Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de sâmbătă din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de sâmbătă

                                               din Săptămâna Patimilor

 

Mormântul Tău a fost pecetluit
de cei ce de-nvierea Ta au groază
şi stau ostaşii lângă el de pază
ca nu cumva din el să fii răpit.

 

Trupul bătut stă-n giulgiul îmbibat
cu smirnă şi aloe, parcă doarme,
în timp ce Duhul Tău s-a dus să sfarme
cu slava-i sfântă iadul blestemat.

 

S-au bucurat strămoşii proslăvind
pe cel pe care-L aşteptau să vină
să-i mângâie cu sfânta Lui lumină
de viaţă şi-mpăcare strălucind.

 

Şi raiul a vibrat triumfător
că s-a întors în sânul lui iubirea,
care-a salvat prin sânge omenirea
ca Dumnezeu şi ca Mântuitor.

 

Ce pace al meu suflet a cuprins
ştergând din mine orişice durere,
în timp ce-aştept sublima înviere
a Celui care moartea a învins!

 

Anatol Covali

 

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de vineri din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de vineri

                                       din Săptămâna Patimilor

 

Cu sufletul zdrobit, cu umilinţă,
şi-adânc cutremurat de jertfa Ta,
privesc, Iisuse, marea suferinţă
prin care ai trecut spre-a ne salva.

 

Cât de umilitoare şi ce multe
au fost cele ce blând le-ai îndurat:
scuipări, batjocuri, palme şi insulte
si biciuirea trupului curat.

 

Cununa Ta de spini o simt pe frunte,
piroanele mă ard îngrozitor,
şi ale Tale suferinţe crunte
îmi curg în suflet, Doamne, şi mă dor.

 

Te-au pus între tâlhari, ca să-njosească
menirea pentru care ai venit,
însă lumina Ta dumnezeiască
a lor cumplită ura-a biruit.

 

Te văd murind şi sufletu-mi îngheaţă,
privesc plângând cum în mormânt eşti pus
şi dacă nu aş şti că Tu eşti viaţă,
aş cădea mort, de moartea Ta răpus.

 

Anatol Covali

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de joi din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de joi

                             din Săptămâna Patimilor

 

Cum Te-ai smerit, Iisuse drag, spălând
picioarele, c-o dragoste firească,
prin umilinţa-Ţi sfântă arătând
o mare înălţime sufletească.

 

Ai stat apoi, fără păreri de rău,
la Cina cea de Taină, cina sfântă,
numind vinul băut sângele Tău,
spunând că trupul Tău e pâinea frântă.

 

Ne-ai învăţat atunci cum să spălăm
mulţimea de păcate ce ne-oprimă,
cum un nou sens putem vieţii să-i dăm
mâncând şi bând din Slava Ta sublimă.

 

L-ai sărutat apoi pe vânzător
şi sfâşiat de-o groaznică durere
cu lacrimi L-ai rugat pe Creator
să pună-n trecătorul trup putere.

 

Stau lângă Tine, Doamne, şi îndur
să văd cum ca pe un tâlhar te leagă,
cum scuipă-ntruna zâmbetul Tău pur
şi cum batjocoresc făptura-Ţi dragă.

 

Anatol Covali

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de miercuri din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de miercuri

                                           din Săptămâna Patimilor

 

Iisuse-al meu, aş vrea cu mir să-Ţi ung
trupul Tău sfânt ce ştie ce-L aşteaptă,
mir scurs din fiecare gând sau faptă,
dar faptele curate nu-mi ajung.

 

Sufletul meu l-aş transforma în mir
să-Ţi spăl cu el sfinţitele picioare,
dar sufăr fiindcă sufletu-mi nu are
într-însul purităţi de elixir.

 

Ştiu că Tu m-ai ierta, văzând ce-ndur,
şi mi-ai primi ofranda cu iubire,
dar cum s-ating a Ta Dumnezeire
cu mirul meu ce nu e încă pur?

 

Doar lacrimile mele îndrăznesc
picioarele-ndelung să îţi sărute
şi parcă simt lumină în derute
şi de credinţă mă împodobesc.

 

Şi plâng ştiind, Iisuse, că-n curând
pe cruce ai să stai şi pentru mine,
bătut şi insultat fără ruşine,
în timp ce Tu ne vei privi iertând.

 

Anatol Covali

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/12/anatol-covali-rugaciune-in-sfanta-si-marea-zi-de-miercuri-din-saptamana-patimilor-2/

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de marţi din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de marţi

                                            din Săptămâna Patimilor

 

Aştept, Iisuse, să îmi baţi în poartă
şi tremur fiindcă nu sunt pregătit.
Sufletul meu îndeajuns nu iartă
şi untdelemnul încă nu-i sfinţit.

 

M-asemăn cu fecioarele nebune
ce au rămas afară suspinând,
căci nu am strâns destule fapte bune,
iar milostiv am fost din când în când.

 

Am dat prea rar cămaşa de pe mine,
n-am alinat întruna orice plâns,
am făcut, Doamne Sfânt, prea puţin bine,
doar pentru-al meu folos comori am strâns.

 

Cad în genunchi în lacrimi şi cu jale
implor, în rugăciune prefăcut,
ca săptămâna patimilor Tale
să fie pentru mine-un început.

 

Promit să-mi plec trufia în smerenii
şi orice ură să o iert firesc,
să strâng ulei sfinţit din milostenii,
ca mila Ta, Iisuse, s-o primesc.

 

Anatol Covali

 

Anatol Covali: Rugăciune în sfânta şi marea zi de luni din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi de luni

                                  din Săptămâna Patimilor

 

Ca Iosif cel frumos şi preacurat
ai fost urât de cei de-un neam cu Tine,
ca el ai fost vândut şi îngropat
şi-ai biruit ca el răul prin bine.

 

Iisuse-al meu, ce trist sunt de acum,
ce zbucium este în a mea credinţă,
când ştiu că îţi porţi paşii pe un drum
ce duce spre cumplita suferinţă.

 

Te văd cum stai alături de măslin
şi îl blestemi pentru că n-are roadă
şi mă-nspăimânt c-aş putea să devin
un nou măslin ce sub blestem să cadă.

 

Mă zbat să fiu tot timpul pregătit
să-ntâmpin, Doamne,-oricând a Ta venire
cu trup curat, cu sufletul gătit
în straie luminoase de iubire.

 

Dar până-atunci mă întristez şi plâng
ştiind ce rost pe acest drum Te-aduce
şi parcă simt cum bicele mă frâng
şi-alături de tâlhari mă pun pe cruce.

 

Anatol Covali

Anatol COVALI: Poesis

Nu credeţi că-i destul?

 

Şi totuşi când vom da cu pumnu-n masă
şi vom urla puternic, din rărunchi,
că nu mai vrem să stăm la noi acasă
cu sufletele pururea-n genunchi?

 

Nu credeţi că-i destul, că ne ajunge,
cât am răbdat şi cât am suferit?
Durerea nu vă arde, nu străpunge
inima voastră-acum ca un cuţit?

 

Şi totuşi când vom face şi dreptate
acestei ţări ce-a îndurat atât,
stând ani întregi cu mîinile legate,
călcată în picioare de urât?

 

Nu credeţi că-i destul să stăm întruna
fără mândrie în netrebnic plâns,
răbdând cu resemnare ca minciuna
să ţină laţul urii cât mai strâns?

 

Şi totuşi când o să pricepeţi oare
că este necesar să fiţi şi demni,
că trebuie să staţi şi în picioare,
căci doar aşa, ceva poţi să însemni?

 

Nu credeţi că-i destul şi că se cere
o răzvrătire din acest infern,
că avem dreptul la o înviere,
că acest chin nu poate fi etern?

 

Şi totuşi când sublima demnitate
va străluci în ochii voştri iar,
când veţi avea din nou identitate
şi visul vă va fi incendiar?

 

Nu credeţi că-i destul statul în umbră,
c-aţi suferit şi-aţi îndurat prea mult
şi că-n această lume rea şi sumbră
se cere pentru-o vreme un tumult?

 

Să-ncalec cai

Va trebui să schimb ceva în toate,
nu se mai poate pe acest făgaş
pe care risipirea mea se zbate
cu acest mers mereu iavaş-iavaş.

 

Se cere o-nnoire-n gînd şi-n fapte,
toată fiinţa mea vrea un avînt
care să schimbe-n zori această noapte
şi să transforme scîncetele-n cînt.

 

Îmi trebuie un zbor de ciocîrlie,
chiar dacă ai mei umeri sunt bătrîni.
Nervii mei vor un ceas de nebunie,
să-şi iasă pentru-o vreme din ţîţîni.

 

Un iureş de dorinţi aud în mine
şi-ncerc din ele una să aleg,
spre-a-i da din plin tot ce i se cuvine
ca mai tîrziu întreagă s-o culeg.

 

Vreau să opresc această risipire
ce curge spre sfîrşit fără de rost,
să fiu pentru o vreme împlinire
uitînd că-n îndoială sclav am fost.

 

E timpul să ţîşnesc din resemnare
şi plînsul cu trufie să-l alung,
chiar dacă drumul către-o altă zare
îmi pare-ntortocheat şi mult prea lung.

 

Să nu-mi mai fie niciodată frică,
să îi desfid pe cei ce mă răpun
şi nu-ncetează să îmi interzică
din multa mea risipă să m-adun.

 

Va trebui să-mi schimb o vreme viaţa,
să-mbrac al împlinirii splendid strai,
să-mi spăl cu a speranţei rouă faţa,
să nu mai merg pe-asini, să-ncalec cai.

 

 Totuşi

Totuşi este-un sfârşit
şi-al durerilor noastre.
Nu putem în dezastre
să stăm necontenit.

 

Totuşi fi-va şi-o zi
când dreptatea va-nvinge
şi când nu va mai ninge
din dureri atât gri.

 

Totuşi trebuie toţi
să sperăm că odată
ţara va fi scăpată
de pramatii şi hoţi.

 

Totuşi nu e târziu
de-o-mpăcare deplină
şi fântâni de lumină
să săpăm în pustiu.

 

Totuşi n-am coborât
în abisuri prea tare
şi suntèm încă-n stare
să scăpăm de urât.

 

Totuşi încă sperăm
să nu fim luaţi de valuri,
mai avem idealuri
şi adesea visăm.

 

Totuşi anii ce trec
neluându-ne-n seamă,
nu-s făcuţi doar din teamă,
din greşeli şi eşec.

 

Totuşi simt scânteind
săbii încă în teacă
şi revolte, chiar dacă
lumânri doar se-aprind.

 

Anatol COVALI

București

4 septembrie 2016