Aurelia Satcău – Filmul „Drumul nostru”

Aurelia Satcau

DRUMUL NOSTRU

“Drumul nostru” (2009, realizator Ben Todică) este o meandră: ca un şarpe uroburic, acest film de excepţie forţează orice tentativă de analiză la o bine antrenată artă a psihanalizei şi a secretului arhetipurilor primordiale, a înţelegerii istoriei ca dinamică a lui triple – C: cultură, creativitate, conflict; a re-construcţiei sensului autohton al unui Sine – sinele românesc – destinat deopotrivă materialităţii precare, dar şi unui primitivism spiritual sublim.

Şarpele (trenul) străbătând molatec un areal uranian de zăcăminte grele în spaţiul bănăţean al urbei natale, Ciudanoviţa, se metamorfozează în imaginile spectrale ale călătorilor fără destin survolând nodificaţiile onirice ale unei copilării şi tinereţi răsfăţate în promiţătoarele sub-urbii de exploatare minieră, şi rămânând tot atâtea imaginări ale unui trecut fără viitor.

Psihanaliza necesară citirii acestor coduri intime lui Ben Todică revelă un timp/spaţiu arhaic primordial, ab initio (ca şi cel Eliadesc), a cărui bifurcaţie este spre un viitor imposibil, fie acesta utopic sau apocaliptic.

Fie din intimitatea compartimentului în trenul alunecând lasciv între peisajele anoste ale unui prezent iremediabil tributar decadenţei treptate, fie din scaunul de pasager al maşinii unde Deluţă, şoferul, navighează aceleaşi meandre de zăpadă murdară care de această dată nu reuşesc să despartă trecutul de prezent, călătorii apărând purtaţi între viaţă şi moarte (Deluţă avea să piară el însuşi, doi ani mai târziu, strivit de un camion în propria curte).

Ben Todică se angajează stoic într-o croazieră de parcurs istoric a cărui corespondenţă în prezent trebuie imaginată. Şi chiar şi aşa, veleităţile comuniste ale unor autarhici ani ’50, ’60’, ’70 ai secolului trecut apar greu de egalat din avanpostul apocaliptic al dezolării, al dezintegrării de sine prezente.

Ca şi istoria mitologizată, schismastică a unui Anselm Kiefer (maestru al Expresionismului German), “drumul“’ lui Todică reversează  prezentul muribund al absenţei în peisajele refuzînd să se trezească altundeva decât în interioarele secrete ale memoriei, către un trecut dinamic şi ardent, cel al iluziilor socialiste deopotrivă idilice şi infantile.

Ca şi în analiza operei lui Kiefer, filmul lui Todică necesită forţa unică a psihanalizei pentru a reuşi să descifreze în regizorul român tendinţa către mariajul sine-qua-non dintre naţionalism şi istorie, un angajament pe cât de conştient în devoţiunea needulcorată, pe atât de subconştient la nivelul amprentei amare lăsată în textura, fie ea şi solidă, ne-efemeră, dar sensibilă a spiritualităţii regizorului.

Dacă Kiefer răspunde, în griurile atavice ale picturii sale monumentale, unei istorii supusă perpetuu (re)capitulării, auto-blamării, filmele lui Todică refuză vehement cadrele post-moderne ale fascinaţiei cu “nimicul“ (Nietzschean), cu futilitatea, şi, în consecinţă, cu angoasele morbide produse de absenţa oricărui viitor, marcă inconfundabilă a (literalmente) nimicniciei prezentului; filmul românului-australian rezistă în Olimpul modernist al frondei, gata să înfrunte mai de grabă Apocalipsa (şi sperând în aceasta probabil Învierea) decât Nimicul la rang de Istorie.

Aurelia Satcău

Cercetător, Terapeut, stabilită în Melbourne, Australia din 1997

Interviu cu artistul expresionist Aurelia Satcău

Realizat de Ben Todică
În această săptămână, la Galeria de Artă Walker St. Gallery din Dandenong, cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua femeii, va expune artistul Aurelia Satcău, care cu puţin timp în urmă, mai bine zis pe data de 7 februarie cucerea admiratorii de artă cu expoziţia domniei sale de la Muzeul „Heritage Hill”, intitulată „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”, expoziţie deschisă de către reprezentantul coroanei Hon. Angela Long.
Prezent fiind la inaugurare, m-am apropiat de artist, d-na Aurelia Satcău, şi am întrebat:
Ben Todică : Ce simtiţi în acest moment?
Aurelia Satcău: Sunt foarte mulţumită şi aşa este bine să trăieşti în prezent. Reacţia celor prezenţi e importantă. Încrederea în sine e o altă poveste. În cazul meu, ea nu se schimbă cu una cu două.
Aurelia Satcău, mai întâi scriitor şi apoi artist plastic, a părăsit ţara de origine, România, în 1990, exact după căderea comunismului. Împreună cu soţul Radu Satcău şi fiul lor Andrei au luat drumul spre o viaţă nouă. La început în Olanda, unde a dat naştere şi unei fetiţe, frumoasa Mateea care are acum 22 de ani, apoi în Noua Zeelandă, ca, în final, în1997, să se stabilească definitiv la Melbourne, în Australia. Aurelia Satcău a ajuns la pictură după obţinerea a trei titulaturi universitare (în Lingvistică şi Literatură, în Studii Culturale şi Teorie de Film, între altele) şi a două specializări – în învăţământ şi în Consiliere Multiculturală (Multicultural Counseling), dar şi după ce a fi fost peste 20 de ani un „soi de muză” a soţului-pictor, Radu Satcău. Astfel, în 2011se hotărăşte că acum a venit şi vreamea unui alt impact, prin formă, culoare şi idee.
B.T.: Aceasta e prima dumneavoastră expoziţie?
A.S.: Da. Dacă există un potenţial, un talent pe care l-ai ţinut ascuns o viaţă şi dacă nu te opreşti să visezi la el mereu, la un moment dat erupe, şi acum, în aceste momente ale vieţii mele, iată, a erupt! Am foarte mare încredere în mine. Locul care găzduieşte expoziţia mea de debut, Heritage Hill e mai mult un centru cultural în care privitorii de artă aşteaptă probabil coşuri cu liliac şi femei fatale lucrate romantic şi care te privesc şăgalnic din spatele umbreluţelor roz. Ah, nu, eu merg în altă direcţie. Şi totuşi au găzduit această explozie necontrolată de culori şi chiar au adorat-o, expoziţia mea. E extraordinar ca ceva ce pare foarte sofisticat pentru aceste locuri a avut totuşi posibilitatea să fie înţeles, acceptat şi a reuşit să instige puţină reflecţie. Înseamnă că mi-am atins ţinta…
B.T: …continuţi… simt că urmează ceva important…
A.S: Asta o spun „on the side”, puţin pe-de-lături: toată viaţa m-am luptat să mă aflu în mediul care să mă înţeleagă, să mă reprezinte. Încă mă lupt cu asta. Şi dacă aveţi inspiraţia să-mi puneţi o întrebare clarificatoare la acestea, am să vă răspund: este o problema de „clasă”.
B.T.: …da, vă pun întrebarea clarificatoare: ce vreţi să spuneţi?
A.S.: Din păcate, noi românii confundăm asemenea declaraţii cu demagogia politică. Asta, pentru că am fi trăit în aşa-zisul „comunism”. Dar ce altceva este decât o problemă de „clasă” să simţi că nu ţi se acordă atenţia cuvenită, respectul cuvenit pentru meritele tale, pentru contribuţia ta, pentru potenţialul pe care îl reprezinţi. Dar să nu ne întristăm. Cine mă cunoaşte ştie că sunt o luptătoare. Nimic nu mă poate opri…
B.T.: Încep să înţeleg şi-mi place turnura, deşi mă întristează dacă vă întristaţi. Eu vreau ca femeile să fie toate fericite şi mulţumite; ele ne dau naştere şi în ele avem speranţa cea de pe urmă, speranţa că ele vor continua lumea. Noi doar le-o sugerăm.
A.S.: Sună bine, şi mai ales că vine de 8 martie, dar şi mai mult, pentru că ştiu, intuitiv, ca este sincer. Acum, în altă ordine de idei, aveţi o carte, „Între două lumi” – îmi sună a „hibriditate”, şi ştiţi ce, în lumina a ceea ce abia am declarat despre a fi neînţeles, ignorat, şi într-o parte şi în cealaltă, iată că mă simt şi eu „în două lumi” – un „hibrid” …dar nu se spune oare că bilingvii – vorbitorii de două limbi, atenţie nu de trei, sau mai multe! – sunt cei mai capabili? Ei trebuie să-şi folosească două tipuri de resurse şi asta îi pune pe poziţii extreme din care trebuind să găsescă o soluţie, ies mult mai fortificaţi, mai capabili din această încercare. Vă simţiţi un „hibrid” între două lumi?
B.T.: Da, clar că asta mă simt şi eu! Poate asta a stat la baza actului compulsiv de a scrie această carte – „hibriditatea”, mea.
A.S.: Expoziţia aceasta, prima mea expoziţie, marchează o carieră de „hibrid”.
B.T.: Câte tablouri aţi expus?
A.S.: Douăzeci şi trei, dintr-o selecţie de 170 de lucrări. Am lucrat febril, nu continuu din cauza unei hernii care este rezolvată acum, dar am lucrat ca o nebună şi am produs acest număr incredibil de lucrări. Le iubesc pe toate şi nu pot să le tratez ierarhic. Când Radu m-a ajutat să confecţionăm ramele, am simţit că sunt din piesa lui Pirandelo (el era?), „Să îmbrăcăm pe cei goi”. Tablourile astea sunt atât de sfâşiate dar şi infantile şi tonice, pline de speranţă ca nişte copii nebuni şi neliniştiţi, încât ramele sunt extrem de necesare pentru a le mai tempera puţin – este ca şi cum a-i pune unui copil oarece restricţii, ca şi cum l-ai culca după-masă, şi asta spre binele lui, în ciuda revoltei.
B.T.: Cât va dura expoziţia?
A.S.: Trei săptămâni.
B.T.: Vă rog să descrieţi tipul de artă expus aici! M-aţi făcut curios cum o veţi descrie în termeni mai formali puţin.
A.S.: Arta mea este avangardistă şi expresionistă în stil şi în concepţie. Expresionismul este opusul impresionismului, ca să-l definim groso-modo: în cazul impresionismului, „impresiile” culese din afară se procesează vizual, emoţional, conceptual înăuntru, iar lucrarea devine expresia acestei „impresii” la care artistul s-a supus pe sine. Cu Expresionismul este altă poveste, deşi nici un om nu rămâne neafectat de impresiile „din afară”: Expresionismul este rezultatul unei lupte interne, o luptă cu, şi de, Sine, care atunci când ajunge „vizualizată” devine o marcă vie a celui a cărui luptă s-a desfăşurat acolo, în interioritatea privată şi sfâşiată a artistului.
B.T.: Am văzut că lucrările sunt foarte expresive, lovesc, confruntă, au stil puternic, tematică actuală…
A.S.: …aşa spuneţi? Mă bucur! Mă bucur că aţi văzut ce trebuia văzut şi că au avut efect.
B.T.: Cum aţi avut curajul să începeţi călătoria în pictură tocmai cu această temă arzătoare, care terorizează societatea la nivel global, violenţa împotriva sexului, aşa zis „slab”, eu îi zic „frumos”? Cum v-aţi ales subiectul? De unde v-a venit ideea?
A.S.: Subiectul este: „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”. E greu de tradus în cuvinte, de aceea am ales imaginea. Aici m-ai pierdut puţin, mesajul meu nu este unul „feminist“. Nu (doar) femeile sunt exploatate sau subjugate, ci “sufletul“ tuturor, al fiecăruia dintre noi.
B.T. …înţeleg…
A.S. : „Lilith“ este o figură mitologică, iar „Anima Land” este un concept jungian. Am avut doi psihoanalişti mari ai lumii – Freud şi Jung. Jung a vorbit despre „Anima“, această componentă interioară a fiecăruia, componenta „feminină“, locul acela interior, pe care îl au şi femeile şi bărbaţii, locul, dacă vreţi, din care „plângem“. Ah, e mult mai complicat – şi totuşi simplu.
B.T.: Deci am şi eu „Anima” mea…
A.S. : …şi trebuie să fiţi îndrăgostit de ea veşnic ! Ca bărbat este mai greu, este socialmente un act sancţionat şi suspendat pentru bărbaţi – vezi „bărbaţii nu plâng“ şi altele asemenea. Această colecţie de lucrări este bazată pe această idee, potrivit căreia „Anima Land”, Sufletul Lumii, e muribund. Iar Lilith, prima nevasta a lui Adam, cea căreia i se cere să accepte că este inferioară bărbatului, refuză, bineînţeles, şi se refugiază pe fundul Mării Roşii; iată cum, mutatis mutandis, această Lilith se află acolo într-un soi de exil turbat şi primejdios şi va continua această fronda din interiorul fiecăruia dintre noi, femei sau bărbaţi. Dar nu toţi, desigur, se tem de furia lui Lilith, ci numai aceia care rămân înstrăinaţi de propriile emoţii, de propriul Suflet.
B.T.: Şi care este soluţia ?
A.S. : Soluţia pentru îmblânzirea lui Lilith este să eliberăm Anima, Sufletul, şi mai ales să-l exprimăm – cu tot ceea ce are el de exprimat. E clar, trăim vremuri tulburi…, teoreticienii din domeniul artei le numesc postmoderne, în care poţi purta liniştit şi chiar mândru cravată cu dungi peste cămaşa în carouri – nu mai contează. Ei spun: „Totul merge!“ (everything goes). Sunt multe de spus despre aceste vremuri şi las lucrările mele şi poate reîntoarcerea la scris să le exprime.
B.T.: O problemă la care mă tot chinui să-mi răspund: ÎN CE MĂSURĂ MEDIUL ÎMPREGNEAZĂ ŞI-ŞI PUNE AMPRENTA PE CREAŢIA POETICĂ, ARTISTICĂ, ÎN GENERE? Mă gândesc că la capătul atâtor experienţe, domneavoastră aţi găsit un răspuns mult mai plauzibil decât mine. Deci, putem scăpa de infernul celorlalţi, vorba lui Sartre, al lumii – adaug eu, altfel spus, CÂT NE PUTEM MINŢI că nu-i adevărat ceea ce este evident? Şi-n acest caz, ARTA e singurul nostru colac de salvare? Sau de pomană, chiar dacă n-am murit… Nu ştiu de ce îmi vine să-l iubesc pe Gaugain pentru felul în care s-a regăsit el printre sălbatici extraordinar de ospitalieri, după cum el însuşi o spune… Ce credeţi, dragă doamnă Satcău? Cum aţi scăpat de toate aceste ispite? Este artistul mai mult şi mai covârşitor ispitit de dragul artei decât omul obişnuit, în genere?
A.S.: Deci, sunt un artist, adică mi se îngăduie să folosesc copios emisfera dreaptă a creierului mai degrabă decât stânga… Eu cel puţin, stânga am folosit-o toată viaţa „la vedere“, cu mândrie şi cu imensa fascinaţie pentru capacităţile mele „intelectuale“ – mă amuză acum această naivitate; în timp ce dreapta a trebuit totdeauna să o atenuez puţin, să o mediez între „ispită“, cum spuneţi, şi ceea ce ar fi provocat „şocul“ celorlalţi – cu alte cuvinte şocul prin care această fiinţă atât de organizată şi de provocatoare, un intelectual şi un luptător, poate fi devastată şi năpădită de…, lacrimi.
B.T. : Trebuie să spun că eu mă uit acum la domnia voastră şi vă văd …„plângând“ chiar şi acum, este plânsul aflat la extrema …fericirii, bucuriei …plânsul care, paradoxal, echilibrează lucrurile,,,
A.S. : Wow, ce aud ? Un bărbat care înţelege necesitatea celor două, Anima şi Lilith ! Plânsul acesta aparent „fără nici un motiv“, sau poate pentru condiţia umană, pentru „noi toţi“ şi mai ales pentru că… se termină odată şi odată şi nu putem face mare lucru pentru a opri timpul care ucide, acest Saturn care coseşte cu fiecare clipă roadele pe care le considerăm viaţa noastră. Ei, în aceste interstiţii subtile, între lacrimile astea interminabile care stau între noi şi realitatea Saturniană că trăim în „timp“ se strecoară actul creaţiei, în acest spaţiu infinitezimal se întâmplă că eşti „artist“…
B.T. : Să-l numim spaţiul torturii existenţiale, putem?
A.S. : Putem! Mai mult, eu acum pot să mi-l permit – acest act şi acest timp… ah, nu, nu cu cercelul în nas sau mai ştiu eu unde, şi cu fumurile celui care e atotputernic pentru că, deh, crează, nu-i asa ?… Ce se întâmplă acum este că pot să las liberă emisfera aceea care îşi permite să nu-şi amintească visele, dar să ştie că ştie ce sunt, de unde vin şi unde se duc… fără să fie nevoie de a le raţionaliza… emisfera dreaptă: acolo sunt localizate emoţiile.
B.T. : Îmi place emisfera asta, şi nu mă tem să o exprim: sunt un bărbat curajos?
A.S. : Am să vă răspund într-un fel puţin mai indirect. Am publicat nu de mult un articol destul de consistent şi „ştiinţific“ pe tema acestui fascinant concept: PNI, Psihoneuroimunologie, exact răspunsul la întrebarea de ce unii dintre noi cad seceraţi de cancer şi alte boli de sistem, boli degenarative şi foarte subtile care nu se pot explica altfel decât după o pedantă analiză a psihologiei celui în cauză, şi mai ales a felului în care se află acesta în relaţie cu „emoţiile“ sale. Deci, iată ce înseamnă pentru mine „a crea“: să pot să articulez în sfârşit fără restricţii, o armonie între cele două emisfere, între dreapta eluzivă, superfluidă, intuitivă şi arhaică, şi cea stângă, aceea care „ştie“ că cele trei universităţi, iată, nu fac nimic pentru starea mea socială, dar fac desigur pentru cea intimă, personală, pentru emisfera ei pereche, dreapta…, pentru că ea, stânga „ştie“, iar dreapta îşi permite să ştie că nu poate şti până la capăt… vreau să reţineţi asta, este ca un motto, aşa îl simt acum. Aceasta este binecuvântarea, să rămăi perfect balansat între cele două…, asta înţeleg eu prin a fi „artist“, „creator“…, această libertate de a fi ceea ce în mod arhetipal, preordonat, atavic, suntem…cine înţelege asta… creează!!!…
B.T.: Asta îmi dă impresia că nu aţi ales să pictaţi pentru că vreţi neaparat să fiţi pictor, nu?
A.S.: … nu se poate spune că am ales, dar a venit, e clar, a venit peste noapte. Deci, după douăzeci de ani de a fi cu Radu (soţul meu, pictorul Radu Satcău) în jurul artei, a actului ăsta de a picta, a materialelor, a expoziţiilor, deodată am zis, „Vreau să pictez“!, să fac şi eu chestia asta. Ştiu şi eu ce-i aia o pânză, am culori. Cât costă o pânză? 10 dolari? Să-i ia naiba! Pot să-mi permit s-o stric, dacă nu merge. Sigur că sună, dar nu este! Mercantile…, sună a furie, pentru că PNI-ul ăla (psihoneuroimunologia aia, ca să zic aşa) manifestă atunci o frustraţie şi o sălbăticie în faţa realităţii că trecuseră douăzeci de ani şi eu tot în afara acestui lucru mă aflam, încă nu exprimasem nimic „şi” prin acest medium, încă nu pictasem nimic! Şi nici nu mai puteam să mă justific că o fac prin Radu! Trebuia să iau taurul de coarne pe cont propriu…
B.T.: …deodată, muzei literaturii i-a venit ideea să vă direcţioneze talentul spre simboluri, imagini…
A.S.: …şi atunci mi-am zis că prin pictură, care era un medium străin relativ la cele prin care mă exprimasem până atunci, iată, asta este acum soluţia!!…scrisesem şi publicasem până atunci, mai cu seamă articole academice, dar şi eseuri jurnalistice, şi chiar o mică cărticică numită „O cultură în flăcări: despre schismă, ludic şi Balcani” (foarte academică, de altfel, unde comentez „cultural” războiul din Balcani şi masacrele rezultate din încleştările sârbo-bosniace, dar o fac prin intermediul unei extraordinare trimiteri la cartea profesorului de film de origine bulgară Dina Iordanova, deci o fac via film, cinematografie est-europeană – apropos, prin 2000 am avut un Grant de la universitatea Monash de aici din Melbourne să merg în România, să fac cercetare şi să le aduc la catedră materiale referitoare la cinematografia est-europeană de după 1990. Spun asta pentru că ştiu că sunteţi implicat cu filmul… mă gândesc să revin, dar asta e o altă idee…
B.T.: …sună tentant, ca proiect…
A.S.: …dar să revin la revelaţia că „pot” să pictez, la începutul lui 2012… deci acum, iată, găsisem acest nou mijloc de exprimare. Da, actul creaţiei este literalmente o cale de mijloc. Un echilibru, un echilibru de forţe. Şi cred că prin imagini poate e mai uşor. Deşi ni se induce cum că „la început a fost cuvântul”, ştiinţa contrazice cu studii care spun că primele formate pe creier sunt imaginile, iar relaţia pe care o avem cu imaginile este absolut aparte, în raport cu formaţia aparatului lingvistic şi cu actul în sine de a folosi „limba” ca mijloc de comunicare. Limbajul şi imaginea, cele două denominante a celor două emisfere craniene pomenite mai înainte.
B.T.: Din dorinţa de a rezolva problema, credeţi că aţi găsit „soluţia”? Nu eraţi înţeleasă?
A.S.: Exact! Nu pentru că nu eram înţeleasă! Dar cu siguranţă din dorinţa de a-mi rezolva o problemă de natură intelectuală şi existenţială! Am găsit un nou mijloc de a mă exprima.
B.T.: De a striga?
A.S.: Când am mers la conferinţe, când am lucrat la doctoratul meu pe teme culturale (neterminat, din dispreţ, cumva, faţă de academia care îmi cerea prea puţin din „emisfera dreaptă”, ha, ha), deci când am prezentat ceea ce aici se cheamă „papers”, lucrări ştiinţifice, în contexte universitare, să nu credeţi că am spus lucruri mult diferite de ceea ce spun acum, aici, prin imagini.
B.T.: Imaginea e un limbaj comun, mult mai accesibil. Nu trebuie să înveţi alte limbi ca în scriere, nu trebuie tradusă ideea, care prin traducere se poate diminua şi chiar pierde datorită diferenţelor culturale. Aşa, tablourile sunt un limbaj internaţional: „Punct ochit, punct lovit“. Taurul lovit în frunte.
A.S.: Da. Sper.
B.T.: Deci, sunteţi toreador?
A.S.: „Sunt toreador”? Aşa ziceţi? În fond e atâta roşu pe pânză… de ce credeţi asta?
B.T.: M-am uitat la pânzele dumneavoastră. Unele abundă în roşu, altele în albastru, în verde, dar în toate se aude acelaşi strigăt. SÂNGEREAZĂ. Un contrast puternic de culori.
A.S.: Albastru este sângele nobil, ni se sugerează. Regii spuneau: „Noi nu avem sânge roşu, noi suntem cu sânge albastru” şi amărâţii de rând, oamenii obişnuiţi chiar credeau că, dacă tai regele la venă îi curge sânge albastru… Ei, pe dracu! În tabloul cu femeile care se cheamă „True Blue” („Adevăratul Albastru”) mesajul „doamnei” pentru femeia – „paria” cu unghii negre, îmbrobodită ca la noi la ţară, şi care fumează, murdară, decrepită şi insalubră într-o fereastră, şi priveşte de afară, înăuntru la acestă marchiză sofisticată, slabă, urâtă, veche, cu sânge albastru şi totul pe un fundal de roşu şi albastru amândouă nemediate, fruste, da, deci mesajul madamei este : „Asta e lumea mea, s-a înţeles? So, fuck off !” Numai că roşul ăla îi picură pe sânii descarnaţi sau mai bine spus înexistenţi, căci e sterilă!
B.T. : WOW! Aşa am înţeles şi eu, vedeţi, e clar! Am ştiut că cele două sunt de pe două planete diferite!
A.S.: Chiar aşa şi sunt! Ce nu se vede uşor aici este „clasa“, e o problemă de clasă, deci tablourile mele sunt de fapt vehement politice şi psihoanalitice. Nu în mod evident, pentru că scopul meu este justiţiar dar nu violent, ci ferm dar benevolent: Nu te poţi gândi la om (şi artiştii „se gândesc” la omeni, în primul rând, sau cel puţin aşa ar trebui să fie) fără să devii „politic” şi fără să te gândeşti la „clasă”. Adică la injusteţe. Vezi „castel” indienilor în care fiecare râmâne acolo unde se află în momentul naşterii: aceea este clasa socială care îi marchează viaţa. E drept? E revoltator, dar cât se exprimă pe tema asta? Şi, mai departe, nu te poţi gândi la om (deci nu se poate crea) fără să devii puţin psihanalist.
B.T.: Aveţi în patrimoniul de diplome şi titulaturi academice şi pe acela de „Registered Counsellor”- Consilier cu drept de a profesa. Are vreo legătură cu interesul ăsta pentru „psihanaliză” ?
A.S.: Aici sunt norocoasă pentru că obsesiile mele psihanalitice din ultimii 12 ani, care m-au condus la Jung şi Freud şi chiar la a-mi lua o licenţă în Consiliere şi Psihoterapie, mă ajută acum să folosesc asta în arta mea. Criticul de artă, teoreticianul şi istoricul de artă, nici unul nu poate funcţiona profesional dacă nu cunoaşte, prin educaţie sau prin pura abilitate personală, puţină psihologie umană. Ca artist, mă simt psihanalistul par excellence. Trebuie să mă simt aşa. Orice artist trebuie să fie cumva apt pentru asta. Şi oricare cineast, am dreptate?
B.T. : Aveţi perfectă dreptate, am fost şi eu conştient de asta de când am pus mâna pe cameră prima dată: nu cunoşti omul, nu-ţi cunoşti „subiectul”, nu poţi articula nimic. Şi depinde şi „cine eşti”, desigur: iată „clasa” din nou, aşa cum spuneţi. Am înţeles bine?
A.S. : Aveţi de ales? Trebuie să înţelegeţi dacă vreţi să faceţi film… am visat asta – să fac film, din fericire fiul meu Andrei este regizor tehnic de teatru, director de evenimente artistice, cum spun ei aici, a „stage manager” şi producător, lucrează deja de zece ani pentru Festivalul Internaţional de Comedie care are loc la Melbourne în fiecare an, în martie-aprilie. E modest şi nu vreau să ştie că am spus asta despre el, ar spune : „What the hell, Mom”, dar asta nu-l opreşte să aibă pe mână tatuat „Thracos Productions”, probabil este şi el „prea” hibrid pentru ca să nu creeze! „Hibrizii” aştia sunt fantastici „creatori”.
B.T.: Pot să mă simt şi eu un „hibrid”?… În altă ordine de idei, şi lăsând gluma la o parte, tocmai am sesizat că toate culorile dumneavoastră pe pânză taie adânc sufletul, rănesc privitorul, trezesc, strigă. Lovitură dată monstrului negru. Felicitări! Când a început totul ?
A.S.: Tot despre Expresionism este vorba aici! E pentru că acum douăzeci şi de ani, când am ajuns în Olanda cu Radu şi cu Andrei, care era foarte mic, şi unde obişnuiam să vizităm muzee, librării şi să împrumutăm sau cumpărăm albume de artă şi cărţi de teorie a artei sau teorii culturale, şi am şi avut şansa să studiem pentru licenţe universitare în aceste discipline şi în Auckland, Noua Zeelandă, dar şi aici, la Monash, în Melbourne, deci după toate aceste tentative şi clarificări în artă, iată, am convenit eu că nu există stil mai important decât Expresionismul ! Un curent/stil care a apărut pe la 1900, iniţial în Germania, în preajma primului război mondial (de înţeles contextul !) şi care era cum ziceţi dumneavoastră, ceva foarte direct din punct de vedere cromatic. Adică au refuzat să medieze roşul, sau albastrul, sau verdele. A fost, deci, roşu, a fost albastru, a fost verde… direct, ca un alt personaj pe pânză, ca o idee în sine (în treacăt fie spus, pentru mine „culoarea” este ceva primordial şi inevitabil, puterea ei este imensă în pictură şi în arta imaginii în general). Mă consider un artist expresionist. Şi evoluţia mea de la „figurativism”-ul iniţial (ca o teamă că trebuie să mă străduiesc să „reprezint” realitatea, cumva, că îi sunt datoare), la „abstracţionism”… Deci, eu cred că realismul în artă e binevenit şi îl respect. În artele vizuale avem fotografia şi iată nu pot să cred că trebuie să stau şapte luni să pictez perfect nu ştiu ce păsări şi flori şi un coş de liliac şi acolo să fie artă sută la sută. Acolo este meşteşug şi fără discuţie este o „artă” să fii un bun meşteşugar. Dar în artă, iar aceasta trebuie să fie clar, chiar dacă sună prosaic: dacă nu există mesaj, deci dacă nu ai ceva de spus… nu pictezi.
B.T.: Toate tablourile văzute de mine în seara aceasta sunt LOVITURI DE PUMNAL. Toate sunt lovituri împotriva înjustiţiei de pe întreaga planetă. Se vede şi Europa şi Africa şi Asia mijlocie şi America, Sud America. Te uiţi la ele şi te indentifici, indentifici realitatea cotidiană în care trăim.
A.S.: Mulţumesc că spuneţi asta, domnule Todică! Văd înflăcărare şi mă mişcă.
B.T.: Vă doresc succes în continuare şi aştept noi tematici şi colecţii, doamnă Aurelia Satcău.
A.S.: Vin cu siguranţă! Vă mulţumesc şi eu!
Aurelia Satcău se consideră un iconoclast şi un avagngardist în vremuri în care nihilismul şi narcisismul fac victime în arta curentă postmodernă. Femeile din tablourile artistei sunt metafore pentru suflet – sufletul din fiecare dintre noi, acea Anima jungiană. Scenele se petrec în jurul ferestrelor şi de-a lungul pereţilor, în spatele uşilor şi a spaţiilor închise – ca tot atâtea închisori impuse de un subconştient vindicativ precum Lilith, prima consoartă a lui Adam. Femeile Aureliei Satcău compun un tablou al legiunii umane mărşăluind spre pământul promis unde Sufletul colectiv poate, are curajul să exprime istoria, pentru a o corecta, şi pentru a se salva.