Ana Urma – Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună,  ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată  în două părți cu titluri distincte:  umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume  apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare  relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de  copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie  eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: …în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Piese în același puzzle vechi ascunse prin unghere de suflet, copii jucăuși, rude, vecini, cunoscuți cu nume proprii sau porecle pitorești adăugă jocului dimensiuni fabuloase: cum omoram orizontul/ cu pietre// îl asaltam cu praștiile// el se târa prin ochii noștri răniți// lungeam brațele și/ îl rostogoleam/ pe nisipul cu tălpi/ de copil (amurg). Prin locul pe care îl ocupă în ierarhia afectivă rețin atenția portretele: ale părinților,  ale prietenilor de joacă, rudelor, vecinilor, cunoscuților. O lume față de care omul matur a păstrat o dragoste neștirbită, aproape un cult. Trăirile vârstei fragede adânc infiltrate în memorie i-au modelat simțirea, personalitatea: mai ții tu minte zarzărul din poarta de la țaica stanca / îl făcuserăm microfon / stăteam pe rând în fața lui și/ îi recitam oricui trecea (nopțile se lăsau cu cearcăne).

Nisipul, apa, copacii, câmpia și mai târziu cărțile erau frumusețea  ascunsă a copilăriei la sat, acolo unde toate păreau rânduite anume pentru a crește și transforma armonios fondul liric al omului de mai târziu. Copilul de odinioară înfățișat cu umor și detașare, imprevizibil și năstrușnic privind în jur cu pupilele dilatate, întreține nota de firesc și realism pe tot parcursul cărții. Nu lipsesc umorul, nostalgia și bucuria, dar și drama, expresiv relatate prin racordarea continuă a prezentului cu trecutul. În poezia habar nu aveam noi de ce-o fi și ce-o mai păți, frământările iau proporții, atmosfera apăsătoare, gândul și revolta mocnită înving negura memoriei și grav se revarsă în versuri: pe floarea o bătea vânt de durere/ cu biciul dădea în ea  scuipa și înjura// gângănii de gânduri de la cel mai timid/ până la cel mai voinc prindeau curaj și/ scriam amenințări pe o hârtie inocentă// floarea chema copiii de pe uliță/ la o ciorbă cum numai ea știa să dreagă  pentru ca pe final optimismul să revină răscolitor, ca un ecou: iar noi chiuiam de bucurie și ne jucam/ cu sufletul ei ca un covor fermecat. Oscilând între căutare și răspuns se observă tinderea spre oralitate, ton declarativ pe alocuri cu accente ușor mustrătoare, dar pline de căldură, de umanism și acel inefabil al vieții poetei, în strânsă legătură cu locul natal și oamenii lui.

Poezia are valoare cathartică, de  purificare a spiritului, de atenuare și limpezire a unor neliniști. Așa cum pentru un pictor culorile sunt prelungiri nevăzute ale irișilor înflorind pe pânză, pentru poet cuvintele sunt corpuri vii ale sinelui în exprimare dând sens trăirilor interioare, implicând negânditul,  tăcerea creatoare, imaginabilul. În tabloul general al cărții creionează mici ferestre, poeme atemporale, de neasemuită frumusețe: vin unduindu-se/ cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare/ vin cu trupuri saline mici/ clepsidre de carne numărând dorințele tale// vin râzând nepăsătoare// scriu aerul cu buzele lor// cum ai vrea să treci și tu prin aerul acela// numai una stă pe prispă/ mai departe de gândurile ei/ să simtă din ce direcție bate vântul/ cititului în cărti (un fel de martie).

De la înălțimea imaginației, poeta ni se dezvăluie parcă șoptit:

vere găsii tastele tocite

mă auziși

dădui să apăs și n-avui pe ce

mă gândii cine să se fi plimbat pe ele

ca pe dalele pe care

încăpeam cu iubirea mergând

ei ce vremuri silfide

se scurseră prin toți

nu mai e unul cum îl știuși

 

da ce-mi veni

mă uitai la buricele degetelor

și mă luminai

Am reprodus în întregime poezia străfulgeră (cu accent pe ultima silabă, n.a.) pentru a sublinia cursivitatea discursului, tonul echilibrat, dorința de confesiune a poetei în demersul ei de a uni cele trei dimensiuni ale timpului, înveșnicindu-l în poeme, prin: aducere aminte (trecut), așternerea pe hârtie (prezentul), darul primit de mine ca și carte și aceste impresii de cititor, pe care la rându-mi le dau mai departe (viitorul).

Se observă intercalarea metaforei în firul drept al poemelor, împrumutându-le din grația spontană a spiritului: se iubeau să nu-i știe satu/ că parcă n-aveau copacii ochi// o să mori cu sângurătatea pe bătătură (umblă păsările cu vorba); un copil și dreptul lui de a-și trăi clipa: nu crâcneam/ pentru o clipă de copilărie/ în praf ca viața sub pisălog (modele de lut pentru oameni care trec); ușor stabilind legătura între omul simplu și spațiul său vital mulțumită își legă baticul sub bărbie/ și se duse în singurătatea ei/ cât gospodăria (da prin satu ăsta aproape nici țâpenie); spirit de observație si analogii: mai era și dadă-sa/ creșteau viermi de mătase// mă așezam într-un colț și ascultam cum/ scriau partitura pentru drumul mătăsii (îi ziceam băbica).

Fără a da senzația de surplus, cuvinte moderne se împletesc cu unele vechi: găsii tastele tocite (străfulgeră); să rupem pâinea asta/ coaptă-n țăst (sângură pe lume da cât l-am iubit), exprimări arhaice sângură, muica, iote și citate filozofice coexistă fericit în același timp si spațiu al copilăriei: avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că/ nici din trei oameni nu mai găsești doi de același neam (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Pe parcursul lecturii abundă cuvintele care prin prezența succesivă a vocalelor a și u dau expresivitate și amplitudine versului și un anume tâlc. Timpurile gramaticale conjugate la trecut, dominant fiind perfectul simplu, reflectă permanența și dorința de eternizare lirică a unui spațiu existențial important prin pitorescul dezinvolt și relatarea nudă a vieții la sat într-o Oltenie de mai demult.

Cartea este surprizătoare ca întreg prin unitatea de fond a poemelor, tonul de confesional, monologul continuu din care nu lipsesc personaje memorabile, diverse ca tipologie omului de la țară, optimismul devine mod de a fi în exprimare, devine poveste și stil. Oriunde am deschide-o (cartea) vocea poetei intonează liric, cântecul uimirii, al candorii, al seducției nevinovate și primilor fiori: … trebuia să mătur frunzele/ și numai în dreptul porții / ochii neastâmpărați săreau gardul/ în timp ce îngânam un cântec de-al nostru// când te apropiai de fântână/ inima începea să joace șotron… (de atunci fustele până la genunchi mi se par cele mai elegante).

Pornind de la aforismul lui Paul Valéry, după care visul nu poate fi nimicit sau descompus în componente, poeta pare a aduna și valorifica trăiri disparate într-un tezaur de viață care dă putere ființei, o oglindă a liniștii în care se privește însuflețită de legăturile tainice dintre ființă și univers realizând importanța darului și a dăruirii deopotrivă la cina cea/ de taină/ stăteam până se închina de culcare/ satul/ părea un coș cu pâini calde// fiecare pleca spre casă/ cu steaua lui în frunte// visele/ se întâlneau/ la cină (s-au născut într-un sat). În Pe tibia-n jos este concentrat un fragment din povestea de viață strălucind în lumina poemelor, altfel decât am citit până acum la Ottilia Ardeleanu, poeme ca un descântec de neuitare, pe unde umblă păsări cu vorba și timpul cu florile în sân.

Vaslui, 28.01.2018

  Ana Urma

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Vasilica Grigoraș: Ana, floarea soarelui

floarea-soarelui-300x277

 

Poetei,  Ana Urma, cu aleasă preţuire

 

 

Zi de toamnă albastră

blândă şi nestingherită

de niciun strop de ploaie

de nicio pală de vânt

în lumina astrului diurn

într-o simfonie desăvârşită

mângâi chipuri şi inimi

cu viorile şi flautele

crescute pe linia vieţii.

 

Privire senină

inimă caldă

pătrunsă până la infinit

de pacea clipei

asculţi tăcerea lumii iridescente

luând poemul în mâinile tale

stihul tău un cânt

în tonuri adânci şi vii

îl dezmierzi cum numai tu ştii

pentru a creşte ca-n basme

cu sclipiri de cuvânt curat

lăsând urme călăuzitoare.

 

Pasăre săgeată de lumină

prin pana ta vie

răsar mândre petale de soare

iar într-o beţie aleasă

serafimii sorb mireasma

visului desluşit din buchetul alb

de crizanteme înfiorate

 

Condeier meşter de poem

dantelă în alcătuiri suave

învălui versul într-un câmp lexical

model de virtute poetică

mângâiere stăruitoare de artă

unduindu-te ca floarea-soarelui

adevărată graţie divină

pe rostul timpului.

 

La mulţi, mulţi ani şi buni, Ana Urma!

—————————-

Vasilica Grigoraş

Vaslui

24 noiembrie 2017

 

Ana Urma: Poduri Lirice – Poetical Bridges (poeme)

https://i1.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/07/URMA-Ana.jpg

Născută în 1957, pe meleaguri vasluiene. Întâlnirea cu poezia s-a produs în anul 2007, anul în care poeziile sale devin publice pe site-uri literare. În anul 2009 editura online Semănătorul îi publică volumul „File de jurnal”. 2010 este anul întâlnirii cu poezia de inspiraţie niponă, haiku. 2015 este anul  apariţiei  primelor volume pe suport de hârtie: „Isadorable”, poezie, editura ArtBook şi „Ploaie de vară”, haiku, editura PIM. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul „File de jurnal”, editura PIM. Este membră a cenaclului Lira 21 şi a grupului Romanian Haiku, participă la concursuri şi obţine premii naţionale, publică în antologii de poezii şi proză,  până în prezent peste zece.

Ana Urma completează: Scriu pentru că simt nevoia să dau viaţă unei imagini, unei amintiri, unei impresii. Gânduri luminoase, cred preexistente, mă caută şi mă găsesc pe mine cu mintea şi inima deschise spre miracol, la momentul  şi locul potrivit. Oricât aş amâna clipa se produce acel declic şi poezia triumfă într-un cântec venit de dincolo de cuvinte, scoţând la iveală nebănuitele valenţe ale sufletului dar şi legătura tainică cu universul. Cred că în spatele cuvintelor se află acelaşi resort magic care-l face pe pictor să dea culoare pânzei, pe muzician să compună învăluitoare acorduri, pe sculptor să dea formă pietrei, fiecare mulţumind cerului prin ceea ce face, pentru clipa sa de graţie”.

***

Born in 1957 in Vaslui area, Romania. Her encounter with poetry happened in 2007 when she published her poems on different literary websites. The online Semănătorul Publishing House published her book „Pages of Journal” in 2009. She became interested in haiku, the Japanese inspired poetry, from 2010. In 2015 she published her first paperback books, „Isadorable”, poems, at ArtBook Publishing house and „Summer Rain”, haiku, at PIM publishing house. In 2016 she published her book „Pages of Journal” at PIM publishing house.

She is a member of the Lira21 Circle and of the Romanian Haiku group. She participates in competitions, and her work won national awards and has been published in over ten anthologies of poetry and prose so far.

 

Ana reflects: ‘I write because I need to recreate a picture, a memory, an impression. Bright thoughts, probably pre-existing, seek and find me at the right time and place with an open mind and heart to the miracle. As much as I would postpone that moment, enlightenment occurs and poetry triumphs in a song that came beyond words, revealing unknown facets of the soul and also the mysterious connection to the universe. I think behind words there is the same magic impulse that makes the painter color the canvas, the musician compose dreamy arrangements, the sculptor shape the stone, each of them thanking heaven though their creation, for their moment of grace.’

 

 

LIBRET DE FLORAR

 

coboară şi urcă
printre cutele ierbii
frumuseţea dansând
în spirale de apă
e şarpele verde

cu trupul de fum
cingătoarea ţinutului viu
şi notele ploii compun

passacaglii

la o rugă distanţă

de îngeri
bifez bucuria
pe mareele minţii
recunosc ritmul vechi
sfidând adormirea
falsează doar vântul

sinoptic
pe malul cu trestii
rând pe rând zăvoarele cad
mă-nfăşor într-un sari de apă
şi ultima fibră atinsă de cântec
transformă în păsări lichide
două braţe rămase în rugă

pentru ce le-a scăpat în ajun

trilul lor susurând

nota ploii

 

LIBRETTO FLORIST

 

 

he goes up and down

among the folds of grass

beauty dancing

in spiral water

he is the green snake

with body of smoke,

the belt of alive environment

and the rain’s notes compose

 

passacaglia

to a prayer away

from angels

I mark off the joy

on the tides of mind

I recognize the old pace

defying death

only the wind is out of tune

synoptic

on the reedy shore

one after the other the locks fall

I wrap myself in a sari of water

and the last fibre touched by song

transforms two praying arms

into liquid birds

for what they missed on eve

their trill is murmuring

rain’s melody.

 

 

RESTITUIRI 
În candela veche
mai arde
un rest de fitil

egal cu sfârşitul culorii
în hăuri de galben
respir

 

suflarea măsoară
şi albul cenuşii din vipii
glisând printre semne de tuş
vrăjit caligraf este ochiul
în bucla mătăsii
cuvintele ghem îmi şoptesc

doar să fiu

 

desprinderi de verde
în sâmburi striviţi sub carâmb
absorb în spirală aritmic ecoul
când zmeiele frunză sunt scrum
şi zidul străpuns de un gând
răspunde în magma primară
Eu Sunt
respir
între greieri şi stele
caligraful dezvoltă alt punct
învăţ ascultarea

Namaste!
şi cânt

 

GIVING BACK

In the old lamp

a residue of wick is still burning

equal with the faded colour

in the immensity of yellow

I breath

 

the breath counts

and the white ash from niches

sliding through ink marks

the eye is an enchanted calligrapher

in the silk’s curve

tangled words whisper to me

to only be

 

pieces of green

in pips crushed under the helm

I absorb the arrhythmic spiral echo

when leaf-kites are burnt

and the wall pierced by a thought

responds by primary magma

I am


I breathe

the calligrapher develops another full stop

between crickets and stars

I learn obedience.

 

Namaste!

and I sing

 

 

DISERTAŢIE DUPÃ UN POEM

desculţ
aş călca prin zăpezi
prin nisipuri fierbinţi sau ciulini
pentru liniştea necuprinsă în privirile tale
ţintuind-o-n amiezi

 

nopţile odihnesc
şi învăţ pe de rost cerul
fără hartă compas sau busolă
până îngerii fac cerc împrejuru-mi
pe străzi maculate
cu lumini putrezite în bălţi
urlă lupi nesătui pasc primejdii
fără sprijin rămân despărţirile
se ciocnesc în răscruci gânduri vrăbii

şi răsar în alt loc furtunos sau nostalgic

luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om şi aştept
şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până mugurii dau în iubire

 

(Cele trei poezii selectate în acest volum au fost publicate iniţial de Ana Urma în volumul ei Isadorable, Editura Art Book, Bacău, 2015)

 

 

DISSERTATION ON A POEM

 

barefoot

I would walk through snow

on hot sand or thistles

for the peace not included in your eyes

pinning it in afternoons

 

the nights rest

and I learn by heart the sky

without map or compass

until angels circle me

 

on soiled streets

with rotted lights in puddles

howling wolves avidly graze danger

separations remain without support

sparrows-thoughts collide at crossroads

and spring up in another stormy or nostalgic place

 

illuminating the first reason of love

I take crumbs

I plant them in another man and wait

and I wait until the juices tenderise cold crusts

or earth packed with pride and I repeat

and I repeat until the buds blossom love

 

(Ana Urma has initially published the three poems selected for this collection in her book Isadorable, Art Book Publishing House, Bacău, 2015)

———————————————–

*Translated by Valentina Teclici

Ana Urma: Clipe de tăcere între îndoială şi extaz / Moments of silence between doubt and ectasy

 

După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu – în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  să observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună

brodează clipele în

fresca unui vis –

deşertul de regrete

brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat

 umbrele catargului

 şterse de valuri –

pun geană peste geană

 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.

Ana Urma (23.11.2016)

 

 

Moments of silence

between doubt and ectasy

After the Tanka volume Only with the pen of the heart, published at Pim Publishing House in 2015, a journey volume through the Nipon lyrics, in fact a multitude of meditation poems of a higly writing figure, Vasilica Grigoras is offering us a new bilingual surprise by releasing the book « Looking the moon in the eye – tanka and pentastiches ».

I found details on the new volume release right from the distinguished author who, with the modesty that is charactirizing her, confessed me about the circumstances, the background and the natural unrests of the existences which, as her unprecious gift to dream in words was in progress, took the shape of the poems comprised between the two covers.

Starting from one sentence or following a unitary idea, with the determinant word in bold, the poems are grouped in three following these criteria, in mini-chapters with suggestive titles : Cricket concert, To the twilight, The shiver of light, Without any doubt, Moments of silence, Roots, etc.

While reading one feels a nostalgia of the time passing, a slightly aphoristic contemplative attitude over life, over the humanness. A secret abandon will gradually bring to light the unseen wave of thinking, of the thinking of the human being involved between the life’s demands and duties. It seems that the author discovered in the waters of her own mirror, the human being’s mirror, the spring of the lyrical speech and the way to the audience’s heart.

As a reader, I transposed myself to the states transmitted by words, eager to discover the lyrical shiver beyond shape, number of syllabes, beyond subtitle, name and the severe rigors of the Nipon-born genre. I abandoned myself to words, without an analytic introspection, without looking for the stylistic procedures or the aesthetic values typical to a certain genre and, the images of termless came towards me, through beautiful poems.

I believe that unknown affinities bring us together, in a universal meditation and contemplation with obvious accents of humanity, giving weight to words, the patient search for the detail, for the beauty of the moment, a serious and delicate beauty, full of emotion. I shall further refer to several poems included in the above-mentioned quoted mini-chapters.

Starting from deliberately simple and real notes : cricket concert/in season/on the house porch, followed by the fully sincere breath : safe from the night/and our secrets, an idylic background takes shape, with which most of us is identifying.

The happy juxtaposition of the words from the first part of the poem, season and the house porch, enable us passing from the loose but cold contemplation, to the almost sensitive, full of warmth and significance moment, underlined in the syllabes of the words our secretes. (Cricket concert).

In the first poem in the sequence « To the twilight », a mere hint to the bitter cherries, makes me think to the gravitation on the life’s orbit, to its tides, to the sleep, the wake and the inevitable return in the fertile layer of the earth, in a solemn religiousness : on bedded knees I pick up/the bitter cherries/in full twilight-I discover the destination/ but I forget the path.

In the next poem of the same sequence, the irreversible time lapse suggested by the sand glass urges to reflection, to self reconciliation and, most of all, to reconciliation with the fellow men, in a word, devotion, non-obduracy. The devotion is in our hands, just like the move to turn the sand glass upside down.

One inheres here the presence and the importance of an intimate interlocutor who is sincerely entrusted the thought that became prayer : Pale sun rays/in the sand glass/close to twilight-your tear is hurting me/and I fly a prayer. (To the twilight).

Every poem in the Shiver of light is crossed by the red strand of the belief that we’ll going to find what we are looking for on the way of becoming. Between hesitation and the careful look, the light can have depths, the common reality can become a magic one, accomplished by such a sight, the inner one. As expected, the poem’s words are earmarked with light. Blooming trees/on the river’s mirror/a gentle stained glass-I embrace in early bright/the depth of the light.

We come to the next sequence, to the dream drawer of the memory where opposite egoes are clashing and from those flaky touches the idea of flight, of rising, is born.

The wing is exulting over the wax color of the doubt : I seldom feel that in/the memory’s drawer/there are still dreams-I shake up my doubt/and open my wings. Or, amid snow flakes, the human being starved with the cold of reason, as of purified, gives place to opposites. This time with value of certitude : undoubtedly under/the ash there are live coal (Undoubtedly).

And, after a cricket concert, to the twilight, under the shiver of light, undoubtedly in some moments of silence, a miracle will happen. The miracle of escape, but not anyhow, the escape in the white, the white paper, thus bringing completion.

I took the freedom of playing using precisely the author’s words in the above-mentioned text. There are the titles of the mini-chapters from the beginning of the book. And coming back : Sometimes/we string moments of silence/in the life’s vital thread, just like we’d string pine seeds to a goal that only we know or, to remain face to face with ourselves : we twist the key in the door/of some lessons of life. (Moments of silence).

In the next poem we’ll watch the sense and importance of the roots, as we’d be like leaves in the wind without them : Through thick fog/the rod of humility/deranged-at the attempts’ gate/deep roots ; let’s notice here the subtle link between the rod and roots. On the way to completion we need a crutch, that rod (of humility) can become sceptre. Patience, understanding, stability, deeply rooted in our being, will all slowly come to light.

In the end, I will comment two poems, chosen at random. So :

Dusts of moon

Embroider the moments in

The fresco of a dream-

Desert of regrets

Grooved by bitter tears

A vainness feeling of the heart always longing after something gone missing : we see here an extended metaphor : dusts, dream, desert, turned by the bitter tear in deep regret. The two words : embroider and grooved, are analogously providing the poem with fluidity and grace.

Much more pegged into reality is the next poem :

Under the starlight sky

The shadows of the mast

Cleaned by waves-

take a nap

drowning the insomnia.

The image of the mast gone missing traceless may mean the end or the beginning of a resting and full of mystery journey to the self expansion.

A hidden shiver is crossing the book as a whole, the contemplative ecstasy blending with a nostalgia of the distances, of the solitude. The intention of the above foreword is in closed connection with my state of mind at the moment of the reading and of noting down my impressions.

The freedom of interpretation and the make up of her own imagination with the noisy present of the life make me assert that Vasilica Grigoras knows to emotionally communicate general valid truths, the rise of the human being on the imaginary path of the understanding to the common realm located near the ideal and sensitivity of many of us.

Ana Urma (23.11.2016)

*

(Prefața la volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraș, Ochi în ochi cu luna – Tanka şi pentastihuri / Looking the moon in the eye – Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017).

Traducere / Translation: Alina Lavinia Grigoraș

Coperta / Cover: Radu Ticu Grigoraş

Consilier editorial / Editorial adviser: Valentina Teclici

Vasilica Grigoraș – Ninge pe-oglinda lunii, haiku, Iaşi, Editura PIM, 2017

cerul plin de nori –

în lanul de rapiţă

soarele în toi

Vasilica Grigoraş

Cine nu a admirat chiar şi în fuga  maşinii, a trenului sau la pas,  zările în culoarea rapiţei, şesuri acoperite de maci, lanuri de floarea soarelui, grâne coapte sau verzi,  cine nu a tresărit chiar şi numai o clipă atins de culoare?! încât să nu-şi dorească a mulţumi în vreun fel frumuseţii. Parcă citind din cartea deschisă a naturii, a ordinii ciclice, a culorilor revenite iar şi iar după albul prelungit al iernii, haijinii aspiranţi sau consacraţi o fac riguros, ţin cont de fiecare cuvânt, silabă, înţeles, transmit în  puţine cuvinte imagini  obiective, cum este şi cea sugerată mai sus. Un haiku reuşit ca şi imagine a unei zile de primăvară târzie, capricioasă, soarele amestecat cu norii aproape de dealul acoperit de rapiţă. În prima parte a poemului

cerul plin de nori

în lanul de rapiţă

norii vin şi trec, galbenul rapiţei rămâne şi se substituie soarelui ascuns dincolo de ei, umplând privirea până departe şi mult după ce iese din raza vizuală a privitorului, iar planul doi

soarele în toi

ne plasează în mijlocul zilei şi poate în locul însorit al trecerii de unde ni se transmite imaginea.

Fiecare din cele trei versuri răspund la obiect celor trei întrebări de verificare ale unui haiku, respectiv: ce, unde, când şi există şi o mică elipsă, aceea a culorii indusă de cuvintele: rapiţă, soare.

Un poem armonios, captează atenţia ca şi lanul de rapiţă prin care trecem, rămânem cu gândul acolo o vreme,  culoarea fascinează,  frumuseţea la fel, ni se dezvăluie şi sfârşeşte în cuvinte,  aşezate în trei versuri, 17 silabe, plus sau minus una (nu e cazul aici). Închei cu un pasaj Eugenio Montale atât de sugestiv trăirilor care ne fac să scriem şi să dăm viaţă gândurilor:

Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.

Eugenio Montale

Ana Urmă

Ana Urma – recenzie volumul “Călătorie de plăcere” de Luminiţa Zaharia

Titlul cărţii este dat de primul poem şi pe drept cuvânt, poate fi considerat o invitaţie într-o călătorie de plăcere, într-un univers fascinant, cu bagaje minime: /cuvântul, visul şi securea/. Umorul este inconfundabil are rădăcinile adânc înfipte în sufletul poetei care se rosteşte pe sine, dezinvolt, cu sinceritate, cu bucuria şi încrederea celui care ştie bine drumul şi rostul cuvintelor. Numai aşa călătoria devine deosebită, de plăcere. Cum altfel dacă nu într-o continuă stare de graţie, pentru că ştim, visul este un dar nepreţuit, cât timp visăm suntem vii, trăim şi pentru că, în toate trebuie să ne impunem măsura, să nu uităm de arma secretă din bagaj, securea, asociată şi ascuţimii minţii.
Fiecare carte ne dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a autorului, la Luminiţa este altfel. Ea inspiră şi expiră probabil unitar poezie, de calitate. Nu se dezminte şi nu ne dezminte, cuvintele ei ne apropie şi binedispun ca de fiecare dată, vibrează în ele emoţia, inocenţa, tandreţea dar şi acel dulce-amar al vieţii bine pitit printre versuri. Inventează pentru noi cu o aparentă uşurinţă, dar nu se poate să nu observi că /bagajul/ poetei este dublat de o vastă cultura şi dragoste cântată în scris, pentru cuvinte. Reuşeşte să le dea forţă, să construiască o lume încântătoare pe care ne-o dorim şi a noastră, de care ne îndrăgostim iremediabil, altfel ca şi de poeta Luminiţa Zaharia. Deşi ne-am cunoscut doar în spaţiul unic şi virtual al Cenaclului Lira 21, personal mi se pare că distanţele nu există, poate datorită /bagajelor/ universale, poate datorită cărţilor care ne apropie şi deconspiră, deopotrivă.
Amintesc numai trei titluri aici:
/într-o zi, o narcisă/
/anamneză/
/poezia/
sunt printre preferatele mele. Redau pe prima dintre ele:

într-o zi, o narcisă
mi-a vorbit despre importanţa de a fi
despre înfloriri sezoniere
şi aşteptări preţ de trei anotimpuri

m-a învăţat cum poţi alerga numai cu gîndul
sau cum să-ţi aperi rădăcinile
de cîrtiţe şi alte fiinţe oarbe

într-o zi o narcisă
dintr-un câmp de narcise
mi-a povestit despre statornicie şi vise

graţioasă, m-ar fi lăsat chiar să o rup
la urma urmei ce contează un trup
spunea

i-am împrumutat doar parfumul
şi aşa travestită
am implorat zeul narciselor
să ne trimită pe aceeaşi stea

Cartea apărută de curând la editura Armonii Culturale şi citită din scoarţă-n scoarţă, are cincizecişipatru de poezii, este ilustrată cu mare talent de Alina Astăluş, desenele amintind de tehnica sumi-e care însoţeşte poezia de inspiraţie niponă, coperta… de poveste.

Ana Urma – recenzie volumul “Călătorie de plăcere” de Luminiţa Zaharia

Ana Urma – Saudade alternative, Trofeul „Iarna – agonia.ro”

daca vântul ar risipi urma paşilor noştri
ca pe două şiraguri de perle în mare
împietrit o clipită nisipul din cernerea-i fină
ca-n poveşti cu sirene va face să iasă din valuri
amintirea cu tine
lângă ţărm să înot ochii vii cucerindu-i
nestatornici să mă prindă în mreje sincrone
ca doi fluturi văzduhul

dacă foşnetul nopţii ar aduce-napoi pescăruşii
din priviri să îţi smulgă apusul
să revii cu luna pe umeri albastră
tu stăpâna din vis a celor o mie de nopţi

dar altfel cu noi se întâmplă

pe ţărm urma paşilor
se-nfăşoară cu luna sărată şi rece
când peştii de aur fac cercuri ispita dorinţelor creşte
din valuri apar cochilii şi calde brăţări peste glezne
ca un şarpe de apă lunecând între noi
se tulbură ape se înclină în unghiuri nisip mişcător
două umbre cu inimi unite de valuri se zbat
ascunzând zbuciumul unei mări în absenţă

aşa se întâmplă

în unele nopţi ieşi din mare răzând împăcată
cu tâmplele albe cari în spate lumini pe umeri cu păsări
cânţi şoptit în urechea destinului bucata în care visam
notasei cu verde mirosul algelor lipite de tălpi
fumul norilor cu albastru cu roşu misterul cerului la apus
ca buzele tale rostindu-mi: iubite e timpul să plec

aşa se întâmplă cu noi

e marea rigidă cazinoul ascuns într-o scoică de gheaţă
nici urmă de paşi prin nisip văzduhul sfinţit …de năluci
tu umbră brutală îmi smulgi de sub pleoape şiragul de perle
întorci în clepsidră nisipul îmi umpli paharul

şi pleci saudade