Hamangia și numărul de aur

Dezvăluirile lui Augustin Buzura

 

“(…) Aşa cum era şi firesc, până la un moment dat, am urmărit cu interes dezbaterile, fiind vorba despre o instituție pe care am conceput-o şi am creat-o împreună cu o echipă de angajaţi, oameni de cultură, experţi şi colaboratori, iar soarta ei nu mă poate lăsa indiferent. Am, prin urmare, multe de spus și de explicat, de astă-dată despre lucrarea unor specialiști în cacealmale care, din fericire, mai dau uneori şi greş.

Pişcotarii şi pretutindenarii

Dar, din tot ce am văzut și citit în ultima vreme, „mișcarea papioanelor” mi s-a părut a ilustra deplin infantilismul unei părți a intelectualității noastre, a celei mai vocale și mai mediatizate, care de 22 de ani încoace este mereu la putere. Desigur, la mitingul din fața ICR s-au ținut discursuri care păreau scrise de aceeași persoană, iar intelectualii, solidarii de acolo, nu făceau decât să repete ceea ce li se șoptea. Cert este că voiau să spună că apărau cu toții democrația, neutralitatea politică, dar în realitate îi durea soarta papionului principal și, indirect, probabilitatea subțierii propriilor venituri cu care până acum, într-un fel sau altul, acesta îi fideliza.

În rest, ca în piesele de teatru, târgoveți, mulțime, gură-cască, destul de numeroși și în timpul mandatului meu la ICR, pe atunci însă li se spunea pișcotari și pretutindenari. Sigur, nu puteau să absenteze de la acea manifestaţie câțiva „oameni politici” cu pretenții, convinși că vor reuși, în climatul tulbure de la noi, să mai tragă și ei niște cacealmale nației. Acestora din urmă purtarea papionului le oferea și șansa de a părea intelectuali fini sau foarte fini, elită, fie și pentru o zi, căci alții, dintre cei mai marcanți, ieșiți de sub mantaua lui Brucan, știu mult prea bine cu ce se mănâncă libertatea și democrația. Au fost stipendiați rând pe rând de toate organizațiile și fundațiile, începând cu Soros și terminând cu altele, străine, ascunse sub diverse pseudonime nobile şi generoase, pentru a promova democrația așa cum li s-a ordonat. Ei n-au apărut din senin și nu știu ce mă face să cred că existau cu mult înainte de a isca bănuieli.

Treptat, cu „zgomot și furie”, au agresat toate valorile: care nu a fost colaboraționist era de vină că este bătrân, că scrie prea bine sau că n-a luptat împotriva comunismului cu suficientă energie. Manualele școlare au fost golite de multe nume reprezentative ale literaturii noastre. Ceea ce nu le-a reușit părinților și rudelor lor de sânge și de crez, adică bătrânilor internaționaliști, au obținut fiii acestora, ba chiar și nepoții lor: să facă din anticomunism o meserie lucrativă și să practice o poliție politică pe care ar putea-o invidia, sunt convins, chiar și vechii securiști. Dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR. Altfel, nu i-a deranjat o secundă măcar soarta pensionarilor, faptul că au fost desființate școli și spitale, că lipsesc medicamentele de primă necesitate și hrana, că sute de mii de copii au abandonat școala din motive de sărăcie, că din populația țării 40% nu au aproape nicio legătură cu cartea și foarte mulți concetăţeni nici cu alfabetul.

H.R. Patapievici şi dragostea pentru cultura ţării

Acestea ar fi motivele principale pentru care nu-i pot lua în serios pe papionişti. Și ar mai fi de remarcat şi tupeul cu care mint. Ei, ca persoane particulare, au, cică, opțiunile lor politice care constau în lăudarea președintelui țării și a partidului său, în timp ce institutul ar fi politic neutru! Exact ca în filmele despre femeile cu dublă personalitate: ziua, om de știință, magistrat etc, iar noaptea, prostituată sau criminală! Adică foarte concret: mergi la Madrid tocmai în ziua alegerilor și declari în La Vanguardia că președintele României deține o casetă în care contracandidatul său „primește sex oral” de la o ființă, și ea cunoscută președintelui. Cel ce vorbea despre caseta cu pricina nu era un biet propagandist pasional ori vreun boschetar, căci unui oarecare nimeni nu i-ar lua un interviu, ci tocmai preşedintele celei mai importante instituții de promovare culturală a României, H.R. Patapievici.

De altfel, „dragostea” acestuia pentru cultura țării sale este de mult cunoscută, atât doar că îl oripilează „puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc”. În aceeași ordine de idei, după mintea domniei sale, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, deoarece „cu o educație pur românească nu poți face nimic”. Iar drăgălășeniile despre țara noastră și cultura ei sunt departe de a fi epuizate. Aici Patapievici se întâlnește cu maestrul său, care e de părere că școala românească produce numai tâmpiți și totodată îl recomandă drept omul cel mai potrivit să difuzeze peste hotare cultura română, creația și civilizația celor 23 de milioane de „omuleți patibulari”, altminteri o „cultură second-hand”.
Sunt absolut convins că ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane. Și care s-au străduit să dovedească patriei că ICR-ul începe cu ei.

FCR, dificultăţile şi sprijinul politic

Fundația Culturală Română, din care H.R.P. provine, a fost înființată în aprilie 1990 și, treptat, în ciuda dificultăților întâmpinate, și a celor care ne refuzau sprijinul, dar și din dorința de a ajuta „fragila noastră opoziție”, „noua societate civilă” etc., din care făceau parte şi talibanii din grupul purtătorilor de papioane, ne-am văzut de drum. Am creat nouă publicații în țară și am sprijinit apariţia altor cinci în străinătate. De asemenea, am dezvoltat două centre de cercetare în domeniul istoriei şi civilizaţiei româneşti, întrucât din marile biblioteci ale lumii lipseau referinţele asupra ţării şi a culturii noastre.

Deși bugetul Fundației echivala, în anul de vârf al acesteia, cu prețul a cinci mașini ale SPP, am organizat săptămâni sau luni culturale românești în Washington, Madrid, Tokio, Stockholm, Beijing, Montreal, Rio de Janeiro etc, dezbateri pe temele cele mai acute ale vieții culturale, la care au participat personalități importante ale literaturii și politicii, inclusiv câțiva șefi de stat care au prezentat comunicări. Din motive pe care nu e cazul să le povestesc aici, Fundația a fost trecută în subordinea Ministerului de Externe, unde figura la rubrica „activități culturale, sportive și religioase pentru tineret”, încât orice ministru sau înalt funcționar putea să ne facă uitate sau să ne pună în dificultate angajamentele pe termen lung încheiate cu alte instituții din lume. În plus, primeam cam multe „indicații”, încât schimbarea statutului nostru a devenit nu necesară, ci obligatorie. (…)

Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea ICR a fost publicată în 23 iulie 2003, iar eu aveam să fiu numit președinte al ICR abia peste câteva luni. În 21 aprilie 2004, printr-o Hotărâre de Guvern, ni s-au atribuit cele cinci centre culturale din străinătate care aparținuseră MAE, prilej cu care ne-a fost aprobată propunerea de a înființa încă 11. Acesta a fost şi intervalul în care a izbucnit scandalul „Dilema”, iar el se dovedeşte că a avut o miză importantă şi bătaie lungă: ne arată cum și cu cine se solidarizează revoltatele papioane de azi. Ideea fondării acestei publicații îmi aparține, iar zece ani cu PSD-ul la putere sau în opoziție revista a apărut fără întrerupere. De citit o citeam însă și eu, ca oricare altul, abia după apariție.

După ICR, potopul

Odată cu crearea ICR a început nebunia. Mircea Cărtărescu asemăna noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Casa Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu bănuia pe atunci ce port important va fi el însuşi pentru noul canal de scurgere a „sprijinului material” și turistic. „Dilema” dorea ca ICR-ul să rămână sub egida Parlamentului, temându-se că „noua structură instituțională ar putea pune probleme în ceea ce privește independența, credibilitatea și echidistanța revistei” etc. Îi deranja enorm pe membrii redacţiei președintele onorific, deși mai avea foarte puțin până la încheierea mandatului. Acum, deşi semnatarii de pe lista de susținători ai ICR-ului, de fapt ai lui H.R. Patapievici, sunt cam aceiași, lupta se duce pentru ca institutul să rămână sub autoritatea „simbolică” a președintelui. Exact pentru ceea ce fusesem eu, predecesorul lui H.R. Patapievici, la conducerea ICR-ului, condamnat, insultat, linşat mediatic etc.

Acum, în fine, Institutul pare privatizat, în ciuda numeroaselor comitete și comisii care dau fel de fel de avize. Iar dacă cineva ar sta să calculeze câți bani le revin primelor zece papioane: traduceri, turism, hoteluri, transport, diurnă etc, ar descoperi că articolele pro prezidențiale sunt foarte rentabile, iar organizarea în vederea apărării privilegiilor de până acum este absolut justificată. Căci scopul contează. Restul, pentru creduli, naivi și aflători în treabă. Dialogul internaţional se poate purta şi fără publicaţii, edituri, centre de cercetare şi, desigur, fără respect pentru propria cultură.

ION COJA

HolocaustApel colegial adresat evreilor care tac ! De ce nu ați spus nimic înainte de 1990 despre Holocaustul din Transnistria?

 

De ce nu ați spus nimic înainte de 1990 despre Holocaustul din Transnistria?
16 septembrie 2013de Ion Coja Holocaust 21 comentariiEdit

Scrisoare deschisă

Adresată prietenilor, colegilor şi cunoscuţilor mei evrei, dumnealor Lucia Wald, Alexandru Moscu, Hary Coman, Paul Cornea, Ştefan Cazimir, Valeriu Oişteanu, Boris Marian, Mircea Cornişteanu, Teşu Solomovici, Mihai Florescu, Nina Cassian, Alexandru Mirodan etc.

Zilele trecute a apărut un interviu dat de Radu Ioanid…. În cuprinsul interviului i-a fost pusă lui Radu Ioanid şi întrebarea, probabil cea mai importantă pentru contenciosul româno-evreiesc, care sună aşa: „Cum explicaţi faptul că până acum România a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiască în timpul celui de al Doilea Război Mondial?” Sper că veţi fi de acord să recunoaşteţi că, într-adevăr, până mult după 1990, evreii şi românii au trăit în bună înţelegere pe acest subiect. Se ştia şi se vorbea despre ianuarie 1941 la Bucureşti – cu 120 de victime, iunie 1941 la Iaşi – cu circa (cel puţin) 500 de victime şi cam nimic despre Transnistria. Cu alte cuvinte, întrebarea este dintre cele mai justificate: de ce despre cei peste 250 000 de evrei contabilizaţi azi ca victime ale barbariei româneşti nu s-a spus nimic, practic nimic, până după 1990?

Iată ce răspuns dă la această întrebare Radu Ioanid, unul dintre directorii celebrului Muzeu al Holocaustului din Washington. Radu Ioanid: „există două(s.n.) tipuri de explicaţii aici. O explicaţie ţine de faptul că aproximativ jumătate din cei 760 de mii de evrei români, atâţia câţi au fost număraţi la recensămîntul din 1930, au supravieţuit războiului. Cifra este impresionantă şi aceasta este una din explicaţii. A doua ţine de geografia exterminării în masă şi a supravieţuirii sub jurisdicţie românească în Regat. Aşa cum am spus, numărul de suprevieţuitori a fost foarte mare, numărul de victime a fost foarte mic. În al treilea (s.n.)rând şi poate cel mai important, lucru care explică, care răspunde întrebării dumneavoastre, este faptul că după 1950, deci începând cu anii 1949-50 şi până la căderea regimului comunist, acest subiect a fost, practic, tabu. Se putea vorbi, se putea scrie despre exterminarea evreilor din Ardealul de Nord. Acest eveniment tragic a fost folosit de regimul comunist din România ca unealtă de propagandă anti-maghiară, dar despre exterminarea evreilor din România şi supravieţuirea lor practic nu se putea vorbi în timpul regimului comunist şi, bineînţeles, nu se putea scrie.”

Subiectul acestei scrisori deschise sunt rândurile de mai sus, în mod special declaraţia lui Radu Ioanid, fost cetăţean român până pe la începutul anilor ’80, când a emigrat în Israel şi Statele Unite, cum că „exterminarea evreilor din România a fost un subiect tabu până la căderea regimului comunist”. În felul acesta explică Radu Ioanid „faptul că până acum România a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiască din timpul celui de al Doilea Război mondial”.

Eu nu contest afirmaţia lui Radu Ioanid despre acel tabu şi conchid chiar că dumneavoastră, ca şi ceilalţi evrei din România, aşa cum este şi normal, aţi ştiut întotdeauna despre sutele de mii de evrei ucişi de români, spre deosebire de mine, colegul şi prietenul dumneavoastră, care am aflat adevărul despre părinţii mei, cât au fost ei de criminali, abia mult după 1990. Mărturisesc, aproape că-mi vine să mă supăr pe dumneavoastră că nu mi-aţi spus şi mie adevărul şi m-aţi lăsat, ca pe un caraghios, să mă dau mare că poporul din care fac parte a fost exemplar de omenos într-un moment când alte popoare şi-au pierdut omenia şi onoarea! (Aprecierea aparţine lui Moshe Carmilly Weinberger)

Dar, probabil că tocmai asta înseamnă subiect tabu! Iar dumneavoastră aţi respectat acest tabu şi nu mi-aţi spus niciodată nimic, dintr-un soi de delicateţe uşor de înţeles. Sau, mai degrabă, de frica represaliilor comuniste, s-ar înţelege din textul lui Radu Ioanid. Dar pe mine nu răspunsul la această întrebare mă interesează. Ci eu vin cu rugămintera de a-mi răspunde la altă întrebare. O întrebare care se naşte logic din declaraţia lui Radu Ioanid. Iată întrebarea cu care vă somez – un termen mai potrivit nu există!, vă somez cerându-vă imperios un răspuns:

Dacă în România comunistă a fost interzisă orice discuţie privitoare la participarea românilor, a României, la Holocaust, la exterminarea evreilor, drept care şi evreii din România au tăcut până după 1990, de ce evreii care au plecat din România în Israel sau în Occident nu au dezvăluit ei lumii întregi vinovăţia românilor, participarea românilor la genocidul anti-evreiesc, la Holocaust?!

De ce Alexandru Mirodan sau Nina Cassian ori Valeriu Oişteanu, sau altul dintre cei peste 1.000.000 (un milion) de evrei plecaţi din România şi ajunşi în „lumea liberă”, nici unul nu şi-a făcut datoria faţă de adevăr şi faţă de evreime, demascând barbaria românească?!

Îl întreb chiar şi pe Radu Ioanid, care sunt textele sale publicate în Occident înainte de 1990 pe tema Holocaustului din România!

Funcţiona oare tabu-ul din România pe întreaga planetă? Care este aşadar explicaţia acestui comportament ciudat a sute de mii de evrei? Cu atât mai ciudat cu cât în Israel şi în Occident au apărut înainte de 1990 cărţi şi articole despre cum au dus-o evreii în România pe vremea lui Ion Antonescu, iar în aceste relatări nu apare nicicum imaginea unui genocid, a unui Holocaust. A se vedea textele semnate de un Moshe Carmilly Weinberger, Nicolae Minei Grunberg, Wilhelm Filderman, Mihail Bruhis, Siegfried Jaegendorf, Alexandru Şafran, Marius Mircu şi atâţi alţii! Texte din care răzbate mai degrabă recunoştinţa faţă de regimul Ion Antonescu, faţă de români!

În aceste condiţii ce valoare de adevăr mai are propaganda anti-românească susţinută de o mână de evrei insignifianţi, în frunte cu infractorul Radu Ioanid, dovedit sperjur?

În concluzie, vă alăturaţi, stimaţi colegi, prieteni şi cunoscuţi evrei, vă alăturaţi lui Radu Ioanid sau celor pomeniţi câteva rânduri mai sus, în frunte cu Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran?

Pentru că vă ştiu oameni de onoare, vă rog să faceţi publică opţiunea dumneavoastră, adică răspunsul la întrebarea cu care vă solicit bunăvoinţa: De ce aţi tăcut? De ce tăceţi? Cât timp veţi mai tăcea?

Al Dumneavoastră acelaşi dintotdeauna, cu nimic schimbat după 1990,

Ion Coja

9 iulie 2009

***

 

Meditația Transcendentală – afacere de partid

Mișcarea Meditația Transcendentală (MT) din România a activat în România în perioada 1977-1982. De proveniență orientală, a manifestat un mare interes din partea intelectualilor, dar și a autorităților. La început a fost receptată pozitiv dar în cele din urmă s-a dovedit a fi o afacere  foarte utilă pentru Partidul Comunist Român de a se debarasa de intelectualitatea care ar fi putut reprezenta o amenințare pentru sistem.

Înființată de hindusul Mahesh Yoga, numit și Maharishi, MT a fost adusă în România de către Nicolae Stoian. Acesta era inginer iar în 1969, a plecat în Algeria și a refuzat să se mai întoarcă în țară. Apoi a locuit în Marea Britanie unde a lucrat la secția în limba română a postului de radio BBC. În anii `70 el a intrat în contact cu mișcarea MT, devenind elevul lui MaheshiYoga. Până în 1976 el a constituit un subiect de interes pentru serviciile de spionaj, dar după aceea dosarul lui a fost închis.

 

„Cutremur” după cutremur

 

Din 1977 a început să vină în România ca turist. În aceeași perioadă s-a adresat Ambasadei României din Paris pentru a obține aprobarea de a preda la București cursuri de „știința inteligenței creatoare”. Cererea lui Stoian a fost trecută prin mai multe instanțe decizionale, iar în cele din urmă Ministerul Sănătății i-a aprobat solicitarea. În decembrie 1977, Stoian împreună cu soția au sosit la București și au început să organizeze ședințe de MT. Conform lui Ion Ciofu, fost cercetător la Institutul de Cercetari Pedagogice al Academiei (ISPP), anul începutului ședințelor nu este unul întâmplător.:

Ei, cum MT, începuseră să pătrundă în România în 1977, după cutremur. Profitând de greutăţile de după cutremur, societatea asta a MT, care caută să pătrundă tocmai în contextul unor asemenea nenorociri, atunci a pătruns. […] Deci, ei au venit atunci să ajute.” Acesta susține, în continuare:„Deci, acordul ca să se facă treaba asta era de la cel mai înalt nivel. De la EA (sic!), în mod clar“, aluzie clară la Elena Ceaușescu.[1]

 

MT receptată de societatea românească

 

Conform Enciclopediei Britanice, „Mişcarea se bazează mai mult pe practicarea unor tehnici specifice de meditaţie decât pe un set de credinţe religioase sau filosofice […] În practicarea MT persoana trebuie să fie iniţiată de către un profesor. Aceasta presupune şedinte de instruire teoretică, urmate de o ceremonie în care învăţăcelul depune bani şi alte ofrande şi îşi primeşte mantra, aleasă de profesor în funcţie de temperamentul şi de educaţia celui care meditează.”[2]

Începea astfel afacerea, ajunsă în Occident în anii revoluției „hippie” și popularizată de artișii noii generații (precum membrii formației Beatles). În perioada următoare, date fiind ineditul tehnicilor propuse și curiozitatea (motivată de stagnarea de fond a societății) intelectualității române tinere sau de vârstă medie, peste 350 de persoane au fost înscrise la aceste „cursuri”. La început a stârnit interesul pentru tehnicile de meditație, mai ales în rândul angajaților de la Institutul de Proiectare „Carpați”, și a directorului acestuia, pe care Stoian îl cunoștea încă din anii `60. Cu ajutorul lui a reușit să organizeze o serie de conferințe referitoare la MT în localul Institutului „Carpați” și în incinta spitalului de boli nervoase. De fiecare dată, la întâlnirile MT luau parte doi ofițeri de Securitate (dar numai unul dintre ei făcea rapoartele de rigoare), astfel încât autoritățile erau informate cu exactitate în legătură cu activitatea mișcării.

 

Sprijin din partea Ministerul Educației

 

În mai 1978, Stoian a obținut din partea Ministerului Educației aprobarea pentru cercetarea științifică a experimentelor MT. Lucrând în baza acestui document, gurul român a convins doi cercetători de la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice de pe lângă Academia Română de Științe să efectueze cercetările de rigoare. Odată efectuate, s-a întocmit un raport în care recomandau continuarea experiențelor. Tot mai mulți intelectuali bucureșteni au început să fie interesați de Meditația Transcendentală.

 

HAMANGIA

Unul dintre cele mai fascinante artefacte antice, descoperite pe teritoriul României, mai precis la Cernavodă, pe Dealul Sofiei, este Gânditorul de la Hamangia.

Într-un cimitir de inhumație neolitică, au fost descoperite în 1956, două figurine de lut ars.
Ele au aparținut culturii Hamangia și au fost create în urmă cu aproximativ 6000 de ani.
Un bărbat şezând pe un scăunel într-o poziţie ce imită gestul gândirii, motiv pentru care  a fost numit „gânditorul” şi o femeie şezând alături, probabil consoarta lui,  figurinele sunt considerate adevărate capodopere ale artei primitive universale.

 

În anul 2000, statueta de la „Hamangia” a fost desemnată, de către o comisie internaţională,  unul din cele 10 artefacte ale culturii pământene care ar trebui să ne reprezinte planeta.
Respectiv, „Gânditorul” ar trebui să fie unul dintre simbolurile care să fie trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră.

Gânditorul de la Hamangia și secretele sale

Gânditorul de la Hamangia nu este o statuetă oarecare pentru că odată analizată a scos la iveală numeroase aspecte fascinante.
În primul rând s-a impus prin formele sale geometrice de invidiat, dar și prin măsurile sale.
Gânditorul are o înălțime de 113 centimetri și o circumferință de 355 centimetri.
Aceste două numere nu au nimic ieșit din comun, dar atunci când sunt divizate obținem constanta Pi, cu o eroare de numai 3 zecimi de milion.

355: 113 = 3,1415929 faţă de 3,1415926 cunoscut

 

Să fie o simplă coincidență?
În lumea antică coincidențele nu prea existau, iar atunci când era creat un lucru, se respectau anumite constante și norme.

Aceste numere au fost păstrate cu străşnicie de iniţiaţii vechilor popoare, ele fiind atestate mai târziu şi de învăţaţi geto-daci, codificate şi în structura sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia.
Vechii egipteni le cunoşteau şi ei, iar la chinezi apar ceva mai târziu.
Înălţimea „gânditorului” nu a fost făcută la întâmplare, dovedind că strămoşii noştri aveau cunoştinţe  de matematică şi geometrie, iar această operaţie de obţinere a lui Pi din două numere întregi reprezintă  poate cea mai veche atestare a relaţiei fundamentale.

De asemenea,  lăţimea care cuprinde gâtul şi ceafa care sunt plate au lăţimea exact cât anvergura deschiderii picioruşelor scăunelului.
În parametrul lăţimii gâtului se relevă o valoare şi o unitate de măsură de excepţie: numărul de aur – 1,6180339.

Toate aceste observaţii – ce constituie doar o mică parte, infimă, a argumentelor aduse – confirmă  că „Gânditorul” de la Hamangia reprezintă una dintre cele mai complexe statuete care s-au realizat vreodată,
constituind o veritabilă «cheie de cod» în descifrarea mesajului vestigiilor noastre istorice şi a multora din alte părţi ale Terrei, deoarece la baza acestora stă un concept comun ideomatematic.

 

https://georgeanca.blogspot.ro/2017/07/hamangia-si-numarul-de-aur.html

Foto-VR

Anunțuri