Alexandru NEMOIANU: Gingășia Cuvântului

Cu versurile doamnei Vasilica Grigoraș am făcut cunoștință prin Revista “Logos și Agape”, alte reviste, mai ales din spațiul virtual și prin prezentarea lor pe pagini din Facebook. Versurile și gândurile sale, Vasilica Grigoraș, le așează în felurite modele de poezie și ele toate reflectă realitatea așa cum o simte un suflet atent și sensibil.

Ce este de subliniat este și faptul că Vasilica Grigoraș, cel mai adesea, “leagă” versurile ei de o imagine. O imagine care poate fi foarte reală, din realitatea imediată, sau din vis, transfigurată. De multe ori versurile cuprind și stări foarte intime, tresăriri în duh. Personal sunt impresionat de respectul creator cu care Vasilica Grigoraș tratează “cuvântul”. Pentru ea “cuvântul” are înțeles și stare reală, în același timp. Pentru ea “cuvântul” își păstrează mereu înțelesul și semnificația lui, dar Vasilica Grigoraș și-l include, îl coboară în ființa ei intimă și astfel “cuvântul” este șlefuit, transfigurat, prezentat gingaș, alinător. Acest respect pentru “cuvânt” și puterea lui, dovedesc o profundă înțelegere a lumii și rostului ei. Pentru a fi mai clar am să mă refer la modul creștin de a înțelege “cuvântul” și asta în credința că astfel tratează Vasilica Grigoraș „cuvântul”.
“Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1;14)

În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, ”Cuvântul” s-a întrupat și s-a sălășluit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut “slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea “Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, ”Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte.

Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de pricepere, sărăcie de gândire.

“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. ”Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. ”Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, ”cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Aceste lucruri le mărturisește Vasilica Grigoraș, încet, dulce, în freamăt. “Cuvintele” Vasilicăi Grigoraș fac lumea mai frumoasă, mai bună, mai blândă, și nu întâmplător, căci toate, prin Cuvânt s-au făcut.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

bal caritabil –
regina nopţii oferind
tot parfumul

Haiku (Locul I, CSH etapa #545, săptămâna 23-29.04.2018)

COMENTARII:

Corneliu Traian Atanasiu: Toate cuvintele sînt și apropouri, o performanță de invidiat. Caritabil virează spre o generozitate mult dincolo de scopul lucrativ al evenimentului. Regina nopții devine regina incontestabilă a balului închipuit. Oferta un dar neprecupețit. Parfumul o bogăție cu care-ți poți umple pieptul cu fiecare suflare fără s-o poți epuiza.

Cecilia Birca Felicitări!
Nu este prima oară când sunt fascinată de haiku rile dvs.!
V-am remarcat si in cele din „cocori”.
Mulțumesc pentru că scrieți!

Alexandru Nemoianu Dragostea adevărată înseamnă dăruire fără condiţii, sacrficiu al bucuriei.

(Ilustraţie internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

barba lui Aron* –
mustaţa seminţelor
mai viguroasă

*rodul pământului (plantă)

COMENTARII:

Alexandru Nemoianu Recunoaşterea adevărului că nimic nu este făcut la întâmplare, dar este făcut şi cu dragoste şi cu humor.(De aceea adevăraţii creştini sunt veseli.)

Nicolae Musat Un minunat poem, plin de subînțelesuri… Mai întâi Aron este Aaron după ce și-a luat angajamentul slujirii Domnului, fratele lui Moise despre care se vorbește nu înainte ci după ieșirea din Egipt. Cu Moise și cu Aaron sunt asociate Ieșirea din Egipt și Tărâmul Făgăduinței. Deci, „rodul Pământului” poate fi interpretat și ca rod efectiv, material, dar, având în vedere că omul este pământ și în pământ se întoarce, „rodul pământului” poate fi rodirea spirituală, duhovnicească, rodire maximă prin preoție! Ori, preoția este sugerată oarecum prin barbă ca o distincție patriarhală. De aceea se vorbește de „mustața semințelor” căci cuvintele preoților sunt acele semințe duhovnicești care trebuie să rodească, iar acest rod trebuie să fie mereu mai viguros în lume după cum spune Hristos Domnul privind cele trei stadii ale creștinismului: Paște mieluțele Mele, Păstorește oițele Mele, Paște oile mele! Deci, din cuvinte care par ale lumii de zi cu zii, ale roadelor și grijilor pământești, prin semnificațiile cuvintelor ajungi la poeme teologice de mare profunzime doar prin cheile bine ascunse în har de poet! Mulțumim distinsei poete Vasilica Grigoras pentru aceste minunate nestemate de cuvânt! Reverență!

(Ilustraţie internet)

 

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

istoric-Alexandru-Nemoianu9.În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături străine de cele ale Bisericii apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea ca scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acestea Conciliu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Niceea în 325 d.Chr.
Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maică Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie că “arheretic”. Oricum la Niceea, în 325 această falsă învățătură a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de mânie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură. Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.
Ca urmare a acestui act Nicolae a fost depus din Episcopat și aruncat în temniță. Dar în aceiași noapte, și el și Împăratul și mulți participanți la Conciliu au avut același vis. Au văzut pe Hristos și pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria, înapoind lui Nicolae omoforul, semnul autorității ierarhice. El a fost restaurat în drepturi. Câte va zile mai târziu, Conciliul avea să condamne învățătura lui Arie și să proclame Simbolul Credinței, ”Crezul” care (cu câteva adăugiri hotărâte la al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, 381 d.Chr)  este rostit și azi de Biserica Ortodoxă. Atunci a fost arătat că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deopotrivă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut”.
În vremea ce a urmat dragostea credincioșilor pentru Sfântul Nicolae a crescut fără margine. Sfântul Nicolae este ajutătorul săracilor, apărătorul orfanilor, ocrotitorul și ajutătorul celor în grabnică trebuință și el a ajuns să fie echivalat cu “Moș Crăciun” , cel care dăruiește cu generozitate. Este aici o taină mai mult decât simbolică. Cel care între sfinți este considerat mai blând, mai milos, mai îndurat, confruntat cu atacul asupra Mântuitorului și a Preacuratei Maicii sale, cu atacul asupra ce are mai sfânt Biserica, maica noastră, s-a ridicat și i-a apărat cu pumnul!
În mod răspicat exemplul dat de Sfântul Nicolae la Niceea arată un model.

Da, se cuvine să fim buni, să fim darnici, să avem milă dar atunci când suntem confruntați cu răul fără mască, cu cel care rânjește și batjocorește, cu cel care minte și ucide atunci putem fi îndreptățiți să dăm cu pumnul: ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să-I fie adusă Slavă în veci”(Ps.113,9)

Atunci când vedem îndemnuri neghioabe și păgâne gen, ”spitale, nu Biserici”, este îngăduit să dăm cu pumnul, ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, Ci Numelui Tău se cuvine Slavă în Veci”.

Atunci când vedem îndemnuri la păcate strigătoare la cer, când vedem terfelit numele familiei, când vedem spurcăciunea lăudată, când vedem Neamul și Țara insultate; da, atunci se cuvine să dăm cu pumnul; ”căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine Slavă în veci”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

3 decembrie, 2017

Alexandru Nemoianu: Planul distrugerii

În două texte anterioare,  “Impostori şi hoţi”  şi  “Nesimţire şi memorie selectivă” am căutat să prezint elementele constitutive ale sistemului din România. Un sistem închis al corupţiei în care oricine nu este corupt este eliminat că un corp străin, ceea ce şi este consecvent cu natura sistemului pomenit. Personal am ales să numesc acest sistem al  “neamului prost”. Căci el s-a alcătuit din drojdia societăţii româneşti, din foşti demnitari ceauşişti, jalnicii lor urmaşi şi cei care li s-au alăturat: şmecheraşi de duzină, găinari sadea şi hoţi. Cu câteva sute de lei “ceauşeşti” şi ceva dolari adunaţi la ciorap aceşti indivizi au cumpărat practic toată România.

Îmi aduc aminte că în Decembrie 1989 în euforia generală mi-am exprimat entuziasmul, faţă de Protosighelul Graţian Radu. Răspunsul sau brutal a fost: ”Și tu crezi că o să fie bine?”. La întrebarea mea. ”De ce să fie rău?” . Înţeleptul monah mi-a spus, ” păi nu eu am planul ba, ei îl au”. Dreptate a avut!

Căci în adevăr era un plan diabolic şi care a lucrat perfect.
În primul rând rostul celor şaizeci de ani de comunism a fost dublu. Să lichideze fizic tot ce era valoare, structura ,iniţiative, demnitate, curaj din România şi să arunce restul populaţiei în stare de şoc. Într-o stare de spaima şi confuzie în care orice zvon devine credibil. Aşa au apărut la început “teroriştii’ şi apoi “minerii”. Între timp la preţuri de batjocură au furat/adjudecat toată bogăţia ţării, de la sol, la subsol, de la ape, la aerul pe care îl respirăm. Dar ca nişte cretini ce sunt, fără ruşine de oameni şi fără frică de Dumnezeu, îşi imaginează că prezentul putred va fi veşnic, în alte cuvinte se închină la idoli. Prezentul acesta beteag nu va fi veşnic şi se va prăbuşi mult mai repede decât cred şi îi va readuce la starea lor de facto, ”neam prost”.
Instalaţi ferm la putere aceşti conducători ai sistemului  “neamului prost” au cooptat, prin corupţie şi ciolane ieftine un segment dintr-o intelectualitate pregătită moral spre orice compromis. Cu ajutorul lui George Soros au fost create sumedenie de Organizaţii ne guvernamentale (ONG) având un scop clar.
Să laude noul imperiu sodomit (USA şi slugile lor), să aducă osanale noului sistem “globalist” şi să insulte fără margine Ortodoxia şi Tradiţia.

Tot ce era românesc a fost terfelit. Degeneraţi fără număr, s-au grăbit să declare că “cel mai mare rău” pentru Români au fost Eminescu şi Caragiale. Acești psihopaţi li s-au alăturat alţi eiusdem farinae. Indivizi fără coloană vertebrală dar cu stomac nesăţios. Ei au fost unşi “profesori”, şefi de reviste, sinecurişti, etc. Rolul lor, stabilit de Soros, era să intoxice pe bieţii Români derutaţi să îi robotizeze.

În acest fel s-au creat contra modele. Personaje care făceau apologia pidosniciei (sodomismului), a “globalismului” şi a  #rezistenţei. Personaje confuze, tinerei şi tinerele, de tot tulburaţi hormonal şi care zbiară fără rost, agitaţi care umblă vandra, hodorogi ramoliţi, opozanţi din temperament. Într-un cuvânt jalnica ceată a “idioţilor utili”. Al căror rost este să creeze haos şi spaţiu de manevră pentru marii tâlhari. Mulţi dintre ei nu sunt alta decât răzgâiaţi urmaşi ai neo-îmbogăţiţilor, a hoţilor la drumul mare, a directoraşilor care s-au declarat “patroni” şi oameni de afaceri, a traficanţilor de influenţă.

Nenorocirea este că numărul acestor “imbecili utili” este mare. Ei sunt trup şi suflet sub influenţă OGN-urilor, militarizate la maximum şi excutanti disciplinaţi. Mulţi dintre ei sunt care se laudă că acţionează “voluntari”. Sărmanii nici nu îşi dau seama că prostia este cea mai ieftină comoditate şi că ea este aruncată imediat după folosinţă. Prostia militantă, ”idiotul util” ţine topologic de produsele de higiena cu folosinţă unică.
Cu asemenea deşeuri de regulă nu este consult să vorbeşti. Nu înţeleg şi recurg la rotitul ciomagului şi înjurătură directă. Singurele domenii unde au reale aptitudini.

Dar dincolo de asta rămâne totuşi bunul şi generosul Neam Românesc. Care nu cedează, are doar nevoie de un răgaz şi o clipă pentru a îşi trage sufletul. Repede va pricepe că duşmanul nu este în afară; nici Rusia, nici Ungaria, nici Serbia. Duşmanul este lângă noi, este sistemul  “neamului prost”  şi al acoliţilor lui (“imbecilii utili”) . Nu există dezastru fără ieşire şi nu există cale fără libertate. Dar despre asta într-un text viitor.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

25 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: ,,Biblioteca din Alexandria”

În veacul al III-lea i.d.Chr. în Alexandria din Egipt a fost întemeiată o bibliotecă care avea să devină vestită.
Biblioteca din Alexandria adunase toate scrierile importante ale vremii şi ea însemna în fapt centrul viu al civilizaţiei omenești din acea parte a lumii. Aşa ar trebui înţeleasă semnificaţia tuturor “bibliotecilor”: centre vii ale civilizaţiei şi simboluri ale căutării omeneşti întru Adevăr.
Sub dinastia Ptolemeilor şi până în veacul al VII-lea d.Chr. acea bibliotecă avea să devină cea mai vestită din lumea mediteraneană. Ea a înflorit până în anul 642 d.Chr. când, califul Omar, a hotărât incendierea şi distrugerea ei. Motivaţia lui a fost că acea bibliotecă cuprindea informaţii contrare Coran-ului. Probabil că acea incendiere a fost cea mai mare crimă împotriva culturii din lume.
Dar acea incendiere are şi o valoare de avertisment. Fără vigilenţa şi fără voinţă de a supravieţui asemenea crime contra culturii pot fi repetate.
Lumea în care trăim străbate o vreme crâncenă. Această lume este bântuită de spaime, îndoieli şi haos. Este o lume stăpânită de una dintre cele mai teribile ispite, ispita “binelui universal”. O ispita fără temei, fără criterii bazată exclusiv pe închipuire. Închipuirea fiind singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură.
Cauza acestei stări este “globalismul” cu orice preț, care generează doar impostură, parazitism şi violenţă. Încă mai grav, acest “globalism” şi-a alcătuit propria ideologie, propria dimensiune spirituală, cea a ” neo-multiculturalismului” care aşează semnul egalităţii între valori, decretează relativismul absolut, chiar şi între între bine şi rău. În acest sistem anapoda există doar două excepţii. Două excepţii care sunt atacate cu furie: creştinismul şi identitatea naţională. Acest “globalism”, întemeiat pe o ideologie a ateismului agresiv, vulgar, încearcă să înlocuiască un întreg mod de gândire. Mai rău, un relativism nimicitor este promovat. Noţiuni fundamentale, noţiuni care au definit existenţa umană sunt vulgarizate şi caricaturizate. Să privim doar cazul “familiei”, locul în care se alacatuiește identitatea fiecărui om. Familia este tratată de aceşti atleţi ai răului ca număr socio-economic, ca o contracție economică şi cu un conţinut la voia instinctelor celor mai dubioase. Iar această violenţă promovare a instinctelor produce un lucru înspăimântător: banalizarea păcatului.
Este bine ştiut că orice stare de păcat sau, hai să-i zicem “pasională”, fie ea drog, elitism, erotism, se produce în creştere şi în cicluri repetitive şi în final va genera plictiseală. Starea pasională este impostură unui dat omenesc: căutarea finalităţii şi finalitatea nu este altă decât Dumnezeu. Atunci când ne adâncim într-o stare pasională vom caută să o facem tot mai intensă, până la sfârşitul ei, care este fie epuizare fizică fie sinucidere. Că este aşa ne-o dovedeşte sinistră epidemie a “jocului|, ”Balenă Albastră”. Ce altceva decât cursa satanic este acest joc? Ce altceva decât  “alternativă” necuratului la Credinţă în Dumnezeu? Tot ce este rânduiala, bună cuvântă sunt marginalizate.
Aceste două rele, globalismul şi neo multiculturalismul, alcătuiesc noul “imperiu”, cu mlădiţele lui otrăvitoare, “uniunile” şi “comisarii”. Instituţii care caută să mărginească identitatea naţională şi care atacă orice formă care ar sprijini această identitate. Este oare firesc că instituţiile naţionale să fie atacate de către “comisari” iar anume “societate deschisă”, concepută de cutare financiar “déjà”  internaţionalist, să fie elogiată ?
Între timp tradiţia şi învăţătură din veac au fost îngrămădite în “biblioteci”, insalubre şi aşezate cât mai marginal.
Mişcările migratorii, promovate activ de către “globalism”, au generat focare de incendiu în care cel mai ameninţaţi sunt copii, femeile şi “bibliotecile”.
De fapt “bibliotecile” Europei fumegă şi mai este doar foarte puţin timp, dacă şi atâta, până ce vor arde vălvătaie, aşa cum a ars Biblioteca din Alexandria.
Va fi cineva vinovat?
Videat Deus et Judicet!

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA

18 octombrie 2017

Alexandru Nemoianu: Neo Iconoclasmul

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic, foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele şi încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaşte. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”,  pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un process recurent în istorie. Un process foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mișcari iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste al căror principal “argument” era violența. Acest lucru a fost dovedit în chiar zilele noastre de către mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile ansambluri arhitectonice cu valoare cultural unică, sau de către “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumusețe fără egal, la Palmyra.
Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor ( al iconoclaştilor). Cum spuneam este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu , este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 şi a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.
Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere împăraţii bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult, Copronymus i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecuției imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” şi să “consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teama morţii dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a două şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculous în care anume relicve, moaşte, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirate de acelaşi duh.
Această ideologie a fost combătută de mari teologi şi cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.
Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit, şi sfinţilor lui. Icoanele şi moaştele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le veneraza nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor asemenea, ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite şi venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor este limpede; ei erau oameni ca şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul lui Iisus, el s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf. Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf. Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem,  “tehnicalităţi” se găseşte un adevăr încă mai adânc.
Creştinii Ortodoxi nu consider  “materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialişti”, iar prin faptul ca Pravoslavnicii cred cu toata tăria că oamenii pot ajunge la “sfințenie”, care înseamnă un stadiu superior al “asemănări” cu Dumnezeu, ei dovedesc ca în adevăr cred că omul a fost făcut  “după chipul și asemanarea lui Dumnezeu”, și deci se poate spune că sunt și singuri, cu adevărat, ”umaniști”. Credinţa cinstitorilor de icoane a fost confirmată de al şaptelea sobor a toată lume de la Nicaea în 787 şi apoi reconfirmat în 843 în Duminecă numită şi “ Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci pe scurt această este istoria iconoclasmului.

Mişcarea neo-iconoclastă începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uenori doar având “meritul” că provin din “apus”.
Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.
Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: fostul preot Ortodox care semnează Ion Aion şi poeta şi baladista Marilena Mihăilescu. Atât unul, cât şi celălat, folosesc un limbaj radical, fără echvoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine care prefer discuţia în “duhul blândeţii”. Cei doi sunt cei care folosesc epitete de genul, ”pupători de cadavre ciopârțite”, ”pupători de oase”, etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmare îi stăpânesc pe cei doi? (Creştinii, de modă veche, ar putea să zică, pur şi simplu, că cei doi sunt “posedaţi”. Eu nu o voi face). În cazul lui Ion Aion este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât” teismul” cât şi” ateismul “sunt credinţe. Egal imposibil de “dovedit. Un “dumnezeu” a carui existență ar putea fi dovedită, nu ar fi chiar mare “dumnezeu”. Oricum nu pentru Dreptmăritori, al căror Dumnezeu este,” negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut și neajuns, pururea fiind și acelaș fiind”. În cazul Marilenei Mihăilescu cred, din modul și din ce scrie, că la mijloc poate fi infuența unor culte neo-protestante (poate Baptişti?). Ea foloseste uneori referințe sau citate scripturistice luate din context. O bine cunoscuta tactică a “misionarilor” neo-protestanți. Căci citatul incomplet și luat din context poate face din “da”, ”nu” și viceversa. Personal cred că teologii neo protestanți sunt sinceri și nu doresc să facă rău. Dar teologia lor e firavă, plăpândă, șubredă, contradictorie și aceasta datorită unei greșeli metodologice fundamentale: inconsecvența nivelelor. Ca exempul. Ei afirmă credința într-un “dumnezeu atotputernic” dar imediat tăgăduiesc că Maica lui putea fi o pururea fecioara. Ce fel de “atotputernicie” are un astfel de “dumnezeu” care nu poate avea de Maică o “pururea fecioară”? Dar, repet, în cazul Marilenei Mihailescu doar cred acest lucru, că este influențată de ceva culte, sau cult, neo protestante.
Oricum sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

16 octombrie 2017