Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Pentru Alina Necula, anul 2018 a fost unul binecuvântat din punct de vedere scriitoricesc. După debutul editorial cu volumul de poezii „Merit eu?”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti şi lansată la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia în prezenţa unui public numeros, iubitor de poezie, apoi la Târgul de carte Bookfest Bucureşti, 2018, în acelaşi an vede lumina tiparului la Editura TIPRO, Bucureşti al doilea volum de poezie. De data aceasta, cartea intitulată „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă!”. Onest, autoarea precizează chiar pe copertă (ca informaţii la titlu) că în carte se regăsesc „Poezii pentru copii şi nu numai”. Pare puţin derutant, nu? Cred că poeta se referă atât la copii (ca vârstă biologică), dar şi la oamenii maturi care au păstrat în colţul inimii măcar o fărâmă din sufletul copilului. Şi de ce nu, poate se adresează şi celorlalţi maturi care şi-au pierdut copilul interior în vâltoarea vieţii, îndemnându-i să îndrăznescă să-l recupereze şi să pornească chiar azi să urce pe „scăriţă”.

Inspirata adnotare are un izvor adânc, senin şi cristalin în inima autoarei. Acest lucru ni-l dezvăluie chiar poeta prin mărturisirea pe care o face în prima pagină a cărţii, precizând cu dezinvoltură şi candoare ce înseamnă copilăria în viziunea domniei sale: „În mod paradoxal, copilăria este şi aripă şi ancoră. Este cea care îţi dă voie să zbori, dar şi cea care te leagă în această viaţă, pentru că, oricât de departe am ajunge, apare dorinţa aceea de a ne întoarce la ea, de a simţi încă o dată căldura de la pieptul mamei şi nevoia de a poposi acolo uneori în călătoria noastră. Copilăria se naşte odată cu noi şi pleacă odată cu noi”.

Titlul primei poezii (inclus în titlul cărţii) este o încurajare; cu toţii avem nevoie de aşa ceva: copilul pentru că este la început de drum, adolescentul care nu a dobândit încă experienţa de viaţă pentru a face faţă tuturor provocărilor, adultul care învaţă continuu până pleacă la stele. Aşadar, timiditarea, îndoiala, neîncrederea, lipsa de atenţie, poate lipsa de voinţă… ne fac să avem nevoie de ajutor uneori, începând din copilărie până la senectute. Este un îndemn, o invitaţie la o călătorie, însă nu orice fel de călătorie, ci autoarea ne avertizează că este vorba de un urcuş pe o „scăriţă” (minunat spus!). Aceasta, vorbind metaforic, în viziunea Alinei Necula este suirea treaptă cu treaptă în evoluţia omului; în faza de copil treptele sunt uşoare, zglobii, tandre, atrăgătoare… Adevărate minuni! Aşadar, „Hai cu mine pe scăriţă,/ Băieţel şi tu, fetiţă!/ Hai să ne împrietenim/ Şi-nţelepţi să devenim”. (Îndrăzneşte!) Şi ce iubesc mai mult copiii în primii ani de viaţă? Natura, animalele, gâzele, copacii, plantele… În această logică, invitaţia poetei este adresată şi celor din lumea animală: vulpe, urs, bufniţă, turturică, şoricel pisicuţă, libelulă, albină, fluturaş, gărgăriţă, cărăbuş, licurici, purceluş, arici… dar şi celor din regnul vegetal: copaci, plante, flori, frunze…, cu toţii prieteni buni şi credincioşi ai copiilor. Reuniunea tuturor are un sens bine definit: „Hai în sus, doi câte doi,/ Să cunoaştem lucruri noi”. (Îndrăzneşte!)

Şi în lumea diversă a animalelor, ca şi în cea a oamenilor, unii sunt vrednici, manieraţi, generoşi…, alţii leneşi, certăreţi, mofturoşi… Ştiind acest lucru, Alina Necula cu abilitatea părintelui, a dascălului întru educaţia frumoasă şi trainică a copilului, încheie sau strecoară în unele poezii proverbe, vorbe înţelepte, de duh, demne de luat în seamă. „Iar ariciul somnoros/ Ciufulit e, dar haios./ Şi-a întins burta la soare/ <„Lenea e cucoană mare!>” (Joc şi culoare)

Ne sunt semnalate şi răutăţi sau fapte nu tocmai agreabile, ca acelea prin care trece „Şoricelul speriat, / Tremurând şi transpirat, / La motan cuprins în gheare/ Se credea fără scăpare. // Dar buldocul cel milos/ Pe motan îl puse jos; / Şoricelul ruşinat/ Se simţi îndatorat.” Situaţie deloc plăcută, în care asemenea şoricelului se pot afla mulţi alţii (animale şi oameni). Aşa că: „I-a aminte, nu uita,/ Simplu-i să poţi ajuta; / Să nu stai să te gândeşti/ <Bine faci, bine găseşti!>” (Şoricelul norocos).

Mai toată lumea spune că cel nesincer, care vrea să dosească vreun lucru sau vreo faptă îşi ascunde capul în nisip, precum struţul. „Struţul cel cu gâtul lung/ Se credea isteţ, profund; / Când ceva nu-i convenea/ Capul în nisip vâra.” O atitudine nu tocmai potrivită pentru cineva responsabil de faptele lui şi cinstit cu sine şi cu ceilalţi. Un sfat prietenesc din partea Alinei este întotdeauna bine venit: „Eu de mult de tot ţi-am spus, / Totdeauna.. capul sus,/ Nu-l băga-n ascunzătoare. / <De n-ai cap, vai de picioare!>”. (Struţul)

În viaţă este concurenţă, competiţie, de nevoie ori de voie, de plăcere. Într-o întrecere, chiar şi în joacă „Cine primul o s-ajungă,/ Din poiană până-n luncă, / Va primi o coroniţă/ Din trifoi şi garofiţă. // Competiţia e mare!/ Strigă greierele tare./ Libelula ne convinge- / <Cine îndrăzneşte-nvinge.>”. (Un greier şi-o libelulă)

Pacea, liniştea şi buna dispoziţie atât de binefăcătoare tuturor fiinţelor înseamnă lumină, iubire. „Printre frunze de arin/ Licuricii fac festin. / Dau din aripi şi picioare, / Hohotesc în gura mare./ În tufiş ei au culcuş, / Licurici şi-un cărăbuş. / Fericiţi sunt, nu le pasă: / <Nicăieri nu-i ca acasă>!” (Licurici şi cărăbuş) Ce poate fi mai frumos?

Da, „acasă”-i cel mai bine. Şi tot atât de adevărat este că familia este cel mai important lucru din lume. Dar vine timpul când puii, copiii îşi iau zborul, fiecare navigând, zburând, parcurgând treptele „scăriţei” lui. Nouă boboci de raţă au plecat hai-hui fără a da de ştire părinţilor, aceştia fiind foarte îngrijoraţi de absenţa lor: „-Şi-unde sunt, să vină-acasă?!/ Că îi aşteptăm la masă/ -Eu zic să stai liniştit,/ Au mâncat şi-au adormit.// Că de-acuma-s copii mari,/ Raţe şi răţoi ştengari./ De-acum singuri îşi ia zbor,/ De la mama, tatăl lor…”. (Nouă bobocei de raţă) Ei, şi părinţii mai au multe de învăţat pentru a accepta independenţa şi libertatea copiilor.

Există o sugestivă zicală populară că „nu există babă frumoasă şi copil cuminte”. Eu cred că există (măcar excepţii), dar în general vorbind cam aşa stau lucrurile. Să vedeţi ce s-a întâmplat într-„O familie de păuni”: „Apar puii, păunei…/ Uzi, desculţi, ca vai de ei,/ Prin noroaie s-au jucat,/ După râme-au căutat.// Dar se-ntreabă ca părinte:/ Aţi văzut copil cuminte?/ Şi-i iartă că-s mititei/ Şi-a fost şi el ca ei.”.

Ce armonie între fluturi şi flori! Pe fiecare ne-a impresionat sau continuă să ne farmece un asemenea tablou. Între aceştia există o chimie aparte, o energie pozitivă. Şi culorile diafane îi apropie, şi joaca împreună: „Nu mai scapi acum de mine./ Haide vin-o de mă prinde!/ E târziu şi nu e bine,/ Moleşeala te cuprinde.// Vreau să fii plină de viaţă, / Somnul treci de ţi-l învinge!/ < De te scoli de dimineaţă, / Tu departe vei ajunge>” (Fluturaşul şi floarea)

„Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă” este un imbold la un parcurs de drum lung. O cale spre cunoaştere, cunoaşterea creaţiei Domnului, în toată splendoarea şi măreţia sa. Şi cum se poate realiza acest lucru, decât urcând la pas, treaptă cu treaptă pe-o „scăriţă”, imaginată de poetă cu multă gingăşie, cu tandreţe şi bucuria trăirii dimpreună. O cale pe care s-o alegem fiecare dintre noi, chiar din copilărie.

Poate ne întrebăm: cine poate scrie asemenea poezii? Răspunsul e simplu, de la sine înţeles; nimeni altcineva decât cel care şi-a păstrat copilul din suflet, îl simte aproape şi se simt bine împreună. Numai astfel poate iubi pe ceilalţi, are dorinţa expresă de a le oferi asemenea daruri (bijuterii poetice) şi multe altele. Astfel simte că nu trebuie să-i lasă singuri, ci este bine să fie împreună, acolo în universul lor mirific. Are grijă de ei, îi sfătuieşte şi inspiră prin toţi porii fiinţei sale candoarea şi sfânta lor naivitate, se bucură laolaltă.

După ce ne poartă graţios în diverse companii plăcute, autoarea ne anunţă, că în pădure este sărbătoare, mare, mare concert. Şi ca întindere şi ca intensitate. Participanţi din toată lumea, animale şi insecte, plante, copaci cu frunze şi flori…: „Toată lumea-i agitată,/ Scena este aranjată;/ Prin copaci sau prin tufiş,/ peste tot au pus afiş.// 1, 2, 3, gongul să bată/ Şi spectacolul să-nceapă!/ De la stârc la căprioară/ În pădure-i primăvară.”. (Concert)

Cred că Alina Necula a fost învitată specială ca să le recite vreuna din minunatele ei poezii. Cu siguranţă i-a fermecat, ca şi pe noi, cititorii. Dacă nu a primit acolo diploma sau trofeul de onoare, i-l oferim noi, cu toată preţuirea. Nu-i aşa dragi copii, părinţi şi bunici?

Dacă da, vă invităm pe toţi să citiţi aceste poeme cu mireasmă de iubire şi bucurie. Lectură plăcută!

Reclame

Alina Necula – Poesis

 

Alchimistul

 

Eu pot deșertul să-l prefac în mare,

Și praful să-l transform în zeolit,

Iubire fac din păsări călătoare,

Banalul pot să-l schimb în inedit.

 

Pot face munții nouă să se-nchine,

Iar marea mândră scuze să ne ceară

Că ne-a trădat pe mine și pe tine,

Din iarnă pot să fac iar primăvară.

 

Din nostalgii pot face bucurie

Și viață veșnică fac eu din moarte.

Atât de clar și simplu-mi este mie,

Speranță fac din vorbele deșarte.

 

Din umbra ta eu pot să fac lumină,

Iar noapte neagră-n zi eu o prefac,

Norocul fi-va apă cristalină,

Eu pentr-a ta iubire orice fac.

 

Și nu îți cer nimic în schimb…

 

 

Imaginar

 

O lacrimă ferice vreau să fiu,

Atât de rară-n ochi cuprinși de dor;

Să ud obrazul tău trandafiriu,

Iar tu cu palma să m-aduni ușor.

 

O șoaptă de iubire-aș vrea să fiu

Rostită doar de voci îndrăgostite;

Mărturisind, până nu-i prea târziu,

Bătăi de inimi tainic povestite.

 

Să fiu, aș vrea, o umbră și să tac

Așa cum tace perla într-o scoică;

Cu inima eu vreau să mă împac,

Iubirii tale vreau să îi fiu doică.

 

Maturitate

 

De-aș fi eu timp nemărginit,

Din zborul meu fără sfârșit

Eu m-aș opri. M-aș așeza

Ca un apus pe umbra ta.

 

Să pot în ochi să te privesc

Și-n șoaptă să îți povestesc;

Să știi și tu câte ceva

Despre călătoria mea.

 

Norocul soartă vreau să-ți fie,

Să îl primești chiar din pruncie;

Și viața ta să n-o grăbești,

Te-aș îndemna, rar să pășești.

 

Iubirea-ți fie sfetnic bun

Să stai mai mult aici, acum.

Căci eu în zborul meu alin,

În viața ta nu mai revin.

 

Aș vrea aceasta s-o-nțelegi,

Tu inima să ți-o dezlegi.

Și liberă de orice duh

S-o lași să zboare în văzduh.

 

Ea să danseze printre stele

Strângând, avid, clipele mele.

Căci de-aș fi timp nemărginit

Inima n-ar avea sfârșit.

 

Dar nu sunt…

Sunt ca orice boare,

O efemeră călătoare.

 

Sonet

 

Aș vrea să spun la toți că te iubesc,

Dar e secret…

Mai bine scriu pe-o foaie ruptă un sonet,

În fiecare seară să-l citesc.

 

Și vreau ca nimeni, încă, să nu știe;

Așa că-l voi ascunde într-o carte,

Iar când va fi citit, vom fi departe,

Lăsând în urmă umbra rozalie.

 

Și de va fi citit de lumea-ntreagă

Și mulți, citind sonetul, vor ofta,

Vor încerca iubirea să-nțeleagă.

 

Iar eu voi fi scăpat de frământare,

De ce s-ascund sonetul într-o carte?

Pentru iubire-am binecuvântare.