Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii

Fericirea este starea de a fi activ.” (Aristotel)

Poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, născută în România și plecată prin căsătorie cu colegul ei de facultate în Grecia, mărturisește: „Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM”. Omul Nora Rotaru a fost hărăzit de bunul Dumnezeu cu daruri de excepție. Dintr-un eseu aflăm că, în cazul său: „Taina scrisului e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind colori, din cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie și muzică.” Astfel cu pana și pensonul minții și inimii scrie pictând și pictează scriind în armonii de simfonie.

Descoperind această manieră de autocunoaștere prin introspecție lirică debutează în anul 2015 cu volumul „La răscuce de lumi”, succedat de: „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise” (2017);   „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis” (2018); apoi „Spre zarea celor ce nu cuvântă” și „Pe tărâmuri neumblate” (2020). Mă voi opri pentru a face câteva considerații asupra volumului „Pe tărâmuri neumblate”Caracal, Editura Hoffman. Prin căutarea de sine, interogare și descifrare a eului interior și proiectarea îndreptării și evoluției omului, putem aprecia că este o carte în versuri de dezvoltare personală.

În urma unei analize minuțioase a unor trăiri personale, autoarea  conștientizează că ceva din comportamentul său față de ceea ce ne înconjoară este îngrijorător și cu o sinceritate debordantă mărturisește: „Agale-mi târăsc picioarele-mi șchioape,/ În urmă lăsând lumânările-mi stinse…/ Doar ochii mi-ascund sub grelele ploape, / Priviri de arunc împrejur sunt mioape,/ Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse!” (Pe calea vieții mele…) În atare situație, inițiază o călătorie lirică, în care, cu atenție sporită încearcă să înțeleagă ce este viața și, asemenea unei școlărițe silitoare punctează nuanțele roz, dar și pe cele cenușii „Viața-ntreagă ți-e doar ca o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă, fă curaj, răbdare fă și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune,/ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!”  (Călătorie în timp…)

Asemenea multora dintre noi, poeta consideră viața un joc. Într-un joc poți câștiga sau poți pierde. Pentru a obține o victorie, cu siguranță este nevoie de o pregătire temeinică, de un antrenament bine organizat dar, cu toate acestea sunt tot felul de faze (momente, etape) de parcurs, unele bune, altele mai puțin bune, sau chiar rele. În acest caz se impune o reevaluare a situației și sporirea efortului. Depășind greutățile inerente de moment, putem fi victorioși, însă din motive greu de înțeles, putem fi și pierdanți, context care poate duce la descurajare: „Ce-i viața asta… când dulce, când amară…/ Unii au preaslăvit-o-n vers și-n cânt…/ Alții, în deznădejdi o blestemară,/ Că strâmbă le-a fost calea ce urmară,/ Destinul primit i-a doborât și frânt,/ Ca trunchiuri la pământ…” (Viața-i un joc…) Atunci când suntem îngenuncheați, scormonim și căutăm modalități de a ne ridica, de a ieși la liman și a ne continua drumul: „Și-apoi, de vom răzbi, să ridicăm spre cer privirea,/ Lăsând în urmă-ne furtuni ce-au-mpovărat trecutul…/ La Zei cerând Harul lor sfânt, sub aripă ocrotitoare,/ Primăveri să mai simțim, soarelui prinzând lucirea,/ Trăind un pumn de viață, cât ni-i dat, nu nemurirea,/ Că mai mult, nu știu cât vom plăti tributul,/ De-a descoperi necunoscutul…” (Pentru un pumn de viață…) Poeta ne deconspiră calea de a depăși obstacolele; aceasta nu este alta decît aceea de-a inspira în plămânii bolnavi de lipsă de cuviință, de dorința de îmbogățire, de bezna multor apucături aflate la limita/marginea umanului și omeniei, un strop din oxigenul și energia universului: „Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…/ Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,/ Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…/ Ajungând la urma toată în Piața Existenței,/ M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață/ Să viseze… un infinit de viață…”(Un infinit de viață…) Astfel răsare un grăunteb de speranță, fie și firavă, însă, udând-o cu apă vie (lacrimi pioase) crește și se înmulțește, apoi apar năzuințele. „Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră.” (Hrisostom Filipescu)

A visa la o viață infinită înseamnă a înțelege că infinitul nu este altceva decât viața întru veșnicie, trecerea din viața pământeană în eternitate și despărțirea fizică irevocabilă de cei dragi. Autoarea, cu mintea trează și dragoste nețărmurită așterne pe hârtie gânduri către cele mai apropiate și dragi ființe:  „Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…/ De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…/ Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare/ Și, nu știu de-avea-voi și mâine-o zi cu soare/ Sau, poate negrul, cu fâlfâiri de-aripă,/ Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…” (O ultimă scrisoare…)

Dar până la actul final al vieții, ne plimbăm asemenea poetei „Prin stinsele apusuri…”, apoi „Pe strada tăcerii…”, participând de multe ori la „Tragicomedie…”, unde, unii putem spune „Mult am plâns…” de parcă „Se scurg norii în țărână…”, „Cătând fărâmă de lumină…” și  ajungând la concluzia că:  „Am atâtea de-nvățat… temerile să-mi pot învinge”// Să învăț setea s-astâmpăr, dacă buzele mi-s arse// De la păsări să învăț, cum spre naltul cer se-avântă,/ Sentimentul libertății”/ Să îndur tăcerea scoicii, ce se-nchide-n carapace…/ Să mă spăl de deznădejde-n ape repezi și de ploaie”  (Mai am de învățat…) Pe lângă acestea, mai sunt multe de înțeles, multe de îndreptat cu neostenită stăruință, cu chibzuință neîntreruptă pentru a depăși  momente de „Deznădejde…”, „Clipe de melancolie…”, ceasuri de „Iluzii și confuzii…”, dar greu de strunit sunt și stările de „Extaz…” necumpănit.

Adesea, autoarea mărturisește sincer: „Eu și umbra, peregrini pe calea vieții”. Și dacă ne trezim într-o nebuloasă greu de descifrat, poeta ne îndeamnă la meditație, vizualizare, crearea de imagini luminoase și rostirea de cuvinte blânde și motivante; doar astfel putem întinde aripile sufletului pentru a accede cerul bucuriei: „De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut//  Pensoane cumpără-ți, din toate felurile color,/ Pictează-ți Raiul, deschide ușa, intră și trăiește…/ Aleargă-te prin crânguri, învață-te să te strecori,/ Să-ți faci aripi, de vulture sau de future prin flori,/ Pe-albastrul cer te-nalță și printre nori plutește/ Culege fericire și iubește…” (Pictează-ți raiul tău…) Dar pentru acest lucru este nevoie de-o cercetare abilă a interiorului nostru. Descoperindu-ne adevărata stare, să încercăm cu toată ființa noastră să devenim smeritul mărturisitor, dar să ne fim și propriul duhovnic.  Dacă la începutul poemului este prezentat un avertisment, un SOS cu privire la ceea ce înseamnă viața: „Ce scurtă-i viața asta, fuge-ntr-o clipită,/ Ca apa printre degete ni se strecoară…/ o lăsăm, când vraiște, în vânturi risipită, când o mai cârpim, băgându-ne-n ispită,/ Uitând că timpu-i necruțător și zboară/ Ades trăgându-ne pe sfoară…”, în ultima strofă ne îndeamnă: „S-oprim fuga, un Paradis ne înconjoară!/ Aripi punând să zboare viselor-nhămate…/ Lumina e în noi, lucind ca o comoară,/ S-o prețuim, că și ignoranța ne doboară,/ Chiar de sclipiri ne par, cristale fărâmate,/ lucesc în noi, ca nestemate!”  (Caută-n tine…)

Sinceritatea față de noi înșine înseamnă fără doar și poate onestitate față de semeni, față de Dumnezeu, față de univers: „La fereastra sufletului, pe pervazu-i mă așez,/ Punându-mi gânditoare fel de fel de întrebări…/ Încerc răspunsurile să le găsesc cu al meu crez,/ Oricât să coste adevărul, nu încerc să îl fardez,/ În minte căutându-l, chiar pe neștiutele cărări,/ Fără denaturări, răscumpărări…” (De vorbă cu mine însămi…) Aceasta este salvarea și reabilitarea noastră: „Mi-oi plămădi din lut să am și-o mică tindă,/ Din care să privesc spre spații siderale…/ Sufletul să se reverse, ca-n magică oglindă,/ Plutind pe-o arcă, să-l văd cum se perindă, Neprihănit și liber, cântând imnuri triumfale,/ Ofranda aducând-o la vestale…” (Renăscând din mine…) Poeta ne îndeamnă: „N-aștepta momentul, ce pare a fi desăvârșit,/ Desăvârșește însă pe-acela răsărit în cale…/ De viață lecții sunt, ce de pe buze mi-au ieșit,/ Auzite de la alții, ascultă-le și tu, că nu-i greșit/ Chiar de-om întâlni și zile mohorâte și banale,/ Veni-vor mai bune în finale…” (Lecții de viață…) Și de vei fi întrebat: „- Ce mai faci, părinte?” să răspunzi „– Cad și mă ridic…!” (Pateric) Acestea se pot învăța lesne atunci când este rugăciune continuă și aprinsă, credință „cât un bob de muștar”, încât să pricepem că nimic pe lumea asta nu există și nu mișcă fără Dumnezeu, iar Dumnezeu este, în primul rând iubire: „Nu-mi spune niciodată, că-n viață totul este greu// Nu-mi spune, că viața-i doar crunte ierni și toamne// Nu-mi spune că-i tristeți cărunte, negre dezamăgiri// Nu-mi spune c-am pierdut lumina sfântă din priviri// Doamne, spune-i Tu, că viața asta nu-i necroză!/ Fă un miracol, ca ochii noștri în zare să privească!/ Să-i deschidem cât mai larg, într-o altă lume, roză,/ Ștergând ce-a fost urât și rău, tinzând spre-apoteoză!/ Miluiește-ne pe noi, ca suflet, trup să nu bolească,/ Liber să poată să trăiască!” (Nu-mi spune niciodată…) „Toată viața noastră se construiește și poate avea rost doar pornind de la iubire și sfârșind în iubire.” ( Savatie Baștovoi) Dăruind iubire vom primi iubire, de aceea trebuie să-I aducem slavă, mărire și recunoștință Domnului pentru iubirea Sa: „Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,/ Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpă…// Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,/ Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…” Credință și recunoștință…

Confesiunea deschisă este începutul visului; un vis frumos și rodnic așteptat ca un musafir de onoare și tratat regește cu pâine și sare: „Mai vino, Visule, să-mi bați la poartă…// Că te-oi întâmpina cu colaci calzi și sare/ și-oi pune de vin fiert, pe foc, în vatră…/ Te-oi aștepta din nopți, pân’ce soarele răsare/ Și-oi vântura omătul ce s-așterne pe cărare,/ Să-ți fie drumul lin… nici câinii nu mai latră,/ fără nămeți, ghețuș și piatră…”  (Vino, visule…)

„Toți oamenii mari au fost cândva copii, dar puțini își mai aduc aminte.” (Antoine de Saint-Exupery) Poeta și-a îngrijit permanent copilul din ea, l-a crescut cu grijă. Simțindu-se „Mereu copil…”, știe să se copilărească frumos și de aceea dorul de părinți, de vremurile de altădată îi pârjolește sufletul și are o fierbinte dorință: „Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, voioasă,/ Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…/ Iar eu… EU, copila veselă, codană și năbădăioasă,/ Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,/ Crescută cum se cade, după datina străveche/ Și mândră, fără de pereche…” (Pentru înc-o-mbrățișare…) Nu uită nici marile sărbători petrecute în familie. La ceas de sărbătoare creștinească, Nașterea Domnului și sărbătoarea Sfântului Ștefan (ziua mamei) închină gânduri duioase, de neuitare: „E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad, Așa precum o fac de-atâția ani și ani la rând…/ O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,/ Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,/ Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,/ Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,/ Că, nu ne vom uita nicicând…” (E ziua ta, măicuță…) Acum retrăiește copilăria alături de familia sa, soțul și cei doi copii, cărora le dedică versuri pline de afecțiune.

Trăitor de ani buni în țara de adopție, Grecia, Nora Rotaru, în fibra ființei sale și în colțul inimii poartă patria mamă, neamul românesc, istoria cu  eroii săi, limba în care s-a născut și-o vorbește frecvent și corect în vers și nu numai. Fiind la curent cu tot ceea ce se întâmplă în România, cu starea îngrijorătoare în care se află, adresează tuturor românilor un îndemn frățesc: „Trezește-te române, e timpul să pui mâna pe topoare,/ Pe furci, ciomege, ca altădată, că patria ta-ți bolește!// Trezește-te române, uită-te să vezi cum te dezbracă/ Barbarii, vor să-ți fure Transilvania, Oltenia și Banatul!/ Iute te ridică, privește-n juru-ți că pe la spate te atacă,/ Nu uita, că-ți curge sânge albastru, din viță traco-dacă!/ Poți fi ce-ai fost, iarăși pe pământu-ți, luminatul,/ Nicidecum vânatul și înstrăinatul…” (Să ne trezim, români…)

În lirica Norei Rotaru sunt prezente și dragostea și natura. Atrage atenția într-un mod plăcut un poem de inspirație bacoviană: „Din ceruri ploaia se prelinge-n puhoaie…// Cad fulgere cu tunete, ca fierăstraie,/ Cerul despicând în bucăți pentr-o clipă…/ Scrâșnesc pe bulevard roți de tramvaie, Șuieră prin aer, ca bici stropi de ploaie”. În acest tablou autumnal, poeta inserează detalii din viața boemă a metropolei, ea însăși fiind eroina unei seri pluvioase, stând cu muza la un ceai: „Pe undeva stau și eu, într-un colț de tablou,/ La fereastră privind, sorb ceai gânditoare…/ Ceva versuri picură, din mine-n stilou,/ În ritm de vals, jazz și-argentinic tangou”  (Seară-n oraș)

Într-un volum cu poeme deosebit de inspirate, cu o sensibilitate specială și profunzimi tainice, cu un mesaj stăruitor și vibrant, spre surprinderea cititorului, autoarea include și un pamflet, prin care pune față-n față creația și icoana Marelui și Ilustrului Eminescu cu portrete hâde ale unor pretinși poeți: <Astăzi e ziua neamului, cea mare,/ Slăvim pe GENIUL nostru, Eminescu…/ Ne-mbulzim în gloată, care mai de care/ Cu mici, cu mari, cu „talente rare”,/ Pompos scriind unii- „’autor Bășescu”!/ Că ce? Este într-un fel și el un, „-escu”!> (Vai de noi, poeții în snopi…) Poemul atrage atenția prin tonul șugubăț, bagatelizant și ironic față de cei din urmă.

 Volumul „Pe tărâmuri neumblate” merită o amănunțită analiză, menită să descopere dimensiunile lăuntrice și semnificațiile confesiunilor reflexive lirice, suplețea promovării viziunilor și a unor stări de revelație. Un adevărat continent liric, care se întinde în timp și spațiu, la nivel fizic, psihic  și sufletesc, fără proiecții tenebroase și solitudini dureroase.  Un lirism care a evoluat treptat cu mijloace de expresie de o evidentă finețe și noblețe estetică, o pudoare verbală și stilistică, un ton degajat și discursiv al imaginației cromatice și al corzii poetice.

Interesant este și faptul că toate titlurile poemelor au la sfârșit puncte de suspensie (…), ceea ce ne face să credem că autoarea dorește să spună și noi să înțelegem cu mult mai mult prin titlu decât pare la prima vedere; este un motiv de meditație, o invitație la o analiză mai atentă, riguroasă a intenției eului liric de a glăsui.

Citind poemele și meditând îndelung pentru a înțelege și recepta mesajul, descoperim un îndemn la căutarea fericirii în viața dăruită de Creator. Nici un efort nu este prea greu, prea mare pentru a întâlni fericirea. Niciun timp, niciun loc nu trebuie exclus din căutările noastre; și dacă, autoarea ne recomandă să începem acest periplu din interiorul nostru, ne spune și faptul că vom descoperi cu siguranță și „călăuza” care să ne însoțească pretutindeni spre noi și spre lume: „Și, scormonind prin grote, bordeie și palate,/ Ți-am dat de urmă, pe tărâmuri neumblate…// Parcă mă așteptai, (știai?), blândă și pioasă,/ Doar câțiva pași și… te-aș fi prins de poală…/ Dar, deodată, privirea ți-a devenit tăioasă,/ ca lamă de cuțit m-a sfredelit și, furioasă,/ Cu vocea rece mi-ai poruncit: <Te scoală,/ Du-te și mai fă prin viață o rotocoală,// Ca să nu crezi tu, că poate la necazuri,/ Din drumul meu voi zăbovi, în tălmăcire,/ Vremea să mi-o pierd aiurea, dând răgazuri,/ La orișicare muritor, cu orice fel de nazuri,/ Cu orișicine, cu mintea-i prăpădită-n născocire…/ EU doar una sunt: mă numesc FERICIRE!>”(Pe tărâmuri neumblate…) Se pare că și pentru Anna-Nora Rotaru  „Fericirea nu este un dat. Ea derivă din acțiunile noastre.”  (Dalai Lama)

 ———————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Decembrie 2020

Vasilica Grigoraș – Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

Mulțumiri colectivului redacțional al revistei „Milesciana” pentru publicarea recenziei la volumul de versuri „Apostol fără nume” al poetei Anna Nora Rotaru la rubrica: SCRIITORI VASLUIENI DIN ȚARĂ ȘI DIASPORĂ. Felicitări tuturor și mult succes în continuare!

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

La începutul anului 2017, Nora Rotaru îşi completează lista apariţiilor editoriale cu încă două volume: Apostol fără nume şi La graniţa-ntre vise, publicate la Editura Singur, Târgovişte.
Ca şi la rugăciune, scriind poezie, coborâm şi căutăm în noi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Şi, cum Dumnezeu nu poate fi descoperit cu mintea, tot la fel şi poezia nu poate fi scrisă şi înţeleasă doar cu mintea. Pe lângă gânduri, idei şi imagini, este nevoie de simţire, de trăire, de suflet deschis. Cine scrie poezie se simte norocit, mângâiat de Dumnezeu, îşi simte întreaga fiinţă luminată de har şi simte nevoia să dăruiască din această binecuvântare semenilor, prin cuvinte: „Ce-mi ceri, tu, Doamne, sufletul am să-l predau,/ Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule…/ Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau/ Şi la-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!”.
Volumul Apostol fără nume reprezintă căutarea de sine a Norei Rotaru. Este un ritual care se desfăşoară dincolo de minte şi are ca scop găsirea liniştii, împăcarea cu sine şi cu lumea. În concepţia autoarei, a scrie poezie este un proces de eliberare de angoase, de bănuieli, de frici, de neînţelegeri, o posibilitate de curăţire şi de purificare, însă, în acelaşi timp, şi o modalitate de a construi pârghii către libertate şi împlinire. Poetul este o pasăre care nu uită că are aripi, care nu-şi uită trilurile şi, ceea ce este şi mai important, pasărea crede în menirea ei. Într-o joacă de copil ghiduş, Nora îşi strigă Dorul călător „Şi-aşa-nvârtindu-mă, liber sângele-mi pulseze,/ Pe-aceeaşi rezonanţă, totuna cu pământul!/ Coardă să-mi fac din trup, prin oscilaţii să vibreze,/ Din dimineţi-necate-n rouă, până-n adânci amieze,/ Să-mi fure şi-apoi să-mi dea minţile şi cântul!”.
Pentru Nora Rotaru, a scrie poezie înseamnă a întreprinde o călătorie în timp şi spaţiu, timp în care putem învăţa lucruri noi, interesante şi binefăcătoare, putem reacţiona adecvat unor situaţii, putem iubi, ierta şi dărui mai mult. Această carte poate fi un tovarăş de nădejde pentru orice cititor într-o asemenea drumeţie în varii universuri; putem deschide porţi spre lumea terestră (natură şi oameni), spre cea astrală, dar şi spre lumea tainică, divină. Cu siguranţă, prin poezie autorul deschide lacătele unor uşi spre sufletul cititorilor şi construieşte punţi de la inimă la inimă, atingând cele mai sensibile corzi. Dacă în vremea Mântuitorului, pescarii au devenit „pescari de oameni”, în viziunea autoarei, apostolii de azi sunt poeţii; şi dacă la început a fost cuvântul, şi astăzi cuvântul spus cu iubire ajunge la suflet.
Poate, uneori, a scrie poezie pare a fi o simplă întâmplare, însă, şi în aceste condiţii, cred că este o chemare tainică, de undeva de mai sus de noi, care ne aprinde flacăra dorinţei de a scrie şi întreţine licărul cuvântului, gândim în alt mod, vedem cu alţi ochi, auzim cu alte urechi.
Bine ancorată în realităţile lumii de azi, prin poezie, autoarea mărturiseşte „Îmi luai lumea în cap” şi călătoreşte pe tărâmuri noi, necunoscute: „Mă găsesc pe alt tărâm, / Pe o alt-a lumii coastă…/ N-are case, caldarâm,/ Ci doar un bătrân salcâm…/ Singurei suntem pe creastă!” „Căutăm Steaua Polară…/ Cunoscând că vremea trece,/ Îmi las sufletul să plece…/ Lumea asta-i prea barbară!”.
Cu mintea trează, cu zbateri intime, continuă periplul prin lumea răscolită de înfinite încercări şi, dezamăgită de tot şi de toate, constată că „…Şi îngerii-au căzut din cer”: „Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată…/ Se-mprăştie cuvintele în ploi pe caldarâm… mă tem/ Că şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată,/ Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărâmată,/ De-o Mână mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem!”.
Asemenea apostolilor plecaţi în lume să propovăduiască cuvântul Domnului, Nora Rotaru, prin vers, face Paşi spre eternitate, descoperind o lume plină de suferinţă, nevoi, necazuri, neputinţe, amărăciuni, agonie, semnalând nevoia de credinţă, de rugăciune, de lumină. Cu modestie, tot ceea ce îşi doreşte este „Un loc pentru mine”: „Că… n-am căpătâi şi nici altar…/ De unde vin şi-unde m-oi duce?/ Că nopţi de fug şi zori răsar,/ Cu sacu-n spate, iar hoinar,/ Paşii nu-mi ştiu-ncotro s-apuce!”.
În ansamblu, cartea Apostol fără nume este o carte tristă, care dezvăluie trăirile autoarei într-o lume nebună, numai bună de legat, o adevărată junglă, în care oamenii rătăcesc precum nişte năluci prin locuri întunecate şi întinate. Omul, asemenea celui de zăpadă, este rece, înţepenit de gerul lăuntric ce-i intră-n oase, trist şi singuratic „Şi ninge… ninge enervant… tulburător…/ Cu viscol şuierând, nămeţi mă doboară…/ Zăpadă-n suflet, în gânduri şi în dor…/ Un trist Om de Zăpadă, agoniind să mor!”. (Om de zăpadă).
Volumul ne prezintă două imagini ale omenirii la o distanţă de peste două mii de ani, între care găsim asemănări izbitoare şi dureroase. Poetul ne prezintă omenirea de azi care nu se deosebeşte de lumea în care a fost răstignit Iisus, cu farisei şi trădători, cu laşi şi fără suflet, cu păcătoşi care arată cu degetul şi chiar aruncă cu pietre în cel fără de vină. Parcurgând cartea, de la un capăt la altul, aş putea spune că imaginea lumii de astăzi în viziunea autoarei poate fi conturată lapidar astfel – înotăm în oceanul lumii deşarte.
Prin firea sa umană, îşi îngăduie să oscileze, nu în credinţă, ci în felul de a vedea ieşirea din necredinţă. În atare situaţie, consideră că este o utopie să mai avem vreo speranţă, iar singura cale de a fi fericiţi este lumea de apoi pentru că, acolo, „Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi,/ Nu te simţi prigonit de ochi urmărit,/ Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi,/ Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…” (Joc de gânduri printre rânduri). Omul contemporan poate avea şi crede într-un singur posibil Vis de libertate – „Când vremea o să vină,/ Pragul să-l păşeşti,/ Lumina cea divină/ Te-ndeamnă s-o-nsoţeşti./ Uşor o să te-nalţi/ Şi vei zbura-n etere,/ Cu alţii o să-mparţi/ Făgăduitele mistere./ Dureri şi suferinţă/ Pe veci rămân uitate,/ Având doar ca dorinţă/ Un vis de libertate!”.
Plină de înţelepciune, prin formaţie şi educaţie, autoarea înţelege că fiecare are destinul lui şi important este să descoperim cheia acestuia, ceea ce ea a reuşit: „Ca să-mi respect legile până să pier…/ Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă…/ Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier,/ Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!” (Cheia destinului) Numai astfel îşi va putea construi Un naos pentru mine: „Să mă adun din firimiturile-mprăştiate-n haos,/ De lanţ să mă dezleg, fulg să fiu de nea zburdalnic…/ Din trupul meu să îmi ridic spre nori, sfinţit naos,/ Acolo să mă-nchin sufletului meu, cel regăsit şi darnic!”.
Sporadic, dar de bun augur, în volum se regăsesc şi poeme optimiste în care strălucesc fărâme de speranţă, raze fierbinţi de doriri de bine, sunete armonice de convieţuire, picuri de apă vie. Amintesc Treptele vieţii: „Clipe doar de fericire,/ Mult, puţine-aşa cum sunt,/ Să n-aştept în lincezire…/ Să urc treptele cântând!” pentru că Închisoarea e în noi, Unde e umbră, e şi lumină, Speranţele nu mor, Mai pâlpâie o lumină şi, uneori, Plouă cu lumină.
De admirat şi faptul că autoarea nu-şi uită rădăcinile, meleagurile natale unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi unde s-a format ca om. După propria-i mărturisire, în Vaslui „am învăţat primele litere ale alfabetului, acolo am învăţat ce-i frumosul şi-am încercat să-l slujesc cu pasiune de-atunci şi până azi!”. Aş adăuga şi faptul că Nora a cunoscut şi asimilat aici omenia şi altruismul. Prietenilor le oferă daruri de suflet, cărţile sale. Pentru a ajunge la cât mai mulţi cititori, a ales să doneze cărţile sale Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” şi Bibliotecii Colegiului Economic „Anghel Rugină” din Vaslui.
Autoarea volumului simte şi o nevoie acută de senin, de limpezime prin cuvinte. Spirit mereu viu, colindă prin amintiri şi prospectează poteci, uneori nebănuite pe care presară boboci de vise. Un Apostol fără nume este însuşi autorul volumului, binecuvântat cu har, iubire, răbdare care, cu sinceritate, ne dezvăluie o lume aşa cum o vede şi o simte, cu dorinţa fierbinte de a schimba ceva. Este o carte bine aşezată în formă, atent şi profund alcătuită în fond. Prin ansamblul coerent al operei sale, subtilitatea şi robusteţea versului, Nora Rotaru intră în mod inevitabil în panoplia liricii româneşti şi face paşi importanţi spre eternitate.
Coperta este o realizare de excepţie, extrem de sugestivă, vine să completeze conţinutul de idei şi mesajul versurilor. În întunericul vremurilor, lumina vine de la apostolii timpului; să-i iubim şi să urmăm calea lor!

Vasilica GRIGORAȘ

Anna-Nora ROTARU: Azi e ziua ta!

AZI E ZIUA TA !

                       (Cu prețuire, Vasilicăi Grigoraș)

Când totu-ți pare-atât de solitar
Și-o gheară parcă inima-ți străbate,
Să nu disperi, că ți-o veni în dar,
O flăcăruie, ce intunericul răzbate !

Să nu-ți lași firea ta să se golească
De speranțe, vise, în cenușă stinse…
Ascultă ecoul, că vine să-ți șoptească,
Deschide ușa, lasă luminile aprinse !

Șterge-ți ochii de-s năpădiți de lacrimi
Și lasă-n sfârșit liber frâul minții …
Să-ți amintești, că iubind cu patimi,
Nu e păcat, e dar ce ne-au dat sfinții !

Învață-ncet să urci pe-ale vieții trepte,
Nu-ți mai pleca timidă-n jos privirea…
Prinde mâna-ntinsă, n-o lăsa s-aștepte
Și-alungă-ți, fără răgaz, împotrivirea !

Ai facut atât de multe păsuind prin viață,
Căutând sa-ți fie drumul bun si drept,
Copiii ți-ai crescut, nepoții te răsfață,
Câtă iubire dăruiești și strângi la piept !

Astăzi e ziua ta… și-i mare sărbătoare…
Lasă-ți libere-n vânt, pletele-ți cărunte…
Ceața se destramă, pe cer apare soare,
Va încolți-n tine, azi, speranța din grăunte !

——————————–

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

30 mai, 2018

 

Mariana GURZA: Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul


Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul. Prin pictură, și-a creionat veșnicia.  Volumul  de poezie și culoare ,,Ut pictura poesis”, reprezintă un moment de maturitate în  creația autoarei, îngemănând versul cu pictura. Un titlu sugestiv, chiar provocator, ce obligă la meditație, la tratarea cu atenție a unui volum complex.

Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente ,,așa cum este pictura așa este poezia”, o declarație ce o întâlnim în Ars Poetica de la Horace. Poezia seamănă cu pictura. Cele 38 picturi pe pânză și cele 12 picturi pe piatră, ale Annei Nora Rotaru, vă vor captiva. Așa cum poezia autoarei într-un sens mai larg, ,,textele imaginative”, merită toată atenția.

Chiar și cu o explicație parțială, comparația de la Horațiu a picturii cu poezia a fost la fel de tentantă ca și augustul pe care și-l dorea să fie. Afirmaţia că poezia și pictura sunt deopotrivă, a avut o anumită rezonanță chiar înainte de Horace, cercetătorii fiind de acord că el ar fi știut lucrarea lui Plutarh, De gloria Atheniensium, 3.347a, mai mult de un secol după Ars Poetica: ,,Poema pictura rătăcește, pictura poema tăcește” (poezia este o poză vorbind, pictează o poezie silențioasă).

O reprezentare mimetică a vieții în pictură și poezie este esențială pentru Poetica lui Aristotel care vede reprezentări poetice și artistice ale lumii ca parte a naturii umane. Pentru el, aceste arte oferă o cale de a ajunge la adevăr. Mai mult, așa cum remarcă Rensselaer W. Lee în analiza iluminată a teoriei umaniste sau a doctrinei picturii afirma că, ,,scriitorii artei se așteptau să citească” sau, ,,așa cum este poezia așa este pictura”. Argumentele lui Aristotel cu privire la structura elementelor structurale în tragedie și pictură au oferit o rampă de lansare pentru discuția renascentistă a poeziei Ut pictura. Leonardo da Vinci a recunoscut imitația naturii în ambele arte, dar, fără să fie surprinzător, a afirmat că pictura este o artă mai nobilă.

În perioada iluminismului, omul de cultură Lessing, susținea că pictura este un ,,fenomen sincronic, vizual, unul de spațiu care este imediat în întregul său înțeles și apreciat, în timp ce poezia este o artă diacronică a urechii, care depinde de timp să se dezvăluie pentru aprecierea cititorului”. El a recomandat ca poezia și pictura să nu fie confundate ci să fie privite și apreciate ,,ca doi vecini echitabili și prietenoși”.

Poemul lui Charles-Alphonse du Fresnoy, “De arte grafica” (1668), s-a dovedit a fi important în extinderea dezbaterii despre ut pictura poesis dincolo de Italia. O paralelă între pictură și poezie a avut loc în toate țările civilizate, iar o audiență mai largă pentru discutarea ideologiei horatice a însemnat și mai multă critică a conceptului. Ut pictura poesis a preluat un nou înțeles în secolul al XIX-lea, când John Ruskin și romanicii i-au aplicat concepției lor despre artă, bazată nu pe imitație, ci pe exprimare. Dintre pictorii moderni, Ruskin a făcut distincția între pictură și poezie: ,,Atât pictura cât și vorbirea sunt moduri de exprimare. Poezia este ocuparea forței de muncă fie pentru scopurile cele mai nobile”. În eseul său din 1940, ”Spre un nou Laocoon”, Clement Greenberg schimbă termenii dialogului, investigând arta abstractă ca reacție la o confuzie a artelor și cum ar putea face față confuziei. ,,A fost, este și va fi, un lucru ca o confuzie a artelor”. El studiază istoria artei ca artist care încearcă să imite prototipul dominant al artei, care servește la unirea sau combinarea artelor. Greenberg  mai argumentează că valoarea artei constă în evidențierea și posibilitatea de a suprasolicita mediul.

Lucrările mai recente în domeniul Ut pictura poesis au explorat permutările variabile ale relației originale de pictură / poezie. Publicată în 1983, „Ut Pictura Biographia: Biografie și pictura portretului ca artă sora” a lui Richard Wendorf încearcă să extindă relația generală a picturii și poeziei cu o definiție mai specializată a portretelor și a biografiilor. El extinde afirmația lui Aristotel că un portret poate să creeze dintr-odată un ideal de frumusețe și o asemănare reală și să îl unească cu scriitori mai târziu, cum ar fi Socrates și Dryden. Recunoscând diferența strictă a lui Lessing între timp și spațiu în forme literare și artistice, Wendorf susține că un portret se angajează în mișcarea temporală. Factori precum „un timp de contemplare” … ,,timp intrinsec”, sunt inerenți texturii în sine a unei imagini, a compoziției sale sau a aranjamentului său estetic” .

Zece ani mai târziu, W.J.T. Mitul lui „Ut Pictura Theoria: Pictura abstractă și limba” se ocupă de întrebarea dacă arta abstractă a scăpat, de fapt, toate urmele formei verbale și ce înseamnă ea dacă are. Criticând lectura superficială a artei abstracte a lui Tom Wolfe, Mitchell se bazează pe recunoașterea că arta abstractă depinde de un fel de „contaminare verbală” sub forma teoriei. Ideea că arta se bazează pe teorie nu este una nouă, iar Mitchell  urmărește acest lucru la artiștii timpurii (precum Turner, Blake și Hogarth) şi în arta abstracă din Europa, iar mai târziu în cea a americanilor. El răspunde cu îndemânare unor posibile obiecții că teoria este în afara sferei pictorului, prezentând două răspunsuri; chiar arta figurativă depinde de spectatori cunoscând o narațiune care există în afara picturii, iar arta abstractă are în continuare conținut și subiect, deși reprezentările pot fi absente.

Similaritatea horatiană, oricât de interpretată, a afirmat asemănarea, dacă nu identitatea picturii și a poeziei; și dintr-un nucleu atât de mic a venit un corp amplu de speculații estetice și, în special, o teorie impresionantă a artei care a predominat în secolele 16, 17 și cea mai mare parte din secolul al XVIII-lea. În timp ce câțiva poeți au acceptat propunerea că pictura depășește poezia în imitarea naturii umane în acțiune, precum și în a arăta o frumusețe ideală neoplatonică deasupra naturii, mulți dintre ei au percheziționat provincia picturii pentru o mai mare glorie a poeziei și au anunțat că pictorii preeminenți sunt poeții. Printre poeții descriși ca pictori-maeștri se numără Theocritus, Virgil, Tasso, Ariosto, Spenser, Shakespeare și Milton, fără a menționa numeroși peisagiști ulteriori în poezia descriptivă, prerafaeliții și parasienii. Pictorul și criticul, Reynolds a făcut ca Michelangelo să fie martorul primului „aspect poetic al artei noastre” de pictură (Discurs 15, 1790). Astfel, un poet „poetic” sau foarte imaginativ ar putea fi comparat cu poeții ,,picturali”.

Ut pictura poesis a oferit o formulă – a cărei reușită ,,cu greu neagă”, a remarcat Rene Wellek – pentru analizarea relației dintre poezie și pictură (și alte arte). Oricât de reușită, formula Horațiană s-a dovedit a fi utilă – cel puțin a fost folosită – în multe ocazii ca o precepție de a ghida efortul artistic, ca o incitare la argumentele estetice și ca un concept de bază în mai multe teorii ale poeziei și ale artelor. Singur și cu multe modificări și transformări, ut pictura poesis a inspirat o serie de comentarii semnificative despre artă și poezie și chiar a contribuit la lucrarea și teoria mai multor pictori, mai ales „învățat Poussin”. Mai mult decât atât, ca și alte locuri comune de critică, formula Horatiană a stimulat și a atras o varietate de opinii despre poezie și pictură, care sunt greu de legat de declarația originală.

Pe de altă parte, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, rudenia poeziei și picturii a apărut într-o lumină mai favorabilă în legătură cu artele din Est – în generalizări despre „sentimentul poetic” al picturii orientale și caracteristicile pictoriale ale chinezilor și poezia japoneză și, odată cu cunoașterea din ce în ce mai mare a artei orientale, în studii istorice și critice care stabilesc relațiile strânse dintre poezia orientală și pictura. În China, poeții erau adesea pictori; și critici, în special în secolele 11 și 12, au declarat paralelismul poeziei și picturii în limbaj apropiat de cel al lui Simonides și Horace. Potrivit lui Chou Sun, ,,Pictura și scrisul sunt una și aceeași artă”. Scrierea caligrafiei implicite, care lega pictura cu poezia. Astfel, un poet ar putea ,,picta poezie”, iar un pictor scria ,,poeme fără sunet”.

Aceste viziuni orientale au determinat o serie de poeți din Europa și America să urmeze regulile japoneze pentru poezii și canoanele chineze de pictura și chiar să scrie vopsele ,,orientale” – „imagini” direct prezentate în ochi, „impresii” câteva lovituri de silabe și linii, evocări ale dispoziției, epigrame iratice și reprezentări, mai degrabă decât reproduceri ale naturii. Cu toate acestea, poeziile care reflectă tendința estică de a considera poezia și pictura drept „două părți ale aceluiași lucru” erau lucrări experimentale și specializate care includau doar câteva dintre resursele celor două arte. Mai mult decât atât, analiza critică a „aceluiași lucru”, cu „cele două părți” ale picturii și poeziei, rămâne cel puțin la fel de dificilă ca și explicația observației horatiene „așa cum pictura este și poezia”.

Astăzi, pictorii și poeții studiază rareori similitatea horatiană și textele extinse ale tratatelor italiene, franceze și engleze asupra teoriei umaniste a picturii și câțiva artiști se interesează dacă pictura avea vreodată un superior, un bătrân sau o altă soră. Dacă pictura pare prea variată pentru a permite oricui să o definească exact, același lucru este valabil și pentru poezie. Relația dintre poezie și pictură a fost reafirmată cu repeziciune în perioada 1910-1930 de către poeții Futurismului, Dada și Suprarealismului (de exemplu, Marinetti, Tzara, Schwitters, Breton) și de poeții lui De Stijl (de ex. Theo van Doesberg). În New York, o afinitate strânsă s-a dezvoltat între pictori (de exemplu, William Marsden, Marcel Duchamp) și poeți, precum Mina Loy, William Carlos Williams și Wallace Stevens. Orice pictură este, poezia este aceeași! De vreme ce propoziția Horațiană poate fi folosită din nou, pictorul poet, a biruit. Poeta Anna Nora Rotaru demonsrează prin acest volum de excepție relația dintre cele două surori: poezia și pictura

Dialectica dintre pictură și poezie evidențiată în lucrările Annei Nora Rotaru, dezvăluie ceea ce văd ca o incapacitate pentru oameni de a crea folosind doar un singur sens. Întrebarea în ce sens este mai ,,naturală” și mai puțin arbitrară este una nesfârșită, dând rezultate adesea previzibile. O problemă mai presantă și mai provocatoare este aceea a vibrațiilor dintre poezie și pictură, chiar între simțurile noastre înseși. Pentru poetul român, pictura și poezia au în comun experiența estetică, plăcerea pe care un privitor o are  în fața lucrării sublime și creative.  Privind tablourile poetei Anna Nora Rotaru auzi poezia, citindu-i versurile ai în față imaginea trăirilor. Pictura și poezia, considerate contexte imitative sunt diferite: vopseaua este potrivită pentru afișarea de calități senzoriale, tactile, pot aminti numai elemente argumentative; Cu toate acestea, poezia face procesul invers. ,,Ut pictura poesis” (“ca pictura e poezia”) maxima lui Horatio.

,,După cum, prin culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri…, poeții reprezintă arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate.” (Aristotel, Poetica). Anna Nora Rotaru, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația. ,,Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,Ut pictura poesis” ne arată, complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete, și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. Anna Nora Rotaru o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul creației. Poezia Annei Nora Rotaru se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită. Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul. Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realități de viață dureroase. Poeta Anna Nora Rotaru scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Anna Nora Rotaru este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum presărat cu imaginile tablourilor care te învăluie mirific. Versul transformat în pictură are același strigăt într-o lume a culorilor la lumina farului. Singurătatea, marea, furtuni și epavă în flăcările asfințitului, sunt doar câteva tematici a picturilor ce însoțesc versurile. Tablouri care vorbesc și versuri care te încântă prin culoare: ,,Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…/ Roșul e însă și-al zorilor, apusurilor ce sângerează…/. Inclusiv gândurile  au prins culoare. Are un stil clasic al picturilor, folosind tehnica uleiului,  predomină florile, frumusețea naturii dar și neastâmpărul poetei-pictor frământată de mersul vremurilor…În preajma ei, pietrele prind viață. Chipuri angelice, elemente stilizate, multe cu teme religioase. Cele 50 de lucrări care însoțesc versurile, reprezintă doar o parte din opera poetei-pictor.

Mesajul Annei Nora Rotaru, este unul edificator: un îndemn pentru pregătirea raiului nostru…

De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut, / De crezi c-orbecaiești prin întuneric, în zadar, / Nu dispera, să-ți faci un drum al tău de străbătut, / O lume-a ta, grădină, o casă, un pat, un așternut, / În care, noroc să simți, de parc-ai câștigat la zar, / Neașteptatul vieții dar…// Și vei vedea că necazul ce-l purtai în subsuoară, / Crezând că pe lume-ai fost adus de crudă soartă, / Că erai un om pitic sau fărâmițat în grămăjoară, / Va dispărea și-n tine vei găsi ascunsă o comoară…/ Să-i descifrezi inscripția, cheia pentru noua poartă : /  ”Visează, iubește și… iartă ”… ( Pictează-ți raiul tău…)

 

––––––––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

24 ianuarie 2018

(,,Cuvânt și imagine” – prefață la volumul ,,Ut pictura poesis” de Anna-Nora Rotaru, Editura Singur 2018, Colecția ,,Scrisul de azi”)

 

 

 

 

 

Anna-Nora Rotaru: Lume de basm

LUME DE BASM

(Cu drag, zânei  Mioarei Hususan)

 

Visând cu ochi deschişi şi capul pe spetează,
Întorc filă cu filă povestea vieţii spre-napoi…
Nici nu mai ştiu când zorii s-au făcut amiază,
De somnul m-a furat sau de rămas-am trează…
Pendula sparge timpul picurând clipele-n şuvoi
Şi anii de pe noi…

 

Am ajuns la vârsta fragedă a copilăriei mele,
Înconjurată de zeci de basme şi tot atâtea jucării…
Simţind cum sufletul pluteşte-n nori şi printre stele,
Cu Scufiţa Roşie, împăraţi şi zmei după zăbrele,
Feţi-Frumoşi, prinţese, zâne, cotoroanţe cu vrăjitorii,
Şi jocuri de copii…

 

E-o lume care ne învaţă să credem cu adevărat,
Lume ideală, plăsmuită cu bunătate şi dreptate…
Nimic să nu ne mire sau să ne pară exagerat,
Că şi minunile există, să le-acceptăm neapărat,
Când totul pare că-i pierdut, apar pe neaşteptate,
Ca vise depănate…

 

Un filtru magic, ne-a picurat în noi Zână cea bună,
Ca, oricât s-or scurge anii, să nu creştem niciodată…
Sufletul curat să ni-l păstrăm, cu nimb ca o cunună…
Lumea cea de basm ne lumineze, magică, nebună,
Schimbând pe-a noastră, incoloră, insipidă, de îndată,
Cu bagheta-i fermecată…

—————————————-

Anna-Nora Rotaru​

Atena

3 noiembrie 2017

* Prelucrare foto: Carmena Tudoran

Anna-Nora Rotaru: Și numele tău…

ŞI NUMELE TĂU…


                   (Marianei Gurza cu prietenie deosebită )

 

Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,
Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie…
Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,
C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,
Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie !

 

În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,
Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari…
Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele
Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,
Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari !

 

În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,
Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,
Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,
Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,
Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi !

 

Te-aştept cu nerăbdare, ca prin tunel sclipire,
Firul să ţi-l prind, ce mă va duce spre lumină…
Ca faru-n noapte-mi eşti, te urmăresc fără clipire,
Pe fruntea timpului busolă, în drum spre nemurire…
În viaţa de aici, de dincolo, pe unde-oi fi, m-alină !

 

Dar, de-o să te pierd, furată de vreo ursitoare
Şi nu-ţi voi mai simţi în suflet dulcea rezonanţă,
De-n întuneric, raza nu ţi-oi vedea strălucitoare,
Să-mi picure lumină, eu, ca salcie-plângătoare,
Ţi-oi spune, că fără tine, nu pot trăi… SPERANŢĂ…

—————–

ANNA-NORA ROTARU

Atena

Grecia

28 aprilie 2017

 

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou în peregrinare sufletească

https://i0.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/01/coperta-apostol-f%C4%83r%C4%83-nume-de-anna-nora-rotaru.jpg

La începutul anului 2017,  Nora Rotaru îşi completează lista apariţiilor editoriale cu încă două volume: Apostol fără nume şi La graniţa-ntre vise, publicate la Editura Singur, Târgovişte.

Ca şi la rugăciune, scriind poezie coborâm şi căutăm în noi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Şi, cum Dumnezeu nu poate fi descoperit cu mintea, tot la fel şi poezia, nu poate fi scrisă şi înţeleasă doar cu mintea. Pe lângă gânduri, idei şi imagini este nevoie de simţire, de trăire, de suflet deschis. Cine scrie poezie se simte fericit, mângâiat de Dumnezeu, îşi simte întreaga fiinţă luminată de har şi simte nevoia să  dăruiască din această binecuvântare semenilor, prin cuvinte: „Ce-mi ceri, tu, Doamne, sufletul am să-l predau, / Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule… / Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau / Şi la-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!”

Volumul Apostol fără nume  reprezintă căutarea de sine a Norei Rotaru. Este un ritual, care se desfăşoară dincolo de minte şi are ca scop găsirea liniştii, împăcarea cu sine şi cu lumea. În concepţia autoarei, a scrie poezie este un proces de eliberare de angoase, de bănuieli, de frici, de neînţelegeri, o posibilitate de curăţire şi de purificare, însă, în acelaşi timp şi o modalitate de a construi  pârghii către libertate şi împlinire. Poetul este o pasăre care nu uită că are aripi, care nu-şi uită trilurile şi ceea ce este şi mai important, pasărea crede în menirea ei. Într-o joacă de copil ghiduş, Nora îşi strigă Dorul călător (p. 122) „Şi-aşa-nvârtindu-mă, liber sângele-mi pulseze, / Pe-aceeaşi rezonanţă, totuna cu pământul! / Coardă să-mi fac din trup, prin oscilaţii să vibreze, / Din dimineţi-necate-n rouă, până-n adânci amieze, / Să-mi fure şi-apoi să-mi dea, minţile şi cântul”!

Pentru Nora Rotaru, a scrie poezie înseamnă a întreprinde o călătorie, în timp şi spaţiu, timp în care putem învăţa lucruri noi, interesante şi binefăcătoare, putem reacţiona adecvat unor situaţii, putem iubi, ierta  şi dărui mai mult. Această carte poate fi un tovarăş de nădejde pentru orice cititor într-o asemenea drumeţie în varii universuri; putem deschide  porţi spre lumea terestră (natură şi oameni),  spre cea astrală, dar şi spre lumea tainică, divină. Cu siguranţă, prin poezie autorul deschide lacătele unor uşi spre sufletul cititorilor şi construieşte punţi de la inimă la inimă, atingând cele mai sensibile corzi. Dacă în vremea Mântuitorului, pescarii au devenit „pescari de oameni”, în viziunea autoarei, apostolii de azi sunt poeţii; şi dacă la început a fost cuvântul, şi astăzi cuvântul spus cu iubire ajunge la suflet.

Poate, uneori, a scrie poezie pare a fi o simplă întâmplare, însă şi în aceste condiţii, cred că este o chemare tainică, de undeva de mai sus de noi, care ne aprinde flacăra dorinţei de a scrie şi întreţine licărul cuvântului,  gândim în alt mod, vedem cu alţi ochi, auzim cu alte urechi.

Bine ancorată în realităţile lumii de azi, prin poezie, autoarea mărturiseşte Îmi luai lumea în cap (p. 87) şi  călătoreşte pe tărâmuri noi, necunoscute : „Mă găsesc pe alt tărâm, / Pe o alt-a lumii coastă… / N-are case, caldarâm, / Ci doar un bătrân salcâm… / Singurei suntem pe creastă!” „Căutăm Steaua Polară… / Cunoscând că vremea trece, / Îmi las sufletul să plece… / Lumea asta-i prea barbară!”

Cu mintea trează, cu zbateri intime, continuă periplu prin lumea răscolită de înfinite încercări şi,  dezamăgită de tot şi de toate constată că …Şi îngerii-au căzut din cer (p. 90): „Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată… / Se-mprăştie cuvintele în ploi pe caldarâm… mă tem / Că şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată, / Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărâmată, / De-o Mână mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem!”

Asemenea apostolilor plecaţi în lume să propovăduiască cuvântul Domnului, Nora Rotaru, prin vers, face Paşi spre eternitate (p. 94) descoperind o lume plină de suferinţă, nevoi, necazuri, neputinţe, amărăciuni, agonie, semnalând nevoia de credinţă, de rugăciune, de lumină.  Cu modestie, tot ceea ce îşi doreşte este Un loc pentru mine „Că… n-am căpătâi şi nici altar… / De unde vin şi-unde m-oi duce? / Că nopţi de fug şi zori răsar, / Cu sacu-n spate, iar hoinar, / Paşii nu-mi ştiu-ncotro s-apuce!”

În ansamblu, cartea Apostol fără nume este o carte tristă, care dezvăluie trăirile autoarei într-o lume nebună, numai bună de legat, o adevărată junglă,  în care oamenii rătăcesc precum nişte năluci prin locuri întunecate şi întinate.  Omul, asemenea celui de zăpadă, este rece, înţepenit de gerul lăuntric care-i intră-n oase, trist şi singuratic „Şi ninge… ninge enervant… tulburător… / Cu viscol şuierând, nămeţi mă doboară… / Zăpadă-n suflet, în gânduri şi în dor… / Un trist Om de Zăpadă, agoniind să mor!” Om de zăpadă (p. 112)

Volumul ne prezintă două imagini ale omenirii la o distanţă de peste două mii de ani, între care găsim asemănări izbitoare şi dureroase. Poetul ne prezintă omenirea de azi care nu se deosebeşte de lumea în care a fost răstignit Iisus, cu farisei şi trădători, cu laşi şi fără suflet, cu păcătoşi care arată cu degetul şi chiar aruncă cu pietre în cel fără de vină. Parcurgând cartea, de la un capăt la altul, aş putea spune că imaginea lumii de astăzi în viziunea autoarei poate fi conturată lapidar astfel – înotăm în oceanul lumii deşarte.

Prin firea sa umană, îşi îngăduie să oscileze, nu în credinţă, ci în felul de a vedea ieşirea din necredinţă. În atare situaţie, consideră că este o utopie să mai avem vreo speranţă, iar singura cale de a fi fericiţi este lumea de apoi pentru că, acolo „Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi, / Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit, / Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi, / Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…” (Joc de gânduri printre rânduri, p 167). Omul contemporan  poate avea şi crede într-un singur posibil Vis de libertate (p. 118)  „Când vremea o să vină, / Pragul să-l păşeşti, / Lumina cea divină, / Te-ndeamnă s-o-nsoţeşti. / Uşor o să te-nalţi / Şi vei zbura-n etere, / Cu alţii o să-mparţi, / Făgăduitele mistere. / Dureri şi suferinţă, / Pe veci rămân uitate, / Având doar ca dorinţă, / Un vis de libertate!” 

Plină de înţelepciune, prin formaţie şi educaţie, autoarea înţelege că fiecare are destinul lui şi, important este să descoperim cheia acestuia (Cheia destinului, p. 140), ceea ce ea a reuşit: „Ca să-mi respect legile până să pier… / Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă… / Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier, / Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!” Numai astfel  îşi va putea construi Un naos pentru mine (p. 228) „Să mă adun din firimiturile-mprăştiate-n haos, / De lanţ să mă dezleg, fulg să fiu de nea zburdalnic…  / Din trupul meu să îmi ridic spre nori, sfinţit naos, / Acolo să mă-nchin sufletului meu, cel regăsit şi darnic!”

Sporadic, dar de bun augur, în volum regăsim şi poeme optimiste în care strălucesc fărâme de speranţă, raze fierbinţi de doriri de bine, sunete armonice de convieţuire, picuri de apă vie. Amintesc Treptele vieţii (p. 44) „Clipe doar de fericire, / Mult, puţine-aşa cum sunt, / Să n-aştept în lincezire../ Să urc treptele cântând!” pentru că Închisoarea e în noi, Unde e umbră, e şi lumină, Speranţele nu mor, Mai pâlpâie o lumină şi, uneori Plouă cu lumină.

De admirat şi faptul că autoarea nu-şi uită rădăcinile, meleagurile natale unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi unde s-a format ca om. După propria-i mărturisire, în Vaslui „am învăţat primele litere ale alfabetului, acolo am învăţat ce-i frumosul şi-am încercat să-l slujesc cu pasiune de-atunci şi până azi!” Aş adăuga şi faptul că Nora a cunoscut şi asimilat aici  omenia şi altruismul. Prietenilor le oferă daruri de suflet,  cărţile sale. Pentru a ajunge la cât mai mulţi cititori, a ales să doneze cărţile sale Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătaru” şi Bibliotecii Colegiului Economic ”Anghel Rugină” din Vaslui.

Autoarea volumului simte şi o nevoie acută de senin, de limpezime prin cuvinte. Spirit mereu viu, colindă prin amintiri şi prospectează poteci, uneori nebănuite pe care presară boboci de vise. Un Apostol fără nume este însuşi autorul volumului, binecuvântat cu har, iubire, răbdare, care, cu sinceritate ne dezvăluie o lume aşa cum o vede şi o simte, cu dorinţa fierbinte de a schimba ceva. Este o carte bine aşezată în formă, atent şi profund alcătuită în fond. Prin ansamblul coerent al operei sale, subtilitatea şi robusteţea versului, Nora Rotaru intră în mod inevitabil în panoplia liricii româneşti şi face paşi importanţi spre eternitate.

Coperta este o realizare de excepţie, extrem de sugestivă, vine să completeze conţinutul de idei şi mesajul versurilor. În întunericul vremurilor, lumina vine de la apostolii timpului; să-i iubim şi să urmăm calea lor!

 

Vasilica Grigoraş,

25 aprilie 2017

 

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou între magic şi spirit

 

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (prin volumul La granița-ntre vise), reprezintă ca poetă, parafrazându-l pe Aristotel în Poetica, ,,arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate” .

Poeta, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația, printr-un limbaj prin care își explorează propria sa uimire. Drum lung prin viaţa mea am făcut/ Şi pe pământ, în genuni şi printre stele…/ Ielele de m-au-mbiat cu voci, eu, am tăcut,/ Să nu mă prind în dans înşelător cu ele!… Am colindat ani şi ani, ce-mi par un veac,/ Căutând prin neant, pe cineva… ceva…/ Voiam să strig, dar nu puteam decât să tac,/ În vis, himere să nu mă bântuie cumva! (La granița-ntre vise)

Gândurile poetei au prins culoare, ne transpune în bucuria visului și chiar ironia subtilă este de remarcat. Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,La granița-ntre vise” ne arată complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. AnnaNora Rotaru-Papadimitriou, o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul poeziei.

Poezia AnneiNora Rotaru-Papadimitriou se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Strigătul către divinitate este ca o chemare; Mi s-a stins în mine farul,/ Ca o flacără ce moare,/ Parcă Domnul mi-a luat harul,/ De-a găsi calea spre soare! (Dincolo de granițe)

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită: Te-am așezat pe-un plai, sub un stejar, Iubire…/ Să-mi stai la umbra lui, să mi te odihnești,/ Căci vor veni în valuri, clipe-n rătăcire/ Să mi te smulgă, de să nu știi cum să le-oprești!/…Vor încerca să tragă de pe tine, rufe-sentimente,/ Să te dezgolească, de ce mai de preț ai adunat,/ Lăsând pe trupul tău firav adâncile amprente/ Ale obscenității, ce-ți vrea veșmântul destrămat! (Secretul unei iubiri adevărate)

 Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul.  Şi… e septembrie, azi parcă e ziua mea…/ Din frunze ruginii mi-am pus o stemă… A mai trecut un an, a mai căzut o stea,/ S-au scuturat petalele din crizantemă…/ Gândurile-mi plutesc, ca valurile de nori,/ Unii-s mai pufoşi, alţi-s mai grei şi cenuşii…/ Îmi cântă-n cor zefirii, cu glasuri de viori,/ Un adagio, de bun rămas, că n-o să-mi vii… (E septembrie…)

Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realitățile dureroase ale vieții. Poeta Anna- Nora Rotaru-Papadimitriou scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Dorul de părinți, este mistuitor. Uneori și tăcerea o doare…

Anna Nora Rotaru-Papadimitriou este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum.

Sper, ca poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, prinsă în vârtejul existențial, să ne dăruiască noi volume, ca ofrandă iubirii sale pentru semeni.

Mariana Gurza

(Prefață la volumul de versuri La granița-ntre vise de Anna Nora Rotaru-Papadimitriou, Editura SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)

Volumul de poezii ,,Apostol fără nume” de Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou și nevoia de a descifra teluricul

 

Poezia din grecescul  ,,ποίησις”, poiesis, și nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii, le regăsim din nou la Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou. Volumul de poeme Apostol fără nume, vine să confirme dorința poetei de a ne cuceri prin puterea cuvântului.

Se spune că, ,,poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer”. Așa putem explica denumirea incitantă a acestui volum, și caracterul său religios. Apostol este denumirea dată fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos, în gr. ἀπόστολος „trimis”; în acest context, autoarea dorește să fie ea însăși o misionară necunoscută, umilă și evlavioasă în căutarea sinelui. De-mi ceri, Tu Doamne, sufletul am să-l predau,/ Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule…/ Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau/ Şi la alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!… M-ai învăţat cum să sădesc şi roade am cules,/ Din pântecele Pământului dar şi din mine…/ Ca ofrandă, din toate, fructu-ţi dau cel mai ales/ Şi Tu, să-mi laşi zborul spre sferele-ţi divine. (Apostol fără nume)

Își exploarează cu naturalețe propria sa uimire și temerile zilei de mâine. Se simte prizonieră, într-o lume tristă și fără de culoare, mereu în căutarea drumului. Ruga sa este cea care îi dă speranță: Doamne, întoarce-Te spre noi cu-a Ta bunăvoinţă,/ Dă-ne sporul de speranţă, culcuş să-şi facă-n palme,/ Că-l vom stropi cu-aghiazma lacrimilor de credinţă…

Un volum în care afectivitatea lirică are o meditație filozofică proprie. Stilistic, poemele se situează între relativ și absolut, tristeți și speranțe, tăcere și strigăt, rătăcind printre apusuri, ca o nălucă… Eul său poetic, plin de îndoială, găsește resurse de a spera, de a iubi. Nemulțumirile cotidiene îi îmbracă versul într-o lirică interesantă din mai multe puncte de vedere.

Dacă Platon considera poezia la fel de importantă ca istoria, Aristotel este puțin mai explicit, considerând că, ,,diferența dintre istorici și poeți nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalți versuri… Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalți faptele care pot deveni. Din aceasta cauză, poezia este mult mai filozofică și mai importantă decât istoria, întrucât afirmațiile ei sunt de o natură mai curând universală, față de cele predilect singulare ale istoriei.”

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, evoluează prin poezia de inspirație religioasă, este contemplativă, trăind o stare de extaz, arta sa, devenind rugăciune. Odată citită, poezia ei se remarcă printr-un spirit viu, rebel şi totuşi foarte matur.

Odată cu volumul Apostol fără nume, poeta urcă o nouă etapă a creației sale. Devine ea însăși o misionară cunoscută printre slove.

Mariana Gurza

(Prefață la volumul Apostol fără nume, Editura  SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)

Anna-Nora Rotaru – Poesis

CHEIA DESTINULUI

 

Iar mi-a venit rândul să aleg,
Ce OM aş vrea să fiu pe Pământ…
Din catastife, secrete să dezleg,
Sufletului, să-i pun iarăşi veşmânt!

 

Multe-s straiele şi nu-s păzite,
În cuierul Timpului stau atârnate…
De Croitor, pe măsură-s hărăzite,
Sufletelor, ce se vor reîncarnate!

 

Ceva mai potrivit caut, cu migală,
Din multele, unul parcă îmi scânteie…
Nu caut cine ştie ce veşmânt, de gală,
Ci simplu, pentr-un suflet de femeie!

 

Şi-apoi, m-oi duce să caut printre chei,
Pe-a mea, şi-o voi depune pe altar…
Acolo, socoteli cu Zeii am să-nchei,
Prin jurământul sfânt am să declar,

 

C-am să respect legile până să pier…
Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă…
Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier,
Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă!

 

Şi când o fi să mă îndrept iarăşi spre cer,
Îmi voi lăsa vesmântul, lin să mi se culce…
Înălţându-mă spre tine, Doamne, iar să sper,
Că-mi va fi tihna sufletului meu, dulce !

 

OCHI ÎNCERCĂNAT

 

Îmi plânge ochiul a pustiu,
De parc-aş bâjbâi prin ceaţă…
Unde mi-s paşii, nici nu ştiu,
Rămaşi împotmoliţi în gheaţă!

 

Aş vrea să merg, dar pe ce drum,
Că toate parcă se-ntretaie?
În spate-s ape, în faţă scrum
Şi sus, e spada Domnului ce taie!

 

Mă simt c-un suflet de nemernic,
Dar nu ştiu ce rele am făcut…
Vrăjmaş mi-i timpul şi vremelnic
Nefăcând, tot rău e, c-am tăcut!

 

În jur, simt forţe inamice,
Mă urmăresc şi mă-nspăimântă…
De-nchid gura, sunt complice,
La tot ce astăzi mă frământă!

 

Şi cum să pot privi-n oglindă,
Ochiu-mi, să-l văd fără voinţă,
Neputincios, doar să depindă,
De alţi ochi, gol de dorinţă ?

 

Cum să-mi duc traiul mizer,
Pe umeri, cât să ţin povară,
Să-mi fure alţii tot ce sper,
Să mă înfrupt doar din ocară?

 

Cum să trăiesc fără de vrere,
Ochiu-mi, văzând doar decadenţe,
Pe cei avari, vânând putere
Şi pe sărmani cu trupu-n zdrenţe?

Cum să merg cu alţii-n turmă,
Amorfe maze, fără doleanţe,
Nelăsând pe timp vreo urmă,
Cu gol în suflet de speranţe?

 

Nu pot ! Crescut-au crengi pe ochi !
Stau corbii şi îmi dau târcoale…
Detest, mâini crucişe şi deochi,
Pe cei scuipând în sânuri goale !

 

Să ne trezim Lupul ce doarme !
De pe ochi să tragem gluga !
Pumnii strânşi ţinuţi să sfarme
Şi stăpâni de sclavi şi sluga !

 

C-or veni alţi după noi…
Ne vor spune trădători !
C-am lăsat nişte ciocoi,
Să ne fure din comori.

 

Rămasele de la străbuni…
De ne-om umple de ruşine,
Predând la tătari şi huni,
Ochiul Lupului-ntre ruine !

 

ETERNITATE

 

În noaptea adâncă, o lumină străbate,
În ochiu-mi albit, din veacuri străpunge…
Din căi, în spaţiu şi-n timp neumblate,
Pierdute în galaxii sau ghem încurcate,
Pe-una mă-mbie, vrând temeri s-alunge!

 

E-o cale, ce-n neguri, palid străluce,
Ca fir de speranţă din suflet pornit…
Nu-i ştiu de capete şi unde m-o duce,
Mă-ndeamnă să caut, ca zi să n-apuce,
S-o şteargă cu zorii, spre infinit!

 

Aşa că m-avânt, deschid aripi să zbor,
Pe calea-argintie urmând-o vrăjită…
Ca fulgul mă simt, prin neant călător,
Atât de plăpând, totuşi nemuritor,
Cu-o altă gândire, de Zei hărăzită…

 

Şi-acolo e blând, armonie, nu doare,
N-ai rană de fapte sau vorbă rostită…
Eternă e viaţa, nici suflet nu moare,
Doar liber pluteşte în jur-unui Soare
Ce-i picură veşnicia pe calma-i orbită!

Anna-Nora Rotaru

Atena, Grecia

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/28/anna-nora-rotaru-poesis/