Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

istoric-Alexandru-Nemoianu9.În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături străine de cele ale Bisericii apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea ca scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acestea Conciliu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Niceea în 325 d.Chr.
Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maică Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie că “arheretic”. Oricum la Niceea, în 325 această falsă învățătură a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de mânie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură. Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.
Ca urmare a acestui act Nicolae a fost depus din Episcopat și aruncat în temniță. Dar în aceiași noapte, și el și Împăratul și mulți participanți la Conciliu au avut același vis. Au văzut pe Hristos și pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria, înapoind lui Nicolae omoforul, semnul autorității ierarhice. El a fost restaurat în drepturi. Câte va zile mai târziu, Conciliul avea să condamne învățătura lui Arie și să proclame Simbolul Credinței, ”Crezul” care (cu câteva adăugiri hotărâte la al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, 381 d.Chr)  este rostit și azi de Biserica Ortodoxă. Atunci a fost arătat că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deopotrivă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut”.
În vremea ce a urmat dragostea credincioșilor pentru Sfântul Nicolae a crescut fără margine. Sfântul Nicolae este ajutătorul săracilor, apărătorul orfanilor, ocrotitorul și ajutătorul celor în grabnică trebuință și el a ajuns să fie echivalat cu “Moș Crăciun” , cel care dăruiește cu generozitate. Este aici o taină mai mult decât simbolică. Cel care între sfinți este considerat mai blând, mai milos, mai îndurat, confruntat cu atacul asupra Mântuitorului și a Preacuratei Maicii sale, cu atacul asupra ce are mai sfânt Biserica, maica noastră, s-a ridicat și i-a apărat cu pumnul!
În mod răspicat exemplul dat de Sfântul Nicolae la Niceea arată un model.

Da, se cuvine să fim buni, să fim darnici, să avem milă dar atunci când suntem confruntați cu răul fără mască, cu cel care rânjește și batjocorește, cu cel care minte și ucide atunci putem fi îndreptățiți să dăm cu pumnul: ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să-I fie adusă Slavă în veci”(Ps.113,9)

Atunci când vedem îndemnuri neghioabe și păgâne gen, ”spitale, nu Biserici”, este îngăduit să dăm cu pumnul, ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, Ci Numelui Tău se cuvine Slavă în Veci”.

Atunci când vedem îndemnuri la păcate strigătoare la cer, când vedem terfelit numele familiei, când vedem spurcăciunea lăudată, când vedem Neamul și Țara insultate; da, atunci se cuvine să dăm cu pumnul; ”căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine Slavă în veci”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

3 decembrie, 2017

Anunțuri

Alexandru Nemoianu: Planul distrugerii

În două texte anterioare,  “Impostori şi hoţi”  şi  “Nesimţire şi memorie selectivă” am căutat să prezint elementele constitutive ale sistemului din România. Un sistem închis al corupţiei în care oricine nu este corupt este eliminat că un corp străin, ceea ce şi este consecvent cu natura sistemului pomenit. Personal am ales să numesc acest sistem al  “neamului prost”. Căci el s-a alcătuit din drojdia societăţii româneşti, din foşti demnitari ceauşişti, jalnicii lor urmaşi şi cei care li s-au alăturat: şmecheraşi de duzină, găinari sadea şi hoţi. Cu câteva sute de lei “ceauşeşti” şi ceva dolari adunaţi la ciorap aceşti indivizi au cumpărat practic toată România.

Îmi aduc aminte că în Decembrie 1989 în euforia generală mi-am exprimat entuziasmul, faţă de Protosighelul Graţian Radu. Răspunsul sau brutal a fost: ”Și tu crezi că o să fie bine?”. La întrebarea mea. ”De ce să fie rău?” . Înţeleptul monah mi-a spus, ” păi nu eu am planul ba, ei îl au”. Dreptate a avut!

Căci în adevăr era un plan diabolic şi care a lucrat perfect.
În primul rând rostul celor şaizeci de ani de comunism a fost dublu. Să lichideze fizic tot ce era valoare, structura ,iniţiative, demnitate, curaj din România şi să arunce restul populaţiei în stare de şoc. Într-o stare de spaima şi confuzie în care orice zvon devine credibil. Aşa au apărut la început “teroriştii’ şi apoi “minerii”. Între timp la preţuri de batjocură au furat/adjudecat toată bogăţia ţării, de la sol, la subsol, de la ape, la aerul pe care îl respirăm. Dar ca nişte cretini ce sunt, fără ruşine de oameni şi fără frică de Dumnezeu, îşi imaginează că prezentul putred va fi veşnic, în alte cuvinte se închină la idoli. Prezentul acesta beteag nu va fi veşnic şi se va prăbuşi mult mai repede decât cred şi îi va readuce la starea lor de facto, ”neam prost”.
Instalaţi ferm la putere aceşti conducători ai sistemului  “neamului prost” au cooptat, prin corupţie şi ciolane ieftine un segment dintr-o intelectualitate pregătită moral spre orice compromis. Cu ajutorul lui George Soros au fost create sumedenie de Organizaţii ne guvernamentale (ONG) având un scop clar.
Să laude noul imperiu sodomit (USA şi slugile lor), să aducă osanale noului sistem “globalist” şi să insulte fără margine Ortodoxia şi Tradiţia.

Tot ce era românesc a fost terfelit. Degeneraţi fără număr, s-au grăbit să declare că “cel mai mare rău” pentru Români au fost Eminescu şi Caragiale. Acești psihopaţi li s-au alăturat alţi eiusdem farinae. Indivizi fără coloană vertebrală dar cu stomac nesăţios. Ei au fost unşi “profesori”, şefi de reviste, sinecurişti, etc. Rolul lor, stabilit de Soros, era să intoxice pe bieţii Români derutaţi să îi robotizeze.

În acest fel s-au creat contra modele. Personaje care făceau apologia pidosniciei (sodomismului), a “globalismului” şi a  #rezistenţei. Personaje confuze, tinerei şi tinerele, de tot tulburaţi hormonal şi care zbiară fără rost, agitaţi care umblă vandra, hodorogi ramoliţi, opozanţi din temperament. Într-un cuvânt jalnica ceată a “idioţilor utili”. Al căror rost este să creeze haos şi spaţiu de manevră pentru marii tâlhari. Mulţi dintre ei nu sunt alta decât răzgâiaţi urmaşi ai neo-îmbogăţiţilor, a hoţilor la drumul mare, a directoraşilor care s-au declarat “patroni” şi oameni de afaceri, a traficanţilor de influenţă.

Nenorocirea este că numărul acestor “imbecili utili” este mare. Ei sunt trup şi suflet sub influenţă OGN-urilor, militarizate la maximum şi excutanti disciplinaţi. Mulţi dintre ei sunt care se laudă că acţionează “voluntari”. Sărmanii nici nu îşi dau seama că prostia este cea mai ieftină comoditate şi că ea este aruncată imediat după folosinţă. Prostia militantă, ”idiotul util” ţine topologic de produsele de higiena cu folosinţă unică.
Cu asemenea deşeuri de regulă nu este consult să vorbeşti. Nu înţeleg şi recurg la rotitul ciomagului şi înjurătură directă. Singurele domenii unde au reale aptitudini.

Dar dincolo de asta rămâne totuşi bunul şi generosul Neam Românesc. Care nu cedează, are doar nevoie de un răgaz şi o clipă pentru a îşi trage sufletul. Repede va pricepe că duşmanul nu este în afară; nici Rusia, nici Ungaria, nici Serbia. Duşmanul este lângă noi, este sistemul  “neamului prost”  şi al acoliţilor lui (“imbecilii utili”) . Nu există dezastru fără ieşire şi nu există cale fără libertate. Dar despre asta într-un text viitor.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

25 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: ,,Biblioteca din Alexandria”

În veacul al III-lea i.d.Chr. în Alexandria din Egipt a fost întemeiată o bibliotecă care avea să devină vestită.
Biblioteca din Alexandria adunase toate scrierile importante ale vremii şi ea însemna în fapt centrul viu al civilizaţiei omenești din acea parte a lumii. Aşa ar trebui înţeleasă semnificaţia tuturor “bibliotecilor”: centre vii ale civilizaţiei şi simboluri ale căutării omeneşti întru Adevăr.
Sub dinastia Ptolemeilor şi până în veacul al VII-lea d.Chr. acea bibliotecă avea să devină cea mai vestită din lumea mediteraneană. Ea a înflorit până în anul 642 d.Chr. când, califul Omar, a hotărât incendierea şi distrugerea ei. Motivaţia lui a fost că acea bibliotecă cuprindea informaţii contrare Coran-ului. Probabil că acea incendiere a fost cea mai mare crimă împotriva culturii din lume.
Dar acea incendiere are şi o valoare de avertisment. Fără vigilenţa şi fără voinţă de a supravieţui asemenea crime contra culturii pot fi repetate.
Lumea în care trăim străbate o vreme crâncenă. Această lume este bântuită de spaime, îndoieli şi haos. Este o lume stăpânită de una dintre cele mai teribile ispite, ispita “binelui universal”. O ispita fără temei, fără criterii bazată exclusiv pe închipuire. Închipuirea fiind singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură.
Cauza acestei stări este “globalismul” cu orice preț, care generează doar impostură, parazitism şi violenţă. Încă mai grav, acest “globalism” şi-a alcătuit propria ideologie, propria dimensiune spirituală, cea a ” neo-multiculturalismului” care aşează semnul egalităţii între valori, decretează relativismul absolut, chiar şi între între bine şi rău. În acest sistem anapoda există doar două excepţii. Două excepţii care sunt atacate cu furie: creştinismul şi identitatea naţională. Acest “globalism”, întemeiat pe o ideologie a ateismului agresiv, vulgar, încearcă să înlocuiască un întreg mod de gândire. Mai rău, un relativism nimicitor este promovat. Noţiuni fundamentale, noţiuni care au definit existenţa umană sunt vulgarizate şi caricaturizate. Să privim doar cazul “familiei”, locul în care se alacatuiește identitatea fiecărui om. Familia este tratată de aceşti atleţi ai răului ca număr socio-economic, ca o contracție economică şi cu un conţinut la voia instinctelor celor mai dubioase. Iar această violenţă promovare a instinctelor produce un lucru înspăimântător: banalizarea păcatului.
Este bine ştiut că orice stare de păcat sau, hai să-i zicem “pasională”, fie ea drog, elitism, erotism, se produce în creştere şi în cicluri repetitive şi în final va genera plictiseală. Starea pasională este impostură unui dat omenesc: căutarea finalităţii şi finalitatea nu este altă decât Dumnezeu. Atunci când ne adâncim într-o stare pasională vom caută să o facem tot mai intensă, până la sfârşitul ei, care este fie epuizare fizică fie sinucidere. Că este aşa ne-o dovedeşte sinistră epidemie a “jocului|, ”Balenă Albastră”. Ce altceva decât cursa satanic este acest joc? Ce altceva decât  “alternativă” necuratului la Credinţă în Dumnezeu? Tot ce este rânduiala, bună cuvântă sunt marginalizate.
Aceste două rele, globalismul şi neo multiculturalismul, alcătuiesc noul “imperiu”, cu mlădiţele lui otrăvitoare, “uniunile” şi “comisarii”. Instituţii care caută să mărginească identitatea naţională şi care atacă orice formă care ar sprijini această identitate. Este oare firesc că instituţiile naţionale să fie atacate de către “comisari” iar anume “societate deschisă”, concepută de cutare financiar “déjà”  internaţionalist, să fie elogiată ?
Între timp tradiţia şi învăţătură din veac au fost îngrămădite în “biblioteci”, insalubre şi aşezate cât mai marginal.
Mişcările migratorii, promovate activ de către “globalism”, au generat focare de incendiu în care cel mai ameninţaţi sunt copii, femeile şi “bibliotecile”.
De fapt “bibliotecile” Europei fumegă şi mai este doar foarte puţin timp, dacă şi atâta, până ce vor arde vălvătaie, aşa cum a ars Biblioteca din Alexandria.
Va fi cineva vinovat?
Videat Deus et Judicet!

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA

18 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Neo Iconoclasmul

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic, foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele şi încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaşte. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”,  pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un process recurent în istorie. Un process foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mișcari iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste al căror principal “argument” era violența. Acest lucru a fost dovedit în chiar zilele noastre de către mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile ansambluri arhitectonice cu valoare cultural unică, sau de către “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumusețe fără egal, la Palmyra.
Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor ( al iconoclaştilor). Cum spuneam este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu , este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 şi a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.
Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere împăraţii bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult, Copronymus i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecuției imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” şi să “consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teama morţii dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a două şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculous în care anume relicve, moaşte, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirate de acelaşi duh.
Această ideologie a fost combătută de mari teologi şi cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.
Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit, şi sfinţilor lui. Icoanele şi moaştele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le veneraza nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor asemenea, ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite şi venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor este limpede; ei erau oameni ca şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul lui Iisus, el s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf. Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf. Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem,  “tehnicalităţi” se găseşte un adevăr încă mai adânc.
Creştinii Ortodoxi nu consider  “materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialişti”, iar prin faptul ca Pravoslavnicii cred cu toata tăria că oamenii pot ajunge la “sfințenie”, care înseamnă un stadiu superior al “asemănări” cu Dumnezeu, ei dovedesc ca în adevăr cred că omul a fost făcut  “după chipul și asemanarea lui Dumnezeu”, și deci se poate spune că sunt și singuri, cu adevărat, ”umaniști”. Credinţa cinstitorilor de icoane a fost confirmată de al şaptelea sobor a toată lume de la Nicaea în 787 şi apoi reconfirmat în 843 în Duminecă numită şi “ Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci pe scurt această este istoria iconoclasmului.

Mişcarea neo-iconoclastă începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uenori doar având “meritul” că provin din “apus”.
Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.
Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: fostul preot Ortodox care semnează Ion Aion şi poeta şi baladista Marilena Mihăilescu. Atât unul, cât şi celălat, folosesc un limbaj radical, fără echvoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine care prefer discuţia în “duhul blândeţii”. Cei doi sunt cei care folosesc epitete de genul, ”pupători de cadavre ciopârțite”, ”pupători de oase”, etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmare îi stăpânesc pe cei doi? (Creştinii, de modă veche, ar putea să zică, pur şi simplu, că cei doi sunt “posedaţi”. Eu nu o voi face). În cazul lui Ion Aion este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât” teismul” cât şi” ateismul “sunt credinţe. Egal imposibil de “dovedit. Un “dumnezeu” a carui existență ar putea fi dovedită, nu ar fi chiar mare “dumnezeu”. Oricum nu pentru Dreptmăritori, al căror Dumnezeu este,” negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut și neajuns, pururea fiind și acelaș fiind”. În cazul Marilenei Mihăilescu cred, din modul și din ce scrie, că la mijloc poate fi infuența unor culte neo-protestante (poate Baptişti?). Ea foloseste uneori referințe sau citate scripturistice luate din context. O bine cunoscuta tactică a “misionarilor” neo-protestanți. Căci citatul incomplet și luat din context poate face din “da”, ”nu” și viceversa. Personal cred că teologii neo protestanți sunt sinceri și nu doresc să facă rău. Dar teologia lor e firavă, plăpândă, șubredă, contradictorie și aceasta datorită unei greșeli metodologice fundamentale: inconsecvența nivelelor. Ca exempul. Ei afirmă credința într-un “dumnezeu atotputernic” dar imediat tăgăduiesc că Maica lui putea fi o pururea fecioara. Ce fel de “atotputernicie” are un astfel de “dumnezeu” care nu poate avea de Maică o “pururea fecioară”? Dar, repet, în cazul Marilenei Mihailescu doar cred acest lucru, că este influențată de ceva culte, sau cult, neo protestante.
Oricum sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

16 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Părintele Protosinghelos Graţian Radu (Amintiri filtrate)

Părintele Protosinghelos Graţian Radu a fost una dintre personalităţile pe care am avut privilegiul să le cunosc trăind la “Vatra”, sediul Episcopiei Române Ortodoxe din America.
L-am cunoscut în amurgul vieţii, când viețuia, la limita sihăstriei, într-o casă, decentă, de pe proprietatea “Vatra”. Am avut vreme să mă apropiu de el şi, în anume fel, să mă împrietenesc cu el.
Date despre viaţă lui “europeană” am aflat din un articol semnat de către Protoiereu Sorin Petcu (într-un Buletin al Vicariatului Parohiilor româneşti de sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol) reluat şi în “Jurnalul de Argeş” din 12 Noiembrie, 2014. Articolul mi-a fost semnalat de Doamna Mariana Gurza căreia îi mulţumesc şi pe această cale.

Cel care avea să fie Protosinghelos Graţian Radu s-a născut în satul Cărpiniş Şuici (Argeş) în 1911 într-o familie de ţărani. Din cele ce îmi povestise GR zicea că prima lui amintire este legată de reîntoarcerea tatălui sau din Războiul Balcanic (1913). Spunea  ,,un bărbat neras mă sărută”. Tatăl lui i-a confirmat acest lucru mai apoi.
Îşi mai amintea de un drum la Piteşti, a cărui mărime îl înspăimântă, şi că acolo lui îi cumpărase două cărţulii cu ,,Familia Roadetot”, o poveste cu şoricei.
Şcoală primară o face în satul natal. Apoi, la nici 13 ani, a intrat ca ,,frăţior” la Mănăstirea Frăsinei. A făcut şcoală călugărească aspră acolo. Tot din acei ani îmi povestea că, fiind în gară la Piteşti, (el având vreo 15-16 ani) o faţă de vreo 14 ani, îndrăzneaţă, l-a întrebat, ”de ce te-ai făcut călugăr?”. Părintele, al cărui temperament se manifesta de atunci, i-a răspuns scurt, ”mi-au mâncat rațele păsărica”.  Cei din jur au izbucnit în hohote de râs şi au exclamat, ”bine i-ai zis părintele”.

G.R. a trecut prin mai multe mănăstiri şi finalmente a ajuns în obştea de la Cernica. Mai înainte însă şi-a făcut stagiul militar, ca sanitar şi a ajuns sergent major. Din anii milităriei povestea că Generalul care era  “şeful pieţii”,  i-a dat un bilet de liberă trecere şi i-a spus, ”cu asta poţi intră gratuit oriunde, doar la casele rău famate, nu”.
După militărie a revenit la Cernica şi a urmat cursurile Seminarului teologic pentru monahi. Acolo a avut colegi, între alţii, pe Felix Dubneac, Sofian Boghiu, Român Braga, pe viitorul Patriarh Teoctist şi alţii. Reflecatand la împrejurarea că mulţi dintre “cernicari” au ajuns Ierarhi, Părintele mi-a spus odată: “să fi rămas acolo ajungeam şi eu vreun ticălos de Episcop”.
Scurtă vreme după această GR a fost hirotonit deacon şi mutat la Mănstirea Sinaia, care avea un prestigiu enorm şi era loc de adunare pentru elitele vremii.

În cursul şederii la Sinaia a avut prilejul să îl vadă pe Generalul Ion Antonescu.
Era după prima slujba de dimineaţă, credincioşii ieşiseră şi, pe pardoseală Bisericii erau urme de zloată (era Toamna târziu, în 1940). Stareţul îndrumase câţiva monahi să mature podeaua când, brusc, a intrat Generalul şi fără introducere a început să zbiere, ”în mizeria asta vreţi să îl primiţi pe Maria Să” (urmă că la Liturghie să asiste Regele Mihai căruia, împotriva protocolului de adresare, Antonescu îi spunea “Maria Ta” şi “Maria Sa”. Corect ar fi fost să îi spună “sire” şi “Majestatea Sa”). Stareţul nu a mai avut cum să se explice. După plecarea lui Antonescu, stareţul i-a spus Părintelui Graţian (ale cărui simpatii legionare le cunoştea), ”Cu  “ăsta” nu o să aveţi zile bune”.
Puţină vreme după  “rebeliunea legionară”  Părintele Graţian a fost internat în lagăr. Acolo s-a deprins să fumeze (a fumat până pe la şaptezeci de ani). Povestea el că un alt deţinut politic îi spusese, ”păi nu vezi că toţi fumează, la ce să respiri fumul lor, respire-l pe al tău”, şi aşa s-a apucat de fumat.

Curând a reuşit să treacă graniţe în Serbia şi a ajuns în Germania unde, împreună cu toţi legionarii aflaţi acolo, a fost internat în lagărul de la Buchenwald că “oaspete al Furehrului” (un eufemism fără rost). Spre sfârșitul războiului Părintele s-a înrolat în batalioanele  “Armatei Române de eliberare”, organizate de către Germani, dar nu a mai ajuns să lupte. După război ajunge la Paris şi aici rămâne până în 1962 sau 1963.
În acei ani absolvă Seminarul “St Serge” din Paris. Seminar Ortodox de mare faimă unde au predate mari teologi că Sergei Bulgakov, Pavel Evdokimov, Loski şi alţii. Atunci primeşte Preoţia şi ridicarea la treapta de Protosinghelos (Arhimandrit). Tot în acei ani a fost, o vreme, foarte apropiat al Mitropolitului Visarion Puiu, la rândul sau refugiat, şi ajunge chiar figura central (superior) la Biserica “Sf. Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris; o redută a anticomunismului în acei ani. Pentru a se întreţine Părintele a lucrat că fotograf. Ca fotograf circula cu o motoretă/scuter  “Vespa” de care era foarte ataşat. A mai lucrat şi ca instructor auto la şcoli de şoferi. De atunci mereu folosea expresia, ”dreapta-i periculoasă, stânga este mortală” în referire la accidentele auto. Fire foarte aprigă Părintele a intrat în conflicte şi cu Mitroplitul Visarion Puiu şi cu ceilalţi clerici de la Biserică. În asemenea climat a primit invitaţia, de la Episcopul Valerian D. Trifa, de a veni în USA şi să devină preot în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din America, ”Vatra”.

Ajuns în Statele Unite, o scurtă vreme, a stat la “Vatra” dar fără mare entuziasm. Apoi a fost numit preot la Biserica Sf. Nicolae din Canada (cea mai veche Biserica românescă din Lumea Nouă) şi apoi la Woonsocket, Rhode Island, de unde s-a şi pensionat la sfârşitul anilor 70 ai veacului trecut. Atunci a venit şi s-a aşezat într-o casă, proprietate a “Vetrei”. O casă decent şi categoric comfortabilă. Devenea în acest fel parte din “familia Vatra” cu Episcopul Valerian, Episcopul Nathanael, Părintele Ion Tocăniţă, Stelian Stanicel. Lui Stanicel, după o cină, Părintele Graţian i-a spus, ”în mine sunt la un loc un Dac şi Antonie cel Mare, dar cel mai adesea biruie Dacul”. Asta în referire la temperamental sau foarte iute. De fapt în câţiva ani Părintele Graţian a ajuns în conflict cu Episcopul Valerian. Nu era ura sau duşmănie, erau pur şi simplu două pietre foarte ţări care, ciocnindu-se, scoteau scântei. Episcopul Valerian, pe bună dreptate, îl acuză pe G.R de “neascultare”. La rândul sau G.R îl ascuza pe Valerian, şi avea la rândul lui dreptate, că este prea supus laicilor din Episcopie. Această iritare faţă de rolul laicilor în Biserica avea să evolueze şi la un moment dat a devenit o adevărată obsesie pentru Părintele G.R. Pe aceşti laici, ca şi pe conducătorii lumii, Părintele i-a cuprins în ceea ce el numea “masonaria”. După el cam toţi erau “masoni” sau controlaţi de “masoni” şi, în ochii lui, asta era la fel de rău. Când venea vorba despre asta se înfocă cu înverşunare. În plus, fire metodică, Părintele citea toate cărţile posibile despre  “conspiraţii”  şi  “asociaţii secrete”  care ar fi controlat lumea, multe dintre ele fantasmagorii. Iarăşi este posibil ca, până la un punct, să fi avut dreptate.
Oricum Valerian i-a luat dreptul de a mai sluji în cadrul Episcopiei. Spunea, şi asta chiar pe bună dreptate, ”cum poţi să te rogi pentru un Episcop pe care nu îl respecţi?”  Dar dincolo de asta nu i-a făcut Părintelui G.R nici o şicană. Părintele continuă să aibă “preoţia lucrătoare” şi putea sluji în alte jurisdicţii, bun înţeles, cu binecuvântarea Episcopului locului. Părintele G.R a aceptat, dar a început să circule fel de fel de scrisori şi  “dovezi” privind activităţile “masoneriei”. De fapt majoritatea vremii şi-o dedică cultivării acestei obsesii.

Părintele G.R. ştia, la nivelul de a citi bine, mai multe limbi. Nu ştiu în ce măsură le putea şi vorbi. În cazul limbii engleze niciodată nu a putut ajunge să poată purta fie şi o minimală conversaţie în engleză. Este posibil că împrejurarea că în exprimarea în limba română Părintele era un perfecţionist să îl fi inhibat şi împiedecat să folosească altă limba. În acelaşi timp Părintele purta o vastă corespondenţă, cu clerici şi laici din România şi diaspora, şi era foarte bine informat despre ce se întâmplă,şi în România şi în diaspora. El a publicat câteva interesante articole dar, obsesia lui cu “masonaria”,  a făcut că editorii să îl ocolească. Avea o trăită înțelegere a rânduielilor bisericești și o răspicată înțelegere a dogmelor. Nu era un om foarte învățat, dar era un om foarte inteligent. Respecta Ortodoxia, Biserica Ortodoxă și rânduielile ei cu strășnicie și iubea cu duioșie slujbele religioase. Credea în prietenie și loialitate.
În acei ani l-am cunoscut şi eu. Încet, încet, cu răbdare şi acceptând temperamenul Părintelui cred că i-am devenit apropiat.

Părintele Graţian Radu era ce se poate numi un “popă” bătrân şi frumos. Avea circa 1,80 cm înălţime, era voinic, cu o leacă de pântece, o figura deschisă dar cumva maliţioasă, ochi pătrunzători cu ochelari cu rame mari şi o barbă superbă, tăiată drept, deasupra pieptului. Nu era foarte exigent cu higiena (era un călugăr real) dar totdeauna ordonat, cu rasa curată, barba pieptănată şi cu nişte mâini puternice bărbăteşti şi foarte bine îngrijite.,avea o voce puternică, dar cânta blând, duios.
Vorbea cu mine, îmi împărtăşea din gânduri şi aşa am putut află detaliile de care pomeneam. Tot aşa am descoperit câteva lucruri excepţionale despre Părintele G.R.
El vorbea şi scria într-o limba românească de o frumuseţe absolut fără egal. Era limba “argeșană” dar în amestec cu “limba vechilor cazanii”. Părintele era conştient de modul magistral în care stăpânea limba şi o folosea cu meşteşug. Cele câteva amintiri, care se află în Arhivă Centrului de studii şi documentare (The Romanian-American Heritage Center), sunt doveziile acestui mare talent. O asemenea limba românescă frumoasă, personal, nu am mai aflat decât la Ion Creangă. În plus scrierea de mâna a Părintelui era de o frumuseţe specială: frumoasă, bărbătească, efectiv caligrafie artistică. Tot în acei ani un mare sprijin a primit Părintele din partea prietenului lui mai tânăr, Arhimandritul Roman Braga.
Roman Braga era duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”, nou înfiinţată în vecinătatea  “Vetrei” (vreo douăzeci de kilometrii distant). Cei doi parinţi se întâlneau des şi chiar urmăreau împreună un program de lupte de circ (wrestling), o adevărată pasiune pentru Părintele G.R. Cum tot pasiune era dragostea lui pentru pisici; le hrănea, adăpostea şi ocrotea.
În această atmosfera anii treceau. Evenimentele din Decembrie 1989 din România, respectiv căderea comunismului, Părintele Graţian Radu le-a primit cu bucurie dar, îmi aduc aminte, că foarte direct m-a avertizat ”mă, tu crezi că o să fie bine?  N-o să fie, că “masonii” au planul”. Poate că de dată aia chiar o  “nimerise”!

La începutul anului 1991 Părintele, care era voinic şi vioi, a început să acuze o durere de spate. Spunea el că este o “răceală rea”. Finalmente s-a decis să meargă la doctor. Cum nu avea pe nimeni apropiat m-a rugat pe mine să îl însoţesc, lucru pe care l-am şi făcut. Am primit atunci cea mai superbă lecţie în ce înseamnă a te purta bărbăteşte.

Am ajuns la clinică din Jackson şi Părintele a fost consultat vreme de vreo două ore. I s-a aplicat toată bateria de analize, radiografi,  MRI, etc. În final doctorul l-a chemat în cabinet şi i-a cerut să vină cu o rudă apropiată. Părintele m-a numit pe mine.

În cabinet, după un schimb de introduceri uzuale, Doctorul a luat dosarul cu analize şi, în maniera efectiv brutală a doctorilor din USA, i-a spus Părintelui că este vorba de un cancer osos care s-a extins şi la plămâni şi alte organe, metastazat. În continuare, la fel de brutal, i-a spus că, în opinia lui, mai are de trăit două, maximum, trei luni. Eram la mai puţin de un metru distanţă de Părintele. Am văzut că înţelesese perfect ce spusese doctorul, ei bine, nici măcar nu a clipit! Pur şi simplu a acceptat pe loc diagnoza şi apoi cele câteva sfaturi date de doctor, mai ales cum să întâmpine durerile care urmau să vină. Apoi am ieşit afară. Eu am păstrat o tăcere stânjenitoare şi, după câteva minute, Părintele s-a uitat la mine ZÂMBIND şi mi-a spus:  ” băi Alexandre tu credai că moartea vine cu mâna în buzunar?  Vine ea cu ceva”.
În continuare, pentru circa şase Săptămâni Părintele a rămas acelaşi. Pierdea din greutate, mânca aproape numai banană dar era tot voios. Apoi brusc a intrat în criză finală. A fost dus la Spitalul din Jackson şi în două zile, timp în care a fost spovedit şi împărtăşit de către Episcopul Nathanael, a murit.

A fost îngropat în cimitirul de la “Vatra” şi este străjuit de o frumoasă cruce din Marmoră neagră. Până la plecarea noastră din “Vatra”, soția mea Larissa, căreia Părintele i-a fost foarte drag, i-a aprins la mormânt, seara, lumânări.

Părintele a fost o personalitate a exilului dar pentru mine a fost un om drag şi apropiat şi, mai ales prin modul în care a stat în faţă morţii, rămâne ca un exemplu de demnitate bărbătească şi creştină.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

15 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Doftorul din Mehadia

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu du Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asuptra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi ca Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr. Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui şi al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membriilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu, despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeșului (1886-l891),  mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebeșului şi a fost traducător al Împărătesei Elisabetha când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un preț foarte mare. Împărăteasa a exclamat, ”aşa de rari sunt păstrăvii aici? ”  iar Ioan Nemoianu a răspuns, ”Maiestate nu păstrăvii sunt rari, Împărătesele”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu  „vechiul“  regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătui, el a adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. În 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă  „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octavian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diplome de doctor în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domașnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic (după mama Nicasinovic) din Varset. Imediat îşi cumpără o casă spaţioasă şi confortabilă, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-est a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadiei.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-că-fenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ion, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leii), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ că să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizată“,  deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“  l-a ajutat de dată aceea. În două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Nouă administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Într-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Între timp, copiii creşteau şi curând fata mai mare, Valeria (Leii), s-a măritat cu notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu (în 1948 acesta avea să devină conducător al partizanilor bănăţeni anticomunişti şi, după ce a fost prins, a fost împuşcat). O slăbiciune specială a avut doctorul pentru feciorul Virgil care, spre regretul sau, nu a urmat medicină, ci a devenit avocat. Între acţiunile de pomină ale acestui fecior se numără şi următoarea. Nu departe de casă doctorului era magazinul mare al unei rudenii, Chiticeanu. Proprietarul magazinului, Nicolae zis Nica, ţinea lângă tejghea un bici lung, de vizitiu, ca mod de a intimida pe tinerii nestăpâniţi. Tânărul Virgil intră în „bătălii“ cu alţi copii de seama lui, iar când lucrurile se încingeau năvălea în grabă în magazin, strigând: „Uică Nico, biciu“. Astfel înarmat, se repezea afară, unde avantajul strategic era decisiv. Doctorul Nemoianu nu socializa decât cu puţini oameni din Mehadia, între ei Generalul Cena, ajuns destul de nevoiaş şi pe care, discret, l-a ajutat mereu. Nu l-a interesat politică dar, fiind prieten cu Octavian Goga, a contribuit, prin prestigiul său, la alegerea ca deputat acolo a unui nepot mai tânăr (ulterior mentor al feciorului sau Virgil), Petre Nemoianu. (În una din vizite, Petre Nemoianu l-a însoţit într-o călătorie la un bolnav şi pe drum, a exclamat „ăştia toţi or votat cu mine“. Doctorul s-a întors senin şi i-a răspuns: „Ba, să mă ierţi, Petrache, da să ştii că or votat cu mine“.).

Vremea trecea şi totul intrase aparent într-o rutină paşnică. Feciorul Virgil absolvise Facultatea de drept din Bucureşti. (Doctorul nu a mers niciodată în „vechiul regat“. Singurul drum i-a fost până la Strehaia unde, îngrozit de facilităţile „higienice“, a făcut cale întoarsă şi, de atunci, nu a mai trecut munţii). Faima doctorului Nemoianu se lăţea la fel că şi bunul lui nume şi reputaţia pentru toleranţă. Un singur exemplu este suficient. Prin anii ’20, un ţigan local, grav bolnav de tuberculoză şi, în plus, amator de băut, mai ales rom, în dialect local „rum“, a venit să fie consultat. Era prea târziu şi mai avea de trăit cel mult câteva luni. Doctorul i-a dat cele necesare şi, între altele, i-a spus să nu mai bea coniac, răchie etc“ fără să menţioneze şi romul. Ţiganul l-a întrebat:  „Domnu doftor, da rum mai pot să beau? ” Doctorul i-a răspuns: „rum poţi să bei“.

În ianuarie 1930, se pregătea nuntă fiicei Elisabetha (Bebi) cu doctorul Lalescu, care urmă să deschidă o nouă şi absolut necesară practică asociată cu doctorul Nemoianu. Nuntă era prevăzută pentru duminică 12 ianuarie 1930, dar sâmbătă, 11 ianuarie, la şase seară, la numai 55 de ani, doctorul Nemoianu cădea fulgerat, probabil de un atac cardiac, în mijlocul familiei, mai având vreme să şoptească doar: „Copiii mei. copiii mei“. (Nuntă a avut loc, dar evident, după trecerea perioadei de doliu). Luni 13 ianuarie 1930, era înmormântat în cimitirul din Mehadia, prohodit de un sobor de preoţi şi cu o imensă audienţă. Cu acest prilej, învăţătorul G.B. Gheorghe Bălteanu din Topleţ a rostit o poezie (ulterior publicată în „Gazeta Orșovei“). Poezia nu are mari merite artistice, dar ea surprinde o epoca şi existenţa unui om care a avut rost în lume:

I. Un mort iubit ne stă înainte, / Străpuns de-al morţii iatagan / Şi, Doamne, cine nu-l cunoaşte / Pe bunul „doftor“ Nemoian?
II. Cu vecinicul surâs pe buze / Şi în haine simple îmbrăcat, / El vara, iarnă, în orice vreme, / Mereu trecea din sat în sat.
III. Domol şi-ncrezator la vorbă / Cu ştiinţă lui caută pe toţi, /Eram la dânsul deopotrivă / Ţărani şi dascăli şi preoţi.
IV. Credea milos la sărăcia / Acestui necăjit popor / Şi multor bolnavi în strâmtoare / Le-a fost părinte ajutător.
V. Iar noi, de-l întrebam de plată, / Răspunsul său era mereu: / „Păi bine, mă, voi popi şi dascăli / Din plata voastră să iau eu?“
VI. Şi acest om bun, creştin la fapte / Ce ieri ne mai vorbea vioi / Ca trăsnetul, fără de veste, / Se duce astăzi dintre noi.
VII. Și, Doamne, Doamne, câtă jale / Pe casă lui a mai picat, / Că-n loc de-o mândră cununie, / Troparul morţii s-a cântat.
VIII. Dar taină cerului adâncă / Învăluie pe mort acum / Şi faptele vieţii bune / I-arată-al cerurilor drum.
IX. Să mergi în pace, fără frică / Primit vei fi la Dumnezeu, / Că, după Dânsul, sănătate / Ne-ai dat şi tu, din rostul tău.
X. Iar noi, cei strânşi cu duioşie / Şi jale-aici, la groapă ta / Îţi zicem „Cale fericită / Şi cât vom fi, nu te-om uită“.

Mormântul Doctorului Virgil Nemoianu este străjuit de o masivă şi sobră cruce de marmoră, vizibilă de pe şoseaua naţională Bucureşti-Timişoara, atunci când ea trece prin dreptul cimitirului din Mehadia.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

12 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Opinie

Păun Ion Otoman ( coordonator)
,,Almăjul de ieri, de azi și de mâine sau mult dorita Vale a Miracolelor”
Editura Academiei și Artpress, Timișoara, 2017

Sub acest titlu apare în 2017 acest masiv volum de 939 pagini. Pe foaia de titlu este trecut coordonator Academician Paun Ion Otiman, dar ediția este prefațată și îngrijită de către Prof. Dumitru Popovici cu sprijinul Asociației Culturale ”Țara Almăjului”. Mărturisesc că foaia de titlu este ușor confuză și neortodox organizată. În toate cărțile, citite până acuma, am văzut că pe coperta întâi sus e locul autorului cărți, iar “coordonatorul”  își are poziția tradițională în pagina de gardă. Situarea coordonatorului pe locul autorului este până la urmă o uzurpare de rang, ca să zicem așa, generată de dorința trufașă a „uzurpatorului”.
Fără îndoială, orice carte are un rost. În privința atingerii scopului propus se pot exprima puncte de vedere. Iar în cele ce urmează, voi exprima un asemenea punct de vedere.
Cred că volumul s-a voit pe sine ca o lucrare  “peste și dominând timpul, mulțumind pe toți și pe toate”. Dar, nu sunt vremile sub oameni, ci sunt bieții oameni sub vremi, ca să amintim vorbele cronicarului. O încercare de a răsturna acest adevăr fundamental nu avea cum să se termine decat, și folosesc cel mai blând termen care îmi vine la îndemână,  dezamăgind.
Am să încerc să le iau pe rând. Primul capitol, ”Geografia, calitatea solului, relieful” , semnat de către Ana Neli-Ianas, este bogat în amănunte, scolastic întocmit, însoțit de grafice și imagini convingatoare. Cred că accest capitol este un succes .
Al doilea capitol, ”Almăjul de-a lungul timpului”,  trebuia să fie piesa de rezistență a cărții și coloana ei vertebrală. Sunt adunate acolo sumedenie de date, este folosită o bibliografie bogată, deși insuficientă, dar capitolul rămâne neconvingător și conținând destule concluzii eronate. Epoca veche (paleolitic, neolitic, bronz, Halstatt. La Tene și vremea romană ) este tratată corect și cu acribie, fiind, până la un punct, un adevărat inventar istoric. In schimb tratarea epocii medievale dezamăgește profund.
Autorii nu au înțeles rostul special al Almăjului în Evul Mediu, locul său special, aproape autonom, sub coroana maghiară și mai ales nu au înțeles originea districtelor militare. Autorii ajung să prezinte aceste districte ca pe un soi de inovație a regalității maghiare, când ele erau o realitate straveche, pur românească, pe care regalitatea maghiară a fost obligată să o recunoască și să o trateze cu respect. Faptul că în bibliografie nu par să fi fost folosite lucrările fundamentale asupra formațiunilor românești din Transilvania Evului Mediu, semnate de către Radu Popa, cu siguranță a contribuit la vehicularea unor concluzii greșite. De folos ar fi fost și folosirea studiului semnat de subsemnatul despre Cavalerii Teutoni în Banat (articol prezent și în volumul meu Borloveni, Cluj, 2008 pe care, se pare, unii dintre autori l-au consultat). Pentru epoca otomană utilizata mai cu atenție lucrarea lui Traian Birăescu, Banatul sub turci, Timișoara, 1934. Dar absolut dramatic insuficient și greșit este prezentat veacul al XVIII-lea bănățean. O perioadă esențială, dacă nu decisivă, în formarea caracterului bănățean. Nici nu putea fi altfel, căci două lucrări fundamentale: Sonia Jordan, Die keiserliche wirtschaft politik în Banat in 18 Jahrhundert, München, 1987 și Hans Wolf, Das Schulwesen des Temeswarer Banats in 18 Jahrhundert, Baden 1935,  au fost pur și simplu ignorate. Cărți care foloseau documente din Arhiva de război și civilă a Vienei, cărți care sunt esențiale și a căror citare nu este optativă. Pentru veacul XIX și până la 1944 autorii s-au străduit dar iarași cu poticneli. Sunt ignorate personalități almăjene esențiale, spre exemplu Colonelul Pavel Boldea, ajuns șef al preoților Ortodocși din armata cesaro-craiască. Nu sunt amintite personalități și rolulul lor în cadrul Comunității de Avere grănicerești. Mă gândesc la Lt.Col.Romulus Boldea (Prefect al Severinului în 1927-28 și 1938 și Președinte al Comunității de Avere în 1939-1944) care a acordat sumedenie de burse la școlarii merituoși din Banatul grăniceresc (între ei viitorul Mitropolit Nicolae Corneanu), la faptul că sub administrația lui a fost ridicat Hotelul “Cerna” din Băile Herculane și că din inițiativa lui a fost publicată “Istoria Comunității de Avere, a Dr. Antonie Marchescu. (Cu regret trebuie să spun că reeditarea acelei cărți de către acad.acad.P.I.Otiman, a fost făcută sub orice nivel editorial, de fapt a fost copiată ediția princeps cu toate greșelile, cu normele ortografice din momentul apariției și cu o hârtie de cea mai proastă calitate). Din bibliografie lipsește o altă lucrare esențială, cea a lui Petre Nemoianu,Valea Almajului apărută în volumul “Banatu-i fruncea”, Lugoj, 1929. Personal, găsesc exagerate meritele atribuite lui Iancu Conciatu ( prezentat de presa interbelică din Timișoara într-o lumină nefavorabilă, și total insuficiente cele care îl privesc pe Eftimie Gherman. La fel de expediate sunt rolul Episcopiei Caransebeșului și numele celor care au susținut material Biserica. (Mă refer din nou la un caz pe care îl cunosc, al lui Romulus Boldea din Borlovenii Vechi).  În general referindu-ne la bibliografie,  trebuie să sesizăm, din păcate, că o mare parte a lucrărilor foarte importante scrise despre Almăj, nu a fost nici parcursă și nici reprodusă în acest volum. Ceea ce desigur explică, în unele capitol, schematismul, sărăcia ideilor și a evenimentelor prezentate.
Tragica experiența a scurtei perioade din toamna lui 1944, când trupele sovietice au trecut pe acolo este scurt și cam impersonal prezentată. Ororile acelea sunt înfățișate ca detalii dintr-un trecut ireversibil. Este pomenit acolo învătătorul Vasilică Popovici dar nu sunt pomenite ororile pe care el si familia lui le-au suferit. Păcat!
Mai departe nu sunt redate îngrozitoarele persecuții din anii următori, genocidul, distrugerea în masă a populației germane a Banatului și modul în care economia și gospodăriile fruntașe almăjene erau distruse deliberat, bucată cu bucată. Sunt amintiți partizanii din Almaj dar nu și cozile de topor care i-au trădat sau care au acceptat să fie martori ai “acuzării” contra lor. Nu sunt amintite numele celor care au făcut în Almaj “colectivizarea” și crimele la care s-au dedat. Din amintire îl pomenesc pe Ilie Tola din Borlovenii Vechi, o bestie. Un adevărat scandal îmi pare însă punerea în paralel a unor gânduri exprimate de către Dr. Iuliu Maniu și Petru Groza. Dr. Iuliu Maniu un simbol al corectitudinii morale și Petru Groza, o bestie amorala și o rușine a politicienilor români. La fel de scandalos, la limita indecenței, imi pare faptul că, pentru a doua oară, o anume Icoana Budescu exprimă anume regrete pentru desființarea colectivelor din Almaj. Mai apoi nu este exprimat faptul că epoca stalinistă a însemnat distrugerea sistematică a Almăjului, a tradițiilor sale spiritual, economice, culturale și de ierarhie socială. Capitolul al 3-lea, ”Populație și locuire în Almăj” de Ana Neli-Ianas îmi pare scris bine și profesional, prin date și documentare, la fel cap.4 , ”Graiul almăjenilor” al Florinei Băcila mi se pare foarte convingator, cu observația că autoarea uită adesea tema pe care și-o propune –graiul almăjean și utilizează sintagma de bănățean, ceea ce ar presupune extinderea  ariei de cuprindere și obligă la considerații ample, având în vedere diversitatea subdialectului bănățean. Excelent mi se pare Capitolul 9, despre învățământul din Almăj, scris de profesorul Pavel Panduru care arată condițiile dramatice în care dascălii almăjeni, persecutați, marginalizați, au reușit să-și facă datoria. Capitolul 10, ”Cultura și Arta în Almăj”, scris de Florina Nica, este foarte informativ, util și bine scris. La fel capitolul 11, ”Traditii almajene” scris de Maria Vâtca și Diana Otiman merita lauda pentru utilitate. Sunt de părere că următoarele capitole dedicate vieții spirituale și culturale din Almăj ar fi trebuit adunate sub un singur generic . Mă refer la cap. 19,11 și 12 acesta din urmă dedicat vieții spirituale din Almăj scris de catre Gh.Rancu-Bodrog , o încercare merituasă, dar cred că insuficient a fost demonstrat faptul ca tot ce este superlativ în sufletul almăjan se datoreste Ortodoxiei românești. În acest context am rămas surprins de reproduceri de “biserici” de lemn almăjene din, zice autorul, veacurile XVI-XVII. Nimeni nu știe dacă acele biserici au existat și absolut nimeni nu poate ști cum arătau. Imaginile respective sunt fantezii care nu își aveau locul într-un capitol de prezentare a istoriei reale.
Mai multe detalii meritau cele doua mănăstiri almăjene, Putna și Țara Almăjului. Cât privește “Minoritățile” religioase și rolul lor în viața almăjenilor este prezentat, după părerea mea, cu prea mare generozitate .
Dupa părerea mea, capitolul al 13-lea,”Scrieri despre Almaj” este cel mai interesant. El a fost alcătuit de către Prof. Iosif Băcila și fiica sa Conf. Dr. Florina Maria Băcila. Scriitorii almăjeni sunt prezentați, în marea lor parte, într-o imagine cuprinzătoare. Dar sunt și excepții , cu atât mai surprinzătoare, când e vorba de unul din cei mai importanți ( dacă nu cel mai important ) scriitor al zonei și al Banatului, Ion Marin Almăjan, a cărui operă a fost prezentată, paradoxal, foarte parcimonios, alături de un scriitor a cărui operă este consemnată doar în manuscris. Un spațiu mai generos trebuia acordat activitații Părintelui Profesor Doctor Petrica Zamela. Dar spiritual Almăjului apare acolo viu și nemuritor. În ceea ce privește capitolul al 15-lea, scris de C. Goșa și acad, I.P.Otiman, care s-ar fi dorit a fi un soi de “finis coronat opus” dezamăgește mult…Autorii au căutat să mulțumească pe toți și finalmente au iritat pe mulți. In primul rănd ei comit o enormă greseală de logică. Folosesc o logică “circulară”, circulus in probando. Adică afirmația devine argument prin aceeași vorbă sau una similară. Cu alte cuvinte, ei par a spune  “În Almăj este rău fiindcă este o stare negativă”. Asta nu ajunge.
Este amintită depopularea Almăjului (în general în lume problema nu este depopularea, ci suprapopularea) dar, chiar așa fiind , de ce nu sunt amintiți cei vinovați de această depopulare? Cei care au silit generații de tineri almăjeni sa ia calea dureroasă  a “școlilor profesionale”. Este oare mai puțin rea depopularea prin “școli profesionale” decât cautarea de lucru în “apusul” Europei. Nu cred. Măcar parte din cei plecați în “apus” vor veni înapoi și vor putea relansa economic Almăjul. Nu este pomenită catastrofala administrație Sorin Frunzaverde. Un personaj cu asemenea nume predestinat nu ar fi trebuit să fie tolerat în viața publică din capul locului. Nu sunt amintite jafurile forestiere și încercările de distrugere a singurei bogății autentice a Almăjului, frumusețea naturii. Nu sunt amintite cazuri de încercare de furt și înșelăciune sfruntate. Așa a  fost încercarea Miclea-Țiriac la Bozovici sau încercările de “concesionare” fraudulentă și distrugere a râului Nera făcute de condamnatul penal Pavel Verindean al Prigorului. Graficele multiple și socotelile făcute în zone ale Elveției și Olandei nu sunt de ajutor. Almăjul nu este nici Elveția și nici Olanda.
Cartea dezamăgește fiind, voit sau nevoit, un soi de justificare a sistemului neamului prost care stăpânește Romania din 1990. Viitorul va fi al unui Almăj renăscut spiritual, invigorat demografic, inventiv, viu. Același ieri, azi, întotdeauna.

Am încheiat aceste rânduri în zori de ziuă, în gangul casei Boldea din Borlovenii Vechi. Era rece, dar senin și soarele urma să răsară peste brazii care dominau pădurea gospodăriei, ”cracul Boldei”. L-am urmărit cu ochii larg deschiși, pâna ce, răsărit, soarele mi-a umplut ochii cu lacrimi. Atunci am știut că o nouă dimineață s-a revărsat asupra Borloveniului.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 octombrie 2017