Alexandru Nemoianu: Câteva gânduri despre ,,pensiile speciale”

Cu neplacută surpriză am văzut că există discuții numeroase despre « armata română » ; unele despre pensiile caraghioase pe care le primesc ofițeri de mucava , altele privind oportunitatea reintroduceri serviciului militar obligatoriu; pentru bărbați și femei. Inițial sub forma subersivă a unei pregătiri « voluntare ».
O discuție mai fără rost greu ar putea fi aflată. În acest context mărturisesc că nu cred un singur moment în vreo virtute « educativă » a serviciului militar și cred că servitutea sclaviei sub arme este o formă de impilare la limita sadismului. Cu această mărturisire ar trebui să ne amintim ce a însemnat « armata » în anii comunismului și de fapt nu numai.

Una dintre cele mai dezgustatoare structuri ale României bolsevice a fost armata. Scârba față de aceasta entitate era produsă de împrejurarea că noțiuni și concepte cu valoare supremă, legate de ceea ce ar fi trebuit să fie o armată a țării, așa cum erau, jertfă, dăruire, dragoste de neam, erau batjocorite, pervertite, caricaturizate. Conținutul conceptelor amintite era întors pe dos și siluit în a sluji o realitate ce statea împotriva înțelesului și rostului lor de a fi.
Rostul armatei României bolșevice nu a fost acela de a apăra pământul românesc, era de a ține în existență un regim bestial care stătea împotriva a tot ce era românesc. Ca și cum asta nu ar fi fost deajuns, armata romana era încadrată cu un corp ofițeresc penibil, recrutat dupa criterii anapoda în care lipsa credențialelor morale și profesionale era motiv de promovare la fel ca și lașitatea și starea de nevertebrat. “Ofițerii” armatei bolșevice erau urâți, proști, rău mirositori și nu știau decât să se îndoape în popote și să  se amețească sorbind gamele de rom “Spiriduș”.
Armata României comuniste a participat activ și direct la acte bestiale și antinaționale, a hăituit pe luptătorii pentru libertate, a participat la exterminari și represiuni. În plus corpul ofițeresc a fost direct implicat în chinuirea, umilirea și schilodirea, morală și fizică, a generații de recruți, sclavi fără vină ai regimului morții. “Instrucția” în armata bolșevică era tortura, o crimă imprescriptibilă.
În același timp supraviețuirea acestei structuri monstruoase după Decembrie 1989, în formă și spirit, este cea mai clară dovadă a supraviețuirii blestematului duh bolșevic, dovada “comunismului după comunism” în România.
Desfințarea “serviciului militar obligatoriu” de la sfârșitul anului 2006 reprezintă cea mai importantă acțiune împotriva “comunismului după comunism”.
Armata voluntară, în chip necesar,va trebui să promoveze calitate și merit. În acest chip Armata Română ar putea să devină, ceea ce în chip ideal ar fi trebuit sa fie mereu, trupul chemat să țină în existență Neamul în clipele sale de supremă încercare.
Faptul că “ofițerii” monstruasei structuri represive numită impropriu “armata română” au fost și sunt compensați cu pensii obscene este un adevarat scandal. Un scandal ale cărui dimensiuni sunt amplificate de împrejurarea că TOȚI cei care au aparținut structurilor represive, criminale, comuniste sunt asemenea compensați cu pensii scandaloase: securițtii, “magistrații” și “personalul de deservire al închisorilor”. Acest spectacol grețos trebuie încetat. De fapt acești rau făcători și criminali inveterați ar trebui să stea dupa gratii. Reducerea drastică a acestor pensii, mergând până la eliminarea lor, ar fi un minimal și salutar pas de asanare și reparație morală.
Eliminarea  « fostilor ofițeri »  din viața publică este o necesitate vitală !

Cu aceste câteva gânduri repet credința că pensiile « speciale » pentru ofițeri de nimica sau reintroducerea serviciului militar obligatoriu ar fi acte de obscenitate socială.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 august 2017

Alexandru Nemoianu: Despre adevăr

Lumea prezentă continuă să fie victima uneia dintre cele mai mari înșelări cu putință: “binele universal”.
Ideea “binelui universal”, religia avantajului reciproc, este cea mai prozaică, cea mai incredibilă și cea mai nefondată dintre religiile care au existat sau există.
În toate religiile există ceva concret, “Hristos este Mântuitorul”, “Legea s-a dat pe Muntele Sinai”, “Mohamed este profetul lui Allah”, însă  “binele universal”  nu se întemeiază pe nimic concret, este plăsmuirea imaginației, este ireal și irealizabil, este deci, demonic.
“Binele universal” , nefiind real, concret, este doar  ”în principiu”  și orice principiu împins cu consecvență unilaterală până la consecințele extreme este nu numai dăunător dar va deveni tiranic și finalmente sinucigaș. Iar cu acest lucru în minte trebuie să știm bine că  ”ideea”  de libertate și egalitate duce inevitabil la mediocritate sordidă și monstruozitate stalinistă. Ideea de “individualism” duce la preschimbarea “persoanei”  în număr socio-biologic și la sclavie salarială. Singura cale omenească este comuniunea în dragoste creștina și, mai exact, pravoslavnica, ortodoxă. Să nu uităm că răul se manifestă întotdeauna sub trei forme: parazitismul, impostura și parodia.Toate aceste trei forme sunt condiții, înfățișări, ale minciunii. Ele neaga existența, “fiat”-ul, pozitiv. Mai mult, răul sparge ființa nevinovată și unitară în particele izolate și contradictorii. Și să fim bine înțeleși, “unitatea” de care vorbeam nu are nimic de a face cu “egalitarismul” demonic. Unitatea de care vorbeam întotdeauna este și rămâne unitate în diversitate. Fiecare componentă este unică și absolut nerepetabilă, “excepțională”, dar unitatea înseamnă stare pozitivă, stare organică, creștere în gând bun și în plan bun. Doar după spargerea acestei unități de care pomeneam, părțile au devenit haotice, la întâmplare, supuse ispitelor și patimilor, singure și mediocre, permanent înșelate, mințite. Iar în aceste condiții esențial este, sau ar trebui să fie, să ne amintim ce este “adevărul”. Căci tot ce pomeneam despre lucrarea răului mai înainte are un singur scop, ascunderea “adevărului”
În primul rând ar trebui să înțelegem că nimic ce stă în existență nu se întâmplă  “în principiu”, în abstract. Tot și toate sunt  ”personale” căci  ”persoana” (și de fapt unitate în Treime de “Persoane”)  este Creatorul și “persoana” este cununa creției, “omul”.
În această înțelegere  ”adevărul”  nu mai este un principiu abstract și îndepărtat el este un mod de viețuire în și întru o “persoană”.
Neputința acestei lumi a fost poate cel mai tragic recunoscută în întrebarea lui Pontiu Pilat, “ce este adevarul? ” (Ioan,18,38). Această întrebare, recunoaștere a neputinței omului singur, venea din partea unui sistem care avea ca temei o legislație fără egal. Iar răspunsul care ni se dă este fără echvoc, “Eu sunt calea, adevarul și viața” (Ioan 14,6).
Aici nu este vorba de nimic complicat. De fapt totul este de o simplitate cutremurătoare.
Nu suntem singuri, avem o “cale” de străbătut și întru -o  ”persoană” de trăit și, la capătul ei, în aceiași persoană, avem făgăduința vieții fără apus. Este vorba de o alegere și o alegere este, întotdeauna, “personală”. Iar cu aceste lucruri în gând ar trebui să mai știm sau, mai exact, să ne aducem aminte de ceva.
Că lumea se ține prin Har și prin lucrarea Duhului Sfânt și acest Duh, “suflă unde voiește”. În acest chip a fost și este păstrată  ”o rămășiță” din ce este bun și frumos  și, personal nu am nici o îndoială că în această “rămășiță” se cuprinde și Valea Almăjului.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

22 iulie 2017

Alexandru Nemoianu: O claie de fân

Acuma câteva veri, l-am vazut pe prietenul pe Ioan Bănuș adunând fânul cosit câteva zile mai devreme și felul în care a clădit o claie de fân într-o poiană din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiană mică, așa cum sunt multe în părțile acelea, frumoasă, curată, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreția ei de la începutul vremurilor. O poiană care mărturisea despre prezența omului și semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduiala temeinică și care ascundea o învățătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu fața spre răsărit și închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieții și a morții a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniștea dupa-amiezii de vară, iar în poiană, era fânul, aflat în neorânduială și care, așa cum se găsea nu folosea la nimica și părea doar să sporească și să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă, prietenul meu a tăiat un par înalt și drept de gorun, l-a curățat de crengi și de noduri, l-a înfipt drept ca o făclie în mijlocul poienii și apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare și îndemânare, fânul a început să se adune în jurul parului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos și neorânduială devenea formă și mărturie că lucrarea omului în lume are și trebuie să aibă și rost, și țintă, și frumusețe. Căci puține lucruri au emoționanta și nobila frumusețe a clăilor de fân din ținuturile de munte românești. Lucrarea se făcea cu temei și drămuită într-o mireasmă care nu poate fi descrisă, dar care știu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiană strălucea de curățenie, iarba era egală peste tot și hotarele staăvileau și țineau în locul lor pădurea și agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul își afirmase prezența din nou și făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puținele unelte, s-a întors spre răsărit și din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci. Cele pe care le-am văzut atunci au un înțeles adânc și cuprind o povață statornică.

Asemenea fânului din poiana Borloveniului, și noi ne aflăm răspândiți, izolați și în voia vântului și la cheremul tentațiilor de tot felul arătate de de haosul negativității pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare și laolaltă putem face o zidire tare și cu sorți de viață îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unica sau, încă mai puțin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut sa stea în turmă și să își îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin și o chemare care rămân unice și nerepetabile. Lumea, în toată mareția ei, a fost facută pentru toți, dar și pentru fiecare în parte. Aceasta este o taină peste masură de adâncă și care ne obligă pe toți și pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al fiecăruia și nici rostul care este al tuturor. Este atâta de ușor de înțeles ca pentru a ne păstra ființa noastră și pentru a păstra dreptul la ființa al celor din jurul nostru trebuie sa recunoastem pe fața fiecăruia dintre semenii noștri, ca și pe fața noastră, chipul Celui care ne-a zidit pe toți. Pentru a ne aduna din nou și pentru a fi generație cu rost în trecerea vremii, trebuie să ne strângem în jurul unei axe care nu poate fi alta decât cea a credinței Ortodoxe și a dragostei de Neam. Să căutăm în jurul nostru și să ne întoarcem în dragoste spre cei dinainte ai noștri și să pricepem că lucrurile nu sunt de tot la întâmplare și că ele nu au fost aduse în ființă ca să steie în paragina lipsei de grijă. Rostul de oameni și Români ni-l împlinim înfrumusetând lumea care, pentru o scurtă clipă ne-a fost dată și pentru felul în care ne împlinim acest rost vom fi cântăriți și în neamul nostru și în fața Dreptului Judecător. Așa cum fânul se adună și capătă formă în jurul lemnului din mijlocul clăii, la fel Neamul nostru trebuie să se adune în jurul “axei” care îl definește. Mai sunt încă așa de multe lucruri pe care avem a le învăța de la tăranii noștri, față de care aproape nimeni nu a avut milă, dar pe ale căror palme tari și aspre se sprijină nădejdea noastră de azi și de mâine, așa cum s-a sprijinit și nădejdea de ieri.

Tăranii noștri nu vor și nici nu au lipsă să înșire vorbe multe dar ei pot să ne învețe mai mult decât cuprinde fala deșartă a lumii, radicând o simplă claie de fân în hotarul Borloveniului.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

Alexandru Nemoianu: Vitalitatea tradițiilor

Tradițiile și obiceiurile sunt modalități de comportament spiritual și social moștenite din generație în generație, în cursul scurgerii vremii istorice. De fapt cea ce este relativ ușor de surprins este vitalitatea tradițiilor și obiceiurilor greu de stabilit (dacă nu cu neputință) este de a așeza începutul lor.

Cel mai probabil obiceiurile ca și felul de a vorbi reprezintă procese vii, în permanentă desfășurare. Ele nu au un “început” sigur dar au o impresionantă capacitate de a sta înlăuntrul unui model cu neputință de înlăturat. Aceste obiceiuri mai sunt și acumularea experienței fiecărei generații,  rezultatul experiențelor felurite în timp istoric. Exemplele ce pot fi oferite sunt multiple,  de la cele mai banale la cele mai complexe.

Într-o clădire (ori chiar într-o locuință veche) fiecare lucru este așezat într-un anume loc și cu un rost limpede căci rutina fără greș a vremii a arătat că astfel și nu altcum se cuvine să procedăm. (Cuviosul Paisie Aghioritul arată că atunci când s-a așezat într-o anume “colibă” la Sfântul Munte nu a priceput de ce ciomege erau așezate din loc în loc și a căutat să le schimbe așezarea. Apoi a aflat că locul era bântuit de șerpi și așezarea ciomegelor era optimă pentru a îi izgoni.) Încă mai impede este dezvăluit rostul tradiției în cazul icoanelor.

Icoane noi pot apărea (cum pot apărea și noi modalități de exprimare) dar fiecare dintre ele, pentru a fi izbutită, trebuie să fie legată de “original”,  să cunoască, deci, tradiția. Prin extensie același este cazul și în artă. Deformarea cu premeditare, “inovația”,  trebuie să presupună  o deplină cunoștință a formei normale și la nici un caz nu se poate întemeia pe simpla absență a priceperii,  pe analfabetism artistic.  (Marii pictori  “abstracți” erau stăpâni pe metodele tradiționale și “abstracțiile”  lor erau în fapt exprimări originale ale unei tradiții bine cunoscute. Cei care neputând face alta și s-au apucat să mâzgălească , pretextând că fac “artă abstractă”,  au fost dați uitării aproape instantaneu.)

Obiceiurile și tradițiile au capacitatea de a se apara cu mare pricepere mai ales împrejurării că ele sunt cel mai autentic întâlnite în comunități “organice”,  în trupuri sociale vii și cu mare continuitate istorică. Așa este cazul exprimării, vorbirii, în sate unde orice inovație nepotrivită este strict sancționată de bunul simț colectiv. Voi da un exemplu care mi se pare foarte potrivit în susținerea celor spuse.

În satul Borlovenii Vechi (sat din Banat, Valea Alamăjului de unde descend în linie maternal) am niște vecini cunoscuți sub porecla de sat “Sobolii”. Unul dintre ei Lazar, prin anii 70 a trebuit să facă armata și după doi ani a revenit acasă. (Despre lume nu a aflat multe.Termenul l-a împlinit în București dar l-a întoarcere, la “eliberare”,  tatăl său a trebuit să vină în București spre a îl aduce acasa.) Ajuns înapoi acasă a considerat că trebuie să dovedească creșterea lui mentală printr-o inovație verbală. Într-o zi i-a spus mamei lui să vadă “de ce latra “dulăul”  (în Borloveni se spune doar “câne”). Mica lui inovație, încercarea fără rost de a fi original, a fost sancționată fără ezitare cu batjocuri și râsete. Obiceiul și forma s-au păstrat și au biruit fără greutate. Intr-o manieră  asemănătoare sunt respinse mai toate “inovațiile” fără rost care, în ultimă instanță, sunt semn de nesiguranță, slăbiciune ori prostie.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

18 iulie 2017

Alexandru Nemoianu: ,,Trogloditul”

Încercare de răspuns unei tinere din noua ciocoime care insultă veteranii României.
,,TROGLODITUL”
(Sau, la caz,Troglodita)

În cele mai frecvente cazuri trogloditul (sau la caz troglodita) provin dintre copiii răsfățați. Mucoși fără minte cărora li s-a băgat în cap cum că ar fi “isteți”. Nici vorbă de așa ceva. Priviri pierdute în gol și semicuvinte, crize de viermi intestinali sau mâncărimi erau considerate “talent”. Din răsfăț în răsfăț au ajuns în adolescente aproximative și tot din răsfăț în răsfaț s-au trezit , ”seduși și abandonați”. Se întâmplă!
Este posibil să fi trecut și prin școli, este posibil să fi deprins un meștesug, dar bunul simț categoric nu l-au deprins. Este iarăși cu putință să lucreze dar de citit nu; foarte puțin și degeaba. Nu țin minte și ce țin minte este anapoda. Dar, obraznici, trogloditul (sau cum ziceam, la caz, troglodita) s-au descoperit a crede că sunt și vizionari, clocotind de idei. Confundând obrăznicia cu personalitatea și zvonul public și neliniștea hormonală năbădăioasă cu cultura s-au avântat către public. În cazul trogloditei raționamentul a fost adesea confundat cu stări fiziologice rezultate din rănirea periodică a finței lor intime sub un semn selenar. Dar s-au apucat să grăiască degeaba, se voiau auziți. Mai nou trogloditul (sau, după caz, troglodita) s-au alcătuit în iluminați, schimbători de opinie. Neferciții promovează (de fapt sunt condiționați să creadă asta) cele mai năstrușnice aberații: de la inversiune la culoarea pielii. Ca să  “promoveze”  nu au lipsă de cunoștințe, fie și minimale, trogloditul (sau,la caz,troglodita) , ei au “păreri” (adunate de pe fragmente de ziar și zvon public). De cele mai multe ori, și asta mai ales în cazul trogloditei, aceste “păreri” nu sunt decât reflexe ale unor stări fiziologice, cum ziceam, al unor răniri intime petrecute periodic sub un semn selenar.
Dupa socoteala lui strâmbă trogloditul (sau, la caz,troglodita) este perfect fericit. Fiindcă este năbădăios, categoric, sigur. Neșimțirea îi ține loc de tot: de logică, de gust, de decență. Cu o nobilă și fragedă candoare zburdă în a da păreri. Nechează frenetic și își închipuie că judecă. Insulta, afirma, sloboade sentințe și crede că raționează.Trage de ureche, dojenește și admonestează. Opozant din temperament și prost din naștere, sterge dintr-o lovitură păreri și idei consacrate. El confundă  temeperamentul cu inteligența. Aici greșește grav!
În loc să se dezlănțuie în rotitul ciomagului, insulte și înjurături directe, capitol în care are reale aptitudini, el se complică în veste de “dialoguri”, gânduri limfatice și asudă în complicații cerebrale care, categoric, nu au afinitate cu natura lui simplă și necomplicată de jocul subtil al gândirii. Este trist, căci ar putea să își amelioreze căile destul de usor: exerecitând  mai multă sfială și mai puțină suficientă agresivo-primitivă. Mai ales ar trebui să se încredințeze bibliotecilor și unor sedative molcome (care să-i aline neliniștea hormonală). Apoi va trebui ca, pentru prelucrarea puținelor gânduri, să caute să folosească rudimentul de creier și să nu îl mai înlocuiască prin alte părți ale corpului, specializate în cu total alte funcții.
Cu trudă și în timp, după multe suișuri și coborâșuri,  trogloditul (respectiv troglodita)  s-ar putea îmbunătății. Nu la limita de a fi normal, dar măcar la cea de a lăsa pe oamenii normali în pace. Și încă ceva. Orice asemănare cu persoane existente nu este întâmplătoare.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

15 iulie 2017

Alexandru Nemoianu: Un text mai puțin cunoscut al Părintelui Steinhardt de la Rohia

Publicarea lucrărilor Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, ”Jurnalul fericirii, ”Primejdia Mărturisirii”, ”Dăruind vei Dobândi” a îmbogățit cultura românească și i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate și analizate, iar în momentul de față ele se bucură de o enormă popularitate. Ele trezesc conștințe și arată căi către pace și bucurie. În paginile lor Românii găsesc nu numai frumusețe și informație, ei află acolo dragoste și semn. Căci existența Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat, așa cum singur a spus-o și cum a mărturisit-o și în fața Tribunalului Militar care l-a condamnat la treisprezece ani de muncă silnică ca “miștoco-legionar”,  deci această existență a stat sub semnul unei duble iubiri, fără hotar și fără conditii: pentru Ortodoxie și pentru Neamul Românesc.Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate și completate, din opera scrisă a Părintelui Nicolae Steinhardt au fost anunțate într-un studiu al său rămas mai puțin cunoscut. Este vorba de “Secretul Scrisorii Pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raționale a operei lui I.L.Caragiale, publicat în revista  “Ethos” (redactori Ion Cusa și Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, p.108-151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de către Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio  “Europa Liberă” în aceiași ani.
Autorul își începe studiul spunând că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare emoțională petrecute într-o celulă de la Jilava în Primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în Ortodoxie, prin mâinile Părintelui (atunci) Mina Dobzeu, într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.
În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedeasca limpede că “Scrisoarea Pierdută” nu este o simpla comedie și o extraordinară realizare dramaturgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea Părintele Nicolae, ”Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit și inima să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri…și ne duce cu iuțeală mare, în marș forțat-uimiți, incântați, emoționați (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de față cel românesc. Ce-i această lume și care-i punctul din care începe și se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctual magic în care Cațavencu își cere iertare și coana Joițica îl iarta. Actul al IV-lea e totul și duce de-a-dreptul la izvoarele românismului” (p.112-113).
De aici mai departe, paragraf după paragraf și capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică în ce constă acea lume a esenței românești. Autorul arată limpede că cele pe care le spune sunt și declarații de dragoste (în vorbele lui ”cri de Coeur”) față de Ortodoxie și Neamul Românesc. În această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, Ortodoxia, și cele din realitatea imediată, Neamul Românesc, se poate vedea desăvârșită înțelepciune a unui adevărat creștin. Aceasta dublă iubire nici nu putea fi altcum și este extrem de pilduitoare.
Sunt atâta de mulți cei care se grăbesc să vorbească entuziaști despre virtuțile cutărei idei și cutărui sistem și care, cu egal entuziasm, se grăbesc să îi blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt a stat deasupra acestei ispite. El a stiut bine că cel care spune că pe Dumnezeu, pe care nu il vede, îl iubește, dar care disprețuiește pe fratele lui, pe care îl vede, minte și că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasa îndrăznire a propriei imaginații.
În lumea descrisă în actul IV al Scrisorii Pierdute, Nicolae Steinhardt spune că Românii apar ca popor al dreptei socotințe, al judecății chibzuite și al măsurii. Un popor al creștinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credința. După Părintele Nicolae, Românii sunt, mai mult decat orice, echilibrați și asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acțiunile omenești, de a înțelege că până și în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea, ”o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută, scopul din totdeauna al extremiștilor și fanaticilor, este și rămâne nătângă atunci când nu este insoțită de milă. Adevărul și Binele nu pot fi abstractizate și idolatrizate, ci trebuie private complex și în relație. Călugărul care a mințit pentru a salva o viață omenească este mântuit, căci a ierarhizat cu dreaptă socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduința, înțelegerea, chiar degradate, fac totuși cu putință omenia datorită enormei lor capacități de răspândire și contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt și stau întemeiați pe credință, bun simț și omenie știu că sub nici o circumstanță nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid și chinuie, căci ei nu au credință care să-ă oprească și să îi facă liberi. (Libertatea fiind mai ales respectul pentru libertatea celui care gândește altminterea). Dintr-o asemenea înțelegere Nicolae Steinhardt afirma că însușirile românești fundamentale:  mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, prețuiesc mai mult decât inteligența, inițiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădește mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar Parintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o manieră care stă deasupra oricărei posibilități de a comenta: ”În scoica aceasta, a unei comedii aprige și ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot marețul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureșul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruța niciodată”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

7 iulie 201

Alexandru Nemoianu: Câteva gânduri despre Ernst Junger

Ernst Junger (1895-1998)  este una dintre cele mai de seama personalități ale culturii europene și în mai toate chipurile, un simbol al destinului german în veacul al XX-lea.
Născut la sfârșitul veacului al XIX-lea în Hanovra el a crescut în amurgul frumuseții ultimului veac normal, care s-a sfârșit în 1914. El a cunoscut normalitatea și bogăția unei lumi care apunea. Caracter aprig și neobișnuit a căutat situațiile limită de foarte tânăr. A fugit de acasă și s-a înrolat în “Legiunea Străină”, de unde a fost adus înapoi de părintele lui. Izbucnirea Primului Război Mondial a facut ca intrarea lui sub arme să nu mai poata fi oprită. Ernst Junger participă la lupte crâncene și se distinge prin vitejie personală la nivelul de a primit Ordinul  Pour le Mérite, cea mai de seamă distincție militară germană. Era cel mai tânăr dintre cei doar optsprezece germani sub arme care au fost onorați cu această decorație pe toată durată războiului. De fapt primirea acestei decorații i-a marcat destinul definitiv. Ernst Junger trebuia să se comporte exemplar și asta a și făcut.
A facut serioase studii în entomologie și câteva specii îi poartă numele. În același timp devine unul dintre cei mai de seamă eseiști și publiciști ai vremii. Patriot autentic el a slujit cu devotement interesele țării lui pentru care nu șovăise să își dea sângele. Ernst Junger a știut că rușinoasa pace impusa Germaniei va aduce dezastru dar în același timp în chip activ s-a opus regimului nazist pe care îl diprețuia aristocratic. Prestigiul său a făcut cu neputință arestarea lui. (În mod ciudat Hitler personal a interzis arestarea lui. Este una dintre ocaziile în care putem întrezări o taină, felul în care oameni aleși sunt ocrotiți…La fel ca în interdicția de persecuție dictată de Stalin pentru Mihail Bulgakov). Enrst Junger se căsătorește cu Gretha von Jeisen (pe care atâta de emoționant în ”Jurnalele”  sale o numește, ”Perpetua”)  și a avut doi feciori, Ernstel și Alexander. În vremea celui de al doilea Război Mondial a servit sub arme pe frontul de Vest, în Caucaz și la Statul Major din Paris. În septembrie 1944, în urma complotului împotriva lui Hitler, este înlăturat din armată ca “nedemn de a purta uniforma germană” și se retrage la casa sa din Kirchhorst unde va trăi până la mijlocul anilor 50. Pe durata ocupației (1945-1949)  nu va avea dreptul sa publice și va suferi mari privațiuni. Apoi devine una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii germane postbelice și la împlinirea vârstei de o suta de ani va fi cinstit cu onoruri naționale. A fost ultimul purtător al ordinului  Pour le Mérite și chiar acest lucru, în sine, este simbolic.
Despre Ernst Junger și opera lui s-au scris tomuri nesfârșite. A fost lăudat și insultat. Nu este rostul acestor rânduri să adauge ceva ci doar de a înfățișa câteva gânduri despre o personalitate exemplară.
Cred că măsura personalității sale a dat-o deplin Ernst Junger în anii 1944-1949  când, simultan, a fost prigonit de catre regimul nazist muribund și apoi de către autoritățile de ocupație. În acei ani a pierdut și pe fiul sau Ernstel, trimis cu un batalion de pedepsire  (pentru opinii anti-naziste) în Italia. Acea perioada din viața lui Ernst Junger se poate desluși din paginile uluitoarelor lui “Jurnale” (cele dedicate perioadei în cauza sunt, ”Pagini din Kirchhorst” și “Coliba din Vie”).
În Kirchhorst și împreună cu locuitorii din jur, Ernst Junger a trecut prin marele examen al persecuției și suferinței. El a trecut acest suprem examen de caracter în chip exemplar, aristocratic și fără îndoială meritând din nou ceea ce primise în anii Primului Război Mondial, ordinul Pour le Mérite. Ceea ce Ernst Junger a demonstrate, a fost că valoarea și semnificația existenței umane nu este dată de suma “realizărilor” ci de consecvența de caracter a persoanei.
Sfârșitul războiului, ”capitularea necondiționată”,  Ernst Junger o primește uluitor, ”poți să vezi, să înțelegi, să vrei și chiar să iubești ceea ce este necesar și totuși să fi pătruns de o durere uriașă”.  A înțeles imediat esența demonică a conceptului de “capitulare necondiționată” care înseamnă continuarea războiului prin pace. Tratarea unor oameni fără apărare ca inamici de război. (În acest fel cu mult înainte el a intuit și demonstrate esența demonică a sistemului american) , nu se sfiește să îi caracterizeze pe ocupanți  (adica trupele americane), ”…necunoscând limbile vechi, mitul grecesc, dreptul roman, Biblia și etica creștina, moraliștii francezi, metafizica germană, poezia din întreaga lume. Pitici în ce privește viața adevarată, goliați în tehnică-de aceea uriași în critică, în distrugere, misiune ce le revine fără ca ei să știe…Titani cu un singur ochi, spirite ale întunericului. ”În acei ani Ernst Junger,  care atunci citește pentru a doua oară integral Biblia, a dat dovada măsurii lui umane.
Fără teamă ajută cu vorba și fapta pe cei din jur. Trăiește mai mult decât modest, din rodul grădinii pe care o îngrijea și din mici daruri primite de la prieteni. Aceste activități îl fac să scrie în Jurnalele pe care le ține (“Pagini din Kirchhorst” si “Coliba din Vie”),  “munca este sfințită de ceea ce nu poate fi plătit în ea. Din această catime divină se revarsă asupra oamenilor fericirea și sănătatea…Valoarea muncii se orientează după măsura dragostei ascunsă în ea.”
Știe să asculte și să sfătuiască pe toți cei cu care intră în contact și nu își ascunde simpatia pentru țăranii din jur. Ernst Junger descoperă că “Veșnicia nu e o mărime, ci o calitate. Din acest motiv, nu mileniile și milioanele de ani sunt mai aproape de ea, ci clipa este”. Iar, consecvent,: ” În situația lumii moderne, care se standardizează și în care persoană devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”
În acei ani, când cu ușurința ar fi putut deveni un profitor, Ernst Junger refuză să se prezinte în fața “tribunalului de denazificare” ( o nouă manifestare a obsesiei pentru “reeducare” a celor care încă mai sunt stăpânii lumii si mai ales, a celor care îi manevrează) căci acest lucru îl făcuse, punandu-și viața în pericol și jertfind un fecior. Dar probabil cel mai important lucru este faptul că Ernst Junger deplin deslușeșete legătura cu Divinitatea și rostul jertfei și trudei omenești, legatura dintre actul uman și veșnicie : “  Dar înăuntru s-a săvârșit”. Cuvinte importante, de meditat la ele. În absolut, există o încheiere a acțiunilor noastre, o completare a lor, care nu depinde de reușită sau de eșec. E în asta o imensă consolare.
Acțiunile noastre sunt comparabile cu lansări de o dublă forță. Pe de-o parte, ele sunt ca săgețile care, slobozite de arcul vieții, se subordonează hazardului, gravitației și vântului. Nimeresc la țintă sau o ratează; drumul lor nu este în mâna noastră.
Pe de altă parte, fiind întinse și de forțele iubirii, coarda trimite săgeata în suprareal, pe o traiectorie dreapta de zbor care își atinge ținta în nevăzut. Există întotdeauna un al doilea destinatar căruia se adresează cuvintele, faptele,gândurile noastre.
Scriem o scrisoare unuia dintre apropiații noștri și o ducem la poștă. În clipa în care o aruncăm în cutia poștală, ne gândim la destinatar și ni se strecoară o grija, o îndoială: oare mesajul nostru va ajunge la el? Când domină haosul, această grija devine preponderentă. Și totuși ne consolează faptul că am scris scrisoarea, indiferent dacă își va atinge scopul ori nu. Simțim că, scriind-o, ceva s-a schimbat în lume. Ea este o jertfa împlinită, chiar daca nu va fi citită. Căci “ “înauntru s-a săvârșit”.
La fel se întâmplă, în genere, și cu grija legată de cei de departe. Gândurile noastre se rotesc în jurul luptătorilor, al celor dispăruți, al prizonierilor. Poate că niciodată nu va mai veni vreo veste de la ei, poate vom afla peste ani că au căzut.  Și niciodată suflul absurdului nu ne va părea mai puternic decât atunci când vom fi obligate să recunoaștem că ne îngrijorasem de soarta unui om care a putrezit de mult. Ne gândisem la el ca și cum ar fi trăit. Și totuși, e ceva miraculos în acest “ca și cum”. Ar trebui să ne gândim la fiecare mort ca și cum ar trăi și la fiecare viu ca și cum ne-ar despărți deja moartea de el. Astfel ne adresăm dorințele mai sus, către persoana invulnerabilă. Iar dacă am încorda arcul corect, am trăi clipa miraculoasă în care ar sosi raspunsul.” Căci înauntru s-a săvârșit.””
Probabil ca Ernst Junger a fost mai mult decât un om special, poate a fost un desăvârșit, unul dintre Sfinții pe care doar Dumnezeu îi cunoaște, unul dintre cei cărora ne putem ruga.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 iulie 2017