Ana Urma: Poduri Lirice – Poetical Bridges (poeme)

https://i1.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/07/URMA-Ana.jpg

Născută în 1957, pe meleaguri vasluiene. Întâlnirea cu poezia s-a produs în anul 2007, anul în care poeziile sale devin publice pe site-uri literare. În anul 2009 editura online Semănătorul îi publică volumul „File de jurnal”. 2010 este anul întâlnirii cu poezia de inspiraţie niponă, haiku. 2015 este anul  apariţiei  primelor volume pe suport de hârtie: „Isadorable”, poezie, editura ArtBook şi „Ploaie de vară”, haiku, editura PIM. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul „File de jurnal”, editura PIM. Este membră a cenaclului Lira 21 şi a grupului Romanian Haiku, participă la concursuri şi obţine premii naţionale, publică în antologii de poezii şi proză,  până în prezent peste zece.

Ana Urma completează: Scriu pentru că simt nevoia să dau viaţă unei imagini, unei amintiri, unei impresii. Gânduri luminoase, cred preexistente, mă caută şi mă găsesc pe mine cu mintea şi inima deschise spre miracol, la momentul  şi locul potrivit. Oricât aş amâna clipa se produce acel declic şi poezia triumfă într-un cântec venit de dincolo de cuvinte, scoţând la iveală nebănuitele valenţe ale sufletului dar şi legătura tainică cu universul. Cred că în spatele cuvintelor se află acelaşi resort magic care-l face pe pictor să dea culoare pânzei, pe muzician să compună învăluitoare acorduri, pe sculptor să dea formă pietrei, fiecare mulţumind cerului prin ceea ce face, pentru clipa sa de graţie”.

***

Born in 1957 in Vaslui area, Romania. Her encounter with poetry happened in 2007 when she published her poems on different literary websites. The online Semănătorul Publishing House published her book „Pages of Journal” in 2009. She became interested in haiku, the Japanese inspired poetry, from 2010. In 2015 she published her first paperback books, „Isadorable”, poems, at ArtBook Publishing house and „Summer Rain”, haiku, at PIM publishing house. In 2016 she published her book „Pages of Journal” at PIM publishing house.

She is a member of the Lira21 Circle and of the Romanian Haiku group. She participates in competitions, and her work won national awards and has been published in over ten anthologies of poetry and prose so far.

 

Ana reflects: ‘I write because I need to recreate a picture, a memory, an impression. Bright thoughts, probably pre-existing, seek and find me at the right time and place with an open mind and heart to the miracle. As much as I would postpone that moment, enlightenment occurs and poetry triumphs in a song that came beyond words, revealing unknown facets of the soul and also the mysterious connection to the universe. I think behind words there is the same magic impulse that makes the painter color the canvas, the musician compose dreamy arrangements, the sculptor shape the stone, each of them thanking heaven though their creation, for their moment of grace.’

 

 

LIBRET DE FLORAR

 

coboară şi urcă
printre cutele ierbii
frumuseţea dansând
în spirale de apă
e şarpele verde

cu trupul de fum
cingătoarea ţinutului viu
şi notele ploii compun

passacaglii

la o rugă distanţă

de îngeri
bifez bucuria
pe mareele minţii
recunosc ritmul vechi
sfidând adormirea
falsează doar vântul

sinoptic
pe malul cu trestii
rând pe rând zăvoarele cad
mă-nfăşor într-un sari de apă
şi ultima fibră atinsă de cântec
transformă în păsări lichide
două braţe rămase în rugă

pentru ce le-a scăpat în ajun

trilul lor susurând

nota ploii

 

LIBRETTO FLORIST

 

 

he goes up and down

among the folds of grass

beauty dancing

in spiral water

he is the green snake

with body of smoke,

the belt of alive environment

and the rain’s notes compose

 

passacaglia

to a prayer away

from angels

I mark off the joy

on the tides of mind

I recognize the old pace

defying death

only the wind is out of tune

synoptic

on the reedy shore

one after the other the locks fall

I wrap myself in a sari of water

and the last fibre touched by song

transforms two praying arms

into liquid birds

for what they missed on eve

their trill is murmuring

rain’s melody.

 

 

RESTITUIRI 
În candela veche
mai arde
un rest de fitil

egal cu sfârşitul culorii
în hăuri de galben
respir

 

suflarea măsoară
şi albul cenuşii din vipii
glisând printre semne de tuş
vrăjit caligraf este ochiul
în bucla mătăsii
cuvintele ghem îmi şoptesc

doar să fiu

 

desprinderi de verde
în sâmburi striviţi sub carâmb
absorb în spirală aritmic ecoul
când zmeiele frunză sunt scrum
şi zidul străpuns de un gând
răspunde în magma primară
Eu Sunt
respir
între greieri şi stele
caligraful dezvoltă alt punct
învăţ ascultarea

Namaste!
şi cânt

 

GIVING BACK

In the old lamp

a residue of wick is still burning

equal with the faded colour

in the immensity of yellow

I breath

 

the breath counts

and the white ash from niches

sliding through ink marks

the eye is an enchanted calligrapher

in the silk’s curve

tangled words whisper to me

to only be

 

pieces of green

in pips crushed under the helm

I absorb the arrhythmic spiral echo

when leaf-kites are burnt

and the wall pierced by a thought

responds by primary magma

I am


I breathe

the calligrapher develops another full stop

between crickets and stars

I learn obedience.

 

Namaste!

and I sing

 

 

DISERTAŢIE DUPÃ UN POEM

desculţ
aş călca prin zăpezi
prin nisipuri fierbinţi sau ciulini
pentru liniştea necuprinsă în privirile tale
ţintuind-o-n amiezi

 

nopţile odihnesc
şi învăţ pe de rost cerul
fără hartă compas sau busolă
până îngerii fac cerc împrejuru-mi
pe străzi maculate
cu lumini putrezite în bălţi
urlă lupi nesătui pasc primejdii
fără sprijin rămân despărţirile
se ciocnesc în răscruci gânduri vrăbii

şi răsar în alt loc furtunos sau nostalgic

luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om şi aştept
şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până mugurii dau în iubire

 

(Cele trei poezii selectate în acest volum au fost publicate iniţial de Ana Urma în volumul ei Isadorable, Editura Art Book, Bacău, 2015)

 

 

DISSERTATION ON A POEM

 

barefoot

I would walk through snow

on hot sand or thistles

for the peace not included in your eyes

pinning it in afternoons

 

the nights rest

and I learn by heart the sky

without map or compass

until angels circle me

 

on soiled streets

with rotted lights in puddles

howling wolves avidly graze danger

separations remain without support

sparrows-thoughts collide at crossroads

and spring up in another stormy or nostalgic place

 

illuminating the first reason of love

I take crumbs

I plant them in another man and wait

and I wait until the juices tenderise cold crusts

or earth packed with pride and I repeat

and I repeat until the buds blossom love

 

(Ana Urma has initially published the three poems selected for this collection in her book Isadorable, Art Book Publishing House, Bacău, 2015)

———————————————–

*Translated by Valentina Teclici

Ana Urma: Clipe de tăcere între îndoială şi extaz / Moments of silence between doubt and ectasy

 

După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu – în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  să observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună

brodează clipele în

fresca unui vis –

deşertul de regrete

brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat

 umbrele catargului

 şterse de valuri –

pun geană peste geană

 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.

Ana Urma (23.11.2016)

 

 

Moments of silence

between doubt and ectasy

After the Tanka volume Only with the pen of the heart, published at Pim Publishing House in 2015, a journey volume through the Nipon lyrics, in fact a multitude of meditation poems of a higly writing figure, Vasilica Grigoras is offering us a new bilingual surprise by releasing the book « Looking the moon in the eye – tanka and pentastiches ».

I found details on the new volume release right from the distinguished author who, with the modesty that is charactirizing her, confessed me about the circumstances, the background and the natural unrests of the existences which, as her unprecious gift to dream in words was in progress, took the shape of the poems comprised between the two covers.

Starting from one sentence or following a unitary idea, with the determinant word in bold, the poems are grouped in three following these criteria, in mini-chapters with suggestive titles : Cricket concert, To the twilight, The shiver of light, Without any doubt, Moments of silence, Roots, etc.

While reading one feels a nostalgia of the time passing, a slightly aphoristic contemplative attitude over life, over the humanness. A secret abandon will gradually bring to light the unseen wave of thinking, of the thinking of the human being involved between the life’s demands and duties. It seems that the author discovered in the waters of her own mirror, the human being’s mirror, the spring of the lyrical speech and the way to the audience’s heart.

As a reader, I transposed myself to the states transmitted by words, eager to discover the lyrical shiver beyond shape, number of syllabes, beyond subtitle, name and the severe rigors of the Nipon-born genre. I abandoned myself to words, without an analytic introspection, without looking for the stylistic procedures or the aesthetic values typical to a certain genre and, the images of termless came towards me, through beautiful poems.

I believe that unknown affinities bring us together, in a universal meditation and contemplation with obvious accents of humanity, giving weight to words, the patient search for the detail, for the beauty of the moment, a serious and delicate beauty, full of emotion. I shall further refer to several poems included in the above-mentioned quoted mini-chapters.

Starting from deliberately simple and real notes : cricket concert/in season/on the house porch, followed by the fully sincere breath : safe from the night/and our secrets, an idylic background takes shape, with which most of us is identifying.

The happy juxtaposition of the words from the first part of the poem, season and the house porch, enable us passing from the loose but cold contemplation, to the almost sensitive, full of warmth and significance moment, underlined in the syllabes of the words our secretes. (Cricket concert).

In the first poem in the sequence « To the twilight », a mere hint to the bitter cherries, makes me think to the gravitation on the life’s orbit, to its tides, to the sleep, the wake and the inevitable return in the fertile layer of the earth, in a solemn religiousness : on bedded knees I pick up/the bitter cherries/in full twilight-I discover the destination/ but I forget the path.

In the next poem of the same sequence, the irreversible time lapse suggested by the sand glass urges to reflection, to self reconciliation and, most of all, to reconciliation with the fellow men, in a word, devotion, non-obduracy. The devotion is in our hands, just like the move to turn the sand glass upside down.

One inheres here the presence and the importance of an intimate interlocutor who is sincerely entrusted the thought that became prayer : Pale sun rays/in the sand glass/close to twilight-your tear is hurting me/and I fly a prayer. (To the twilight).

Every poem in the Shiver of light is crossed by the red strand of the belief that we’ll going to find what we are looking for on the way of becoming. Between hesitation and the careful look, the light can have depths, the common reality can become a magic one, accomplished by such a sight, the inner one. As expected, the poem’s words are earmarked with light. Blooming trees/on the river’s mirror/a gentle stained glass-I embrace in early bright/the depth of the light.

We come to the next sequence, to the dream drawer of the memory where opposite egoes are clashing and from those flaky touches the idea of flight, of rising, is born.

The wing is exulting over the wax color of the doubt : I seldom feel that in/the memory’s drawer/there are still dreams-I shake up my doubt/and open my wings. Or, amid snow flakes, the human being starved with the cold of reason, as of purified, gives place to opposites. This time with value of certitude : undoubtedly under/the ash there are live coal (Undoubtedly).

And, after a cricket concert, to the twilight, under the shiver of light, undoubtedly in some moments of silence, a miracle will happen. The miracle of escape, but not anyhow, the escape in the white, the white paper, thus bringing completion.

I took the freedom of playing using precisely the author’s words in the above-mentioned text. There are the titles of the mini-chapters from the beginning of the book. And coming back : Sometimes/we string moments of silence/in the life’s vital thread, just like we’d string pine seeds to a goal that only we know or, to remain face to face with ourselves : we twist the key in the door/of some lessons of life. (Moments of silence).

In the next poem we’ll watch the sense and importance of the roots, as we’d be like leaves in the wind without them : Through thick fog/the rod of humility/deranged-at the attempts’ gate/deep roots ; let’s notice here the subtle link between the rod and roots. On the way to completion we need a crutch, that rod (of humility) can become sceptre. Patience, understanding, stability, deeply rooted in our being, will all slowly come to light.

In the end, I will comment two poems, chosen at random. So :

Dusts of moon

Embroider the moments in

The fresco of a dream-

Desert of regrets

Grooved by bitter tears

A vainness feeling of the heart always longing after something gone missing : we see here an extended metaphor : dusts, dream, desert, turned by the bitter tear in deep regret. The two words : embroider and grooved, are analogously providing the poem with fluidity and grace.

Much more pegged into reality is the next poem :

Under the starlight sky

The shadows of the mast

Cleaned by waves-

take a nap

drowning the insomnia.

The image of the mast gone missing traceless may mean the end or the beginning of a resting and full of mystery journey to the self expansion.

A hidden shiver is crossing the book as a whole, the contemplative ecstasy blending with a nostalgia of the distances, of the solitude. The intention of the above foreword is in closed connection with my state of mind at the moment of the reading and of noting down my impressions.

The freedom of interpretation and the make up of her own imagination with the noisy present of the life make me assert that Vasilica Grigoras knows to emotionally communicate general valid truths, the rise of the human being on the imaginary path of the understanding to the common realm located near the ideal and sensitivity of many of us.

Ana Urma (23.11.2016)

*

(Prefața la volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraș, Ochi în ochi cu luna – Tanka şi pentastihuri / Looking the moon in the eye – Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017).

Traducere / Translation: Alina Lavinia Grigoraș

Coperta / Cover: Radu Ticu Grigoraş

Consilier editorial / Editorial adviser: Valentina Teclici

Vasilica Grigoraș – Ninge pe-oglinda lunii, haiku, Iaşi, Editura PIM, 2017

cerul plin de nori –

în lanul de rapiţă

soarele în toi

Vasilica Grigoraş

Cine nu a admirat chiar şi în fuga  maşinii, a trenului sau la pas,  zările în culoarea rapiţei, şesuri acoperite de maci, lanuri de floarea soarelui, grâne coapte sau verzi,  cine nu a tresărit chiar şi numai o clipă atins de culoare?! încât să nu-şi dorească a mulţumi în vreun fel frumuseţii. Parcă citind din cartea deschisă a naturii, a ordinii ciclice, a culorilor revenite iar şi iar după albul prelungit al iernii, haijinii aspiranţi sau consacraţi o fac riguros, ţin cont de fiecare cuvânt, silabă, înţeles, transmit în  puţine cuvinte imagini  obiective, cum este şi cea sugerată mai sus. Un haiku reuşit ca şi imagine a unei zile de primăvară târzie, capricioasă, soarele amestecat cu norii aproape de dealul acoperit de rapiţă. În prima parte a poemului

cerul plin de nori

în lanul de rapiţă

norii vin şi trec, galbenul rapiţei rămâne şi se substituie soarelui ascuns dincolo de ei, umplând privirea până departe şi mult după ce iese din raza vizuală a privitorului, iar planul doi

soarele în toi

ne plasează în mijlocul zilei şi poate în locul însorit al trecerii de unde ni se transmite imaginea.

Fiecare din cele trei versuri răspund la obiect celor trei întrebări de verificare ale unui haiku, respectiv: ce, unde, când şi există şi o mică elipsă, aceea a culorii indusă de cuvintele: rapiţă, soare.

Un poem armonios, captează atenţia ca şi lanul de rapiţă prin care trecem, rămânem cu gândul acolo o vreme,  culoarea fascinează,  frumuseţea la fel, ni se dezvăluie şi sfârşeşte în cuvinte,  aşezate în trei versuri, 17 silabe, plus sau minus una (nu e cazul aici). Închei cu un pasaj Eugenio Montale atât de sugestiv trăirilor care ne fac să scriem şi să dăm viaţă gândurilor:

Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.

Eugenio Montale

Ana Urmă

Ana Urma – recenzie volumul “Călătorie de plăcere” de Luminiţa Zaharia

Titlul cărţii este dat de primul poem şi pe drept cuvânt, poate fi considerat o invitaţie într-o călătorie de plăcere, într-un univers fascinant, cu bagaje minime: /cuvântul, visul şi securea/. Umorul este inconfundabil are rădăcinile adânc înfipte în sufletul poetei care se rosteşte pe sine, dezinvolt, cu sinceritate, cu bucuria şi încrederea celui care ştie bine drumul şi rostul cuvintelor. Numai aşa călătoria devine deosebită, de plăcere. Cum altfel dacă nu într-o continuă stare de graţie, pentru că ştim, visul este un dar nepreţuit, cât timp visăm suntem vii, trăim şi pentru că, în toate trebuie să ne impunem măsura, să nu uităm de arma secretă din bagaj, securea, asociată şi ascuţimii minţii.
Fiecare carte ne dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a autorului, la Luminiţa este altfel. Ea inspiră şi expiră probabil unitar poezie, de calitate. Nu se dezminte şi nu ne dezminte, cuvintele ei ne apropie şi binedispun ca de fiecare dată, vibrează în ele emoţia, inocenţa, tandreţea dar şi acel dulce-amar al vieţii bine pitit printre versuri. Inventează pentru noi cu o aparentă uşurinţă, dar nu se poate să nu observi că /bagajul/ poetei este dublat de o vastă cultura şi dragoste cântată în scris, pentru cuvinte. Reuşeşte să le dea forţă, să construiască o lume încântătoare pe care ne-o dorim şi a noastră, de care ne îndrăgostim iremediabil, altfel ca şi de poeta Luminiţa Zaharia. Deşi ne-am cunoscut doar în spaţiul unic şi virtual al Cenaclului Lira 21, personal mi se pare că distanţele nu există, poate datorită /bagajelor/ universale, poate datorită cărţilor care ne apropie şi deconspiră, deopotrivă.
Amintesc numai trei titluri aici:
/într-o zi, o narcisă/
/anamneză/
/poezia/
sunt printre preferatele mele. Redau pe prima dintre ele:

într-o zi, o narcisă
mi-a vorbit despre importanţa de a fi
despre înfloriri sezoniere
şi aşteptări preţ de trei anotimpuri

m-a învăţat cum poţi alerga numai cu gîndul
sau cum să-ţi aperi rădăcinile
de cîrtiţe şi alte fiinţe oarbe

într-o zi o narcisă
dintr-un câmp de narcise
mi-a povestit despre statornicie şi vise

graţioasă, m-ar fi lăsat chiar să o rup
la urma urmei ce contează un trup
spunea

i-am împrumutat doar parfumul
şi aşa travestită
am implorat zeul narciselor
să ne trimită pe aceeaşi stea

Cartea apărută de curând la editura Armonii Culturale şi citită din scoarţă-n scoarţă, are cincizecişipatru de poezii, este ilustrată cu mare talent de Alina Astăluş, desenele amintind de tehnica sumi-e care însoţeşte poezia de inspiraţie niponă, coperta… de poveste.

Ana Urma – recenzie volumul “Călătorie de plăcere” de Luminiţa Zaharia

Ana Urma – Saudade alternative, Trofeul „Iarna – agonia.ro”

daca vântul ar risipi urma paşilor noştri
ca pe două şiraguri de perle în mare
împietrit o clipită nisipul din cernerea-i fină
ca-n poveşti cu sirene va face să iasă din valuri
amintirea cu tine
lângă ţărm să înot ochii vii cucerindu-i
nestatornici să mă prindă în mreje sincrone
ca doi fluturi văzduhul

dacă foşnetul nopţii ar aduce-napoi pescăruşii
din priviri să îţi smulgă apusul
să revii cu luna pe umeri albastră
tu stăpâna din vis a celor o mie de nopţi

dar altfel cu noi se întâmplă

pe ţărm urma paşilor
se-nfăşoară cu luna sărată şi rece
când peştii de aur fac cercuri ispita dorinţelor creşte
din valuri apar cochilii şi calde brăţări peste glezne
ca un şarpe de apă lunecând între noi
se tulbură ape se înclină în unghiuri nisip mişcător
două umbre cu inimi unite de valuri se zbat
ascunzând zbuciumul unei mări în absenţă

aşa se întâmplă

în unele nopţi ieşi din mare răzând împăcată
cu tâmplele albe cari în spate lumini pe umeri cu păsări
cânţi şoptit în urechea destinului bucata în care visam
notasei cu verde mirosul algelor lipite de tălpi
fumul norilor cu albastru cu roşu misterul cerului la apus
ca buzele tale rostindu-mi: iubite e timpul să plec

aşa se întâmplă cu noi

e marea rigidă cazinoul ascuns într-o scoică de gheaţă
nici urmă de paşi prin nisip văzduhul sfinţit …de năluci
tu umbră brutală îmi smulgi de sub pleoape şiragul de perle
întorci în clepsidră nisipul îmi umpli paharul

şi pleci saudade

Ana Urma – „Trepte spre lumină” în „Doar cu pana inimii: tanka” de Vasilica Grigoraş

Orice carte dăruită implică, convingerea autorului că meriţi să fii părtaşul celor ce-au fost scrise între cele două coperte, să empatizezi cu stările sale, să te miri, să te bucuri de la o pagină la alta, să-l descoperi şi să-i descifrezi coordonatele interioare. Este ca o invitaţie în sanctuarul secret al creaţiei, în care oglinzile scrisului ne vor dezvălui încă o faţă a sa, până acum neştiută. Aşadar, sunt în posesia manuscrisului, viitoare carte Doar cu pana inimii, poeme tanka, autor  Vasilica Grigoraş, editura PIM, 2016, ediţie bilingvă, română-engleză, în traducerea Alinei Lavinia Grigoraş. Structurată într-o manieră neconvenţională şi originală, cartea ne invită într-o călătorie spirituală, pe verticală aş spune, o piramidă în opt trepte, pe fiecare treaptă primenindu-ne urcuşul „tatami-ul” frumoaselor poeme, miniaturi concentrate cu interpretări multiple. Pornind de la observaţii exterioare, simple dar care provoacă între  spirit (kokoro) şi gând (omoi) acea osmoză poetică ca între om şi natură, simplă şi de efect, specifică stampelor nipone, se rotunjesc filozofii de viaţă în frumoase poeme.

Tanka, poate unul dintre cele mai vechi genuri de poezie japoneză, din care s-a desprins şi haiku-ul,  era apanajul unei clase sociale elevate, cultă şi privilegiată. Prinţi şi prinţese cu paşii mărunţi, gheişe fermecătoare în kimonouri, cu evantaie şi broşe în păr, îşi desenau şi scriau astfel de poeme pe hârtii de orez,  pe suluri de mătase, într-un alt timp, într-un altfel de ritm, numai de ei ştiut. Şi să nu uităm de carnavaluri, teatrul umbrelor, ceremonia ceaiului, exotismul efemer al florii de cireş (sakura), admiraţia lor (hanami), al respectului faţă de natură, al adoraţiei faţă de imperiu sau farmecul schimbării anotimpurilor. Maxima simplitate, delicateţea   şi lirismul dar şi puterea de sugestie a spiritului nipon ajung până la noi nealterate în poeme tanka, haiku, renga şi haibun, pur şi simplu vrăjindu-ne şi cucerindu-ne, graţie unor poeţi ca:  Fujiwara no Teika, Matsuo Bashō, Kobayashi Issa, Yosa Buson, Masaoka Shiki dar şi contemporani. La noi în ţară inegalabilul Şerban Codrin, dar şi Magdalena Dale, Maria Tirenescu. Şi, poate că, autoarea, cum singură afirmă cu umor, într-un interviu RO-KU, să fi trăit într-o altă viaţă poezia armoniei, de ce nu?!! starea şi filozofia zen nefiind întâmplătoare având în vedere  studiile, formarea sa profesională şi vocaţia filozofică, acest volum şi nu numai.

Vom întâlni pe parcursul lecturii  procedeele stilistice proprii liricii nipone: paradoxul, antiteza, elipsa, poemele atingându-şi scopul, adică să spună puţin şi să semnifice mult. Poemul tanka are două componente: versurile de sus (kami no ku),  trei versuri 5-7-5 silabe, şi cele de jos (shimo no ku),  două versuri de 7-7 silabe, despărţite de linioară (cezura kireji), cele două părţi completându-se armonios.

La baza piramidei se află Primenirea, fin presărată cu umor, pentru ca urcuşul, vorbeam mai sus de trepte, să fie unul lin şi plăcut: Fluturi bezmetici / căutându-şi rostul / printre trandafiri – unii se-ndreaptă spre  flori / însă alţii spre stomac.

Pentru Estivale definitorie şi esenţială este celebrarea anotimpului specific titlului,  plinătatea naturii, dăruirea şi revărsarea frumuseţii în ochii privitorului, iar spiritul ludic, ca într-un joc,  ţine  isonul naturii generoase cu firul gândului şi imaginaţiei, pentru întregirea poemului, ca aici: În zorii zilei / pajiştea plină de flori – în zborul lui / şi cucul a amuţit / văzând  sânzienele.

În Melancolii frecvente sunt umbrele, bătrânul cocor, singurătatea, frunzele căzând, amintirile, toate fiind ipostaze succesive ale marii treceri prin toamna vieţii / răsfoind cartea verii /.

          Florile iernii sunt nelipsite în Armonii de Cleştar, gerul nu va ştirbi frumuseţea poemelor, vor străluci în lumina zăpezii ca şi gândul din care izvorăsc: Iarna sădind / flori de gheaţă în geam / şi bujori în obraji – şi soarele păleşte /  de-atâta frumuseţe.

Pe treapta  Iubiri  cuvintele se aşază în forma poemelor controlate doar de ceea ce  căldura inimii imaginează, trăiri ordonându-se aproape cronologic. Vom întâlni iubirea din pruncie faţă de bunici, părinţi, apoi primii fiori: şoapta dulce răzbate-n / dialogul ochilor; îndrăgostirea: Primul vis din an – mă oglindesc în seninul / din ochii tăi dragi / cucerind  împreună / cerul plin cu stele; autoarea nu uită să ne amintească de înţelepciune şi  iubirea divină: Plimbarea în parc – din pruncie până la adânci bătrâneţi / e-o rodnică lectură  / despre iubirea vieţii.

Urmează  Introspecţii, cea mai consistentă parte a cărţii, ca număr de poeme dar şi ca mesaj. Toate poemele au o notă voit ascendentă, vorbesc despre trăiri lăuntrice, aspiraţii, elanuri, despre amintirea zborului înscris în fiinţă, într-un cuvânt, focul veşnic, sinele: ex Corabia vieţii / hălăduind pe valuri – îngenunchind / deschid inima spre Cer / să pătrundă lumina;  sau Căutând  calea / alerg uşor tremurând  –  speranţa m-ajută / s-aud iarba cum creşte-n / tainic murmur de izvor.

Cum altfel dacă nu cu răbdare ajungem  la  Florile Nădejdii, un grupaj de poeme, care vorbesc despre pioşenie, cu privirea aţintită spre tăriile cerului: pregătindu-ne / de-nviere prin moarte / spre tăcerea albastră, despre binecuvântare şi credinţă. Şi poemul, aş spune de suflet al autoarei:

Noaptea aşterne

pagini albe în calea

paşilor timizi –

doar cu pana inimii

scriu poezia vieţii

Penultimul vers dând şi titlul cărţii.

Pe ultima treaptă, denumită  La izvorul neamului, numită de mine  cea a Înălţării, se regăsesc poemele de mulţumire şi recunoştinţă, cuvintele şi limpezimea imaginii urmărindu-ne şi după lectură. Ex. Pe vechiul sipet / stă cartea de căpătâi – doar în lumină / învăţăm alfabetul / de aur al iubirii.

Am parcurs volumul structurat inedit în cele opt părţi, cu onoarea şi atenţia pe care o merită munca de creaţie şi cunoaştere a valorii cuvântului scris, tandru atins nu numai de pana inimii dar şi de seninătatea şi echilibrul interior al autoarei, Vasilica Grigoraş. M-am pierdut şi regăsit în lectura acestei cărţi, cu bucuria  recunoaşterii unui gen de poezie drag mie, călăuză fiindu-mi imaginile, ideile, trăirile, dăruirea, caracteristice autoarei şi universului ei inefabil.

Ana Urma

Vaslui, 10.01.2016

Steps up the light

 

Any dedicated book implies the author’s conviction that you deserve to take a share in the things written between the two covers, to empathize with his feelings, to wonder, to enjoy any word from one page to another, to discover the author and to decode his inner coordinates. It’s like an invitation to the creation’s secret sanctuary, where the mirrors of the writing will reveal one more face of his, unknown so far. Therefore, I came into the possession of the manuscript, the future book „Only with the pen of the soul”, tanka poems, author Vasilica Grigoraş,  PIM Publishing House, 2016, bilingual edition, Romanian-English, translated by Alina Lavinia Grigoraş.

Built in an unconventional and original way, the book invites us to a spiritual trip, I would say vertically, a pyramid on eight levels; on each level the uprise of the beautiful poems’ „tatami” is refreshing us, like some thumbnails focused with multiple interpretations. Starting from exterior observations, simple but which stir between spirit (kokoro) and thought (omoi) that poetic osmosis like between man and nature, a simple, dramatic osmosis, typical to the Nipon plates, life philosophies are rounding out in beautiful poems.

Tanka, maybe one of the oldest types of Japanese poetry, where haiku also came off, is the appanage of an elevated social class, cultivated and privileged.

Princes and princesses with mincing steps, charming geishas wearing kimonos, fans and brooches in their hair, used to draw and write such poems on rice papers, on silk bundles, in another time, in a different kind of rhythm, known only by them.

Let’s not forget about carnivals, the theatre of shadows, the tea ceremony, the fugitive exotism of the cherry blooms (sakura), their admiration (hanami) and respect to nature, adoration to the empire or the charm of the season shift.

The maximum simplicity, the delicacy and lyrism, but also the power of suggestion of the Nipon spirit come to us unspoiled in tanka, haiku, renga and haibun poems, just charming and conquering us, due to such poets like Fujiwara no Teika, Matsuo Bashō, Kobayashi Issa, Yosa Buson, Masaoka Shiki, but also contemporaries.

In our country, there is the unique Şerban Codrin, but also Magdalena Dale, Maria Tirenescu. And maybe the auhor, like she is stating in a RO-KUinterview, might have lived the harmony poetry in another life, why not?!! The zen state and philosophy are not coincidental in this volume, considering her studies, her philosophic professional training and vocation.

We shall meet during the reading several tropes typical to the Nipon lyrics: the paradox, antithesis, ellipse, with the poems achieving their purpose, meaning to say less and signify more. Tanka poem has two components: the upper lines (kami no ku), three lines 5-7-5 syllables and the lower lines (shimo no ku), two lines of 7-7 syllables divided by the dash (cezura kireji), with the two parts harmoniusly complementing.

At the bottom of the pyramid there is „The Instauration”, gently sprinkled with humour so that the ascent, as I talked about paces above, should be an easy and pleasant one: Giddy butterflies / looking for their mission / amid roses- / some are heading to the flowers / but others to the stomach.

For the Summer-like ones, the celebration of the season from the title is defining and essential, the fullness of nature, the dedication and the effusion of the beauty in the looker’s eyes, while the ludic spirit, like in a game, is making a pendant to the generous nature with the train of thought and of imagination to the replenishment of the poem, just like there: At down / the meadow full of flowers- / in its fly / the cuckoo / also stilled / seeing the bedstraw.

In the Blues, the shadows, the old crane, loneliness, leaves falling down, memories are frequent, all of them being successive states of the great passing through the autumn of life / skimming the summer’s book.

The flowers of winter could not miss in the Crystal Harmonies, the frost will not impinge on the beauty of the poems, they will shine in the snow’s light like the thought where they are springing from: Winter sowing / ice flowers on the window and / rosy about the gills- / and the sun is fading / because such a beauty.

On the Love’s stairs the words are laying down in the guise of the poems controlled only by what the heart’s warmth is imagining, with feelings ranking almost chronologically. We’ll meet the love from the babyhood to grandparents, parents, then the first thrills: The first dream of the year- / I’m  mirroring in the azure  / of your dear eyes / conquering together / the starlight sky; the author doesn’t forget to remind us of wisdom and divine love: The walk in the park- / From babyhood until / great age/is a fruitful reading / about the life’s love.

Introspections chapter follows, the most consistent part of the book, in number of poems but also in message. All poems have a voluntarily upward note, talking about inner feelings, aspirations, zeals, about the memory of the flight enrolled in the existence, in one word, the eternal flame, the self: e.g. The life’s ship / is haunting across the waves- / kneeling down / I open my heart to the Heaven / for the light to go in or Searching for the way / I am running slightly trembling- / hope helps me / hear the grass growing in / covert spring murmur.

How else if not with patience we reach the Flowers of Hope, a group of poems talking about piousness, with the look on the strengths of the sky: getting us ready / for the resurrection through death / to the blue silence, about blessing and faith. And the poem so dear to the author:

The night lays

white pages in the way

of timid steps –

only with the pen of the soul

I am writing the poem of life

The last but one rime is also borrowing the book’stitle.

On the last level, entitled At the Origin Spring, which I called the Resurrection one, there are gratitude poems, with the words and the brightness of image following us also after reading. E.g Leaning on the old coffer / the fundamental book- / only in the light / we learn the golden / alphabet of love.

I read the volume orginally structured in eight parts with the honour and attention that the creation and knowledge work of the written word’s value really deserve, a a loving word touched not only by the pen of the soul, but also by the serenity and the inner balance of the author, Vasilica Grigoraş. I lost and found myself while reading this book, with the happiness of a poetry genre so dear to me, with the images, ideas, feelings, dedication typical to the author and to her ineffable universe guiding me.

Ana Urma

Vaslui, 10.01.2016

Vasilica Grigoraş – „Între fire şi gând“ în „Isadorable”, de Ana Urma, Bacău, Art Book, 2015

Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iaşi.

Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.

În orice formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.

Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este binecuvântată. Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele…

 

Câteva consideraţii despre „Isadorable”

Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează pentru a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.

Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine: „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) şi caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristeţea / apoi negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un cer…” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).

Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea…” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)

Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din temele majore ale omenirii. Îşi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi…

Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi   trăieşte profund spaima neputinţei. Nu stă nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât” vorbind „întunericuluiîntre stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)

Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în galben oranj arămiu sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.

Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele   / oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”

În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie”   Redefinire, p. 60)

Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităţi. Se caută şi se descoperă „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)

Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric deosebit de îngrijit, curge firesc.

Inspirată de cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.

Privind volumul Isadorable în conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).

Dacă felul de a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.

Cartea Anei Urma este Dincolo de apusuri o Disertaţie după un poem.

„luminând motivul dintâi al iubirii

iau fărâme

le sădesc în alt om şi aştept

şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci

sau pământ înţesat cu orgolii şi repet

şi repet până mugurii dau în iubire”

Vasilica Grigoraş