Vasilica Grigoraș – „Merit eu?!” – întrebare și mirare, de Alina Necula

O copertă neagră, un titlu, „Merit eu?!” și un nume, Alina Necula, scrise cu alb și o inimă conturată cu roșu. Conturul inimii și titlul scris în interior se împletesc precum șnurul mărțișorului (alb și roșu) în prag de primăvară, disipând negrul persistent al copertei în nuanțe luminoase și topind răceala din sufletul celui care privește cartea cu un tilu atât de enigmatic, apărută la Editura Monitorul Oficial RA, București, 2018.
La sfârșitul titlului menționat, poeta scrie semnul mirării și semnul exclamării, ceea ce ne duce cu gândul că autoarea însăși se întreabă și se miră cu aceeași consternare. Primul gând, firesc după cele văzute și spuse până aici, este acela că domnia sa se află într-o situație cel puțin ingrată și consideră că nu merită așa ceva.
Deschizând cartea și citind, fie și numai pe diagonală, observi limpede că între cele două coperte își au sălașul petale de poeme de dragoste, care mai de care mai înmiresmate și strălucitoare. Dacă fondul de idei are un conținut minunat, nu mai prejos este realizarea grafică și ilustrațiile incluse în volum, realizate de artistul plastic Monica Negoescu și de trei eleve ale Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București: Iulia Bucureșteanu, Ana Cristiana Anghel și Mara Verhoogt.
Poeta este conștientă că titlul pare o enigmă și pentru a nu mai ține cititorul în suspans (precum în romanele polițiste!!), cu generozitate dezleagă misterul purtat tainic de titlu încă din prima poezie, intitulată „Merit eu?!”. Împlinită în viață și în dragoste, Alina Necula, se întreabă: „Merit eu să fiu iubită?!/ Atât de iubită…/ Pământul se cutremură de-atâta iubire…”, și parcă n-ar fi fost de-ajuns să înceapă poezia cu această interogație/exclamație, o repetă și în finalul poeziei, repetiția accentuându-i sinceritatea, fiind extrem de convingătoare prin trăirile sale.
Se simte iubită și iubește. Poartă în suflet portretul iubitului și își propune să-l contureze prin vers. „Vreau să-ți fac portretul,/ Dar nu-mi amintesc nimic din chipul tău,”, însă se analizează pe sine, privește în interiorul său (oglinda sufletului) și „Mă uit în oglindă și te văd,/ Te recunosc,/ Mai mult, te știu pe dinafară…”. Privește uimită și conștientizează faptul că „Noi doi suntem la fel,/ Identici…”, iar în final reprezentarea grafică este în fapt un „Autoportret”, imagine care vine să completeze trăirile din versuri.
Sub aceeași muză, Alina spune deschis ceea ce dorește de la persoana iubită: „Caută-mă…/ Află despre mine…”, „Găsește-mă…/ Strânge-mă-n brațe…”, „Sărută-mă…/ Iar sărutul tău/ Să ne încălzească toată simțirea./ Încet, încet,/ Din glezne până-n creștet/ Să vină primăvara…/ Și mugurii unui nou început/ Să ne crească-n păr,/ Dezmierdându-ne chipurile,/ Iar brațele, acum dezmorțite,/ În aripi să se preschimbe,/ Într-un necurmat zbor.” „Transfigurare” Și, da, numai iubind ești iubit și poți zbura pe cele mai înalte culmi ale bucuriei inimii. Este ceea ce, în mod firesc ne dorim fiecare și astfel ar trebui să procedăm în relațiile cu cei care ne iubesc și pe care îi iubim.
Cartea „Merit eu?!” este copilul care a apărut din iubire sinceră, primită și dăruită cu aceeași unitate de măsură, dar nu o dragoste exaltată, adolescentină, ci una așezată, maturizată, cu ușoare accente de duioșie și zvîrcoliri ușoare și unduioase care au prestanța atitudinii prințeselor în ritmul pașilor de vals. Autoarea, față-n față cu sine, o ființă cu suflet pur și onestă scrie poezii de și despre iubire; pentru poetă există și al cincilea anotimp, cu numele – iubire, necondiționată de nimeni și de nimic.
În accepțiunea Alinei Necula, iubirea este esența vieții, de aceea trebuie multiplicată „La indigo”. Și avem toate șansele să realizăm acest lucru pentru că și cerul și pământul sunt indigo, „Iar pașii mei, pășind, se înmulțesc”. „Iubirea ta o vreau la indigo/ Și doar o viață nu vreau să ne-ajungă./ Și-atunci să pot s-o trag la indigo/ Ca pe o carte necitită încă”. O invitație la a citi cartea iubirii, trăind-o intens, experimentând, învățând și dăruind iubire.
Îndrăgostita de iubire, apreciază că acest sentiment este o binecuvântare pentru ființa umană și se pleacă atunci când o întâlnește, iar prin comparații sugestive consideră că iubirea este izvor și torent: „Fac plecăciune-n fața iubirii./ Mărturisesc că-n astă viață te-am purtat/ Ca pe-un izvor ce curge în neștire,/ Ca pe-un torent ce curge ne-ncetat.” Cu toate acestea, ne mărturisește poeta: „Și pot să spun, mi-ai însoțit povară,/ Iar bucurie tu mi-ai dăruit.” (Dăruire)
Cu toții știm că atunci când un bărbat iubește, oferă flori persoanei iubite, cea mai elocventă și la îndemînă dovadă de respect, apreciere și sentimente curate. Alina Necula a primit iubirea mărturisită într-un buchet de violete, un lucru minunat, însă ar fi dorit (deh, femeia nu se dezminte de micile cochetării și dorința de a fi surprinsă de ineditul sentimentelor și formelor de manifestare ale acestora) ca acest sentiment nobil să fie încorporat într-un sonet, pe un șevalet, în culori dulci, ori într-un fermecător pastel: „Într-un buchet de violete/ Stă tot ce mi-ai mărturisit./ Mi-ar fi plăcut să-mi scrii sonete/ În timp ce tainic m-ai iubit…/ De le-ai fi pus pe șevalete,/ Să le admirăm am fi putut./ …Acum mai sper la un pastel/ sau cel puțin la triolete,/ Iar viitorul să nu-ncapă/ Într-un buchet de violete…” (Violete) Întâlnim aici iubirea ridicată pe un piedestal măreț, la rang de artă, de poezie, iar eul liric al autoarei atinge și trăiește la cote maxime.
Cine nu știe că Parisul este „orașul marilor iubiri”, „oraș boem, cu trubaduri”? Cine nu și-ar dori să fie peregrinul neobosit și tainic în plimbări romantice pe „bătrâna Sena” în „nopțile fierbinți și efemere”? Sau, să fie eroina unor serenade seducătoare? „În noapte, felinarele nu dorm./ Stau martor la iubirile secrete./ Orașul tot e cufundat în somn,/ Acum e vremea marilor regrete.” (Eternul Paris) De dorit toate acestea, de ce nu? Însă să nu ne rătăcim în abstracții fanteziste și să nu uităm că nimic pe lumea asta nu este veșnic. Să ne bucurăm de clipă și să mergem fericiți pe cale. „Și nu cred că în viața aceasta vremelnică există ceva mai înălțător decât iubirea: de sine, de semeni, de DUMNEZEU”, ne spune Alina Necula.
În această idee, face o analiză a ceea ce are, a ceea ce deține, stăpânește: „Nu vreau nimic pentru mine./ Mă sprijin pe umbra mea și mi-e de-ajuns”, „Lumina ochilor mei îmi ajunge”, „Palmele mele brăzdate îmi sunt de-ajuns!, „Foșnetul pădurii mi-e de-ajuns”. Autoare se consideră completă, însă se întreabă ce-și mai poate dori, răspunzând simplu că doar dacă iubim și suntem iubiți suntem binecuvântați: „Și-așa goală și cu inima la vedere,/ Fără să o mai pot ascunde după haine, trăiri și promisiuni,/ Vreau doar iubire…/ Adică totul!” (Totul sau nimic)
În poemele Alinei Necula impresionează o discreție aparte, de mult bun simț, ea nu face zgomot, nu-și trâmbițează iubirile, nu zornăie fără noimă, nu-și etalează necuviicios trăirile, nu le afișează ostentativ pe frontispiciul vremurilor de astări, ci prin felul său de a fi impune respect și invită la reflexie. Asta n-o împiedică să recunoască sincer că-și dorește iubire: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/…Vreau să mă privești dincolo de cuvinte, /… Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte,/ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” (Dincolo de cuvinte) Admirabil!! Nu-i nevoie de cuvinte pentru a iubi, iubirea dincolo de cuvinte este cea mai trainică. Și, totuși din „1000 de cuvinte”, autoarea mărturisește fără sfială: „Aștept să-mi spui un singur cuvânt,/ Un cuvânt cât 1000 de cuvinte./ DOR…” Nu există iubire fără dor. Și dorul duce la tristețe, la durere atunci când nu putem să ne exprimăm starea: „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot s-o spun,”, „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să-ți scriu,”/ „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să te chem,/ „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să te am,/ O-ntreagă lume ne desparte./ Și-atunci…/ Adorm și visez că ești aici.” (Neputință) O dragoste neîmpărtășită și vise deșarte.
Inima poetei este locuită de o diversitate de sentimente, dorinți cu duiumul, însă uneori tace, pentru că în opinia sa „Tăcerea nu este negare/ Când vezi și simți, iar ăsta nu-i un joc./ Un curcubeu e pentru fiecare/ Din ploaie, soare… toate la un loc.”(Incertitudine) Așadar, cu înțelepciune ne reamintește că după ploaie vine soare, soarele apune și apare întunericul, o trecere spiralată pe care trebuie să o vedem, s-o acceptăm și să ne bucurăm de experiențele prin care trecem.
Viața omului este o trecere îmbelșugată cu de toate. Deși încercăm, căutăm să găsim soluții de evadare din iureșul curgerii înspumate a timpului, n-avem unde să ne ascundem cu tot bagajul acumulat, de multe sau de puține ori deloc ușor: „Și n-am unde să m-ascund…/ Căci pământul sigur nu mă-ncape;/ Cu atâtea amintiri, cu atâtea trăiri, cu atâtea regrete,/ Ce să facă pământul cu atâta belșug! (Căutare). E posibil ca autoare să ne trimită și la ceea ce înseamnă că ”nu ne mai rabdă pământul”, în consecință, ar trebui să ne revizuim și să mai corectăm câte ceva în felul nostru de a fi, în gândirea, simțirea, atitudinea și comportamentul noastru.
Nu în ultimul rând, autoarea mărturisește iubirea pentru poezie, căreia îi aduce un suav „Elogiu”, precizând și scoțând în evidență beneficiile acestei forme de iubire „Simt că poezia mă va vindeca. / Simt că poezia îmi va hrăni sufletul, îndestulându-l./ Simt că poezia mă va înălța și, astfel, voi fi mai aproape de stele./ Simt că poezia va vorbi în locul meu, uneori./ Simt că poezia va ridica ceața de pe ochii mei, lăsând liber luminii să mă invadeze./ Simt că va fi confidentul meu, prietenul cel mai bun, va fi iubitul meu./ Simt că poezia mă va însoți în toate călătoriile mele prin lume./ Simt că voi adormi cu ea în fiecare seară și tot cu ea mă voi trezi./ Simt că poezia e surâsul misterios de pe chipul meu și lacrima din colțul ochiului./ Simt că e o stare, e înlăuntrul meu/ E dincolo de cuvinte…”
Debutul strălucit în poezie dovedește propensiune către un sentimentalism lucid. Lirica Alinei Necula se definește și printr-un efort susținut de simplificare a scriiturii; concentrarea asupra stării emoționale sporește stilizarea poeziei. Poemele sunt scurte, însă conținutul de idei este esențializat, încercând să-și găsească propria voce, depărtându-se de corul gălăgios ori uniformizant al unora dintre poeții contemporani. Încearcă să creeze prin vers și cuvânt o atmosferă caldă și luminoasă, cultivă cu atenție sporită ideea poetică și o îmbracă într-o aleasă exprimare intelectuală și luciditate transparentă. Limbajul poetic este sacralizat prin autocontrolul sensului propriu al fiecărui cuvânt. Acest lucru se întâmplă, credem noi și prin faptul că textul poetic pornește dintr-o experiență asumată, o putere de exprimare coaptă de soarele iubirii, în care jocul de imagini este lin și chibzuit, poemul comunicând emoția în chiar discursul meandric al discursului literar.
Sfera creației poetice a Alinei Necula se încadrează în zona marilor iubirii și se bucură de atenția cititorilor și a criticii literare: „Lirica de dragoste, avântat interogativă, din volumul de poezii <Merit eu?!> al Alinei Necula emoționează prin prospețimea și sinceritatea mesajului artistic exprimat în versuri insolite, de o excepțională simplitate” (Prof. Ion Livide) Dăruită cu dragoste spre lectură, autoarea volumului „Merit eu?!” scrie pe coperta a patra a cărții câteva cuvinte de suflet, adevărată dedicație pentru cititori: „Îmi doresc ca versurile mele să-ți atingă inima și să-ți dezmorțească simțirile, precum o boare caldă de mai, îndemnându-te alin, la IUBIRE. Așa că nu mai pierde timpul, iubește, că nu e prea târziu, de vreme ce ești încă aici, printre OAMENI!”.
Doamne ajută!

Vasilica Grigoraș

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Este posibil ca imaginea să conţină: text

Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Pentru Alina Necula, anul 2018 a fost unul binecuvântat din punct de vedere scriitoricesc. După debutul editorial cu volumul de poezii „Merit eu?”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti şi lansată la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia în prezenţa unui public numeros, iubitor de poezie, apoi la Târgul de carte Bookfest Bucureşti, 2018, în acelaşi an vede lumina tiparului la Editura TIPRO, Bucureşti al doilea volum de poezie. De data aceasta, cartea intitulată „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă!”. Onest, autoarea precizează chiar pe copertă (ca informaţii la titlu) că în carte se regăsesc „Poezii pentru copii şi nu numai”. Pare puţin derutant, nu? Cred că poeta se referă atât la copii (ca vârstă biologică), dar şi la oamenii maturi care au păstrat în colţul inimii măcar o fărâmă din sufletul copilului. Şi de ce nu, poate se adresează şi celorlalţi maturi care şi-au pierdut copilul interior în vâltoarea vieţii, îndemnându-i să îndrăznescă să-l recupereze şi să pornească chiar azi să urce pe „scăriţă”.

Inspirata adnotare are un izvor adânc, senin şi cristalin în inima autoarei. Acest lucru ni-l dezvăluie chiar poeta prin mărturisirea pe care o face în prima pagină a cărţii, precizând cu dezinvoltură şi candoare ce înseamnă copilăria în viziunea domniei sale: „În mod paradoxal, copilăria este şi aripă şi ancoră. Este cea care îţi dă voie să zbori, dar şi cea care te leagă în această viaţă, pentru că, oricât de departe am ajunge, apare dorinţa aceea de a ne întoarce la ea, de a simţi încă o dată căldura de la pieptul mamei şi nevoia de a poposi acolo uneori în călătoria noastră. Copilăria se naşte odată cu noi şi pleacă odată cu noi”.

Titlul primei poezii (inclus în titlul cărţii) este o încurajare; cu toţii avem nevoie de aşa ceva: copilul pentru că este la început de drum, adolescentul care nu a dobândit încă experienţa de viaţă pentru a face faţă tuturor provocărilor, adultul care învaţă continuu până pleacă la stele. Aşadar, timiditarea, îndoiala, neîncrederea, lipsa de atenţie, poate lipsa de voinţă… ne fac să avem nevoie de ajutor uneori, începând din copilărie până la senectute. Este un îndemn, o invitaţie la o călătorie, însă nu orice fel de călătorie, ci autoarea ne avertizează că este vorba de un urcuş pe o „scăriţă” (minunat spus!). Aceasta, vorbind metaforic, în viziunea Alinei Necula este suirea treaptă cu treaptă în evoluţia omului; în faza de copil treptele sunt uşoare, zglobii, tandre, atrăgătoare… Adevărate minuni! Aşadar, „Hai cu mine pe scăriţă,/ Băieţel şi tu, fetiţă!/ Hai să ne împrietenim/ Şi-nţelepţi să devenim”. (Îndrăzneşte!) Şi ce iubesc mai mult copiii în primii ani de viaţă? Natura, animalele, gâzele, copacii, plantele… În această logică, invitaţia poetei este adresată şi celor din lumea animală: vulpe, urs, bufniţă, turturică, şoricel pisicuţă, libelulă, albină, fluturaş, gărgăriţă, cărăbuş, licurici, purceluş, arici… dar şi celor din regnul vegetal: copaci, plante, flori, frunze…, cu toţii prieteni buni şi credincioşi ai copiilor. Reuniunea tuturor are un sens bine definit: „Hai în sus, doi câte doi,/ Să cunoaştem lucruri noi”. (Îndrăzneşte!)

Şi în lumea diversă a animalelor, ca şi în cea a oamenilor, unii sunt vrednici, manieraţi, generoşi…, alţii leneşi, certăreţi, mofturoşi… Ştiind acest lucru, Alina Necula cu abilitatea părintelui, a dascălului întru educaţia frumoasă şi trainică a copilului, încheie sau strecoară în unele poezii proverbe, vorbe înţelepte, de duh, demne de luat în seamă. „Iar ariciul somnoros/ Ciufulit e, dar haios./ Şi-a întins burta la soare/ <„Lenea e cucoană mare!>” (Joc şi culoare)

Ne sunt semnalate şi răutăţi sau fapte nu tocmai agreabile, ca acelea prin care trece „Şoricelul speriat, / Tremurând şi transpirat, / La motan cuprins în gheare/ Se credea fără scăpare. // Dar buldocul cel milos/ Pe motan îl puse jos; / Şoricelul ruşinat/ Se simţi îndatorat.” Situaţie deloc plăcută, în care asemenea şoricelului se pot afla mulţi alţii (animale şi oameni). Aşa că: „I-a aminte, nu uita,/ Simplu-i să poţi ajuta; / Să nu stai să te gândeşti/ <Bine faci, bine găseşti!>” (Şoricelul norocos).

Mai toată lumea spune că cel nesincer, care vrea să dosească vreun lucru sau vreo faptă îşi ascunde capul în nisip, precum struţul. „Struţul cel cu gâtul lung/ Se credea isteţ, profund; / Când ceva nu-i convenea/ Capul în nisip vâra.” O atitudine nu tocmai potrivită pentru cineva responsabil de faptele lui şi cinstit cu sine şi cu ceilalţi. Un sfat prietenesc din partea Alinei este întotdeauna bine venit: „Eu de mult de tot ţi-am spus, / Totdeauna.. capul sus,/ Nu-l băga-n ascunzătoare. / <De n-ai cap, vai de picioare!>”. (Struţul)

În viaţă este concurenţă, competiţie, de nevoie ori de voie, de plăcere. Într-o întrecere, chiar şi în joacă „Cine primul o s-ajungă,/ Din poiană până-n luncă, / Va primi o coroniţă/ Din trifoi şi garofiţă. // Competiţia e mare!/ Strigă greierele tare./ Libelula ne convinge- / <Cine îndrăzneşte-nvinge.>”. (Un greier şi-o libelulă)

Pacea, liniştea şi buna dispoziţie atât de binefăcătoare tuturor fiinţelor înseamnă lumină, iubire. „Printre frunze de arin/ Licuricii fac festin. / Dau din aripi şi picioare, / Hohotesc în gura mare./ În tufiş ei au culcuş, / Licurici şi-un cărăbuş. / Fericiţi sunt, nu le pasă: / <Nicăieri nu-i ca acasă>!” (Licurici şi cărăbuş) Ce poate fi mai frumos?

Da, „acasă”-i cel mai bine. Şi tot atât de adevărat este că familia este cel mai important lucru din lume. Dar vine timpul când puii, copiii îşi iau zborul, fiecare navigând, zburând, parcurgând treptele „scăriţei” lui. Nouă boboci de raţă au plecat hai-hui fără a da de ştire părinţilor, aceştia fiind foarte îngrijoraţi de absenţa lor: „-Şi-unde sunt, să vină-acasă?!/ Că îi aşteptăm la masă/ -Eu zic să stai liniştit,/ Au mâncat şi-au adormit.// Că de-acuma-s copii mari,/ Raţe şi răţoi ştengari./ De-acum singuri îşi ia zbor,/ De la mama, tatăl lor…”. (Nouă bobocei de raţă) Ei, şi părinţii mai au multe de învăţat pentru a accepta independenţa şi libertatea copiilor.

Există o sugestivă zicală populară că „nu există babă frumoasă şi copil cuminte”. Eu cred că există (măcar excepţii), dar în general vorbind cam aşa stau lucrurile. Să vedeţi ce s-a întâmplat într-„O familie de păuni”: „Apar puii, păunei…/ Uzi, desculţi, ca vai de ei,/ Prin noroaie s-au jucat,/ După râme-au căutat.// Dar se-ntreabă ca părinte:/ Aţi văzut copil cuminte?/ Şi-i iartă că-s mititei/ Şi-a fost şi el ca ei.”.

Ce armonie între fluturi şi flori! Pe fiecare ne-a impresionat sau continuă să ne farmece un asemenea tablou. Între aceştia există o chimie aparte, o energie pozitivă. Şi culorile diafane îi apropie, şi joaca împreună: „Nu mai scapi acum de mine./ Haide vin-o de mă prinde!/ E târziu şi nu e bine,/ Moleşeala te cuprinde.// Vreau să fii plină de viaţă, / Somnul treci de ţi-l învinge!/ < De te scoli de dimineaţă, / Tu departe vei ajunge>” (Fluturaşul şi floarea)

„Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă” este un imbold la un parcurs de drum lung. O cale spre cunoaştere, cunoaşterea creaţiei Domnului, în toată splendoarea şi măreţia sa. Şi cum se poate realiza acest lucru, decât urcând la pas, treaptă cu treaptă pe-o „scăriţă”, imaginată de poetă cu multă gingăşie, cu tandreţe şi bucuria trăirii dimpreună. O cale pe care s-o alegem fiecare dintre noi, chiar din copilărie.

Poate ne întrebăm: cine poate scrie asemenea poezii? Răspunsul e simplu, de la sine înţeles; nimeni altcineva decât cel care şi-a păstrat copilul din suflet, îl simte aproape şi se simt bine împreună. Numai astfel poate iubi pe ceilalţi, are dorinţa expresă de a le oferi asemenea daruri (bijuterii poetice) şi multe altele. Astfel simte că nu trebuie să-i lasă singuri, ci este bine să fie împreună, acolo în universul lor mirific. Are grijă de ei, îi sfătuieşte şi inspiră prin toţi porii fiinţei sale candoarea şi sfânta lor naivitate, se bucură laolaltă.

După ce ne poartă graţios în diverse companii plăcute, autoarea ne anunţă, că în pădure este sărbătoare, mare, mare concert. Şi ca întindere şi ca intensitate. Participanţi din toată lumea, animale şi insecte, plante, copaci cu frunze şi flori…: „Toată lumea-i agitată,/ Scena este aranjată;/ Prin copaci sau prin tufiş,/ peste tot au pus afiş.// 1, 2, 3, gongul să bată/ Şi spectacolul să-nceapă!/ De la stârc la căprioară/ În pădure-i primăvară.”. (Concert)

Cred că Alina Necula a fost învitată specială ca să le recite vreuna din minunatele ei poezii. Cu siguranţă i-a fermecat, ca şi pe noi, cititorii. Dacă nu a primit acolo diploma sau trofeul de onoare, i-l oferim noi, cu toată preţuirea. Nu-i aşa dragi copii, părinţi şi bunici?

Dacă da, vă invităm pe toţi să citiţi aceste poeme cu mireasmă de iubire şi bucurie. Lectură plăcută!

Alina Necula – Poesis

 

Alchimistul

 

Eu pot deșertul să-l prefac în mare,

Și praful să-l transform în zeolit,

Iubire fac din păsări călătoare,

Banalul pot să-l schimb în inedit.

 

Pot face munții nouă să se-nchine,

Iar marea mândră scuze să ne ceară

Că ne-a trădat pe mine și pe tine,

Din iarnă pot să fac iar primăvară.

 

Din nostalgii pot face bucurie

Și viață veșnică fac eu din moarte.

Atât de clar și simplu-mi este mie,

Speranță fac din vorbele deșarte.

 

Din umbra ta eu pot să fac lumină,

Iar noapte neagră-n zi eu o prefac,

Norocul fi-va apă cristalină,

Eu pentr-a ta iubire orice fac.

 

Și nu îți cer nimic în schimb…

 

 

Imaginar

 

O lacrimă ferice vreau să fiu,

Atât de rară-n ochi cuprinși de dor;

Să ud obrazul tău trandafiriu,

Iar tu cu palma să m-aduni ușor.

 

O șoaptă de iubire-aș vrea să fiu

Rostită doar de voci îndrăgostite;

Mărturisind, până nu-i prea târziu,

Bătăi de inimi tainic povestite.

 

Să fiu, aș vrea, o umbră și să tac

Așa cum tace perla într-o scoică;

Cu inima eu vreau să mă împac,

Iubirii tale vreau să îi fiu doică.

 

Maturitate

 

De-aș fi eu timp nemărginit,

Din zborul meu fără sfârșit

Eu m-aș opri. M-aș așeza

Ca un apus pe umbra ta.

 

Să pot în ochi să te privesc

Și-n șoaptă să îți povestesc;

Să știi și tu câte ceva

Despre călătoria mea.

 

Norocul soartă vreau să-ți fie,

Să îl primești chiar din pruncie;

Și viața ta să n-o grăbești,

Te-aș îndemna, rar să pășești.

 

Iubirea-ți fie sfetnic bun

Să stai mai mult aici, acum.

Căci eu în zborul meu alin,

În viața ta nu mai revin.

 

Aș vrea aceasta s-o-nțelegi,

Tu inima să ți-o dezlegi.

Și liberă de orice duh

S-o lași să zboare în văzduh.

 

Ea să danseze printre stele

Strângând, avid, clipele mele.

Căci de-aș fi timp nemărginit

Inima n-ar avea sfârșit.

 

Dar nu sunt…

Sunt ca orice boare,

O efemeră călătoare.

 

Sonet

 

Aș vrea să spun la toți că te iubesc,

Dar e secret…

Mai bine scriu pe-o foaie ruptă un sonet,

În fiecare seară să-l citesc.

 

Și vreau ca nimeni, încă, să nu știe;

Așa că-l voi ascunde într-o carte,

Iar când va fi citit, vom fi departe,

Lăsând în urmă umbra rozalie.

 

Și de va fi citit de lumea-ntreagă

Și mulți, citind sonetul, vor ofta,

Vor încerca iubirea să-nțeleagă.

 

Iar eu voi fi scăpat de frământare,

De ce s-ascund sonetul într-o carte?

Pentru iubire-am binecuvântare.