Anna-Nora Rotaru: Și numele tău…

ŞI NUMELE TĂU…


                   (Marianei Gurza cu prietenie deosebită )

 

Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,
Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie…
Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,
C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,
Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie !

 

În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,
Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari…
Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele
Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,
Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari !

 

În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,
Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,
Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,
Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,
Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi !

 

Te-aştept cu nerăbdare, ca prin tunel sclipire,
Firul să ţi-l prind, ce mă va duce spre lumină…
Ca faru-n noapte-mi eşti, te urmăresc fără clipire,
Pe fruntea timpului busolă, în drum spre nemurire…
În viaţa de aici, de dincolo, pe unde-oi fi, m-alină !

 

Dar, de-o să te pierd, furată de vreo ursitoare
Şi nu-ţi voi mai simţi în suflet dulcea rezonanţă,
De-n întuneric, raza nu ţi-oi vedea strălucitoare,
Să-mi picure lumină, eu, ca salcie-plângătoare,
Ţi-oi spune, că fără tine, nu pot trăi… SPERANŢĂ…

—————–

ANNA-NORA ROTARU

Atena

Grecia

28 aprilie 2017

 

Anunțuri

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

https://i0.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/01/coperta-apostol-f%C4%83r%C4%83-nume-de-anna-nora-rotaru.jpg

La începutul anului 2017,  Nora Rotaru îşi completează lista apariţiilor editoriale cu încă două volume: Apostol fără nume şi La graniţa-ntre vise, publicate la Editura Singur, Târgovişte.

Ca şi la rugăciune, scriind poezie coborâm şi căutăm în noi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Şi, cum Dumnezeu nu poate fi descoperit cu mintea, tot la fel şi poezia, nu poate fi scrisă şi înţeleasă doar cu mintea. Pe lângă gânduri, idei şi imagini este nevoie de simţire, de trăire, de suflet deschis. Cine scrie poezie se simte fericit, mângâiat de Dumnezeu, îşi simte întreaga fiinţă luminată de har şi simte nevoia să  dăruiască din această binecuvântare semenilor, prin cuvinte: „Ce-mi ceri, tu, Doamne, sufletul am să-l predau, / Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule… / Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau / Şi la-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!”

Volumul Apostol fără nume  reprezintă căutarea de sine a Norei Rotaru. Este un ritual, care se desfăşoară dincolo de minte şi are ca scop găsirea liniştii, împăcarea cu sine şi cu lumea. În concepţia autoarei, a scrie poezie este un proces de eliberare de angoase, de bănuieli, de frici, de neînţelegeri, o posibilitate de curăţire şi de purificare, însă, în acelaşi timp şi o modalitate de a construi  pârghii către libertate şi împlinire. Poetul este o pasăre care nu uită că are aripi, care nu-şi uită trilurile şi ceea ce este şi mai important, pasărea crede în menirea ei. Într-o joacă de copil ghiduş, Nora îşi strigă Dorul călător (p. 122) „Şi-aşa-nvârtindu-mă, liber sângele-mi pulseze, / Pe-aceeaşi rezonanţă, totuna cu pământul! / Coardă să-mi fac din trup, prin oscilaţii să vibreze, / Din dimineţi-necate-n rouă, până-n adânci amieze, / Să-mi fure şi-apoi să-mi dea, minţile şi cântul”!

Pentru Nora Rotaru, a scrie poezie înseamnă a întreprinde o călătorie, în timp şi spaţiu, timp în care putem învăţa lucruri noi, interesante şi binefăcătoare, putem reacţiona adecvat unor situaţii, putem iubi, ierta  şi dărui mai mult. Această carte poate fi un tovarăş de nădejde pentru orice cititor într-o asemenea drumeţie în varii universuri; putem deschide  porţi spre lumea terestră (natură şi oameni),  spre cea astrală, dar şi spre lumea tainică, divină. Cu siguranţă, prin poezie autorul deschide lacătele unor uşi spre sufletul cititorilor şi construieşte punţi de la inimă la inimă, atingând cele mai sensibile corzi. Dacă în vremea Mântuitorului, pescarii au devenit „pescari de oameni”, în viziunea autoarei, apostolii de azi sunt poeţii; şi dacă la început a fost cuvântul, şi astăzi cuvântul spus cu iubire ajunge la suflet.

Poate, uneori, a scrie poezie pare a fi o simplă întâmplare, însă şi în aceste condiţii, cred că este o chemare tainică, de undeva de mai sus de noi, care ne aprinde flacăra dorinţei de a scrie şi întreţine licărul cuvântului,  gândim în alt mod, vedem cu alţi ochi, auzim cu alte urechi.

Bine ancorată în realităţile lumii de azi, prin poezie, autoarea mărturiseşte Îmi luai lumea în cap (p. 87) şi  călătoreşte pe tărâmuri noi, necunoscute : „Mă găsesc pe alt tărâm, / Pe o alt-a lumii coastă… / N-are case, caldarâm, / Ci doar un bătrân salcâm… / Singurei suntem pe creastă!” „Căutăm Steaua Polară… / Cunoscând că vremea trece, / Îmi las sufletul să plece… / Lumea asta-i prea barbară!”

Cu mintea trează, cu zbateri intime, continuă periplu prin lumea răscolită de înfinite încercări şi,  dezamăgită de tot şi de toate constată că …Şi îngerii-au căzut din cer (p. 90): „Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată… / Se-mprăştie cuvintele în ploi pe caldarâm… mă tem / Că şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată, / Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărâmată, / De-o Mână mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem!”

Asemenea apostolilor plecaţi în lume să propovăduiască cuvântul Domnului, Nora Rotaru, prin vers, face Paşi spre eternitate (p. 94) descoperind o lume plină de suferinţă, nevoi, necazuri, neputinţe, amărăciuni, agonie, semnalând nevoia de credinţă, de rugăciune, de lumină.  Cu modestie, tot ceea ce îşi doreşte este Un loc pentru mine „Că… n-am căpătâi şi nici altar… / De unde vin şi-unde m-oi duce? / Că nopţi de fug şi zori răsar, / Cu sacu-n spate, iar hoinar, / Paşii nu-mi ştiu-ncotro s-apuce!”

În ansamblu, cartea Apostol fără nume este o carte tristă, care dezvăluie trăirile autoarei într-o lume nebună, numai bună de legat, o adevărată junglă,  în care oamenii rătăcesc precum nişte năluci prin locuri întunecate şi întinate.  Omul, asemenea celui de zăpadă, este rece, înţepenit de gerul lăuntric care-i intră-n oase, trist şi singuratic „Şi ninge… ninge enervant… tulburător… / Cu viscol şuierând, nămeţi mă doboară… / Zăpadă-n suflet, în gânduri şi în dor… / Un trist Om de Zăpadă, agoniind să mor!” Om de zăpadă (p. 112)

Volumul ne prezintă două imagini ale omenirii la o distanţă de peste două mii de ani, între care găsim asemănări izbitoare şi dureroase. Poetul ne prezintă omenirea de azi care nu se deosebeşte de lumea în care a fost răstignit Iisus, cu farisei şi trădători, cu laşi şi fără suflet, cu păcătoşi care arată cu degetul şi chiar aruncă cu pietre în cel fără de vină. Parcurgând cartea, de la un capăt la altul, aş putea spune că imaginea lumii de astăzi în viziunea autoarei poate fi conturată lapidar astfel – înotăm în oceanul lumii deşarte.

Prin firea sa umană, îşi îngăduie să oscileze, nu în credinţă, ci în felul de a vedea ieşirea din necredinţă. În atare situaţie, consideră că este o utopie să mai avem vreo speranţă, iar singura cale de a fi fericiţi este lumea de apoi pentru că, acolo „Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi, / Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit, / Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi, / Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…” (Joc de gânduri printre rânduri, p 167). Omul contemporan  poate avea şi crede într-un singur posibil Vis de libertate (p. 118)  „Când vremea o să vină, / Pragul să-l păşeşti, / Lumina cea divină, / Te-ndeamnă s-o-nsoţeşti. / Uşor o să te-nalţi / Şi vei zbura-n etere, / Cu alţii o să-mparţi, / Făgăduitele mistere. / Dureri şi suferinţă, / Pe veci rămân uitate, / Având doar ca dorinţă, / Un vis de libertate!” 

Plină de înţelepciune, prin formaţie şi educaţie, autoarea înţelege că fiecare are destinul lui şi, important este să descoperim cheia acestuia (Cheia destinului, p. 140), ceea ce ea a reuşit: „Ca să-mi respect legile până să pier… / Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă… / Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier, / Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!” Numai astfel  îşi va putea construi Un naos pentru mine (p. 228) „Să mă adun din firimiturile-mprăştiate-n haos, / De lanţ să mă dezleg, fulg să fiu de nea zburdalnic…  / Din trupul meu să îmi ridic spre nori, sfinţit naos, / Acolo să mă-nchin sufletului meu, cel regăsit şi darnic!”

Sporadic, dar de bun augur, în volum regăsim şi poeme optimiste în care strălucesc fărâme de speranţă, raze fierbinţi de doriri de bine, sunete armonice de convieţuire, picuri de apă vie. Amintesc Treptele vieţii (p. 44) „Clipe doar de fericire, / Mult, puţine-aşa cum sunt, / Să n-aştept în lincezire../ Să urc treptele cântând!” pentru că Închisoarea e în noi, Unde e umbră, e şi lumină, Speranţele nu mor, Mai pâlpâie o lumină şi, uneori Plouă cu lumină.

De admirat şi faptul că autoarea nu-şi uită rădăcinile, meleagurile natale unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi unde s-a format ca om. După propria-i mărturisire, în Vaslui „am învăţat primele litere ale alfabetului, acolo am învăţat ce-i frumosul şi-am încercat să-l slujesc cu pasiune de-atunci şi până azi!” Aş adăuga şi faptul că Nora a cunoscut şi asimilat aici  omenia şi altruismul. Prietenilor le oferă daruri de suflet,  cărţile sale. Pentru a ajunge la cât mai mulţi cititori, a ales să doneze cărţile sale Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătaru” şi Bibliotecii Colegiului Economic ”Anghel Rugină” din Vaslui.

Autoarea volumului simte şi o nevoie acută de senin, de limpezime prin cuvinte. Spirit mereu viu, colindă prin amintiri şi prospectează poteci, uneori nebănuite pe care presară boboci de vise. Un Apostol fără nume este însuşi autorul volumului, binecuvântat cu har, iubire, răbdare, care, cu sinceritate ne dezvăluie o lume aşa cum o vede şi o simte, cu dorinţa fierbinte de a schimba ceva. Este o carte bine aşezată în formă, atent şi profund alcătuită în fond. Prin ansamblul coerent al operei sale, subtilitatea şi robusteţea versului, Nora Rotaru intră în mod inevitabil în panoplia liricii româneşti şi face paşi importanţi spre eternitate.

Coperta este o realizare de excepţie, extrem de sugestivă, vine să completeze conţinutul de idei şi mesajul versurilor. În întunericul vremurilor, lumina vine de la apostolii timpului; să-i iubim şi să urmăm calea lor!

 

Vasilica Grigoraş,

25 aprilie 2017

 

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou între magic şi spirit

 

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (prin volumul La granița-ntre vise), reprezintă ca poetă, parafrazându-l pe Aristotel în Poetica, ,,arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate” .

Poeta, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația, printr-un limbaj prin care își explorează propria sa uimire. Drum lung prin viaţa mea am făcut/ Şi pe pământ, în genuni şi printre stele…/ Ielele de m-au-mbiat cu voci, eu, am tăcut,/ Să nu mă prind în dans înşelător cu ele!… Am colindat ani şi ani, ce-mi par un veac,/ Căutând prin neant, pe cineva… ceva…/ Voiam să strig, dar nu puteam decât să tac,/ În vis, himere să nu mă bântuie cumva! (La granița-ntre vise)

Gândurile poetei au prins culoare, ne transpune în bucuria visului și chiar ironia subtilă este de remarcat. Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,La granița-ntre vise” ne arată complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. AnnaNora Rotaru-Papadimitriou, o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul poeziei.

Poezia AnneiNora Rotaru-Papadimitriou se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Strigătul către divinitate este ca o chemare; Mi s-a stins în mine farul,/ Ca o flacără ce moare,/ Parcă Domnul mi-a luat harul,/ De-a găsi calea spre soare! (Dincolo de granițe)

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită: Te-am așezat pe-un plai, sub un stejar, Iubire…/ Să-mi stai la umbra lui, să mi te odihnești,/ Căci vor veni în valuri, clipe-n rătăcire/ Să mi te smulgă, de să nu știi cum să le-oprești!/…Vor încerca să tragă de pe tine, rufe-sentimente,/ Să te dezgolească, de ce mai de preț ai adunat,/ Lăsând pe trupul tău firav adâncile amprente/ Ale obscenității, ce-ți vrea veșmântul destrămat! (Secretul unei iubiri adevărate)

 Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul.  Şi… e septembrie, azi parcă e ziua mea…/ Din frunze ruginii mi-am pus o stemă… A mai trecut un an, a mai căzut o stea,/ S-au scuturat petalele din crizantemă…/ Gândurile-mi plutesc, ca valurile de nori,/ Unii-s mai pufoşi, alţi-s mai grei şi cenuşii…/ Îmi cântă-n cor zefirii, cu glasuri de viori,/ Un adagio, de bun rămas, că n-o să-mi vii… (E septembrie…)

Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realitățile dureroase ale vieții. Poeta Anna- Nora Rotaru-Papadimitriou scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Dorul de părinți, este mistuitor. Uneori și tăcerea o doare…

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum.

Sper, ca poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, prinsă în vârtejul existențial, să ne dăruiască noi volume, ca ofrandă iubirii sale pentru semeni.

Mariana Gurza

(Prefață la volumul de versuri La granița-ntre vise de Anna Nora Rotaru-Papadimitriou, Editura SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)

Volumul de poezii ,,Apostol fără nume” de Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou și nevoia de a descifra teluricul

 

Poezia din grecescul  ,,ποίησις”, poiesis, și nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii, le regăsim din nou la Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou. Volumul de poeme Apostol fără nume, vine să confirme dorința poetei de a ne cuceri prin puterea cuvântului.

Se spune că, ,,poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer”. Așa putem explica denumirea incitantă a acestui volum, și caracterul său religios. Apostol este denumirea dată fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos, în gr. ἀπόστολος „trimis”; în acest context, autoarea dorește să fie ea însăși o misionară necunoscută, umilă și evlavioasă în căutarea sinelui. De-mi ceri, Tu Doamne, sufletul am să-l predau,/ Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule…/ Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau/ Şi la alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!… M-ai învăţat cum să sădesc şi roade am cules,/ Din pântecele Pământului dar şi din mine…/ Ca ofrandă, din toate, fructu-ţi dau cel mai ales/ Şi Tu, să-mi laşi zborul spre sferele-ţi divine. (Apostol fără nume)

Își exploarează cu naturalețe propria sa uimire și temerile zilei de mâine. Se simte prizonieră, într-o lume tristă și fără de culoare, mereu în căutarea drumului. Ruga sa este cea care îi dă speranță: Doamne, întoarce-Te spre noi cu-a Ta bunăvoinţă,/ Dă-ne sporul de speranţă, culcuş să-şi facă-n palme,/ Că-l vom stropi cu-aghiazma lacrimilor de credinţă…

Un volum în care afectivitatea lirică are o meditație filozofică proprie. Stilistic, poemele se situează între relativ și absolut, tristeți și speranțe, tăcere și strigăt, rătăcind printre apusuri, ca o nălucă… Eul său poetic, plin de îndoială, găsește resurse de a spera, de a iubi. Nemulțumirile cotidiene îi îmbracă versul într-o lirică interesantă din mai multe puncte de vedere.

Dacă Platon considera poezia la fel de importantă ca istoria, Aristotel este puțin mai explicit, considerând că, ,,diferența dintre istorici și poeți nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalți versuri… Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalți faptele care pot deveni. Din aceasta cauză, poezia este mult mai filozofică și mai importantă decât istoria, întrucât afirmațiile ei sunt de o natură mai curând universală, față de cele predilect singulare ale istoriei.”

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, evoluează prin poezia de inspirație religioasă, este contemplativă, trăind o stare de extaz, arta sa, devenind rugăciune. Odată citită, poezia ei se remarcă printr-un spirit viu, rebel şi totuşi foarte matur.

Odată cu volumul Apostol fără nume, poeta urcă o nouă etapă a creației sale. Devine ea însăși o misionară cunoscută printre slove.

Mariana Gurza

(Prefață la volumul Apostol fără nume, Editura  SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)

Anna-Nora Rotaru – Poesis

CHEIA DESTINULUI

 

Iar mi-a venit rândul să aleg,
Ce OM aş vrea să fiu pe Pământ…
Din catastife, secrete să dezleg,
Sufletului, să-i pun iarăşi veşmânt!

 

Multe-s straiele şi nu-s păzite,
În cuierul Timpului stau atârnate…
De Croitor, pe măsură-s hărăzite,
Sufletelor, ce se vor reîncarnate!

 

Ceva mai potrivit caut, cu migală,
Din multele, unul parcă îmi scânteie…
Nu caut cine ştie ce veşmânt, de gală,
Ci simplu, pentr-un suflet de femeie!

 

Şi-apoi, m-oi duce să caut printre chei,
Pe-a mea, şi-o voi depune pe altar…
Acolo, socoteli cu Zeii am să-nchei,
Prin jurământul sfânt am să declar,

 

C-am să respect legile până să pier…
Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă…
Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier,
Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!

 

Şi când o fi să mă îndrept iarăşi spre cer,
Îmi voi lăsa vesmântul, lin să mi se culce…
Înălţându-mă spre tine, Doamne, iar să sper,
Că-mi va fi tihna sufletului meu, dulce !

 

OCHI ÎNCERCĂNAT

 

Îmi plânge ochiul a pustiu,
De parc-aş bâjbâi prin ceaţă…
Unde mi-s paşii, nici nu ştiu,
Rămaşi împotmoliţi în gheaţă!

 

Aş vrea să merg, dar pe ce drum,
Că toate parcă se-ntretaie?
În spate-s ape, în faţă scrum
Şi sus, e spada Domnului ce taie!

 

Mă simt c-un suflet de nemernic,
Dar nu ştiu ce rele am făcut…
Vrăjmaş mi-i timpul şi vremelnic
Nefăcând, tot rău e, c-am tăcut!

 

În jur, simt forţe inamice,
Mă urmăresc şi mă-nspăimântă…
De-nchid gura, sunt complice,
La tot ce astăzi mă frământă!

 

Şi cum să pot privi-n oglindă,
Ochiu-mi, să-l văd fără voinţă,
Neputincios, doar să depindă,
De alţi ochi, gol de dorinţă ?

 

Cum să-mi duc traiul mizer,
Pe umeri, cât să ţin povară,
Să-mi fure alţii tot ce sper,
Să mă înfrupt doar din ocară?

 

Cum să trăiesc fără de vrere,
Ochiu-mi, văzând doar decadenţe,
Pe cei avari, vânând putere
Şi pe sărmani cu trupu-n zdrenţe?

Cum să merg cu alţii-n turmă,
Amorfe maze, fără doleanţe,
Nelăsând pe timp vreo urmă,
Cu gol în suflet de speranţe?

 

Nu pot ! Crescut-au crengi pe ochi !
Stau corbii şi îmi dau târcoale…
Detest, mâini crucişe şi deochi,
Pe cei scuipând în sânuri goale !

 

Să ne trezim Lupul ce doarme !
De pe ochi să tragem gluga !
Pumnii strânşi ţinuţi să sfarme
Şi stăpâni de sclavi şi sluga !

 

C-or veni alţi după noi…
Ne vor spune trădători !
C-am lăsat nişte ciocoi,
Să ne fure din comori.

 

Rămasele de la străbuni…
De ne-om umple de ruşine,
Predând la tătari şi huni,
Ochiul Lupului-ntre ruine !

 

ETERNITATE

 

În noaptea adâncă, o lumină străbate,
În ochiu-mi albit, din veacuri străpunge…
Din căi, în spaţiu şi-n timp neumblate,
Pierdute în galaxii sau ghem încurcate,
Pe-una mă-mbie, vrând temeri s-alunge!

 

E-o cale, ce-n neguri, palid străluce,
Ca fir de speranţă din suflet pornit…
Nu-i ştiu de capete şi unde m-o duce,
Mă-ndeamnă să caut, ca zi să n-apuce,
S-o şteargă cu zorii, spre infinit!

 

Aşa că m-avânt, deschid aripi să zbor,
Pe calea-argintie urmând-o vrăjită…
Ca fulgul mă simt, prin neant călător,
Atât de plăpând, totuşi nemuritor,
Cu-o altă gândire, de Zei hărăzită…

 

Şi-acolo e blând, armonie, nu doare,
N-ai rană de fapte sau vorbă rostită…
Eternă e viaţa, nici suflet nu moare,
Doar liber pluteşte în jur-unui Soare
Ce-i picură veşnicia pe calma-i orbită!

Anna-Nora Rotaru

Atena, Grecia

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/28/anna-nora-rotaru-poesis/

Anna- Nora Rotaru – Poezii

DOAMNĂ, TOAMNĂ…

 

Se scurge dulce toamna pe alee,

Pe geamuri se prelinge-n şiroaie ploaia,

Condeiu-mi scârţâie scriind o epopee,

Cum fuge-l urmăresc, schimbându-i foaia

 

Şi gândurile mă năpădesc năvalnic,

Vreun tunet doar, auzu-n ţăndări sparge…

Pe streaşină cad stropi grei, zburdalnic,

Plopii-mi bat în geam, ca în furtuni catarge.

 

Parcu-i pustiu, cu vârtej de frunze răvăşite…

Le duce vântul, apa-n râuri mai departe…

Şi crizantemele de pe bordură-s pripăşite,

Nici eu, nici ele n-avem mai bune soarte…

 

TOAMNA, mai stai puţin de te-odihneşte!

Timp mai avem, l-am amăgit la colţ de drum!

Noi te iubim şi TU… pe noi iubeşte,

Mai lasă-ne aleile cu flori şi cu parfum!

 

Mai… lasă-ne culorile să ne încânte văzul,

Condorii, nu-i alunga, un pic să ne mai stea,

Chiar pe ploaie, las-o să-mi ude-ncet pervazul

Şi crizantemele de la fereastră mea!

 

CĂLĂTOR NOCTURN

Străine, în pragul casei mele mi-ai venit!

Ce vânt te-aduce, din ce îndepărtat meleag?

Cu calul ostenit de drum, la poartă priponit,

Mi-ai apărut la miez de noapte, călător pribeag!

 

Acuma, când vuiește vântul și-i furtună,

Când norii de colb cenușiu în aer se ridică,

Tu mi-ai venit să-mi pui pe masă o cunună

De flori de colț, culese-atunci când luna pică.

 

Încă mai au pe ele stropi din dimineți cu rouă,

Mireasma proaspăt-a zăpezii de pe-abrupte stânci

Și-a pinilor pe care se preling lacrime când plouă,

Și când geme viscolul alene cu șoaptele adânci.

 

Și mi-ai sosit pe neașteptate-n căsuța-mi mohorâtă,

Când eu-mi trăsesem de demult obloanele la geam,

Când așteptarea se rătăcise prin colțuri amărâtă,

Și deznădejdea mă săruta pe pleoape când plângeam.

 

Deodat simții că ceru-n două se despică

Și-mi zvâcni rana în inima-nchisă-n colivie!

Vazui parcă un înger, cum pe aripa lui mă ridică

Trezându-mi viața-n vene din neagra-i trândăvie.

 

Ți-am pus pe masă o pâine și-o cupă cu nectar

Și-am rămas așa-ndelung să te privesc pierdută;

Deși vremea a trecut, simt că timpul n-are hotar

Și poate te-oi lăsa să-mi cucerești o ultimă redută !

 

Anna- Nora Rotaru

Anna Nora Rotaru – Poeme

NEGUSTORUL DE VISURI

 

Pe malul timpului mă surpă-ncet gândul…

Visul mi se-opreşte pe minutar, răstignit…

S-ajung la capăt de drum, să-mi vină rândul,

Îmi las calul să pască, de-un ciot priponit.

 

Rândul… c-un ban să-mi cumpăr speranţă…

Treaptă cu treaptă urc, s-ajung pare greu…

Nu mai am nici putere, nici măcar cutezanţă,

Un zid se înaltă-n cale-mi, oprindu-mă mereu.

 

Nimeni să-mi vină-n ajutor, de mânaă să mă tragă…

Se-nghesuie, se-mping alţii, cu vlăguite chipuri.

Negustorul cotrobăieşte, să-mi dea din desagă,

Însă mi-i trupu-nţepenit, pe mal între timpuri.

 

Totul se-mprăstie-n jur, ca o fugace viziune…

Se schimbă decorul, ceaţa-n ochi mi se aşterne…

Degeab-aştept, în ultim ceas poate-o minune,

Mai mult neputinţa m-opreşte, dezolarea mă cerne.

 

Mă-nghite-aşteptarea şi strunele tăcerii

Îmi cânta sonata timpului-n zadar pierdut…

Uscate visuri pe brazdele-adânci ale uitării,

Scaieţi devin, duşi de vânt… câmpului tribut.

 

Iar clipe-am să număr, ca pân-acum cele trecute…

Pe-alt negustor să vină, voi aştepta cu-agonie…

Pe malul timpului, cu voci supuse-n gând, tăcute,

Răbdare fac, mai vreau să sper…sperând la nebunie!

 

ȘOAPTE ȘI LACRIMI

 

Drum în față, drum în spate

Și-mprejur doar bălării.

Aud clopotul cum bate,

Dinspre sat, peste câmpii.

 

E-n amurg, e trist, pustiu,

Roșul se topește-n seară.

Mă aștepți, nu cred să viu,

Dorul să ni-l stingem iară.

 

Câte așteptări au fost…

Câte vorbe dulci deșarte…

Ce acum nu-și mai au rost,

Risipite-n drum, departe…

 

De atât amar de vreme,

Vântu-a măturat cărarea.

Nimeni n-o să ne mai cheme!

Peste noi căzu-nserarea.

 

Șoapte dulci de altădată,

Stau-necate în șuvoaie

Și se-amestecă în baltă,

Cu pietriș și cu noroaie.

 

N-am acum ce să aștept!

Drum deschis îmi stă în față!

Îmi strâng inima în piept

Și-l continui cât am viață.

 

Privesc cerul roș ca sânge.

Încă nu căzu de seară

Și mă strânge-un nod de-a plânge,

De-o iubire ce-o să moară …

Autor Anna- Nora Rotaru