodernismului” (ca mişcare inclusivă) alungă inocenţa; sensibilitatea – nu spunem o noutate – nu poate fi genuină, iar conştiinţa creatoare, prizonieră a infernului poetic, transferă valorilor livreşti rolul de valori vitale. Iată noul context, „expunînd”, uneori ostentativ, convenţionalitatea în discurs, întreţinînd o cultură a senzaţiei; acest halou cultural, cu solide ancore în stratul referenţial, face inevitabilă medierea, filtrînd şi rafinînd (armonizînd) relaţiile poetului cu lumea.

În al doilea rînd, nu putem uita că Şt. Aug. Doinaş propunea, dincolo de condiţia-i seniorială, o dublă prezenţă (Gh. Grigurcu). El este, deopotrivă, poet (şi încă un poeta doctus, cum s-a spus) şi exeget. De unde şi permeabilitatea sa culturală. Bănuiala, cîteodată mărturisită de unii comentatori, că poetul, străin de aura boemei, de tonul belicos şi insurgenţa ultimului val, s-ar închide în carapacea tradiţionalismului, cinstind doar virtuozitatea tehnică, mărturiseşte, de fapt, fidelitatea faţă de o formulă; dar stăpînind legile versificaţiei, urnind, aşadar, maşinăria poetică, nu rezultă deloc că acest efort rîvneşte impersonalizarea. E drept, meditaţia răbdurie asupra conceptului modern de poezie ori popasurile analitice (discutînd producţia confraţilor) impun prin ordine şi îndemnul la rigoare. Devorat de luciditate, criticul Doinaş îşi aşază gospodăreşte ideile şi ia distanţă, prin glacialitatea conceptelor, faţă de „clipa cea repede”, lepădîndu-se, s-ar părea, de fidelitatea faţă de o formulă şi de seducţia efemeridelor. Ceea ce nu înseamnă că poetul Doinaş, cerebralizînd şi solemnizînd fluxul imagistic, urcînd cotele gravităţii orfice, ignoră zarva concretului, foşgăiala informului (jinduit cu discreţie). Între a iubi artizanalul (în pofida reliefului proteic al operei) şi a fi ispitit de spectacolul genezic, aşezat „pe prag de nămol şi văpăi”, poetul îşi trăieşte dedublarea. Imaginarul său nu refuză „dedesupturile”, oferindu-i neistovita şansă a concretizării şi iniţierii, chiar dacă spiritul auroral, conştient de sine, cu desfăşurări explozive de candoare şi miracol, este în permanenţă sub control. Eclipsele lucidităţii nu sînt, aşadar, posibile. Intelecţia curge înspre armonie orchestrală, o muzicalitate scutită de frustrări, cu sonorităţi poate căutate, oricum străine de ţîfnă şi emfază. Ar fi vorba, credem, de un eleatism care, iată, nu-şi refuză ţinuta statuară (Eugen Simion). Iar cuvîntul dobîndeşte rangul de instituţie orfică. Arta poetică nu insistă, reamintim, pe drama cuvîntului şi nici nu invocă posibilele tensiuni semantice, întreţinute artificios de unii. Astfel de nelinişti nu bîntuie prin lirismul doinaşian, respingînd – cu aceeaşi fermitate – şi pitorescul ori poezia epidermică, mustind de seve grele, seduse de pofta băloasă a balcanizării. Să fie vorba, atunci, de glacialitate şi asceză, de o poezie scrisă „pe foi de gheaţă”? N-am zice, cîtă vreme nu de o ideatică uscată ne ciocnim iar intermedierea livrescă, de neevitat, nu capătă accente ostentative. Stăpîn pe un univers, Doinaş ne lasă să ghicim, „jupuind” simbolul, scheletul unei viziuni. Iar înfiorarea spiritului vibratil nu exclude rigoarea, chiar dacă „cristalele s-au spart şi sîngerează”. Între trufie şi ruină, conştientizînd zădărnicia şi curgerea, dar avînd o „halcă de timp” (pe care va încrusta „litere argintate”) poetul respiră „în amplul du-te-vino al suveicii”(artă poetică). Iubirea nu poate fi decît o „mască dulce a nesfîrşitei spaime”. Vizitat de nostalgii, el nu e ispitit de demonul deconstructivist, de atîtea isme destructuraliste, ci vrea să rotunjească poemul, în numele unei viziuni „perfect asumate”. Cel puţin aşa ne liniştea într-un Avertisment care deschidea volumul de Versuri (Ed. Eminescu, 1972), explicînd strategia alternanţei criteriilor formale cu cele de natură tematică. Dincolo de tematism (şi ideea, la Doinaş, mereu „pipăie înaltul”) rămîne perfecţia formei, luptînd cu „fluidele tulburi”, cu „văzul ca dinamită pură”, chiar cu invazia grotescului şi derizoriului. Poetul se vrea „inginer de armonii” şi, în consecinţă, îngheaţă şuvoiul lirismului: „un prund de diamante stă pe loc”. Între foşnetul bibliotecii şi agresivitatea realului, el atinge graţios, fără reverenţe, starea de gratuitate, plonjînd în inima reveriei, văzînd pe dinafară „ochiu-n care / mă desfăşor, o clipă, ca un vis…”

Ispita livrescului (naturalizînd cultura) nu înseamnă şi interdicţia realului, somativ, desigur. Suveica poetică face, neobosită, naveta între aceşti doi poli. Doar că preferinţa e limpede formulată şi intim asumată. Între „duhoarea clipei” şi „templul de cleştar”, poetul calcă dincolo de lirica imediatului şi presiunea prezentului, fără a fi scutit de fiorul deceptiv (împins în dezamăgire morală). El culege „colbul sunetelor moarte” (oracol mut), fiindcă ştie preabine că „vine-un timp cînd orice templu moare” (frumuseţea). O respiraţie castă, un spaţiu eteric domnesc peste acest teritoriu liric, invitîndu-ne să sorbim din cupele „crinilor involţi”. Totuşi, Omul cu compasul aşază în pagină versuri credincioase „clipei de foc”, încercînd a zgîria pe nisip „formula unei alte ordini”. Peste „poleiurile lunii”, peste această lumină spectrală cade, să observăm, o concreteţe picturală. Rîvnitul „tărîm de linişti”, incluzînd perfecţia (fără pusee anxioase), e mereu zgîlţîit de stihialul aluvionar şi informul în clocot. „Muiată în origini” (cum sîntem preveniţi), imaginaţia luxuriantă devine, de fapt, sub domnia lucidităţii şi a rîvnei hieratizante, un recital formal, desfăşurat într-un laborator sterilizat, peste care pogoară o ploaie de sunete celeste. Acel „gong de aur” (v. Goethe pe catafalc) exprimă, fără umbra vreunui echivoc, nostalgia tiparului (ancestral) şi goana neostoită după forme. Prin ele, poetul reuşeşte „smulgerea din smoală” şi accede, în pofida trupului nisipos, protejat cu „zale de rouă”, la secretul vieţii, culegîndu-i fructul greu: „pe creanga ta, minunile s-au copt” (v. Copacul Weimar). Dar tot el ştie că precara-i fiinţă, jefuită de timp, locuind în „împărăţia clipei”, descoperă doar scrumul vieţii. Criza identităţii se consumă în decor apocaliptic, iar motivul „îngerului căzut” poate fi un filon productiv, înnobilînd banalul, odată cu inconfortabila constatare a golirii de sacru: „divinul scurs din corpurile goale”. Şi atunci, salvator, se insinuează refugiul în paradisul bibliotecii. Acolo, pensînd cuvinte rare şi, aflînd sonorităţi pure, îndelung şlefuite, poetul are de-a face cu o natură „filtrată”, lăsînd covîrşitoarea impresie a imaterialităţii. Acolo, aflînd un loc cultural, decantează „sevele trunchiului pădureţ”, năzuind spre licărul sublim. „Gata pentru zbor” (v. Sonetul timpului), poetul simte depărtarea („şi-n urmă anii gîlgîie-n cascade”) şi se închină, biruitor, clipei vii. „Evul luminii” devine o amintire, zarea strivitoare şi „frunzişul stelar” îl împresoară, fiorul erotic – chemînd viforele tinereţii şi galopul sîngelui – nu uită că „la început a fost cuvîntul IUBIRE” (v. poem). Doar cenuşa „va tresări”, descoperind un „trup de aburi, pur şi pal”, rătăcitor în edenul cultural (în pofida „versurilor-zero”, şi ele prezente). Între natură şi cultură e un „cîmp de luptă”, iar „capcanele arhaice”, pîndind din „ziua cea dintîi”, sub ameninţarea „curcubeului nocturn”, nu-l împiedică pe poet a cerca palparea abstracţiunilor. Este aici o aventură strict livrescă, o cronologie a formelor developînd o viaţă spirituală (ca singură biografie publică?) Doinaş a fost, indiscutabil, un rafinat cunoscător al poeziei. Peregrin prin „mitologicale”, el ne lasă să ghicim, în cutele textului, o eterată respiraţie antică şi, în acelaşi timp, lasă să pătrundă miresme tari, violenţa cromatică (v. caii). Dar nu agreează reţeta postmodernistă; iubeşte Forma, nu juxtapunerea de forme şi coduri şi, în pofida intarsiei livreşti, a reverberaţiilor intertextuale, nu are, afişată „la vedere”, plăcerea combinatorie, eşuînd în parada simbolurilor descărnate. Sub clorotica paloare a soarelui, Venus e „palidă-n azururi”, dar „inimile de noroi” pulsează. Erosul rămîne un principiu cosmic. Această lirosofie stinge conflictul dintre natură şi cultură; ea nu se vitaminizează cultural pentru simplul motiv că nu poate exista astfel. Cultura este chiar Poezia şi nu fondul ei nutriţional. Platonician, invocînd „Jumătatea de om” doritoare a-şi afla împlinirea (cuplul etern, mînat de rebreanianul calvar al căutării), poetul visează şi adastă la „recile oglinzi cu prund de argint” (forma omului). Şi tot rebreanian (nu invoca marele ardelean „romanul sferoid”?), Ştefan Aug. Doinaş purcede la aflarea locului privilegiat, fertilizat de sînge livresc. Într-acolo îl mînă, cum se destăinuie, doar „pelerinajul sferic”, fără a se îmbolnăvi de o demiurgie ţîfnoasă. În „pădurea (sa) de simboluri”, poetul ascultă, cu umilinţă, şoaptele Bibliotecii fără a întoarce spatele realului „gros”. De la baladesc la lirismul gnomic, el nu a obturat caracterul referenţial al poeziei sale, explicitat în Orfeu şi tentaţia realului (1974). Mai mult, recunoştea Doinaş, smulgîndu-se din inerţie odată cu intrarea în politică, „filonul activist” (despre care vorbea V. Nemoianu) l-a împins într-o altă direcţie: poezia ca replică la real. Estetismul ceremonios, sentenţios, solemn face loc vituperanţei. Radicalizarea, vestită prin Vînătoare cu şoim (1985), creşte, pe filieră argheziană, înstrunînd coarda sarcastică în frazare sacadată: de la Lamentaţii (1993), excitînd moralistul (dezamăgit că patria „a încăput într-o gură spurcată”), la Psalmi (1997), dezvăluind căutările şi revoltele fiinţei muritoare, acuzînd imperfecţiunea divinităţii. Pamfletarul, însă, nu excelează şi presupusul vitalism e mimat, coborînd periculos cota estetică. Dar acele „semne noi”, N. Manolescu le desluşea încă în volumul Vînătoare cu şoim, vizînd – voalat – subtextul politic; alţii, din aceleaşi pricini, tot nedeclarate, deplîngeau „stridenta involuţie” a poetului. Oricum, stăpîn peste o operă vastă, discret, distant, pătruns de solemnitate, Doinaş, după 1989, chiar „se înnoieşte”: devine academician şi senator PAC, cultivă publicistica politică, părăsind, desigur, limbajul codat, consolidîndu-şi aura, deţinînd funcţii înalte. Dar Ştefan Aug. Doinaş, observă judicios G. Neagoe, „a jucat pentru sine”.

*

Debutul editorial, prin Cartea mareelor, un hibrid liric, ulterior repudiat, îl anexa (fals) generaţiei şaizeciste. Noviciatul său literar ţinea, însă, de o altă epocă; or, dorinţa de a reveni în viaţa literară l-a obligat pe Doinaş la numeroase concesii (nu doar propagandistice). Prima dintre ele priveşte „povestea” promiţătorului Motoarcă, falsul poet nou, de fulgerător succes, autor al Agronomului (printre altele), anunţînd pe „meşterul de mîine”, un episod considerat, peste ani, „penibil” de însuşi Doinaş. Curios, într-o referinţă anexată Dosarului penal, lotul Mihail Grama (1957), C. Regman laudă aceste colaborări-farsă, asigurînd că Doinaş (autorul de drept, în travesti) cînta „realităţile noi”, încercînd, astfel, a-i da o mînă de ajutor fostului cerchist. Doinaş debuta la Jurnalul literar (nr. 50/10 decembrie 1939), sub auspicii călinesciene. Dar acolo „gospodărea” G. Ivaşcu. Evenimentele furtunoase, în avalanşă l-au despărţit de comilitonii cerchişti. Din singurătatea de la Hălmagiu (unde profesa) se destănuia epistolar lui Negoiţescu, de pildă, vorbind despre descurajările şi proiectele sale. Se simţea rău „vorbind româneşte”, mărturisea în 1950, deşi în el clocoteau poemele patriotice (e drept, pe filiera Hölderlin, Pindar); se va dedica traducerilor (ca transfer de „valoare estetică”), trezind „valenţe dormitînde”, frecventînd afinii spirituali. Se gîndeşte la o comedie, D’ale festivalului, de fapt o şarjă politică şi îşi divulgă obsesiile şi orgoliile. Curios, o piesă antistalinistă (decriptată de I. Negoiţescu şi denunţată de Radu Enescu), Brutus şi fii săi, „n-ar fi prezentat vreun interes în anchetă”, credea Doinaş, la distanţă de evenimente. Şi mai curios, Sonetele mîniei, texte negreşit ostile, „escapiste”, transparente chiar prin titlu, ar fi fost „ignorate”, deşi, în logica anchetei, ar fi suplimentat anii de detenţie. Coborînd în epocă, trebuie să recunoaştem, pe urmele lui George Neagoe, că Cercul literar, după destrămare, a devenit „o pepinieră a racolărilor”. Doinaş era terorizat de gîndul că pierde contactul cu mediul literar, că va rămîne un anonim şi, după eliberare, pînă în 1963, cînd va fi angajat la Lumea, dorind „a munci şi a publica”, face eforturi de a intra în graţiile regimului. Episodul Motoarcă, tăinuit lungă vreme (deşi amicii cerchişti ştiau), probează ascunzişurile biografiei, sub aparenţa unui trecut ireproşabil. Făcînd din elevul de la liceul Moise Nicoară din Arad, atacînd cu aplomb temele oficiale ale primului cincinal, o vedetă (meteorică), bine plătită, condamnată apoi, prin propria-i neputinţă, la „tăcere” scriitoricească, Doinaş nu s-a dedat doar la un mic pariu, „nevinovat”, scufundat într-o legendă ceţoasă, ci ascundea o falie între biografie şi creaţie. Invazia cerchiştilor în Bucureşti (prin 1955) îi va deschide alte porţi, ieşind din izolare, părăsind, prin demisie, profesoratul (pe ruta Caporal Alexa-Hălmagiu-Gurahonţ). Angajat ca redactor la revista Teatru (înfiinţată în 1956), Ştefan Augustin Doinaş publică cronici dramatice, atît cu pseudonim, aproape uitat după lunga tăcere publicistică, cît şi cu adevăratu-i nume (Ştefan Popa, ca „civil”), împlinindu-şi visul. El, mărturisea timişoreanul Deliu Petroiu, alt cerchist, „tînjea după Bucureşti”. A revenit „pe furiş” (cf. George Neagoe) în viaţa literară, părăsind „exilul interior”. Dar asupra trecutului său planează un şir de întrebări, fisurîndu-i exemplaritatea. Dacă acuza de legionarism nu stă în picioare, caracterul său acomodant (cf. V. Nemoianu), duplicitar, identităţile colaboraţioniste (Andrei Golfin, Gogu Ivan) şi, pe de altă parte, figura de opozant, ca rezistent în radicalizare, apărînd demnitatea breslei, cu atacuri, totuşi, tolerate (vezi Raportul la Colocviul Naţional ieşean, 18 octombrie 1978) ridică grave semne de întrebare. Dobîndind autoritatea şi credibilitate, „mai conciliant” după ’89, recuperîndu-şi manuscrisele confiscate, se va pronunţa împotriva deschiderii dosarelor SRI. Util ambelor tabere, crede G. Neagoe, „îngemănînd” şi servind impulsuri potrivnice, histrionicul Doinaş pare un trickster, „compensîndu-şi” colaboraţionismul prin scrierile valoroase, însoţind proteismul operei, în regres, cu un cameleonism stupefiant, dezamăgitor. Cartea lui George Neagoe, în pofida „alunecărilor adolescentine” şi a „metaforismului zvăpăiat” (cf. Alex Goldiş), nu este doar a unui „bun documentarist”, chiar remarcabil, cum afirmă Alexandru Dumitriu. Ea priveşte fenomenul cultural în rama epocii şi luminează cotloanele ei, probînd ticăloşia atîtor scriitori (de la mici laşităţi, invidii, la delaţiuni cu consecinţe privative), ruinîndu-şi prestigiul moral, pliaţi zelos cutumelor Puterii, aserviţi sau doar mimînd servilismul. În cazul Doinaş, lider moral al Uniunii Scriitorilor, şocul (previzibil) a trezit varii reacţii. Gelu Ionescu (în Apostrof, nr. 2/2014), „nelămurit” după o dublă lectură, identifica „trei metehne” în demonstraţia lui George Neagoe: resentimentarismul, calitatea analizelor (unor texte poetice) şi teribilismul, prin risipa unor fraze bombastice. Că n-o fi găsit exegetul, „tonul neutralităţii necesare” e vizibil, că nu Securitatea l-ar fi constrîns pe Doinaş să-şi piardă talentul („disipat”) e, iarăşi, limpede. Dar explorînd biografia factologică, „meandrele unei cedări”, criticul ficţionalizează? Atentează, oare, la statuia scriitorului? Să conteze doar opera (răscumpărînd biografia) ca singură biografie? „Contextele genetice”, se ştie, nu privesc doar filtrul livresc, ignorînd dezinvolt „trucarea autobiografiei” (prin omisiuni, mistificări, cosmetizări). Iar rectificările, bazate pe verificări temeinice, vin să corecteze o imagine livrată ca ireproşabilă. Recrutat, „hingherit” şi sprijinit, ascuns sub identităţi conspirative, oferind materiale informative „valoroase”, dovedind apoi „delăsare” şi un randament „scăzut”, scos din reţea (1984), opozant, fie şi de un „eroism întîrziat”, Ştefan Aug. Doinaş ne dezvăluie, în posteritate, un profil complex, refuzînd enunţuri „univoce”, cum ne previne însuşi George Neagoe. Revizuirile, străine acum de virila „logică de front” (cf. Paul Cernat) şi tiparul maniheic, cu pusee umorale, cad pe umerii noilor critici. Şi Doinaş, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, trecut prin purgatoriul umilinţelor (de unde şi cognomenul „Ocnaş”, oferit de cinicul Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducînd la rampă opinii în conflict. Gabriel Andreescu pare convins că Doinaş este o victimă a CNSAS; demonstraţia, sperăm, urmează. Precauţia în manevrarea dosarelor rămîne, însă, obligatorie, refuzînd zvoneria entuziastă, doritoare de maculări şi execuţii. Opera sa, majoră, chiar „foarte puţin tipic românească”, spunea într-o dezbatere, fără un specific pronunţat, vidată de adieri folclorice, balcanizante, rămîne, negreşit. Aici consensul exegeţilor e deplin, nu stîrneşte violente dezacorduri. Iar poetul, bănuind că va avea parte de o posteritate seismică, denunţînd vituperant în Sonetele mîniei (confiscate, pierdute „definitiv”, credea, tipărite sub formă modificată, într-o reconstituire „aproximativă”; v. Ovidiu la Tomis. Versuri din exil, 1998) „supliciul ruşinos”, „plasa roşie”, „păianjenul cu stea” (XVI), ne avertiza: „Acoperiţi-mi trupul cu ţărînă: / un deget tot o să-mi rămînă / la nalta judecată să vă chem” (IX). Cazul Doinaş rămîne un proces deschis. Din păcate, între imaginea seniorală, construită răbduriu, cu tenacitate şi adevărul şocant, dezvăluit prin cercetarea Arhivelor, se cască hăul unor incompatibilităţi neverosimile şi al unor „relaţii încurcate” în textura epocii, transportînd în viitorime o imagine contradictorie, ambiguizată, risipindu-i aura: o natură clasică, disponibilă, exersată pe varii registre, învăluită într-un larg-admirat „halou” intelectual, dramatic declasată, moralmente judecînd, supusă, inevitabil, contenciosului revizuirilor.

P.S. Chiar suspectat, nu fără temei, de „gusturi piezişe” (cf. Sorin Lavric), într-un recent interviu din România literară (nr. 19/2014) Virgil Nemoianu afirma neted: „nu cred absolut nimic din cele aflate în dosarele Securităţii”. Cel care a lucrat „cot la cot” cu Doinaş ne asigură că ar fi vorba de o „invenţie mincinoasă”, lăudînd forţa tehnică, ambiţia, filosofia limbii etc., Doinaş fiind „cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX”. Ceea ce nu înseamnă că dl. Nemoianu răstoarnă lespedea peste cazul Doinaş, închizînd discuţia.

Adrian Dinu RACHIERU

Grigore Vieru : Cu ce ne putem lăuda

Cu ce ne putem lăuda

                  Lui Adrian Dinu Rachieru

Frate, toate se iau
Din pământ şi din soare
Şi-aproape nimic din oameni.
Poate că numai
Mamele sunt născute aici,
Iar ceilalţi am venit,
Ne-a aruncat cineva pe pământ.
Războinici, hulpavi, îngâmfaţi,
Neputincioşi.
Cu ce ne putem lăuda,
Când Domnul
Cu numai suflarea Sa
Roteşte soarele şi toate stelele?

Grigore Vieru
(Din vol. “Taina care mă apără”, Princeps Edit, Iaşi, 2008)

Adrian Dinu Rachieru : Grigore Vieru și ,,crinii latiniei”

Într-un portret „în sepia”, încredinţat revistei Septentrion literar (nr. 1/2013), Arcadie Suceveanu ne reamintea că Grigore Vieru „se bucură de o posteritate vie, spectaculoasă”. Categoric, aşa e. Mai mult, legenda Vieru se înfiripase în timpul vieţii, oferindu-i, pe merit, o aură poetică şi mesianică, înnobilată de „caratele suferinţei”.

Fixat în matca marilor teme, în poeme calde, simple, de care avem mereu nevoie, trecând cuvintele prin „roua suferinţei” şi trecând el însuşi, repetat, Prutul – „apa cu lacăt” – pentru a mai lua „o gură de aer” (cum mărturisea într-un interviu), Grigore Vieru şi-a încheiat zbuciumul terestru. A început destinul postum al celui care a fost „respiraţia Basarabiei” (cf. Eugen Simion) şi care nu a ostenit să cânte, în seducătoare propuneri sinonimice, trăite la temperatura bucuriilor simple, cheltuite fără rest, PATRIA şi MATRIA. Poezia lui, conchidea acelaşi Arcadie Suceveanu, „chiar poate face lumea mai bună”.

Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile” (cf. Constantin Cubleşan), Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării, căutându-şi matca (tabuizată). El rămâne, indiscutabil, stegarul celei „mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu abia dacă se ajunge”.

Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, se vrea o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scria pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita-Hotin a fost fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici-Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”.

La Vieru principiul matern umanizează, dobândeşte vibraţii cosmice, devine chiar „substitut al eternităţii” (M. Cimpoi). Poetul, un evlavios, contemplă succesiunea anotimpurilor, culege „roua sufletului”, e bolnav de armonie şi înţelege că veşnicia e „ca laptele mamei”. Iar mama, cu „fierbintea ei respiraţie/roteşte pe cer stelele, luna” (vezi Când sunt eu lângă mama). Aşadar, cosmosul – s-a observat – capătă un nimb matern, mama devine osia lumii. Nu trebuie subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un secol deromantizat, poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută „umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? – se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama – citim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci, sfârşind antologic: „Mamă, / Tu eşti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti…).

Ca poet-rapsod, cultivă de fapt un crez clasicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea). El toarnă într-o formulă cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne transportă într-un timp mitic, iar versul, gravid de afectivitate, bolnav de orfism poartă o prospeţime nealterată. Omul Vieru, fragil, blând, cocoţat, totuşi, pe baricade, risipind bunătate a devenit – ca poet mesianic – nu doar o respectată voce publică, ci un simbol basarabean, idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de mahala. În care nu ezita a intra, paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă un „izvorist” (cum bine s-a spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi), defilând liric, sub impuls virginal, în Paradisul arhetipurilor. Scriind cu lacrimi şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, află în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă / Cu lanţul de rouă la glezne” fără a uita de bătăliile pe care le are de purtat, înfrângându-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent monocordă (judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă „frica de cuvânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un mare poet. Un poet care – spunea inspirat N. Dabija – este chiar un destin.

Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit, se ştie, figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă chiar anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate, cum observa, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire, le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât de frumos” (Alex Ştefănescu), a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este şi rămâne un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate (m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi.

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru: Școala Gusti și „deznaționalizarea“ sociologiei

Suspectata, prin voci autorizate, ca ar fi o stiinta „invidioasa“, „eteroclita“, sociologia, într-adevar, nu suporta „domnia paradigmei unice“, precum stiintele „normale“ – constata, deloc îngrijorat, R. Boudon. Si, pe buna dreptate, sociologul francez se întreba: „exista oare tot atâtea paradigme sociologice câte tari în care s-a implantat aceasta disciplina?“ Neîndoielnic, sursa diversitatii e data de contextele nationale; si nu se pune problema de a regreta diversitatea visând la o „unitate linistitoare“, girând o omogenizare imposibila.
Dupa cum, dincolo de un ansamblu de principii (larg împartasite, asigurând institutionalizarea/ standardizarea disciplinei), existenta divergentelor, a traditiilor eterogene si a problemelor specifice (tematizate) fac improbabila instaurarea unei paradigme comune.

În primul rând, fiindca sociologia, asa cum se prezinta azi, este înca în faza pre-paradigmatica. Apoi, sa nu uitam, caracterul ei aplicativ, de utilitate sociala, conduce, fatalmente, la rezolvari localiste, îndatorate unor contexte care nu suporta un tratament euforic-globalizant. Si nici nu putem spera ca interpretarile oferite s-ar fi eliberat întru totul de orice pasiuni/ presiuni ideologice. Cum sociologia nu se vrea un studiu etic, ci doreste sa afle ceea ce este societatea, într-un anume moment, cum ideile sociologice devin un produs social si se cer evaluate dintr-o dubla perspectiva (a relevantei stiintifice, dar si a celei sociale), cum dorinta reformista încurajeaza explozia tematica (pe liniamentul descriptiv-explicativ, dar si al inovatiei sociale), pluralitatea tentativelor complementare (C. Zamfir) e de înteles. Si ele, inevitabil, se placheaza pe o societate anume, nu ofera solutii general-valabile, livrate de un omnipotent sociolog-magician.

Ca strategii explicative, structurile gândirii sociologice coaguleaza sistemic-concurential, fara putinta de a propune o unica paradigma si, regretabil, fara a comunica. Mai mult, desi „aliat natural“, oferind o consiliere calificata, de larga adresabilitate, utila factorilor decizionali, sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a disparut ca obiect al constructiei sociale“ în anii tulburi ai tranzitiei postcomuniste. Dar disciplina, cu trena de insatisfactii, iluzii si proiecte, pendulând între entuziasm si dezamagire, ramâne o parte a constiintei colective, fiind expresia scientificizata a unei societati, în pofida „golului de interes“; si, implicit, a „golului de expertiza“.

Oricum, sociologia face saltul de la acumularea informatiilor (prin studii sociografice) la întelegerea lor, aspirând la o perspectiva integratoare, reflexiva, capabila de a produce „definitii adecvate ale realitatii“ (C.W. Hills). Aceasta lectura interogativa, în conflict, deseori, cu simtul comun (acea cunoastere tacita/ sociologie implicita), apartine unui „ochi disciplinat“, largind orizontul întelegerii, dorindu-se un proiect de rationalizare, nutrit de o disciplina „clarificatoare“, în ofensiva, desigur, în conditiile societatii mediatice (ca nou concept sociologic). Suportând, asadar, „tavalugul“ globalizarii, ca proiect si proces.

D. Gusti – un inovator de paradigma

Cândva, D. Gusti, „inovator de paradigma“, întemeietorul Scolii sociologice de la Bucuresti, o scoala „asasinata“ (cum va marturisi, peste ani, H.H. Stahl), pleda convingator pentru sociologia natiunii. Încrezator în personalitatea puternica a natiunilor, marele sociolog român nota, în 1920, ca natiunea nu este o stare, ci o miscare, un ideal cultural de realizat, „o vesnica nostalgie de realizare maximala a ei însasi“. Ca este producatoare de cultura, dar si produsul acestei/ acelei culturi.

Categoric, pentru acei ani, modelul sociologiei natiunii era „o performanta europeana“, scria Ilie Badescu. Doar ca problema natiunii, „o problema pentru a carei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneala“, despre care Gusti credea (la 1919) ca s-a dat „o sentinta definitiva“, revine pe tapet. Ceea ce U. Beck, recent, denunta a fi principiul nationalismului metodologic, definind cultura comunitatilor nationale ca unitati de analiza, de un specifism ireductibil, devine acum, în contextul schimbarilor globale, cosmopolitism metodologic, cerând imperativ o „reîncadrare globala“ (L. Vlasceanu). Adica, o „globalizare reflexiva“, pregatind configuratia viitoare a lumii câta vreme „containerul“ national se vadeste a fi, potrivit unor voci, inoperant.

Altfel spus, sustine Ulrich Beck în „The Cosmopolitan Vision“ (2004), „deznationalizarea“ sociologiei este inevitabila. Ceea ce obliga la o reconfigurare conceptuala si problematica, topind pluralismul sociologic (teoretic, metodologic, geografic) într-o noua sinteza. Au si aparut, se stie, manuale de sociologie globala, societatea comunitatilor locale a devenit o societate a retelelor si a interdependentelor. Daca sociologia clasica identifica societatea cu natiunea, realitatea lumii globale, dilatând spatiul prin deteritorializare, multiplicând retelele, accentuând interdependentele, penetrând comunitatile traditionale, nu refuza, totusi, „dreptul la existenta al unei sociologii a natiunii“. Evident, în conditii radical schimbate, pe traiectul local-national-regional-global, în care, observam, disciplina acuza un dublu „handicap“: nu beneficiaza de o paradigma unica (universala) si nu se aplica la o realitate sociala fixa.

Dimpotriva, organismul social este în continua prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în permanenta construita si deconstruita. Mai mult, producând informatii sistematice, de consistenta reflexiva, vizând rationalizarea instrumentala si valorica a vietii sociale si individuale, sociologia se si analizeaza voluptuos pe sine; ea se vrea chiar, ca proces si produs, constiinta de sine a societatii, teoretic în divort cu sociologia spontana, proliferanta, implicita, a bunului-simt, acea „rationalitate eronata“ (fallacious reasoning). Practic, însa, e vorba, în felurite ocazii, de un concubinaj pagubos, compromitator, prelungit în numele unei laudabile aspiratii: „mai multa cunoastere sociologica“.

Or, se stie, dezvoltarea teoretica a sociologiei este cu „rupturi“ de o cumulativitate limitata, concurentiala, în contextul unui mediu social dat, „construit“, dar si în prefacere accelerata. Totusi, sa notam ca „polarizarea optiunilor explicative“ (fenomen prea vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui sa refuze complementaritatea: globalizarea si localizarea nu sunt doua universuri separate. Încât, traind în ceea ce s-a numit universul globalizarii, principiul relational de tip conjunctiv (si – si), impus de logica postmoderna, devine aplicabil: fireste, atragând atentia asupra riscului suprageneralizarilor.

Miopia prezentului

Din cele discutate pâna aici rezulta, speram, limpede, ca nu se pune problema abandonului, aruncând la cos sociologia nationala. Dar se impune, credem, o discutie critica, onesta, asupra rolului si rezultatelor ei, ca valoare „de piata“, conexa dinamicii sociale, scotând „capul“ în lume. Or, din start, trebuie sa recunoastem prezenta modesta a sociologiei în peisajul autohton, încât acele „puncte critice“ semnalate, repetat, de Catalin Zamfir se confirma, din pacate: parohialism, izolare comunicationala („însingurare“), cumulativitate scazuta, „coagulare“ întârziata, absenta discutiilor publice si a unor exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producatorilor de maculatura“.
La care am putea adauga si alte constatari.

De pilda, Traian Rotariu semnala, pe buna dreptate, ca în câmpul sociologiei românesti nu se „înfrunta“ diverse scoli, curente, orientari etc., ca necesara competitie publicistica e valorizata, mai degraba, prin norme cantitativiste, ca productia sociologica româneasca e slab cunoscuta, fara ecou (cu exceptiile de rigoare) în alte medii academice, ca absolventii „aruncati pe piata“, dezorientati, nu actioneaza convergent, „înrolati“ unui front sociologic. Am mai putea mentiona ca, din pacate, deseori, asa-zisele studii sociologice cad în sociografie, ignorând tematica macro, fara putinta de a formula propozitii valide, fara a accede la râvnita dubla relevanta: epistemologica si sociala.

Sociologia, ca „operator social“, ca stiinta sociala aplicata, fiind – concomitent – disciplina, institutie, profesie, vadeste un potential de expertiza nefolosit. Este paradoxal ca, într-o vreme a reformarilor societale, tocmai sociologia, „eliberata“ în urma seismului decembrist, trezind, în 1989, sperante imense, descatusate, întârzie a-si aduce contributia majora la constructia sociala. E drept, nici nu e prea solicitata, desi problemele care ne asalteaza ar cere „ajutorul“ sociologiei; relansata, racordata, deopotriva, studiilor punctuale si problemelor mari, are toate sansele de a fi „o stiinta credibila“.

Ajustându-se, din mers, noilor cadre de referinta impuse de fenomenul globalizarii la care, inevitabil, suntem partasi. Fiindca, în pofida fragmentarismului postmodern, întretinând relativismul cultural si agitatia entropica, lumea de azi, interconectata, a devenit un angrenaj planetar. Paradoxul e ca mondializarea (mediata) la care asistam, anuntata cu voiosie de cohorta analistilor, „beneficiind“ de o frenetica exploatare comerciala, nu iese din ceea ce John B. Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului“. Din pacate, responsabilitatea globala, constiinta acuta a interdependentelor se însotesc cu „golirea etica“ a vietii publice, cu desertificarea morala. Motiv de a crede ca renasterea gândirii critice e cu putinta.

Si, neîndoielnic, presant-necesara, contributia sociologiei fiind decisiva. Cu obligatia reînnoirii teoriilor sociologice, întelegând ca particularismul vs universalismul interfera, ca ceea ce Robin Cohen si Paul Kennedy numeau „Global Sociology“ (2007) înseamna, ca obiect de studiu, centrarea pe interdependentele dintre local (comunitar), national si global.

Zoltan Rostás & „gasca gustistilor“

Se încetatenise ideea ca despre Scoala gustiana totul s-a spus. „Epuizata“, uitata etc., ea trezise, totusi, interesul celor – putini – doritori a demitiza trecutul unei discipline, recuperând o istorie nefardata, supusa distorsiunilor în segmentul comunizant. Patrunzând în atelierul gustian, explorând istoria sociala a Scolii, provocând, initial ca hobby, numeroase dialoguri cu generatiile de monografisti (începând, în anii ’80, cu H.H. Stahl), „arheologul“ Zoltan Rostás este, negresit, cel mai important promotor al miscarii, pastorind „gasca gustistilor“. El a si scris „altfel“ despre Scoala gustiana (v. Transilvania, nr. 11-12/2012), neacceptând „logica maniheismului postdecembrist“. Si contrapunând interbelicului bucolic, cosmetizat, realitatea istorica a perioadei.

Va constata apoi ca în anii postbelici au fost câteva tentative de „repornire“ a sociologiei, ca reabilitarea ei a fost un proces lent, ca vechii monografisti, în travesti, au aparat si lucrat „în spiritul sociologiei“, pastrându-si „reflexele“, în pofida capricioasei meteorologii politice. Ca, în fine, taxata o vreme drept „stiinta imperialista“, sociologia – dupa o lunga hibernare – a „erupt“ odata cu „mica liberalizare“, desi resuscitarea ei a fost distincta, beneficiind de o alta viteza fata de recuperarea, ceva mai întârziata, a fondatorului ei. Oricum, institutionalizarea s-a vadit precara, legând trecutul interbelic, cu merite de pionierat, de contextul comunist, vizând o anexare propagandistica.

Si oferind statutul de „erou fondator“ lui Miron Constantinescu, si el recuperat; fostul student al lui Gusti a regizat, prin vocea liderului (în decembrie 1965, la o Plenara a C.C.), o reabilitare „la nivel înalt“, Ceausescu blamând tratamentul aplicat stiintelor sociale, sociologiei, cu deosebire, de vechea echipa.

Azi, prin valul de restituiri documentare, prin abundenta productiei academice, ni se livreaza o imagine actualizata (cf. Sebastian Nastuta) a mentorului si reformatorului Dimitrie Gusti.Desantul gustian, cum nimerit scria Paul Cernat, cravasat de neobositul Zoltán Rostás, cu a sa Cooperativa G (Newsletter G Cooperative), reexamineaza istoria noastra culturala, chestionând fundalul socio-politic. Fie ca vorbim de un numar tematic (nr. 2/2012) al revistei Sociologie româneasca, fondata de însusi Gusti în 1936, fie ca amintim de „Secolul 21 (nr. 6/2012, numar coorodnat de Sanda Golopentia) ori de pomenitul numar dublu al revistei Transilvania“, se observa lesne ca interesul pentru Scoala gustiana, întretinut prin devotiunea dlui Rostas, a confiscat voci tinere: numeroase, temeinic documentate, lamurind chestiuni controversate.

Fiindca D. Gusti, neîndoielnic un mare sef de scoala, s-a vrut un tehnocrat. E drept, intim legat de regimul carlist, întelegând ca doar cu sprijinul puterii politice îsi va împlini proiectele sociologice. Gusti, recunostea L. Boia, n-a fost un ideolog; iar scoala sa, eterogena, cu miscari „dizidente“ sub cupola tolerantei, cu grupuscule în conflict, cu reorientari si pendulari ale discipolilor etc., facea distinctia dintre optiunile stiintifice si cele politice. Sub pavaza unui „echilibru delicat“ (recunosc tinerii analisti), ea sprijinea vadit, prin directia impusa de maestrul spiritual, monarhia sociala. Nationalismul gustian încerca, deasupra disputelor dintre partide, sa sprijine activismul cultural în numele reformismului. Doar cunoasterea realitatilor sociale facea cu putinta o actiune sociala eficienta. Iar activitatea de cercetare si de interventie sociala, pe fundament sociologic, în conexiune cu Politica si Etica, plus profesionalizarea politicii, ar fi îngaduit o veritabila renastere, pe vectorul „autohtonismului nationalist“ (cf. A. Momoc).

Aristodemocratia: în contra miscarii legionare

Evident, programul gustian, îmbratisând sinteza, se fundamenta pe o viziune voluntarista. Campaniile monografice, conferintele publice la Institutul Social Român (înfiintat în 1921, ca posibil „incubator“, pregatind viitorii experti) vizau modernizarea societatii românesti. Dincolo de metamorfozele scolii, de la voluntariatul initial la interventiile aproape militarizate, sub egida regala, dincolo de militantismul ei, iscând, inevitabil, tensiuni, esentiala ramânea directiva: organizarea competentei, accentul pus pe instructie, ameliorarea situatiei sanitare în rural, încurajarea aristodemocratiei.

O formula personala, asadar, de inconfundabila amprenta gustiana, beneficiind, odata cu revenirea lui Carol al II-lea, de un masiv sprijin politic si financiar (îndeosebi) din partea „regelui taranilor si al satelor românesti“. Nu era vorba doar de înfaptuirea reformelor, de înfiintarea unor institutii, de initierea campaniilor monografice. Fiindca, în acel context, exprimând – dupa spusa lui Liviu Rebreanu – o „democratie zanatica“, între Carol al II-lea si legionari, scria Lucian Boia, „s-a încins o partida sângeroasa“ (v. Capcanele Istoriei, Editura Humanitas, 2011, p. 135). Iar Dimitrie Gusti avea misiunea de a neutraliza influenta miscarii legionare, în plin avânt.

Unii dintre gustisti (Ernest Bernea, Dumitru C. Amzar, Traian Herseni) aderasera. Deveniti actori politici dupa „împartirea“ discipolilor, fostii gustisti îmbratiseaza cu entuziasm cauza; Ernest Bernea, în numele grupului de la Rânduiala, pleda pentru „o noua rânduiala“, visând o revolutie totala. Încât, în ipostaza unui „colaborator ideal“ (cf. L. Boia), D. Gusti va încerca mobilizarea institutionala a tineretului, sprijinind triada Rege-Tineret-tarani, cu scopul – evident – de a tempera alternativa legionara, efervescenta. Director, din 1934, al Fundatiei „Principele Carol“, înrolat în „ostirea culturala a Majestatii Sale“, întemeietorul de scoala purcede la aceasta „opera de educatie“, influientând sufletului satului si sufletul tineretului. Implicit, sprijinind, prin tehnici de PR politic (cum ingenios constata A. Momoc), imaginea de Monarh social, reformator, paternalist, întruchipând mitul Salvatorului, salvgardând cauza Unitatii.

O guvernare autoritara, de fapt, scoala Gusti intrând, observa Z. Rostás, într-o nedeclarata competitie de comunicare cu fluxul legionariod. Relatiile Scolii cu lumea politica interbelica au primit, deja, un raspuns lamuritor, prin investigatiile lui Antonio Momoc (v. Capcanele politice ale Sociologiei interbelice. Scoala gustiana între carlism si legionarism“, Editura Curtea Veche, 2012). Împacând tendinte contradictorii (recunostea H.H. Stahl), având un „format ideologic pluralist“ (cf. Theodora-Eliza Vacarescu), echipa, sub mentorat gustian, s-a pus în serviciul natiunii, întelegând politica, explicit, ca tehnica de actiune sociala. Cum epoca traia convulsiv, la intersectia unor ideologii, Scoala testa o cale de mijloc sau „cel de-al treilea drum“ (cf. H.H. Stahl), politicile de interventie sociala dorind o reconstructie nationala sub flamura mesianismului cultural.

Un compromis între sociologie si politica

Fireasca reevaluare a interbelicului trebuie sa evite idilizarea lui, cum s-a încercat deseori, din pacate. Dar si falsificarea, în sens invers, punând în cârca „autohtonismului nationalist“, a PR-ului politic profesat (în conflictul dintre carlism si legionarism), pacate inventate. Bunaoara, ca sa alegem un proaspat exemplu, prin „contributia“ dnei Rose-Marie Lagrave, prefatând un dosar dedicat Scolii gustiene în prestigioasa „Les Études Sociales“ (no. 153-154), sub coordonarea lui David Mihai Gaita si, inevitabil, Zoltán Rostás.

Autoarea vede în figura lui Gusti un exemplu de compromis între sociologie si politica (constatare valida, pâna la un punct), constatând, însa, ca „matricea“ gustiana ar fi provocat versiunea româneasca a fascismului! Ceea ce este un fals grosolan!
E drept, Gusti tolera diversitatea. Ca dovada, s-a acceptat, cu „bunavointa egala“, marturiseau echipierii, diversitatea în interiorul Scolii, diferentierea fata de modelul „central“. Monografismul banatean, de pilda, prin Institutul Social Banat-Crisana, se adaptase, era centrat pe probleme (regiune de frontiera, soarta minoritatilor), nu pe unitati sociale, reamintea Carmen Albert. „Perspectiva clujeana“, retroactiv explorata de Andrei Negru, „cazul“ Petre Andrei (Dumitru Stan), interesul pentru specificitatea regionala, probata, în 1935, de Traian Herseni, prin încercarea sa de „ontologie regionala“ confirma largirea cadrului referential, prin acceptarea „gândirii regionale“ (Dumitru Sandu).

„Construind“ imaginea publica a Regelui, antrenat, se stie, în felurite derapaje, dar vazut, cu argumente, ca „Regele culturii“ (cf. Felix Aderca, în „Adevarul“, 6 noiembrie 1937), echipele lui Gusti, prin vocea mentorului, au favorizat o perceptie ambivalenta. Nimeni nu poate contesta, însa, precursoriatul gustian. Tânarul Gusti întelegea sociologia natiunii ca „un întreg viu“, o fiinta concreta, în mers, ca destin si misiune. Ideea cercetarii directe, pe teren, mijise înca în 1910 si, peste ani, profesorul Hill (în 1947, în Wisconsin) o considera „o minune“.

Sa nu uitam ca, dupa zece ani „germani“, trecut prin scoli înalte, la Berlin si Leipzig, Herr Doktor primise oferta, din partea lui Gustav von Schmoller, de a ramâne la Universitatea berlineza. Sfatuit de Caragiale („tara, oricât de rea, trebuie ajutata“, zicea dramaturgul autoexilat), Gusti se întoarce si se înhama la acest apostolat, desi, anterior, fusese refuzat de Haret, din pricina tineretii. Nici în 1910, nici în 1947, în conditii dramatice, Dimitrie Gusti n-a dezertat. Oportunist, abil, „un mare naiv“ (cum l-a vazut L. Boia), marele sociolog lansase un luminos proiect, vizând pacea lumii: Institutul Social al Natiunilor, la New York, fiind si cetatean de onoare al metropolei (1939).

H.H. Stahl, în interviurile de istorie orala, „smulse“ de Z. Rostás, îsi marturisea regretul ca Profesorul a revenit în tara (v. Monografia ca utopie). În volumul dedicat lui D. Gusti (1967), Ovidiu Badina si Octavian Neamtu discutau despre „viata si personalitatea“ ilustrului carturar, omitând (întelegem de ce) amanunte umilitoare din anii amurgului. Dupa ce fusese „tinut în rezerva“ de legionari, dupa ce Antonescu îi refuzase plecarea la New York (ales, în 1941, ca profesor la The New School for Social Research), D. Gusti, intelectual „vizibil“ al vechiului regim, ramas fara pensie, va fi dat afara din casa. Abia în 1955, cu ajutorul fostului student Miron Constantinescu, capata o locuinta; ceea ce, desigur, nu putea anula tristetea ultimilor ani (moarte civila), în pofida „robustului optimism“, sesizat si deplorat de Constantin Radulescu-Motru. „Abilitatea de a se descurca“, si ea recunoscuta, nu i-a mai folosit în context comunizant; iar „rasplata“ venea, inevitabil, pentru cel care trudise o viata la înaltarea Patriei.

Cunoasterea natiunii

„Inovator de paradigma“ (cf. Ilie Badescu), profesorul Gusti credea ca „stiinta natiunii“ este cu putinta prin mobilizarea fortelor intelectuale; ca patriotismul national este activ si constructiv, palpând realitatea vie (sociologia monografica) nu ca opera de cabinet, prin contributiile sociologilor „de fotoliu“. Întelesese ca o tara de sate, închisa într-un conservatorism enigmatic, „fara istorie“ (dupa unii), poate fi adusa la lumina vadind vointa de studiu si o înalta responsabilitate civica. Stiinta natiunii, spunea Gusti, nu trebuie lasata pe seama oratorilor si a foiletonistilor. „Taranismul“, fara a cocheta cu solutii de dreapta, era în acei ani – în optica lui Mircea Vulcanescu – calea prin care ne asiguram, prin efort educational, „viitorul ca neam“.

Or, D. Gusti, dusmanit, hartuit, învinuit (pentru gestiunea Expozitiei românesti de la New York, 1939), cu Serviciul Social suspendat (Serviciu pe care Franklin D. Roosevelt nu ezita a-l califica drept „miscarea cea mai înaintata din lume“), stia prea bine ca îndrumarea vietii nationale, saltul civilizator erau conditionate de cunoasterea starilor românesti. De „cunoasterea natiunii“, cum scria, în „Ecoul“ (1944), Octavian Neamtu, boala si saracia fiind „dusmanii dinlantru“ (H.H. Stahl). Prin activitatea metodica de cercetare monografica, prin campaniile de notorietate se puneau temeinice baze documentare, pregatind decizii de anvergura, construind viitorul postbelic. Care, se stie, a venit „altfel“…

Semnalam apoi ca echipierii Scolii, ca grup intelectual, au fost activi publicistic si în vremuri de razboi. Tot Zoltán Rostás a avut inspiratia de a cerceta implicarea monografistilor, adunând într-un volum („Rafuiala cu scopurile noastre“, Paideia, 2013) contributiile lor, suspectate de „minorat“, risipite în cotidianul „Ecoul“ (1943-1944). Despuierea colectiei, pretioasa, negresit, pentru ceea ce neobositul cercetator numeste „Istoria sociala a sociologiei românesti“, evidentiaza prezenta discipolilor gustisti în ziarul fondat de Mircea Grigorescu (decembrie 1943), oferindu-ne „o fotografie la minut“. Altfel spus, aducând în atentie opiniile lor de atunci, întelegând, scrie initiatorul culegerii, comanda si „puterea momentului“. Iar stradania de a face accesibil „corpusul integral al scrierilor membrilor Scolii“ merita o calda pretuire, nu îndeajuns laudata, evidentiind diversitatea, complexitatea si unitatea unei Scoli prestigioase. Si a rolului jucat de un mare sociolog român al veacului trecut.

Este apoi îmbucurator ca un grup de tineri cercetatori redescopera, cu pasiune si probitate, trecutul, lepadându-se de pagubosul maniheism postdecembrist si de rizibilul prezenteism. Cu atât mai mult, când apar denaturari (cazul Lagrave), „gustistii“ au datoria sa intervina. Reactia lui Paul Cernat deschide, speram, frontul polemic.

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa:  Cultura

Prof. Adrian Dinu Rachieru: Eminescu şi Basarabia

,,Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa.”

 Mihai Eminescu

 Deşi Eminescu, ne încredinţa amicul Slavici, „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată”, cu elan vizionar, de copleşitoare vitalitate intelectuală, îmbrăţişând durata lungă, negreşit că poetul-publicist se cheltuia agitatoric şi în imediat, asaltat de problemele prezentului. Or, dincolo de numitorul comun al existenţei romantice (desluşind o biografie-stas), lumea „de acasă” oferea o istorie particulară; ca întruchipare pilduitoare a românismului, cutreierat de un ethos înalt şi conectat frământatului timp românesc şi problemelor obşteşti, Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni” (1, p. 26). Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memorabil ca „o insulă mereu roasă pe margini”.

Pe bună dreptate, într-o carte de referinţă, republicată, propunând un nou punct de vedere şi impunând o tipologie, Ioana Em. Petrescu (2), inventariind modelele cosmologice sferice (pitagoreic, platonician, cu ştiutele rectificări aristotelice), nota că avem de-a face cu „o viziune muzicală-armonică şi inteligibilă a Universului”; dar că, asumându-şi perspectiva kantiană, a naşterii şi ruinării lumilor, a infinităţii şi „repaosului nefiinţei”, Eminescu intră sub regimul istoricităţii. Mai mult, Eminescu nu fuge de Istorie, căzând într-un contemplativism pur, ascetic; el îşi asumă condiţia tragică şi exprimă, deopotrivă, un destin cosmotic şi istoric. Aşa fiind, e limpede că Eminescu-gazetarul a trăit şi a scris sub presiunea problematicii epocii sale, aflată, şi ea, în „tranziţiune”.

Chiar dacă, în timp, proza sa publicistică – cu deosebire – a suportat o ideologizare forţată şi, deseori, o actualizare pervertitoare, filtrată partinic, gazetăria sa, despărţindu-se de tonul emfatic al predecesorilor, se cuvine analizată în întregul operei, evidenţiind şi valoarea ei artistică, cum propunea – în remarcabile analize stilistice – Monica Spiridon (3, 4), nu doar conţinutistică. Cu neostoită „pendulare euristică” între concret şi abstract, scrisul eminescian convoacă şi mijloacele teatralităţii, dar şi „meşteşugul retoric”, desfăşurând o îmbietoare cromatică lexicală. Impunând jurnalismul profesionist, Eminescu se bate pentru „discreditarea sofisticii”, nota tot Monica Spiridon; încât acumularea de probe devine, finalmente, un consistentdosar judiciar. Cu deosebire când era vorba de a demonstra autohtonia, Eminescu afirmând repetat şi întemeiat, deloc străin de violenţele de limbaj, că nu suntem „oamenii nimănui”.

Pornind de la aceste evidenţe, încercând o „scanare” a mentalului românesc la nivelul imaginarului lingvistic violent, Ruxandra Cesereanu afla în Eminescu şi în publicistica sa de la „Timpul” (noiembrie 1877 – iunie 1883) un autor-cheie (5, p. 13-26). Pamfletar pătimaş şi naţionalist furibund, „aproape mistic” (5, p. 14), Eminescu ar fi cultivat o publicistică inflamată, cu accese colerice, scrie autoarea clujeană. Bineînţeles, violenţele de limbaj nu pot fi tăgăduite; ele explodează când în discuţie intervin „atingerile” aduse românismului. Sau când „ziarismul” eminescian (ca să-l cităm pe Perpessicius, cel care atrăgea atenţia asupra valorii literar-complementare a acestui sector al scrisului eminescian) vitupera, cu pana „înmuiată în fiere”, în contra celor ce vampirizau trupul ţării. Asprimea verbală e de înţeles când publicistul condamna „cangrena morală” şi molima demagogiei, când deplângea corupta viaţă politică şi decăderea ţării-„otel”, degenerarea rasei (prin invazia „lepădăturilor” Fanarului, hiene şi lipitori, în limbaj eminescian), a „gheşeftarilor şi patrioţilor de meserie”, când, în fine, îngrijorat de soarta neamului, încerca a curma, fie şi prin scris, „dezagregaţiunea” provocată de veneticii românofagi.

Cine cunoaşte publicistica eminesciană ştie prea bine că, încă în perioada începuturilor (1870-1876; colaborări la „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare”, „Românul”), junele semnatar dovedea, în articolele încredinţate, „agresivitate în ordinea ideilor” (1, p. 95). În paginile „Federaţiunii”, de pildă, probând curaj, vehemenţă, stringenţă logică, sub pseudonimul Varro va publica trei articole (în intervalul 17 aprilie – 11 mai: Să facem un congresÎn unire e tăria şi, în două numere, Ecuilibrul), ceea ce i-a şi atras, precum se ştie, un proces de presă la Pesta. Foarte tânăr, Eminescu blama principiul dualist, cerea – în numele „egalei îndreptăţiri” – solidaritate cu celelalte naţiuni, invocând principiul suveranităţii, şi se dovedea familiarizat, printr-o documentare riguroasă, desigur, cu „încâlcitele probleme politice” (1, p. 95).

Sunt, aşadar, argumente timpurii, solide, în a vesteji imaginea unui Eminescu rupt de realităţi. Ceea ce va confirma travaliul gazetăresc ulterior, mereu exigent; fie risipit într-un „mozaic jurnalistic” (6, p. 176) în etapa ieşeană, fie acreditând maturizarea jurnalismului politic la noi, cu patos participativ, dezvoltând câteva linii tematice în anii petrecuţi în redacţia „Timpului”. Acolo unde poetul, mereu interesat de „viaţa ideilor” (agitând opinia publică), va fi, de fapt, într-o „opoziţie dublă” (6, p. 174), atât faţă de liberali şi partidul lor (radicalii roşii, în special), aruncând în arenă soluţia „scopirii”, cât şi faţă de tabăra conservatoare. Ca „profet mânios”, Eminescu va trece, cu vervă pamfletară, de la „animalizarea” adversarilor (5, p. 21) la „demonizarea” lor (5, p. 25), angajând „Timpul” în dure campanii de presă.

Evident, problematica basarabeană nu îi era străină şi nu putea fi ignorată. Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului”, Eminescu îl va socoti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist. Cum se apropia Congresul de la Berlin, angajatului „Timpul”-ui i s-a oferit, subit, o „vacanţă oltenească”, la moşia lui N. Mandrea de la Floreşti, sub pretextul traducerii unui prim volum din Tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzachi (Fragmente zur Geschichte der Rumänen). Îndepărtat din redacţie (mai-iunie 1878), Eminescu a fost, pe moment, „potolit”. Dar studiul său Basarabia este un veritabil „memoriu politic” (7, p. 159) şi chestiunea a fost, sperăm, definitive lămurită de D. Vatamaniuc, venerabilul editor evidenţiind adevărul politic al întâmplării (7, 8). Conectat momentelor de tensiune diplomatică, Eminescu-gazetarul a ieşit mereu la rampă, nepregetând a sluji şi apăra fiinţa naţională. Fiindcă acest nume (Basarabia) „singur este o istorie întreagă”, scria poetul, retrocedarea provinciei fiind „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. D. Vatamaniuc, oferind în Basarabia, pământ românesc (7, p. 147-159) un avizat comentariu al contextului, indicând acribios bibliografia izvoarelor, observa că studiul eminescian n-a avut, curios, ecou internaţional; nici măcar ziarul „Le Nord” n-a reacţionat. Totuşi acest amplu excurs istoric reprezintă un adevărat „testament” (7, p. 159); iar publicistica eminesciană, uluitoare prin diversitate şi profunditate, confirmă spusele lui Călinescu, „divinul critic” notând că ea este „trainică literar tot atât cât poeziile”.

*

Basarabia, provincie ruptă din pământul românesc, a fost şi a rămas un subiect litigios şi un obiect de transfer în relaţiile cu marea vecină din Răsărit, în pofida unor momente de acalmie politică şi diplomatică. Chestiunea basarabeană devenise o problemă internaţională încă în veacul lui Eminescu şi pana poetului, cerând „mai mult simţ istoric”, n-a ostenit să denunţe raptul. Ea, îngropată sub pecetea unor tratate, mereu încălcate, fără a depăşi valoarea unor „terfeloage de hârtii” (cum scria marele poet), a constituit o preocupare statornică pentru gazetarul de la „Timpul”. Publicistul, angajat cu întreaga-i fiinţă să exprime „durerea românilor din toate ţările româneşti” (S. Mehedinţi), a făcut din editorialele sale o profesiune de credinţă şi a mutat discuţia din cancelariile diplomatice pe terenul realităţilor istorice. Fiindcă Europa de atunci (ca şi cea de azi) era neştiutoare. Or, pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care „ţipă sub condeiele ruseşti” şi protestul său, vehement şi argumentat, culminând în studiul Basarabia, a trezit îngrijorare chiar printre cei care diriguiau ziarul, considerând că inflamatul gazetar transformase „Timpul” într-un „organ personal al antipatiilor sale” (cf. I. A. Cantacuzino). De unde şi „exilul” oltenesc pe moşia lui N. Mandrea şi chiar ipoteza „sacrificării” sale. Dar nu vom stărui aici asupra culiselor, tentante şi tenebroase.

Cum la 1812, prin „actul oficial de cesiune”, provincia a fost dobândită de Rusia de la Poarta otomană (ignorându-se proprietarul legitim, adică Moldova), într-o schiţă a pomenitului studiu, găzduită în „Timpul” (1 martie 1878), cererea Rusiei va fi taxată drept „strigătoare la cer”. Dar marele vecin, aţâţat de pofte anexioniste, îşi pornise opera „emancipatoare”. Încât poetul, ironizând problema onoarei imperiale şi pretextul graniţelor naturale, convocate zgomotos ca argumente forte ale diplomaţiei ţariste, făcea constatarea amară că pentru unii, ignorând cu nonşalanţă Istoria, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812”! Acest „petec de pământ”, avertiza poetul, nu are niciun echivalent; el este tăria noastră şi ni se cuvine! Cu „documentele în mână”, într-o argumentare strânsă şi cu o explicabilă înverşunare polemică, Eminescu invocă inflexibil dreptul nostru istoric. Argumentele morale, constată el, sunt de partea noastră. Basarabia, patria istorică, „e bucată din patria noastră străveche”; acest pământ „cucerit cu plugul” înseamnă chiar „misiunea noastră istorică”.

Dacă aşa stau lucrurile, singurul viitor legitim nu poate fi decât revenirea la patria-mamă. Această veche aspiraţie jugulată e, din păcate, departe de a se împlini. După „fatalul tratat de alianţă” de la Luţk (1711), când „nefericitul” D. Cantemir „nu s-a lăsat de moscali”, Basarabia – spuneam – a devenit obiect de transfer, obligată la o ciudată navetă istorică. Ce folos că un Mihail Bruhis, cel care părăsea în 1974 U.R.S.S.-ul, afirma neted că adevărul istoric este de partea României (vezi: Republica Moldova: Quo vadis?, Editura Papyrus, 1999, Tel Aviv)? Ce folos că suferinţa provinciei înstrăinate, beneficiind acum de o independenţă considerată de unii „năstruşnică”, e însoţită de o politică duplicitară, adâncind conştiinţa schizoidă? Republica Moldova fiinţează între două lumi, nota un analist: pe de o parte, îmbrăţişarea C.S.I.-ului „matern” (zicea Constantin Tănase), pe de altă parte, râvnita integrare europeană, hrănind iluzia că ar fi „luată în calcul”, într-o amânare sine die. Erupţiile moldovenismului au alterat conştiinţa naţională şi ne-au aruncat îndărăt în tunelul istoriei, într-o fază preunionistă, temporizând (nu doar din pricini interne) împlinirea unui ideal după care tânjim.

Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblânzitului gazetar de la „Timpul” cu presa panslavistă, îndeosebi „Le Nord” şi „Viedomosti”, a îngrijorat până şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, „scos din joc”, trimis la Floreşti pentru a traduce din E. de Hurmuzachi, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric, nedreptatea ştirbirii fruntariilor, sperând neostoit că „bucata noastră de Basarabie” va reveni cândva la matcă. Fiindcă „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, scria inclementul polemist. Iar frazele sale, vădind meşteşug retoric şi cheltuind chiar, din belşug, rafale sarcastice, aparţin unui ins avizat, a cărui pledoarie – prin acumulare savantă de probe şi ispita teatralizării demersului – ne permit să vorbim de o „profesionalizare a elocinţei” (Monica Spiridon).

Dar Eminescu deranjează şi azi, poate mai abitir, mai ales prin proza publicistică. Febra revizuirilor care bântuie prin cultura noastră nu-l putea ocoli pe scriitorul paradigmatic (Marin Mincu). Acelaşi critic se pronunţa ferm: rostul adevărat al revizuirilor este cel de a întări valoarea marilor scriitori. Nu e vorba însă de a-i scuti de ghilotina judecăţilor critice. Fanfaronada revizionistă, în aşteptarea „seismului mântuitor” (Gh. Grigurcu), încurajează, adeseori, o furie demolatoare, iscată de îndârjiri viscerale. Probabil că orice act detractor, cum se spune îndeobşte, ascunde o pizmă necenzurată; de unde graba unora de a propune gesturi iconoclaste, mistificări diletantiste, valorizări politice sau chiar tonul golănesc în lupta cu statuile.

Evident că Eminescu, devenit – zic unii – o obsesie maladivă sau un mit obosit, nu putea fi sustras discuţiei. Uzanţele festiviste, şirul de elogii previzibile, „tonele de exegeză” (îndepărtându-ne, practic, de operă) cereau o relansare a interesului fără a suspecta orice aluzie critică drept blasfemie. Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril, insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea, îndreptăţit, caragializarea receptării. Sub tirania clişeelor, provocând saţietate, transportând în contemporaneitate un Eminescu idolatrizat dar necitit, izbucneşte contagios, atras de voluptatea autoflagelării, atât de virilă la noi, mitul demitizării, spulberând legenda. Un aer proaspăt în exegeza eminesciană, revigorând-o, e oricând de dorit. Ea, pe de o parte, nu se împacă – se ştie – cu paralizia spiritului critic; dar, la cealaltă extremă, nici cu ispita zeflemelei. Şi, negreşit, nici cu „intelectualizarea profanării”, tendinţă în ascensiune, cum remarca George Anca, sau, şi mai grav, cu „renunţarea complice la problematica eminesciană”. Nu trebuie uitat că pe şantierul eminescologiei „Eminescu se naşte din Eminescu” (D. Vatamaniuc) şi gazetarul n-a folosit cerneală duplicitară.

Aşa fiind, recuperarea lui Eminescu ca proces neîncheiat (şi, practic, de neistovit) a cunoscut, repetat, fenomenul confiscării, transformând creaţia marelui poet – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Dacă acest corset ideologic sufoca opera, în Basarabia Eminescu a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (Mihai Cimpoi). O cultură nouă, aşezată sub flamura triumfală a moldovenismului sovietic, a găsit, în replică, certitudinea identităţii tocmai în eminescianism. Recuperarea lui Eminescu, începută anevoios în 1954, a suportat numeroase şi inevitabile răstălmăciri (cazul A. Lupan, 1971). Dar pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator. Acolo, traiectoria poetului, asigurând revitalizarea conştiinţei de sine (a unui neam), întemeiată pe credinţă şi limbă, obligă la o cercetare contextuală. Moldovenii din Est, scrie M. Cimpoi, s-au salvat prin Eminescu. Exponenţialitatea eminesciană a animat o cultură luptătoare. Reacţia de mitizare nu e doar explicabilă (chestionând contextul), ci şi justificată. Era nevoie pentru a rezista de un trecut poetizat şi de prezenţa unor figuri emblematice, tutelare: Eminescu şi Ştefan cel Mare. Eminescu a devenit „un hotar al conştiinţei” (Ion Druţă, 1970) şi, acceptându-i-se statutul de poet naţional, a fost garantul renaşterii culturale, zăgăzuită atâta vreme. Rolul lui de „biblie lucrătoare” (cum splendid scria M. Cimpoi) a îngăduit relansarea românismului cultural. Cruciada românismului, în acei ani de un „optimism nebun” (Th. Codreanu), s-a purtat sub flamură eminesciană. Lupta publicistică s-a hrănit din verbul eminescian.

Cu atât mai curios ni se pare sfatul (oferit într-un editorial al „României literare”, de N. Manolescu) de a reţine pentru uzul posterităţii „numai poezia”. Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proza şi, îndeosebi, proza politică (gazetăria). Recomandarea nu e nouă. Să fie vorba de o frigiditate estetică (cum insinuează unii) sau de „rudimente de gândire politică” (Cr. Preda) ale unui romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră? Şi care, iată, legându-şi gloria de un destin vitreg în timpul vieţii şi roditor în posteritate, pendulează între convenţionalitatea elogiilor revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, trecându-i-se sub obroc o publicistică „mediocră”. Adevărul e că Poetul rămâne o prezenţă stânjenitoare şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. Înlăturarea lui prin acea „dublă sacrificare” (v. Theodor Codreanu, în volumul apărut la Braşov, Editura Serafimus, 1991, care produce – zicea D. Vatamaniuc – „argumente plauzibile”) pare, şi din punctul nostru de vedere, credibilă.

Literatura Basarabiei a stat, aşadar, din fericire, chiar în faza latenţelor, sub semnul lui Eminescu. Într-un context doctrinizat, deviind istoria neamului de la cursu-i firesc, ea s-a regăsit spectaculos după ce, ani în şir, şi-a tăinuit vlaga (M. Cimpoi) tocmai prin modelare arhetipală. Baladismul e un dat organic, scria acelaşi critic în Istoria sa („deschisă”). În pofida unor altoiuri, influenţe şi oscilaţii (v. „moşionologia”, cinematografierea epicului ş.a.), tot pasta arhaică şi limba cronicărească, în pofida grimaselor unor esteţi de ultimă oră, au salvat disputa dintre organicism şi eclectism, întreţinând, de fapt, o „confuzie diabolică” (aprecia criticul de la Chişinău). După ce a vehiculat ca simboluri centrale „lampa lui Ilici” sau „plugul”, îngrăşând, apoi, cu maculatura epocii, cimitirele literare, această literatură, sigilată de conformismul etnic (nota, cândva, E. Lovinescu), s-a reîntors, salvator, la naţionalismul istoric frecventând, cu frăgezimi aurorale, misticismul ţărănesc, pe filieră eminesciană. Că nu mai poate întârzia acolo, e altă chestiune. Dar pentru a rezista antiromânismului nu exista – atunci – altă cale.

Vitregia istoriei nu e o vorbă a „ficţionarilor” sau o invenţie a boemei. Să ne amintim şi de cuvintele lui Eliade care invoca aceeaşi vitregie pentru a înţelege destinul culturii româneşti. Replierea în mioritism şi defensivitate, chiar blamabilă, a îngăduit o înmugurire tainică. Reacţia stăpânilor, în acei ani duri, nu era doar anticulturală, ci violent antiromânească. Efectele propagandei, duse cu perfidie şi tenacitate, invocând bariera „moldovenismului”, se simt încă. Iată de ce, privind retrospectiv, M. Cimpoi vorbeşte despre o literatură a exilului; e drept, un exil interior. Basarabia a conservat, incredibil, un „românism în stare pură” (V. Horia), lăsând să circule subteran sevele autohtonismului. Povara destinului, „teroarea istoriei” au marcat, indiscutabil, imaginarul colectiv, dar au şi estompat, prin sovietizare totală şi control ideologic sever, conştiinţa înstrăinării, condiţia desţărării. Deşi par incompatibile, sentimentalismul de fond, secretând un iz romanţios-dulceag, şi eroismul rezistenţei au conlucrat în vederea integrării, redescoperind placenta: „mediul geopsihic matern”.

O problemă deschisă rămâne însă cea a valorizării. După ce a traversat infernul proletcultist şi a plătit tribut maniheismului de clasă, după ce a răspuns directivelor unionale şi republicane, trâmbiţând un optimism de comandă, renaşterea literară a Basarabiei va suporta tratamentul dur al selecţiei. Filtrul critic e nemilos. Dar el nu poate uita de grija contextualizării. Răspunzând – pe de o parte – imperativelor oficiale, literatura „moldovenească” s-a refugiat în tradiţionalismul programatic (ruralism, regionalism, conservatorism, polemism esopic) dovedindu-se – constată M. Cimpoi – o literatură „rizomică”, închisă în sine şi asigurând, printr-o serie fatală de compromisuri, supravieţuirea esteticului prin etnic şi cultural.

Mişcarea poeziei a urmat acelaşi grafic. Odată cu redeşteptarea naţională, politizarea liricii s-a înscris vectorului românismului. Era entuziasmului, împingând, sub presiunea istoriei, lirismul din zona intimismului înspre poezia agitatorică, s-a contaminat de neopaşoptism. Deşi eticheta e folosită azi depreciativ, se cuvine să reamintim că un poet în Basarabia era obligat „să fie un poet el cetăţii”. Iar ataşamentul faţă de tradiţie, alimentat de un conservatorism funciar, răspundea unui instinct de conservare. „Omul hotarelor” (S. Comoroşan), trăitor „la margini”, ne descoperă o altă lume. Şi homo cristianus (A. Mateevici), cu pusee de misticism, şi sufletul preontologic (M. Cimpoi) acuză senzaţia de neîmplinire. Aflaţi la margine, între două lumi, oamenii locului visează Centrul. El putea fi ispita slavă, observa M. Vulcănescu, atent la nota mistică, dar, mai degrabă, tropismul românesc, provincia oferind – după spusele lui G. Ibrăileanu – un „maximum de românism”. Disputa continuă. Departe de a fi un spaţiu mioritic, Basarabia ca lume deschisă, topind atâtea influenţe, a fost condamnată – din punctul de vedere al românităţii – la un prelungit exil interior.

Este de înţeles de ce, îndeptăţit, vorbim de o cultură „de rezistenţă” şi de miracolul basarabean. Deşi marcată de conştiinţa periferiei, spiritualitatea românească de aici s-a salvat princentralitatea lui Eminescu. Sunt voci care deplâng acest establishment eminescian, considerând chiar – printr-o paralelă hilară – că mitul poetului a atins dimensiunile groteşti ale cultului ceauşist. Sau, dimpotrivă, acceptând că acest caz este o iscodire a politicului (cum pare a crede E. Lungu); n-am avea de cine-l apăra pe Eminescu, fiindcă „nu există demolatori”. Retrăgându-i competenţa universală şi infaibilitatea, el ar trebui repus în rândurile scriitorilor.

Evident. Doar că pentru o literatură subterană, poetocentrică, acuzând îndepărtarea de ţară sub bruiajul ideologic şi căutând vocaţia eticului sub pecetea înstrăinării, a infuziei elementului slav, Eminescu a fost chiar simbolul rezistenţei. Cu mult mai mult, aşadar, decât un nume de scriitor. Sub tăvălugul ideologic al moldovenismului sovietizant, mitizarea a fost reţeta salvatoare. Prin tradiţia fertilizantă pe care a vegheat-o, Poetul a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (M. Cimpoi). Tradiţia, în acest caz, departe de a exercita o tutelă castratoare sau o „fraudare a percepţiei” (cum se rostesc voci alarmate), a îngăduit cruciada românismului. Am putea descoperi, din unghiul esteticii generaţioniste, o ciudată fluctuaţie a recepţiei, dincolo de avalanşa clişeelor didactice sau a jeturilor festiviste, paralizând spiritul critic. Observând că specificul naţional nu este „încremenit”, Em. Bucov descoperea „unele greşeli” şi pomenea de „hărdăul eminescian”.

În câteva „notiţe” despre specificul naţional, V. Coroban (v. „Nistrul”, nr. 2/1959, p. 117-126), după ce glorifica „înflorirea de azi” a literaturii sovietice moldoveneşti sub influenţa literaturii popoarelor sovietice şi nota că izolaţionismul ar fi moartea culturii, preciza sec că literatura moldovenească s-a dezvoltat „în legătură nemijlocită” cu cea română. A urmat o dură campanie de presă, inclusiv critici aspre pe linie de partid, V. Coroban fiind nevoit să extragă de aici „învăţăminte adânci” (v. „Cultura Moldovei”, 3 martie 1960, p. 2) şi să-şi toarne cenuşă în cap. Să reamintim însă că „recidivistul” (cum îl taxa într-un editorial „Moldova socialistă” din 13 martie 1960), bucurându-se de tristul renume de „oracol fals” şi acuzat de revizionism, pus la zid pentru „tratările greşite”, atingea „culmea profanaţiei”, ponegrindu-l pe Gorki ori negând influenţa unor scriitori ruşi asupra lui Eminescu. Ca să nu mai pomenim de articolul O prefaţă agramată (v. „Nistrul”, nr. 8/1959, p. 137-139) în care, comentând textul lui A.T. Borşci, V. Coroban denunţa erorile acestuia când vorbea de „nefasta influenţă apuseană” ori „dezmăţul antirus”. Interesantă ar fi şi incursiunea în spaţiul interbelic, veritabil „continent necunoscut” (Alex. Burlacu). Una peste alta, o polarizare a reacţiilor, chiar dacă disproporţionată, e deîndată izbitoare. Tras în formulele desuete ale patriotismului melodramatic, cultul pentru Eminescu a stârnit mânia contestatarilor. Frenezia demolatoare a mers până într-acolo încât ziarul cernăuţean „Ceas” îl numea un „geniu rău”. Să adăugăm că lui Eminescu i se refuză un monument la Cernăuţi, pentru că poetul „ar fi ucrainean şi nu merită”, opera sa fiind o „mediocră probă şcolărească” (cf. „Ceas”, nr. 39/17 septembrie 1999). În plus, prin tot ce a scris s-a străduit „să repună jugul românesc pe grumazul ţinutului”. Hulit de vecini, poetul e atacat şi acasă, începând cu acel faimos canonic Grama care, la 1891, credea că Eminescu n-a fost „nice barem poet”. Detractorii se iţesc în momentele tulburi şi fără să credem că antieminescianismul ar fi o linie exegetică în cultura noastră, beneficiind de continuitate, trebuie să observăm – sub presiunea faptelor – o îndesire a atacurilor în vremea din urmă. Om al altui veac, poetul ne-ar împiedica – cred unii – în cursa pentru integrare, lăsându-ne la porţile Europei.

Evident că exegeza trebuie să renunţe la tiparele obosite, primenindu-se. După cum nu poate agrea nici demagogia patriotardă, sub poleială encomiastică, risipită de aşa-zişii „apărători”. Sărbătorit „în exces” (Vitalie Ciobanu, vezi „Flux”, 21 ianuarie 2000: Ce facem din Eminescu?), el devine un poet festiv şi, vai, necunoscut! Elanul idolatru nu face casă bună cu spiritul critic, vital pentru metabolismul unei culturi. „Lustruindu-se” (cum zicea chiar poetul), panglicarii şi mititeii, fie ei adulatori sau denigratori, se îndepărtează tocmai de exigenţele eminesciene. Or, posteritatea lui Eminescu este o continuă provocare. Poetul trebuie să ni se dezvăluie de sub crusta encomioanelor; el trebuie, aşadar, citit şi nu fosilizat sau deformat.

Cu Eminescu, Basarabia s-a întors acasă. Mircea Eliade, într-un Cuvânt înainte (Paris, septembrie 1949), scria: „El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”. Din „copacul Eminescu” (cum a zis Blaga) apar mlădiţele altor generaţii. Nu e vorba aici de „prizonieratul mental” deplâns de unii analişti. Bineînţeles, un citat din Eminescu nu rezolvă problemele noastre. Dar măcar să luăm aminte la acuitatea şi actualitatea unor observaţii, recunoscând – alături de Noica – eminescianismul ca măsură a fiinţei româneşti. Ca idealitate, mai exact, sperând că nu ne vom mai adăposti sub zisa costiniană a omului „subt vremi”. Chiar dacă luptele politice nu se vor domoli, chiar dacă – întreţinut şi aţâţat de carenţele informaţionale – curentul moldovenesc încă va dăinui, opunându-se zgomotos românismului, revigorarea culturii naţionale este un proces în marş. Dar triumfalismul nu e sănătos şi, în această interminabilă „tranziţie fără Moise”, (D. Sandu), Eminescu va fi chemat, într-adevăr, „să ne judece…”. El, în întregia sa, rămâne, singur, un prilej de înmândrire (P. Creaţia), legitimându-ne şi răscumpărându-ne. În rest, vorba poetului: „Istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just”.

Nădăjduim că istoria ne va da dreptate. Dar ea trebuie ajutată. Bine ar fi ca, urmându-l, să ne recunoaştem în modelul eminescian. Din păcate, România ca ţară dilematică, fără aderenţă la tendinţa eminesciană, întârzie să facă din Eminescu un „mit lucrător”. Ar fi păcat să ne trecem vremea visând să fim, dovedind o „idolatrie machiavelică” (C. Tănase), cu izbucniri ciclice de „nevroză patriotardă”, fără a ne activa. Prezenţa lui Eminescu în cultura română obligă. El ne invită, ca o somaţie istorică, să uităm umilinţa şi ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate fiinţa naţională. Iar Basarabia, scria – parcă testamentar – netranzacţionarul gazetar, ni se cuvine fiind chiar „misia noastră istorică”. Ea ar trebui pregătită. Şi veritabilul liant rămâne cultura. Altminteri, avertiza tot Eminescu, „unirea politică e o nebunie”. Or, Eminescu reprezintă avangarda românismului cultural. Cu el alături, suntem îndreptăţiţi să credem că Unirea e pe aproape. Mai ales că genialul poet avea oroare de civilizaţia vorbelor.

Eminescu, concretizând conceptul globalizant al fiinţei naţionale, se exprimă ca românitate fundamentală, lucrând în specific (v. Aureliu Goci, În Europa fără Eminescu?Postfaţă la vol. M. Eminescu, Poezii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996. Antologie, prefaţă, postfaţă şi tabel cronologic de A.G.). Şi, pe bună dreptate, criticul se întreabă frisonat: putem intra în Europa fără Eminescu? Cel care a fost o summa a structurilor de rezistenţă a devenit acum un obstacol, un nume repudiabil? Prea obişnuiţi cu ratarea marilor ocazii ale istoriei, s-ar putea să-l acuzăm pentru neputinţele noastre tot pe marele poet. Şi dacă, obsesiv-deziderativ, invocăm integrarea europeană (făcând mai degrabă o risipă de vorbe), nu înţelegem pudoarea în a „ataca” chestiunea reintegrării. Cele două tendinţe nu se exclud, nu sunt şi nu pot fi în conflict. Şi doar aşa vom împlini porunca peste veacuri a spiritului nostru tutelar. Regăsirea naţională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu.

Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu, spuneam, o „Biblie lucrătoare”, cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcăit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabilePentru Ea (adică „limba mamei”).

Evident, bătălia pentru limbă continuă chiar dacă noua conjunctură geopolitică nu e favorabilă. Frontiera euro-atlantică s-a mutat pe Prut, dar discursul moldovenist proclamă triumfător ruperea de românitate prin voinţa de autoidentificare (alegerea etnonimului într-un stat „polietnic şi multicultural”). Un remarcabil exeget precum Dan Dungaciu (vezi, printre altele, Moldova ante portas, 2005; Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, 2009) spunea cu temei că şi soarta limbii române trebuie citită prin grila geopolitică (inducând un şir de motivaţii, consecinţe, evoluţii). Lirismul unionist, spectaculos şi contagios-emoţional, trebuie fortificat prin pragmatism politic şi diplomaţie inteligentă.

*

Apărând, la temperatura fanatismului, interesele neamului, acel „băiet cu talent” (cf. Iacob Negruzzi) şi-a dorit să spună adevărul întreg. Sub pana lui s-a coagulat doctrina politică naţională, făcând o „cestiune de căpetenie” din norma de dezvoltare a ţării. Firesc, mare cititor al presei, Eminescu a intrat în vâltoarea polemicilor, atras – nota un vechi editor – de „mirajul luptei în câmpul ziaristicei” (9, p. 9). Cu simţ istoric treaz, elogiind vechimea dar şi putinţa unei dezvoltări normale, blamând – cu virulenţă pamfletară – influenţele bolnăvicioase, cu speranţă de îndreptare totuşi, pregătind marele viitor, gazetarul Eminescu a fost un „pesimist activ” (7, p. 6). Speranţa nu trebuie nici azi îngropată. Bătălia pentru Basarabia (10) continuă…

Adrian Dinu Rachieru,

August, 2009

Bibliografie

1. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa (vol. 1), ediţie îngrijită de Dumitru Irimia; Cuvânt înainte de Dan Hăulică, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009.

2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994.

3. Monica Spiridon, Mihai Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

4. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.

5. Ruxandra Cesereanu, Ultraconservatorul agresiv şi profetul mânios. Eminescu la Timpul, în Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

6. Vasile Ilinca, Stilul publicistic eminescian, Editura Universităţii Suceava, 2004; cu o prefaţă de Al. Andriescu.

7. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883, 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

8. Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

9. M. Eminescu, Opera politică, vol. I (1870-1879), ediţie îngrijită de prof. I. Creţu, Cugetarea – Georgescu Delafras, f.a.

10. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Augusta, Timişoara, 2002.

Sursa material: Limba Română

Sursa foto: TIMPUL

http://flacaratv.md/universitatea-timisoara-prof-adrian-dinu-rachieru-eminescu-despre-basarabia.html