Alexandra Mihalache: Traian Vasilcău, călătorul nemărginirii

Rugăciunea este cea mai pură formă de recunoştinţă către divinitate, iar Traian Vasilcău îşi îndeplineşte  misiunea revărsând în sufletele noastre lumina templului ceresc prin versuri care freamătă în eternitate. Singura ştiinţă al cărei Adevăr e desăvârşit este credinţa. Aceasta este ştiinţa lui Dumnezeu în al cărei studiu profund poetul se dăruieşte cu ardoare, lăsându-şi emoţiile să capete strălucire celestă prin rugăciune.

Nu e râu mai senin decât acela care izvorăşte dintr-un suflet ce-i cântă divinităţii. Nu e lacrimă mai curată decât cea care pleacă spre absolut, doinind iubire pentru Creator. Şi nu e un suflet mai înălţător decât acela care trăieşte pentru şi din mângâierea divină.

Traian Vasilcău îşi şlefuieşte versul cu profunzime şi forţă interioară nebănuită, sculptând nemurirea în imagini care glăsuiesc cu sensibilitate. În versul său cerne pulbere de dor şi gratitudine, ridicând  iubirea pe cele mai nobile culmi. Binecuvântat cu har şi fineţe lăuntrică, poetul este conştient că divinitatea l-a înzestrat pentru a fi mesagerul nostru prin tăria cuvântului. Iar  cuvântul pentru poet este expresia supremă a credinţei, căci prin el sădeşte speranţa nesfârşită şi scapără scântei ale veşniciei. Tot prin cuvânt poetul îşi croieşte un destin aparte care îi conferă unicitate. Căci mai presus de toate, îl defineşte  puterea cuvântului.

Îmbrăcat în straiele smereniei şi devotamentului, poetul cutreieră potecile luminate de Cuvântul Domnului, relevând frumuseţile care-i cuceresc privirea şi inima. În calea sa licăreşte iubirea şi nădejdea, din care se hrăneşte însetat de absolut. Se înalţă spre bolta iubirii , iar acolo se cufundă în limpezimea celui mai distins sentiment. Adăpost îi sunt stelele pe genele cărora îşi aşterne visele şi dorintele şi prin care sclipeşte în acorduri tremurătoare, cununat cu eternul.

În poemele sale răsăritul se îngemănează cu asfinţitul, fiindcă soarele sub ale cărui raze îşi odihneşte sensurile este chiar lumina sfântă, ţesută şi brodată  din firul credinţei. Doar iubirea îi este focul ce mocneşte între cursurile existenţei, foc ce îi întreţine simţurile şi puterea de a plăsmui. Plutind fără temeri înspre desăvârşit, creează viziuni de o frumuseţe răvăşitoare. Se oglindesc  tărâmuri dumnezeieşti în cântecele sale şi se dezlănţuie cerul într-un spectacol de culori fără asemănare. Frământările poetului îşi găsesc tihna în razele de credinţă care-i scaldă sufletul şi care-l înconjoară în mister.

Străbătând  drumeagul către fericire, ochii săi sorb minunile care i se înfăţişează şi lasă lacrimi de rouă să picure pe mătasea timpului. Dar timpul său capătă alte valori. Nu cunoaşte decât sferele înalte, căci reuşeşte să-l învingă şi să evadeze . Suntem liberi să credem sau nu. Însă, dacă nu credem, nu mai suntem liberi. Iar poetul crede cu tărie şi de aceea nu este prizonier al timpului, ci un călător al nemărginirii. Călătoria sa începe în plan teluric, dar adevărata călătorie o manifestă în plan celest printr-un zbor tivit în veşnicii.

Frântură din perfecţiunea divină, poetul îşi caută  şi îşi cântă  neîncetat împlinirea şi tinde a se contopi cu Dumnezeu spre a-şi desăvârşi forma. Cuvântul său de recunoştinţă vine ca răspuns la Cuvântul de dăruinţă al divinităţii şi îl îndreaptă pe căi unde înfloreşte iubirea într-un pocal de lumini mirifice. Biruinţa îi aduce purificare doar prin sudarea cuvântului cu sfinţenie.

Între  om şi Dumnezeu e doar o palmă: palma iubirii. Aceasta se deschide spre iubire şi speranţă. Dar nu toţi ştiu să deschidă  palma iubirii. Traian Vasilcău însă se dăruieşte total spre a-şi împlini  menirea. Se dedică cu înflăcărare acestei nobile misiuni şi respectă cel mai frumos legământ al iubirii.

Lecţia pe care ne-o împărtăşeşte poetul este aceea că tot omul are acces la mântuire. Niciun savant nu se poate mântui prin descoperirile sale, fiindcă cea mai importantă descoperire e cea a divinităţii. Poetul măsoară timpul prin iubire şi cunoaştere, şi anume, cunoaşterea lui Dumnezeu. Cea mai relevantă credinţă a sa . Se depărtează de realitatea lumească şi se apropie de divin cu fiecare cuvânt, fiecare vers, fiecare poem. Trece de barierele lumeşti, dincolo de frumuseţea lumească şi evadează în frumuseţea celestă, pe care divinitatea i-o revarsă în suflet şi simţuri astfel ca el să simtă adevărata viaţă.

Atingerea impalpabilului: aşa defineşte poetul credinţa. Pentru că Îl poate simţi pe Domnul, deşi nu-L vede; pentru că Îl poate asculta, deşi nu-L aude.  Profesorul care îi deschide cartea timpului şi spatiului este Dumnezeu şi de la El vin lecţiile veşniciei. Prin El descoperă Adevărul, singura valoare de necontestat. Devotament solemn, înger care îşi răsfrânge aripile prin iubire, tratament care vindecă şi aduce nemurirea, toate se îmbină armonios în cuvântul lui Traian Vasilcău, zidind privelişti de un lirism fără margini.

„Sfeşnic în rugăciune” este măiestria prin care se relevă piatra de temelie a edificiului spiritual- credinţa. Este înlănţuirea de imagini care curg în valea eternităţii, dar şi expresia iubirii supreme. Prin Cuvânt, poetul clădeşte o cetate a veşniciei, lăsând să plouă cu raze de credinţă care să ne  dezmierde  trupurile şi sufletele. Ne conduce către Adevăr şi ne lasă să descoperim cea mai frumoasă cale de a ne mântui: cunoaşterea Domnului.

Îngenuncheat la tâmpla nopţii, Traian Vasilcău alungă întunericul de orişiunde şi face să răsară Soarele pe pământul existenţei noastre. La picioarele sale cade  lumina sacră lăsând pentru totdeauna  să  învăluie sfeşnicul în rugăciune.

 

Alexandra MIHALACHE

28 aprilie 2015

Slobozia

Anunțuri