Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de sâmbătă din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de sâmbătă

                                               din Săptămâna Patimilor

 

Mormântul Tău a fost pecetluit
de cei ce de-nvierea Ta au groază
şi stau ostaşii lângă el de pază
ca nu cumva din el să fii răpit.

 

Trupul bătut stă-n giulgiul îmbibat
cu smirnă şi aloe, parcă doarme,
în timp ce Duhul Tău s-a dus să sfarme
cu slava-i sfântă iadul blestemat.

 

S-au bucurat strămoşii proslăvind
pe cel pe care-L aşteptau să vină
să-i mângâie cu sfânta Lui lumină
de viaţă şi-mpăcare strălucind.

 

Şi raiul a vibrat triumfător
că s-a întors în sânul lui iubirea,
care-a salvat prin sânge omenirea
ca Dumnezeu şi ca Mântuitor.

 

Ce pace al meu suflet a cuprins
ştergând din mine orişice durere,
în timp ce-aştept sublima înviere
a Celui care moartea a învins!

 

Anatol Covali

 

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de vineri din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de vineri

                                       din Săptămâna Patimilor

 

Cu sufletul zdrobit, cu umilinţă,
şi-adânc cutremurat de jertfa Ta,
privesc, Iisuse, marea suferinţă
prin care ai trecut spre-a ne salva.

 

Cât de umilitoare şi ce multe
au fost cele ce blând le-ai îndurat:
scuipări, batjocuri, palme şi insulte
si biciuirea trupului curat.

 

Cununa Ta de spini o simt pe frunte,
piroanele mă ard îngrozitor,
şi ale Tale suferinţe crunte
îmi curg în suflet, Doamne, şi mă dor.

 

Te-au pus între tâlhari, ca să-njosească
menirea pentru care ai venit,
însă lumina Ta dumnezeiască
a lor cumplită ura-a biruit.

 

Te văd murind şi sufletu-mi îngheaţă,
privesc plângând cum în mormânt eşti pus
şi dacă nu aş şti că Tu eşti viaţă,
aş cădea mort, de moartea Ta răpus.

 

Anatol Covali

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de joi din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de joi

                             din Săptămâna Patimilor

 

Cum Te-ai smerit, Iisuse drag, spălând
picioarele, c-o dragoste firească,
prin umilinţa-Ţi sfântă arătând
o mare înălţime sufletească.

 

Ai stat apoi, fără păreri de rău,
la Cina cea de Taină, cina sfântă,
numind vinul băut sângele Tău,
spunând că trupul Tău e pâinea frântă.

 

Ne-ai învăţat atunci cum să spălăm
mulţimea de păcate ce ne-oprimă,
cum un nou sens putem vieţii să-i dăm
mâncând şi bând din Slava Ta sublimă.

 

L-ai sărutat apoi pe vânzător
şi sfâşiat de-o groaznică durere
cu lacrimi L-ai rugat pe Creator
să pună-n trecătorul trup putere.

 

Stau lângă Tine, Doamne, şi îndur
să văd cum ca pe un tâlhar te leagă,
cum scuipă-ntruna zâmbetul Tău pur
şi cum batjocoresc făptura-Ţi dragă.

 

Anatol Covali

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de miercuri din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de miercuri

                                           din Săptămâna Patimilor

 

Iisuse-al meu, aş vrea cu mir să-Ţi ung
trupul Tău sfânt ce ştie ce-L aşteaptă,
mir scurs din fiecare gând sau faptă,
dar faptele curate nu-mi ajung.

 

Sufletul meu l-aş transforma în mir
să-Ţi spăl cu el sfinţitele picioare,
dar sufăr fiindcă sufletu-mi nu are
într-însul purităţi de elixir.

 

Ştiu că Tu m-ai ierta, văzând ce-ndur,
şi mi-ai primi ofranda cu iubire,
dar cum s-ating a Ta Dumnezeire
cu mirul meu ce nu e încă pur?

 

Doar lacrimile mele îndrăznesc
picioarele-ndelung să îţi sărute
şi parcă simt lumină în derute
şi de credinţă mă împodobesc.

 

Şi plâng ştiind, Iisuse, că-n curând
pe cruce ai să stai şi pentru mine,
bătut şi insultat fără ruşine,
în timp ce Tu ne vei privi iertând.

 

Anatol Covali

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/12/anatol-covali-rugaciune-in-sfanta-si-marea-zi-de-miercuri-din-saptamana-patimilor-2/

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de marţi din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de marţi

                                            din Săptămâna Patimilor

 

Aştept, Iisuse, să îmi baţi în poartă
şi tremur fiindcă nu sunt pregătit.
Sufletul meu îndeajuns nu iartă
şi untdelemnul încă nu-i sfinţit.

 

M-asemăn cu fecioarele nebune
ce au rămas afară suspinând,
căci nu am strâns destule fapte bune,
iar milostiv am fost din când în când.

 

Am dat prea rar cămaşa de pe mine,
n-am alinat întruna orice plâns,
am făcut, Doamne Sfânt, prea puţin bine,
doar pentru-al meu folos comori am strâns.

 

Cad în genunchi în lacrimi şi cu jale
implor, în rugăciune prefăcut,
ca săptămâna patimilor Tale
să fie pentru mine-un început.

 

Promit să-mi plec trufia în smerenii
şi orice ură să o iert firesc,
să strâng ulei sfinţit din milostenii,
ca mila Ta, Iisuse, s-o primesc.

 

Anatol Covali

 

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de luni din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de luni

                                  din Săptămâna Patimilor

 

Ca Iosif cel frumos şi preacurat
ai fost urât de cei de-un neam cu Tine,
ca el ai fost vândut şi îngropat
şi-ai biruit ca el răul prin bine.

 

Iisuse-al meu, ce trist sunt de acum,
ce zbucium este în a mea credinţă,
când ştiu că îţi porţi paşii pe un drum
ce duce spre cumplita suferinţă.

 

Te văd cum stai alături de măslin
şi îl blestemi pentru că n-are roadă
şi mă-nspăimânt c-aş putea să devin
un nou măslin ce sub blestem să cadă.

 

Mă zbat să fiu tot timpul pregătit
să-ntâmpin, Doamne,-oricând a Ta venire
cu trup curat, cu sufletul gătit
în straie luminoase de iubire.

 

Dar până-atunci mă întristez şi plâng
ştiind ce rost pe acest drum Te-aduce
şi parcă simt cum bicele mă frâng
şi-alături de tâlhari mă pun pe cruce.

 

Anatol Covali

Anatol COVALI: Poesis

Nu credeţi că-i destul?

 

Şi totuşi când vom da cu pumnu-n masă
şi vom urla puternic, din rărunchi,
că nu mai vrem să stăm la noi acasă
cu sufletele pururea-n genunchi?

 

Nu credeţi că-i destul, că ne ajunge,
cât am răbdat şi cât am suferit?
Durerea nu vă arde, nu străpunge
inima voastră-acum ca un cuţit?

 

Şi totuşi când vom face şi dreptate
acestei ţări ce-a îndurat atât,
stând ani întregi cu mîinile legate,
călcată în picioare de urât?

 

Nu credeţi că-i destul să stăm întruna
fără mândrie în netrebnic plâns,
răbdând cu resemnare ca minciuna
să ţină laţul urii cât mai strâns?

 

Şi totuşi când o să pricepeţi oare
că este necesar să fiţi şi demni,
că trebuie să staţi şi în picioare,
căci doar aşa, ceva poţi să însemni?

 

Nu credeţi că-i destul şi că se cere
o răzvrătire din acest infern,
că avem dreptul la o înviere,
că acest chin nu poate fi etern?

 

Şi totuşi când sublima demnitate
va străluci în ochii voştri iar,
când veţi avea din nou identitate
şi visul vă va fi incendiar?

 

Nu credeţi că-i destul statul în umbră,
c-aţi suferit şi-aţi îndurat prea mult
şi că-n această lume rea şi sumbră
se cere pentru-o vreme un tumult?

 

Să-ncalec cai

Va trebui să schimb ceva în toate,
nu se mai poate pe acest făgaş
pe care risipirea mea se zbate
cu acest mers mereu iavaş-iavaş.

 

Se cere o-nnoire-n gînd şi-n fapte,
toată fiinţa mea vrea un avînt
care să schimbe-n zori această noapte
şi să transforme scîncetele-n cînt.

 

Îmi trebuie un zbor de ciocîrlie,
chiar dacă ai mei umeri sunt bătrîni.
Nervii mei vor un ceas de nebunie,
să-şi iasă pentru-o vreme din ţîţîni.

 

Un iureş de dorinţi aud în mine
şi-ncerc din ele una să aleg,
spre-a-i da din plin tot ce i se cuvine
ca mai tîrziu întreagă s-o culeg.

 

Vreau să opresc această risipire
ce curge spre sfîrşit fără de rost,
să fiu pentru o vreme împlinire
uitînd că-n îndoială sclav am fost.

 

E timpul să ţîşnesc din resemnare
şi plînsul cu trufie să-l alung,
chiar dacă drumul către-o altă zare
îmi pare-ntortocheat şi mult prea lung.

 

Să nu-mi mai fie niciodată frică,
să îi desfid pe cei ce mă răpun
şi nu-ncetează să îmi interzică
din multa mea risipă să m-adun.

 

Va trebui să-mi schimb o vreme viaţa,
să-mbrac al împlinirii splendid strai,
să-mi spăl cu a speranţei rouă faţa,
să nu mai merg pe-asini, să-ncalec cai.

 

 Totuşi

Totuşi este-un sfârşit
şi-al durerilor noastre.
Nu putem în dezastre
să stăm necontenit.

 

Totuşi fi-va şi-o zi
când dreptatea va-nvinge
şi când nu va mai ninge
din dureri atât gri.

 

Totuşi trebuie toţi
să sperăm că odată
ţara va fi scăpată
de pramatii şi hoţi.

 

Totuşi nu e târziu
de-o-mpăcare deplină
şi fântâni de lumină
să săpăm în pustiu.

 

Totuşi n-am coborât
în abisuri prea tare
şi suntèm încă-n stare
să scăpăm de urât.

 

Totuşi încă sperăm
să nu fim luaţi de valuri,
mai avem idealuri
şi adesea visăm.

 

Totuşi anii ce trec
neluându-ne-n seamă,
nu-s făcuţi doar din teamă,
din greşeli şi eşec.

 

Totuşi simt scânteind
săbii încă în teacă
şi revolte, chiar dacă
lumânri doar se-aprind.

 

Anatol COVALI

București

4 septembrie 2016

Anatol COVALI: Versuri

Ca şi voi

 

Din prea multă iubire mi-am pus
al meu suflet din lacrimi să cânte
răstignirea la care-s supus
când bat cuie-n arípile-mi frânte.

 

Ca şi voi, dragi prieteni, suport
să trăiesc umilit în mizerii
şi pe umeri întruna să port
cu ruşine povara puterii.

 

Sunt un sclav umilit, ca şi mulţi
dintre voi, obligat să ia-n seamă
pe aceşti paranoici oculţi
care-n jur risipesc numai teamă.

 

N-am curaj spre înalt să privesc
şi din cruntă durere să mârîi.
Mi se pare aproape firesc
că prin mâlul durerii mă târâi.

 

Şi chiar dacă în mine de mult
e un iureş cumplit de regrete,
nu-ndrăznesc să mă-nchipui tumult
sau izvor în a chinului sete.

 

Ca şi voi încontinuu aştept
să îi văd pe-ai dreptăţii sfinţi îngeri
arătându-ne drumul cel drept
şi oprind ale noastre înfrângeri.

 

Resemnat stau în trist şi visez
la o blândă şi caldă lumină,
când din al împlinirilor miez
va muşca bucuria-mi deplină.

 

Şi mă fac că nu ştiu cât de dens
este zbuciumul ce mă frământă,
când în lipsa aceasta de sens
al meu suflet din lacrime cântă.

 

Din genunchi

 

Stând tot timpu-n genunchi
şi cu ochii-n pământ
simt doar silă-n rărunchi
şi doar bocete cânt.

 

Şi tristeţea din jur
curge-n mine intens
pe când stau şi-mi îndur
lipsa cruntă de sens.

 

N-am curajul să strig
şi privesc resemnat
din al spaimelor frig
către ceru-nnorat.

 

Şi în timp ce mă frâng
în al vieţii delir
n-am putere să plâng
şi-n regret mă deşir.

 

Biata inima mea
este numai un cord
de cînd sufletu-n ea
e deja-n polul nord.

 

Nu mai ştiu cine sunt
şi ce rost am avut
de când umblu prin crunt
precaut şi pierdut.

 

Nu mai cred, nu mai sper
c-o să vină-acea zi
cînd în tristul meu ger
primăvară va fi,

 

Căci sub multul meu fard
pus direct pe minuni,
nu mai simt dacă ard
ai speranţei tăciuni.

 

Un oarecare

 

Îi văd pe vinovaţi, dar tac
fiindcă nu vreau să-mi tulbur clipa
în care-ntruna mă complac
de când mi-am început risipa.

 

Ei sunt prea mari, eu sunt prea mic
şi n-are rost să fac pe durul,
când tot complice şi chitic
tace mereu jur împrejurul.

 

E resemnare peste tot
şi e uşor să stai alături
de fiecare jalnic ciot
ce putrezeşte sub omături.

 

Din zi în zi e tot mai greu,
dar nu-ndrăznesc nicio revoltă
şi prin neîmpliniri mereu
viaţa-mi se plimbă dezinvoltă.

 

La ce-aş striga că nu mai pot
să mai suport alături furii,
când ciuturile spaimei scot
din viaţă doar nămolul urii.

 

Pot sta în disperare treaz,
dar nu-mi pot cere mie însumi
să fiu un timp măcar viteaz
şi brusc să dezertez din plânsu-mi.

 

Şi nu sunt singur, cei mai mulţi
merg ca şi mine prin durere
cu ochii umezi şi desculţi
de când au încetat să spere.

 

Căci nu mai este nici un ţel,
toate se surpă-n disperare
de când trăiesc mereu la fel
şi de când par un oarecare.

 

Doamne, Doamne !……

 

Simt aşa o greaţă şi îmi vine
să vomit pe tot ce e în jur
şi de mine însumi mi-e ruşine
că suport minciuna, că îndur.

 

Ce umil îmi plec supus grumazul
şi mă fac că nu văd cum mereu
cruzii mei stăpâni îmi scuipă-obrazul
mai ales când viaţa mea-i la greu.

 

Sclav am fost şi o să fiu întruna
căci nu am o brumă de curaj.
Pier în mine una câte una
stelele speranţei în picaj.

 

Sunt o baltă neagră şi stătută
unde viaţă nu mai e deloc,
de când totu-n mine e derută
şi de când de mine îşi bat joc.

 

Şi cei mari exultă de plăcere,
se fălesc cu risipirea mea
şi-mi mai dau râzând înc-o durere
ca să-mi facă viaţa şi mai grea.

 

Şi eu rabd mereu zâmbind ca prostul,
zi de zi mai gârbov şi mai frânt,
îndur tot şi cred c-aşa e rostul
vieţii mele pe acest pământ.

 

Sufletul meu doarme, lâncezeşte,
sângele meu curge ca un mâl,
inima-mi se face că trăieşte
viaţa tristă, ca un Cernobâl.

 

Doamne, Doamne, dă-mi te rog o palmă,
căci aşa doar poate mă trezesc
din această existenţă calmă
unde nu trăiesc, ci putrezesc.

 

Învins

 

Mai e cu putinţă să-mi scot
din neguri destinul perfid,
mai este posibil, mai pot
să n-ajung un biet individ ?

 

De-o viaţă mă chinui să fiu
livadă pe-al viselor glod.
Să fie deja prea târziu
ca inima mea să dea rod?

 

Aş vrea să ţâşnesc furtunos
prin ale speranţelor uşi,
dar sunt tras tot timpul în jos
de-ai cruntei puteri trepăduşi.

 

Ei vor să mă târâi mereu,
să nu-ncerc nicicând niciun zbor,
să gem în durere şi-n greu
şi-ntruna mai mult să cobor.

 

Doar astfel pot fi manevrat
şi în resemnare ţinut,
cu sufletul întemniţat,
pe cruci de regrete bătut.

 

Încerc câteodată să strig,
dar glasul mi-e jalnic şi stins
şi-n timp ce în spaime e frig
mă simt disperat şi învins.

 

Puterea stăpână pe ea
continuă cruntu-i dresaj
şi-şi pierde încet viaţa mea
şi cel de pe urmă curaj.

 

Şi-aşa înţeleg că-n zadar
încerc cîteodată să sper.
Nu poţi să fii incendiar
cînd jur împrejur e doar ger.

 

Viaţa aceasta

 

Viaţa aceasta nu-i viaţă,
e un potop de dureri,
drumuri pierdute în ceaţă,
care nu duc nicăieri.

 

Veşnica ei prăbuşire
printre regrete şi griji,
în plină nefericire,
e ca o ploaie de schiji.

 

Viaţa aceasta nefastă
de-o jumătate de veac
e cea mai cruntă năpastă
pentru sărmanul sărac,

 

Care răbdînd îi îndură
pe cei mereu nesătui
ce se îmbuibă şi fură
din sărăciile lui.

 

Viaţa aceasta-i greşeală,
e un stupid accident
făcut de cei ce înşală,
de cei ce mint permanent.

 

Nu Dumnezeu e de vină
că stăm în lanţuri, sub cnut,
El ne-a născut în lumină,
noi doar în beznă ne-am vrut.

 

Viaţa aceasta rămîne
tot nefirească şi grea,
dacă lăsăm ca şi mîine
să rîdă hoţii de ea.

 

E timpul sfînt al trezirii
din somnul greu şi anost,
ca în lumina-mplinirii
să ne aflăm un alt rost.

 

Cadavru viu

 

Dintr-o vreme nu mai am putere
nici să plâng. Cu sufletul pustiu
merg ca un besmetic prin durere
şi mă simt ca un cadavru viu.

 

Ce-aţi făcut din mine forţe slute
ce asupra mea aţi tăbărât,
că-mi simt eul terfelit cum pute
şi arată groaznic de urât?!

 

Dèmoni cruzi ai forţei nesătule,
niciodată mulţumiţi deplin,
conştiinţe maculate, nule,
ce purtaţi în voi atât meschin.

 

Mi-aţi zdrobit a sufletului coastă
şi în sânge-al vostru duh inept
hohoteşte hâd, ca o năpastă,
că mi-aş scoate inima din piept.

 

N-am visat atâta suferinţă
şi voi vreţi mai mult, mereu mai mult,
când vedeţi că tac în neputinţă
şi în mine nu-i nici un tumult.

 

Bucuria voastră e imensă
şi vă dă în rău mai mult avânt,
cu cît jalea mea e mai intensă
şi cu cât mai mult sunt la pământ.

 

Dar sunt sigur că veni-va ora
când voi scoate capul din nămol,
căci dreptatea este-a tuturora,
nu aveţi pe dânsa monopol.

 

Fericit am să vă scuip în faţă
fără ca măcar să mă-nfior
şi-am să-mi pun atunci întreaga greaţă
în scuipatul eliberator.

 

Şi ninge jale

 

E-atâta jale-n Univers
de când în ţara mea mereu
e cel mai împiedicat mers
şi este greul cel mai greu.

 

Se sting şi stelele de plâns
văzând cum numai într-un loc,
mult binecuvîntat, s-a strâns
atât belşug de nenoroc.

 

Şi Dumnezeu din tronul său
priveşte trist şi resemnat
ne-nţelegând cum de-atât rău
numai aici s-a adunat.

 

Stau îngerii speriaţi şi trişti
privind cu groază şi năuci
puzderia de jalnici crişti
din milioanele de cruci.

 

Şi nu răsare niciun gând
care să fie salvator
al neamului acesta blând
din ţara unicului dor.

 

O linişte ca de mormânt
se lasă ca un giulgiu greu
pe demnitatea ce s-a frânt
de când stă în genunchi mereu.

 

Un murmur nu-i, măcar şi-ncet,
iar ochii sunt închişi şi orbi.
Numai durere şi regret
şi-ai resemnării negri corbi.

 

Şi ninge jale în destin
şi bate-un vânt rece şi şui,
fiindcă speranţa, de-atât chin,
nu arde-n ochii nimănui

 

Tristeţe

 

Ai speranţei luceferi se sting
rând pe rând şi se pierd în uitare,
de când visele-mi nu mai înving
şi cutreieră prin resemnare.

 

Cerul meu este sumbru şi gol,
noapte-adâncă îmi intră în sânge,
care parcă-i un negru nămol
de când lacrimi din inimă strânge.

 

Unde-s visele, unde s-au dus
disperate că n-au perspectivă
şi simţindu-se că sunt în plus
în această cumplită derivă?

 

Mă simt parcă murit-am demult,
nu-ndrăznesc un suspin sau un geamăt,
de când nu mai colind prin tumult
şi doar prin ne-mplinire sunt freamăt.

 

Zi de zi mai renunţ la un ţel,
mai înnod de regret o durere
şi trăiesc încontinuu la fel
într-o veşnică îngenunchere.

 

Râd de mine, cu hohot imens,
cei ce stau lângă tronul puterii
văzând lipsa de noimă şi sens
când încerc să mă scol din mizerii.

 

Parcă n-aş mai avea niciun rost
pe a plângerii vale abruptă,
de când de disperare am fost
înfrânt făr’ să fi dat nici o luptă.

 

Zi de zi îmi sunt paşii mai grei
şi mai plin de decepţii mi-e zborul.
Fără crez, fără ţel şi temei
intră-n anii mei trişti viitorul.

Anatol COVALI

București

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/02/anatol-covali-versuri-2/

Anatol Covali: TRIOLETE

O ţară-ntreagă ( Triolet )

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
se sinucid bătrânii oropsiţi ,
plâng resemnate disperate mame.

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
mizeria din ea provoacă drame
şi-aproape toţi sunt deznădăjduiţi.

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
în timp ce-aleşii noştri-s fericiţi.

 

De ce răbdaţi? ( Triolet)

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Vă place-atât de mult să suferiţi?
Ei sunt câţiva , noi suntem milioane.

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Spune Marie, spune tu Ioane,
oare nu vreţi să fiţi şi fericiţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane
şi-n resemnare zi de zi dormiţi¬?

 

Unde-i mândria? ( Triolet)

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Parcă-am orbit de tot de când dormim
şi nimeni nu mai vrea să se trezească.

 

Unde-i mândria noastră strămoşească
ce îi făcea pe răi să se-ngrozească
la gândul c-am putea să izbucnim ?!

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Doarme ca noi şi somnu-i unanim.

 

Tristeţea e în noi ( Triolet)

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
arzându-ne-n mistuitoru-i foc
viaţa stupidă şi sacrificată.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată
fiindcă speranţa stă îngenuncheată
de când răbdăm umili bătăi de joc.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
că stăm striviţi sub munţi de nenoroc.

 

Am obosit ( Triolet)

 

Am obosit de-atâta suferinţă.
Umblăm năuci prin tristele ei ploi
mâhniţi că n-avem nicio biruinţă.

 

Am obosit de-atâta suferinţă
ce a ajuns de-o vreme-obişnuinţă
şi vine peste noi ca un puhoi.

 

Am obosit de-atâta suferinţă,
care nicicând n-a fost mai multă-n noi.

 

Stăpânii râd ( Triolet)

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
îşi fac palate, huzuresc din plin
şi-al remuşcarii zbucium nu-i apasă.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
duc fără grijă viaţa lor luxoasă,
ştiind că somnul ţării e deplin.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
că-n jurul lor e numai plâns şi chin.

 

Din zi în zi ( Triolet)

 

Din zi în zi durerea e mai multă
şi viaţa ne dă doar tristeţi în dar
în timp ce-ai noştri-asupritori exultă.

 

Din zi în zi durerea e mai multă,
răbdăm umili şi laşi orice insultă
şi resemnaţi bem fluvii de amar.

 

Din zi în zi durerea e mai multă
dar nu-ndrăznim să ne-ncruntăm măcar.

 

Anatol Covali

București

August 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/01/anatol-covali-triolete/

Anatol Covali – Lirice

Eu sunt semănătorul

 

Eu sunt semănătorul. Semăn şi
nu-mi pasă ce în urmă-mi va ieşi.

 

Pot fi buruieni,
pot fi vârtoşi coceni
sau pot fi holde mari şi aurii.

 

Nepăsător
trec la un alt ogor
şi semăn mai departe orice-o fi,

 

cu ochii-n zări
vrăjit de depărtări
unde-am să fiu cosit şi voi cosi.

 

Pun în pământ
cuvânt după cuvânt
fără să sper măcar că va-ncolţi,

 

că voi vedea
vreodată-n viaţa mea
cum tot ce-am risipit mă va-mplini.

 

Semănător nebun,
ce crede-ntr-un
mirabil viitor ce va rodi.

 

Dă-mi mâna!

 

Dă-mi mâna! Vom merge-mpreună, n-ai teamă.
De vine vreo spaimă să n-o iei în seamă.

 

Prin orice furtună
cu mine-mpreună
durerii, de-acum, nu-i vei da nicio vamă.

 

Să nu îţi mai pese
că viaţa ne ţese
şi-apoi fără milă la loc ne destramă,

 

cât fi-vei cu mine
la rău şi la bine
vom râde şi-n cea mai teribilă dramă.

 

Să mergem spre piscuri
sfidând orice riscuri,
cât ele aşteaptă şi cât ne mai cheamă.

 

Vreau încă o dată
să fii fermecată,
vrăjită de-a visului meu panoramă.

 

Acolo, din stele
cu mâinile mele-ţi
voi ţese-a iubirii superbă maramă.

 

Aceeaşi

 

E dragostea aceeaşi, doar timpu-a-ncărunţit
şi stă lângă destinul ajuns un foc mocnit.

 

Noi doi avem pe feţe
aceeaşi tinereţe
fardată doar pe-alocuri cu câte-un rid zbârcit.

 

Iar sufletele noastre
au cerurile-albastre
mai sus de norii care s-au tot îngrămădit

 

şi-n ale căror vaduri
sădim mereu răsaduri
din visurile pure ce nu s-au ofilit.

 

Avem deja-n lumină
palate şi-o grădină
a cărei primăvară îţi seamănă leit,

 

de-aceea nu ne pasă
de vremea ticăloasă
ce crede că de-acuma în ea ne-a-ntroienit.

 

Păşind senini şi-alături
prin naltele omături
mă-nvălui cu uimirea-ţi când te privesc uimit.

 

Geană de lumină

 

Îmi bate începutul în sufletul avid
de împrimăvărare şi de puţin torid,

 

dar nu îmi pot da seama
de ce mă roade teama
şi nu alerg ca poarta speranţei s-o deschid.

 

Se pare că de-acuma
n-o să mai cadă bruma
şi nici n-o să mai vină ierni lungi cu ger perfid,

 

sunt semne că începe
şi-n ale mele stepe
să curgă al luminii renăscător fluid.

 

Nu m-aş mira ca zorii
să fie vestitorii
unor superbe zile lipsite de sordid,

 

ca-n prima dimineaţă
să-ncep o altă viaţă
pe care cu tristeţea-mi să nu o mai ucid.

 

Încă strivit de plânsu-mi,
speriat de mine însumi,
uşa celulei mele uşor o-ntredeschid.

 

Anatol Covali

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/06/20/anatol-covali-lirice/