Păstor de gânduri bune

Cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică, Australia

Imagini pentru ben todica

Ambasador onorific

şi călător romantic

pe oceanul românismului

navighezi neobosit

indiferent de vreme.

 

Păstor de gânduri bune

mereu proaspete

purtătoare de parfumul subtil

al vetrei strămoşeşti

rosteşti limpede

vorbe de duh

şi insufli iubire

între şi în două lumi.

 

Glasul tău

împresurat de

poeme cu amploare

musteşte de slove alese

sevă de romanţă

şi vibrează tainic

în sufletul tuturor.

 

În balansoarul tainic

al inimii învolburate

adie briza caldă

a cântecului de leagăn

curgător pe prund

dând prospeţime izvoarelor

rotunjime stâncilor

şi vigoare nisipului.

 

Binecredincios

cu cheia blândeţii

înfrunţi talazuri

care vin şi pleacă

lăsând loc bucuriei

pe care cu toţii o chemăm

să-ţi cânte numai de bine.

 

Vasilica Grigoraş

 

La mulţi, mulţi ani şi buni, Ben Todică, fiu drag al Vasluiului!

 

Anunțuri

Ben Todică – FRUCTUL

FRUCTUL

Copiii îşi aleg eroul când se nasc

viaţa mea e a mea şi eu o conclud cum cred de cuviinţă,

sămânţa

în credinţă,

pentru că pentru mine sunt aici.

Şi dacă greşesc,

e păcatul meu

şi gustul de cireş

fruct,

în iubire de Dumnezeu

să fiu demn!

Fiu.

Când îi vezi că mor cu milioanele nu ştii ce să mai crezi.

E normal, Doamne?

Am să-l intreb

Dar cine sunt eu?

Doar chipul tu,

Părinte,

Milă.

Ochii lor sunt ochii tăi

Doamne!

Oare nu te doare

de ce vezi

prin lacrimile lor?

Sunt prea mic

să-ntreb?

Ben Todică

Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Ben, de mi-ar fi dat cineva sarcină să scriu o mândrețe de monografie, n-aş fi avut măreția, măiestria lui Vladimir Cinezan, vecin de bloc cu juristul Moşuţ  Vasile, preşedinte de cooperație şi pe comuna Recea-Cristur, el fiind originar, sătean din acest centru de comună (şi ne cunoaştem de vreo 40 de ani, de când am venit eu în părțile aiestea, angajându-mă pe atunci tehnician veterinar, de abia după revoluția din decembrie 1989 numindu-mă asistent veterinar). Ben, nu mi-aş fi ştiut organiza munca de cercetare, documentația, cu ce aveam să scriu formidabil, expresiv, cu claritate scoțând în evidență aşezarea geografică şi însemnătatea istorică, asemeni unui gospodar care ştie cum se face un lucru, de unde să ia lucru şi unde să-l pună îngrijit şi bine făcut, cu-n scop, ducându-şi munca cinstit şi demn de la un capăt la altul, fără a trage mâța de coadă, având multă seriozitate şi talent, ca Vladimir Cinezan. Ţi-am mai spus Ben Todică, la mine-i altceva cu talentul înmulțit în sfințenia bucuriei, că eu mă pun pentru a scrie un vers şi scriu zeci, mă pun să scriu o frază şi scriu o sută, dar culmea e părându-mi-se, că cineva-mi dictează fără a auzi vreo vorbă şi mâna, chiar mi-e purtată de însuşi Dumnezeu fără a-ți putea explica cum, dar ea e însufleţită şi depinde de o energie şi de acea forță-voință, în iubire, drept de a fi. Să scrii asemeni lui Vladimir Cinezan e special şi nu poate face aşa ceva oricine, ci un special. Face o prezentare istorică, ne încadrează în relief: caracteristici geomorfologice şi are asul în mânecă citându-ne filozoficul: „omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte” (Alexandru Cantacuzino). Punctează punct cu punct, într-o ordine şi firesc (ne prezintă comuna Recea-Cristur având 9 sate din arealul zonei dealurilor Dejului şi Clujului (Ardeal, podişul Someşan), cu-n climat continental moderat la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului (eu de unde şi până unde să ştiu ce să fac şi unde, în ce ordine s-aranjez datele?). Cinezan are susținere de om extraordinar, ştie să utilizeze informațiile obținute. El citează pe Petru Țuțea: „Țăranul este omul absolut”. Țăranul e un EMINESCU al ogorului, zic eu şi satul e o grădină a Edenului…

Cu bine,

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Dragă Pavele, diferenţa dintre tine şi Vladimir Cintezan este ca şi diferenţa dintre înţelegerea arhaică a lumii şi materialismul ştiinţific. Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Consecinţele unei asemenea atitudini, se întoarce împotriva noastră. Aproape că ne-am distrus casele, mediul în care trăim, ne-am tăiat craca de sub picioare. Normal ar fi să ne închinăm în faţa naturii aşa cum o faci tu, ca în faţa unei mirese, să o respectăm, iar în final trăim cu ea şi ea ne poate ajuta să ieşim din impas, din criza ecologică (temperaturi înalte, supraexploatare de resurse naturale, distrugerea agriculturii etc.), suntem la capătul funiei.

Cintezan cunoaşte toate aceste informaţii pe care le prezintă cu atâta acurateţe şi abundenţă care domină mass-media şi propaganda lumii materialiste în care trăim pentru că el e înfipt în ele, trăieşte în mijlocul sistemului, pe când tu eşti retras la ţară în mijlocul naturii, la coada vacii. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi. Salvarea stă mai mult în tine decât în el. Descrierile lui strălucesc, fascinându-te tot aşa cum îi fascinau spaniolii pe nativii americani. Astăzi suntem în majoritate  “nativi”. Înţelegerea arhaică este antidotul că, tu eşti veterinar şi înţelegi. Are antidotul numai atunci când suntem deschişi, receptivi şi pregătiţi să o tratăm; să tratăm natura ca pe o fiinţă vie, ca pe o entitate inteligentă, în parteneriat cu noi. Suntem o familie, suntem o echipă, suntem creaţia Tatălui. Nu suntem în competiţie, ci suntem parte din aceeaşi morfologie genetică.

Ştiu că e peste puterile noastre, ca societate, să înţelegem, să acceptăm pământul ca pe un întreg organism, să acceptăm întregul univers ca pe un organism viu. Suntem complet orbiţi de strălucirea materialismului!

Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică. Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumina, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii,  dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm? Nu cumva cu zeci de mii de ani în urmă când am fost obligaţi să emigrăm din Africa spre noi păşuni pentru a supravieţui, ne-am despărţit de mediul şi natura în care am trăit? Am făcut o aluzie la asta şi în cartea mea “Între două lumi”, când m-am referit ca ipoteză la originea noastră ca români, că de acolo venim. Când o pereche se desparte sau e despărţită de alte forţe, stările, simptomele prin care trecem nu sunt diferite de cele ale lăsatului de orice obsesie, fie ea sexuală, alcool, nicotina, heroina etc., se concluzionează cu vomitat, tremurat, nestare, lipsă de control, explozii emoţionale, insomnie, pierderea răbdării, istericale etc. Când în dragostea romantică se amestecă feromonii între ei, chimicalele şi când galaxiile universului interior sunt destabilizate, atunci devenim  necontrolabili, emoţionali, abuzivi, violenţi, războinici etc. Orice obsesie sfârseşte prin aceste simptome, poate fi ea şi politică, de ordin material sau financiar.

Deci, nestarea prin care trecem noi azi ca omenire poate că ni se trage de la acea despărţire de Africa, de plantele şi animalele ei, de atunci şi de relaţia, intereacţiunea  pe care o aveam cu ele, cu natura şi drogurile ei de orice tip, plante care au dispărut sau care sunt interzise azi de societatea raţionalistă în care trăim. Mă refer aici la partea nouă a intelectului uman, mintea omului.

Redefinirea libertăţii speciei umane, a întregului glob, a întregii civilizaţii. În alte cuvinte l-am liniştit pe Papa de la Roma acum câteva sute de ani să renunţe la cruciade şi am promovat sclavia şi antifeminismul, bărbatul a ajuns la putere. Tema exploatării şi a drepturilor femeii sunt la modă, luptăm pentru rezolvarea lor. Femeia abia acum a fost recunoscută ca egalul bărbatului în unele ţări.

Când Iisus a apărut în faţa apostolilor după crucificare şi le-a vorbit, la prima apariţie, Toma nu a fost prezent, dar când a sosit în următoarea noapte, apostolii au sărit entuziasmaţi să îi dea vestea spunând: ”Învăţătorul a fost aseară aici şi ne-a vorbit”. ”Imposibil ! Nu cred, chiar nu pot să vă cred. Voi încercaţi să mă păcăliţi”.  ”Nu! Nu! A fost! ”, au sărit din nou apostolii. ”Nu cred, până nu văd şi îi ating rănile mâinilor”, le-a răspuns Toma. Vremea a trecut şi Iisus s-a arătat din nou. Toma era prezent. Iisus cum l-a văzut, i-a zis: ”Toma, vino mai aproape”. Toma a încremenit. ”Vino în faţă! Puneţi mâinile pe rănile mele!”. Şi atunci, Toma l-a atins de mai multe ori cu neîncredere până s-a convins că e reală întâlnirea. Concluzia acestei întâmplări este că, dintre toţi pământenii, Toma a fost singurul căruia i s-a dat privelegiul atingerii rănilor lui Iisus. Cred că, cei care nu cred contribuie  la clarificarea ideilor şi a problemelor din societate şi vor fi primiţi în paradis cu daruri speciale ca recompensă pentru atitudinea lor de reconfirmare a evenimentelor creştine.

Pentru asta trebuie să avem curaj să deschidem noi uşi spre cercetare şi cunoaştere,   Mi-aduc aminte că atunci când  conduceam motocicleta beat, fără mâini, zeci de kilometri, săream coarda de sârmă cu o viteză uluitoare timp îndelungat, lucru pe care nu-l puteam face treaz. Asta nu înseamnă ca încurajez beţia, pentru că beţia grea duce la abuz şi deteriorare a sănătăţii şi, în multe cazuri la violenţă. În cazul meu, la dragoste neindentificată. Realitatea în care trăim e ca un joc de cubuleţe. Cu ele putem construi o gamă largă de lumi, o gamă largă de realităţi. Ele ajută la găsirea de alternative pentru rezolvarea problemelor din societate.

E nevoie de o reînviere arhaică, de o instituţie care să ne ajute să rezolvăm problemele omenirii. Trebuie să mergem în urmă, în istorie cât mai adânc pentru a găsi o metaforă nouă care să restabilizeze lumea, nu din timpul renaşterii sau din Grecia Antică, ci mers în preistorie, la vremea când omul trăia în armonie cu natura ca să obţinem un nou tip de balanţă. Acum 19 mii de ani în urmă, când s-au topit gheţarii, zăpezile şi au înflorit deşerturile. Un quintessential partenersip, un fel de simbioză între om şi natură s-a format.

Umblatul ăsta aiurea după fericire, ne spune că ceva nu este în regulă cu noi. Asta ne demonstrează că noi suntem creaturi simbiotice, că noi avem nevoie de o relaţie permanentă cu natura şi mediul înconjurător, cu plantele şi vieţuitoarele ei. Când nu avem această relaţie, atunci devenim instabili, alergici, nervoşi, răi, războinici, innebunim etc. Această relaţie cu natura a fost disturbată aproximativ 12 mii de ani în urmă, spun specialiştii, care a forţat populaţia din Africa, din cauza secetei să se refugieze în nord-est, unde ei nu au mai fost capabili să găsească echivalentul plantelor africane. Din acest punct, a început istoria noastră, istoria orgoliului şi a materialismului, istoria noastră de cercetare neîntreruptă pentru obţinerea altor plante care să le înlocuiască pe cele pierdute. Asta a dus la descoperirea de plante răufăcătoare. Acesta e motivul până azi pentru căutarea în univers a plantei care să-ţi de-a înălţimea ideală, perfectă. Aşa s-a ajuns atunci la consumul de ciuperci crescute în baliga vacilor pe câmp, care tocmai erau la începutul domesticirii lor. Poate acesta e şi motivul pentru care ele sunt ridicate la rang de divinitate în India.

Experienţa pe care acest tip de drog din ciupercă ţi-o dă nu este cu mai puţin totală şi transcendentă şi de neînţeles decât le era în acel timp acelor oameni acum aproximativ 15 mii de ani. De atunci suntem în căutarea ”drogului” ideal.

Tu, dragă Pavele, ai posibilitatea la ţară, la ferme cu animalele să studiezi aceste posibilităţi, să cauţi partenerul ideal pentru simbioză. Omul îşi caută partenerul perfect şi nu-l găseşte, de aceea el suferă continu. Suntem depresivi, distructivi, suferinzi etc. Umblăm după vindecare. Descoperim că suntem copiii unei societăţi vătămate, care şi-a început suferinţa, undeva în preistorie. A început cu introducerea simţământului de învinovăţire, de păcătuire, introducerea în centrul mitologiei a poveştii raiului. Suntem atât de loviţi şi traumatizaţi încât nu suntem în stare să vedem adevărul. În poezia ta,

IUBIRE, ÎN DREPTUL DE A FI

Greşim mereu şi mereu, că nevoia ne calcă

Nerespectând sfânt ce avem în acest Rai: țără şi neam,

dumnezăiasca poruncă: să iubim pe Dumnezeu şi aproapele: până şi pe vrăşmaş,

dar n-avem curaj să iubim,

să ne păstrăm în nobil şi sublim,

că şi de ştim ne prefacem că nu ştim.

(Nu vroiți să iubiți, ca să fiți pâine de o ființă, Cuvânt-Dumnezeu, zi de zi?

Nu vreți să iubiți? Nu vreți să trăiți în iubire nobil, impecabil şi sublim şi durabil?

Nu vreți nobil chipurile, că nu ştim,

deşi ştim, dar susținem subtil, că nu ştim

şi atunci la ce şi cum vă mântuiți

având prin iubire drept la înviere?

Greşim mereu şi mereu, chiar şi eu scriind Cuvântul – Dumnezeu

Rostind sau în scris mereu greşesc semenului meu

De parcă n-aş avea Dumnezeu.

De ce, cu ce drept de mântuire greşim celorlalți?

Cu ce responsabilități pentru cei scunzi sau înalți?

De ce nu-l iubim pe cel vrăşmaş şi el un cinaş fain-făinel frumuşel: chip

şi asemănare cu Dumnezeu în clepsidra de nisip mai murculit, mai schilodit de timp ca animal sadic, tâmp şi de câmp certat de Zeus din Olimp, Fain-Făinel, chiar dacă  criminal şi mişel?

(un om pus pe răzbel)?

Greşim dacă ne prefacem şi nu-l iubim pe mişel,

că nevoia ne calcă, deşi-i dumnezăiască poruncă

în greutățile vieții având elexirul tinereții şi vieții

pentru a ne iubi aproapele,

deşi aiesta, aproapele

în grădina edenului… e şarpele,

care te îndeamnă să mănânci cu noduri… merele.

Greşim celorlalți şi mai rău, că n-avem un Dumnezeu, un nobil şi sublim

Având în durabil un util,

poruncă având să ne iubim,

Însă noi curaj n-avem să fim pentru țară şi neam,

cu grijă să ne păstrăm ce avem

ca patrie limba română cu îndemână şi peste mână

păstrând ce avem iubind până şi pe vrăjmaş

şi luptând profund cu dragoste şi dor

întru rost de popor la curți de dragoste şi dor

cu răsărit de soare şi de binecuvântare

cum nu-i alta România mai mândră sub soare

în căldură de om şi înflorire de pom.

Greşim, că n-avem curaj să iubim nobil şi sublim,

că-n iubire nu stăruim fudul deştept destul

în dreptul să fim pâine de o ființă a liniştii şi păcii

harnici şi buni praznici

încadrați iarbă verde de acasă,

iubire, în câmpul muncii zi de zi cu drept de a fi candidați la fericire

şi la înviere-preț pentru a evada iubire-n  nemurire.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

 

chiar tu realizezi  şi vorbeşti de abuzul de lucruri interzise şi în consecinţă suntem pedepsiţi de Dumnezeu, dragă Pavele.

Tu, totdeauna sincer şi vorbă dulce, că vorba dulce mult aduce şi mai meşter la vorbă pentru mine, Ben Todică, nici nu cred ca să existe sub cer (tu mă măguleşti cu vorbe de doină şi de basme-balsame – poveşti iubire a ceea ce mândru ca român eşti: de veste şi de poveste cu arome şi culori de dragoste, deşi nimic nu este dat pentru todeauna: cafeaua neglijată se răceşte, fumul de țigară se risipeşte, omul în lacrimi, ca o lumânare încetul cu încetul se topeşte în culori de nelinişte înghițit de întuneric (de propria apocalipsă, moarte şi sfârşit de lume şi de ce a fost aşa cum a fost iubire şi sfârşit de culme, de nume despre cum s-a călit oțelul social-uman încetul, încetul aşa cum se face şi oțetul) şi timpul trece, dar de fapt nu timpul, ci omul trece, el într-o bună zi nu mai este, doar amintire şi de poveste. Radu Cosaşu îmi zicea cinstit: „ce se publică rămâne să mărturiseacă despre existența noastră”.

Fiecare mai avem să admitem că mai avem şi orbul găinii şi un orgoliu, când cineva ne laudă (ne umflăm, înfoiem, în pene). E asta: „mândrie şi orgoliu”? mândrie, pedeapsă sau răsplată a ceea ce am reuşit a fi, a realiza? (Ben foarte multe-s de cernut, făina având şi ea tehnologia, dichisul fabricației, când schimbi numele la grăunțe, că e cu impurități: tărâțe şi … (şi, chiar: ce gândim, vorbim sau scriem e o întreagă poveste-filozofie, nu-i aşa Ben Todică, neştiind, că unde dai şi unde crapă! Nu toți ne pot înghiți opinia, atitudinea, adevărul, spiritul de observație, opulența spirituală şi mai ales: lupta cu dragoste şi dor pentru starea de bine: pace şi pâine, pentru doină şi lumină).

De ce crezi că doamna Buşulenga s-a călugărit, Pavele?

Noi trăim pentru a simţi darurile oferite de Dumnezeu.Toţi cei din faţa noastră au acelaşi drept. Vezi. Într-o zi, toţi vor muri, iar noi, tu şi eu vom rămâne cu trăirile şi experienţele noastre. Sunt darurile Domnului care ne vor călăuzi în eternitate. Nu ştim unde vor merge ei şi nu ştiu unde vei merge tu. Important este cum ne-am plămădit sufletul. De asta sunt aici, de asta eşti aici, de asta suntem toţi aici. Tot ce facem, facem pentru noi, iar reacţiile celor din jur sunt drepte. Sunt trepte de împlinire, ardere,  trăire. EMINESCU a fost mult mai sărac decât noi pe pământ, însă versurile lui ne arată cât de bogat a intrat în ETERNITATE. Măreţia şi strălucirea lucrărilor sale l-au catapultat între stele, iar majoritatea care nu au înţeles, completează şi azi plajele lumii. Un domn poet mi-a spus că recit frumos, însă, dacă vreau să vin în România să recit, va trebui să i-au lecţii ca să-mi corectez dicţia. Pentru mine, asta a sunat ca şi cum Kodak i-ar fi recomandat lui Van Gogh să facă punctele mai fine pe pânză ca să se vadă imaginea clară ca a lor. Viaţa ne-a fost dăruită nouă, dragă Pavele, şi trebuie s-o atingem noi cu mâna noastră. Mâna ta e unică!

Eva a mâncat din fructul vieţii, fructul interzis, a muşcat din măr şi i-a dat şi lui Adam. Şi scrie în Geneză că, dacă ei vor muşca din fructul oprit vor devin ca şi noi, inteligenţi şi, ca atare va trebui să vă primim lângă noi, ca egali. În concluzie a fost motivul extinderii conştiinţei pentru care Iehova, dumnezeul gelos care face parte din cultura dominantă a zis: ”Nu! Voi, nu aveţi voie să urcaţi la noi în ceruri!” Dar, oricum a fost târziu, pentru că Eva şi Adam deja muşcaseră din măr şi, acesta a fost motivul pentru ruperea simbiozei din Africa şi începutul păcătuinţei. Greu de înteles atunci şi, cu mult mai greu astăzi, când limba noastră a evoluat complet într-o sălbatică direcţie, adică materialistă. Limba şi vocabularul nostru de azi e cu mult mai diferit decât cel de atunci. Ea poartă în ea mii de ani de orgoliu imperial, egocentric, materialist, care o face incapabilă să mai dialogheze cu plantele, cu natura şi vieţuitoarele ei, un dialog simbiotic şi spiritual. Ei posedau o limbă mai dotată, cu o putere mai mare de pătrundere a adevărului transcendent, decât cea de azi. Aborigenul australian îi spune englezului: „Nu te simţi privit în pădure”? unde erau singuri. Reînvierea arhaică este o invitaţie istorică făcută umanităţii, cu intenţia de a se redescoperi omul ca fiu al lui Dumnezeu, ca să se ajute să nu mai umble aiurea prin sălbăticie, să abandoneze hoinăreala prin deşert în căutare apei şi să se reîntoarcă la arhaic, la purificare şi la analiza raţională, logică a destinului său. Umanitatea se adânceşte în materie ca într-un pact faustian, în loc să intre în simbioză cu natură.

Şi încă un punct, frate Pavele,

Limba este fascinantă, pentru că trăim într-o lume a cuvintelor, o lume a cuvântului: „La început a fost cuvântul”! deci Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este Dumnezeul nostru. La recitarea poeziei ”Imaginea din oglindă” de pe You Tube ai făcut următorul comentariu: ”În noi este enormitatea de a fi, enormitatea de a exista nemărginit într-acel mai iubit către care tinde omul ca măsură a lucrurilor, tinde-n timp omul şi se îndreaptă ca sens dându-şi sens pentru a-şi apropia infinitul de obiect cu verb predicat şi subiect având respect de ceea ce este sau credem a fi perfect: rost, folos, prin ce fiinţa e iubire şi sus pe cer e o stea, şi tu eşti acel caracter, după care magii îşi au drumul către ceea ce-i drept la fericire cu paşi sfinţi, paşii cu care omul e potrivit la locul potivit şi în timp potrivit, şi eşti om prin ceea ce şi tu asemeni părinţilor  domoleşti furtuna căutându-ţi sensul în ceea ce eşti: lucru bine făcut în esenţa şi în excelenţa social-umană a vieţii pentru a trasa un drum al tău propriu cu roadă divină, preaplină de poezie, poezie pe care o înţelege Ben Todică ca nimeni altul dându-i glas şi suflet prin recitarea sa plină de o nobleţă.” Pavel Rătundeanu-Ferghete

Deci, fără cuvânt, nu putem explica şi face înţeles efectul simţirii. Cuvântul este în centrul acestui proces de înţelegere al iubirii. Efectul declaraţiei este cel mai interesant ”drog” produs în noi, din experienţă îţi spun; când îl consumi, efectul apare doar pentru câteva sute de secunde şi, în acel loc în care te poartă sunt numeroase entităţi care produc sunete, luminiţe care, vizibil se topesc precum aburii în faţa ta. Cu alte cuvinte: Limba are potenţialul de a fi văzută mai eficient decât a fi auzită. Noi suntem, de fapt limba şi ea evoluează, iar ceea ce noi numim cultură nu e nimic altceva decât un şoc, o undă de şoc, care lasă în urmă capacitatea cuvântului de a construi. Nu poţi inventa nimic fără limbă. Nu poţi spune nimic fără limbă, nu poţi întreprinde nimic fără limbă, fără cuvinte. Limba e un set de comenzi care prin conecţiuni sintactice devine, prin cuvinte, un catalizator al procesului creativ, care accelerează procesul de construire prin cuvinte fără a le epuiza, a le consuma vreodată.

Adevărul spus cu sinceritate clarifică gândirea, dă confidenţă, responsabilitate şi măreşte conştiinţa. Gândirea liniară şi minciuna politicienilor şi, apoi preluată de mass-media este sinuciere culturală. Un stil greşit.

În comunicarea eficientă, toţi trebuie să avem aceeaşi capacitate de cuvinte sau cel puţin aproximativă, altcum nu ne vom înţelege şi asta se întâmplă azi, când sistemul de educaţie este condus spre ruină, este sărăcit, devalorizat, degradat. Trăim într-o cultură, în care gândirea este construită din orgolii. Asta e fapt!

În concluzie, raiul e la ţară, trăind în armonie cu pământul, plantele şi animalele. Toată viaţa ne căutăm, încercăm să ne întregim. Este fundamental pentru destinul nostru pe pământ, pentru a ne defini şi împlini ca specie umană, ca fii ai Tatălui şi pentru a prelua comanda acestui vas, numit civilizaţie, care se scufundă şi a-l aduce înapoi pe linia de plutire şi a-l împământeni pe tărâmul de unde am plecat. Scrie !

Cu drag,

Ben

 

Veronica Balaj – Comentariu la Filmul lui Ben Todică, Episodul 6

Filmele semnate de cineastul Ben Todică sunt construite pe o structură emoţională pentru că el însuși este un om sensibil care trăiește pentru a sluji sufletul. Și conștiința. Aș putea spune că Ben se conduce după perceptul, „valorezi atât cât poți dărui bine și iubire”. Precum perceptele morale înalte, venite din cartea sfântă, așa sunt și temeliile pe care se sprijină filmele semnate de Ben Todică.
Mă refer doar la episodul 6, Pocnind din bici… pe lângă boi, refrenul cunoscutului cântec este un lait motiv de la care pornește excursul emoțional. Este vorba de întâlnirea peste ani a autorului cu cei dragi. Așa cum mărturisește, a purtat cu el peste mările și oceanele lumii amintirile în desfăşurarea lor sau, chiar sub formă de firimituri, dar totul are valoare sentimentală, adică e trăire. Și secvențele din acest film rulează pe aceleași role, pe aceleași linii ca într-un lung drum existențial, viața, oamenii, întâmplările celor dragi se reînnoadă și redevin realitate, doar prin emoție.
Am urmărit expresia celor dragi, tonalitatea vocii lor, ambientul din casă, toate ajută la conturarea unei secvențe de viață, pe care Ben a dorit să o imortalizeze și pe peliculă, să nu piară nici o secundă din viața fostă, din viața prezentă care îl definește ca om. Impresionant este acest liant emoțional cum spuneam.

Foarte sugestiv sunt asamblate în decorul trecerii timpului, momente de rezistență în fața inevitabilei degradări fizice… Nu şi a celei morale. Asta nu se întâmplă în filmele lui Ben, cu personajele lui. Personajele sale de suflet sunt exemplare. Au puterea să înfrunte timpul. Cu înţelepciunea secifică populară şi cu încrederea în forţa supremă, Dumnezeu. De aceea ştiu să zâmbească şi să privească umoristic schimbările produse de vremea trecătoare. Iubirea pentru locul de unde a plecat, oamenii înrudiți, sunt sprijin pentru viața lui sufletească. Dacă nu ai emoții, sensibilitate, nu ai profunzime, cam acestea ar fi elementele fundamentale.
Momentul întâlnirii cu generația tânără venită pe calea rudeniei, își are și ea lacrima sa ascunsă cu grijă în sufletul celui plecat și revenit. A nu observa niște elemente cheie ale filmului, ne-ar fi imposibil. Este vorba de simbolul drumului, drumul uman prin viață, drumul trecerii dincolo, spre ceruri, drumul întâlnirii, drumul depărtării… Foarte sugestiv subliniate. Aș mai puncta ca fiind absolut impresionant, momentul cadourilor. Autorul este mereu și personaj. Montarea pare dintr-un film modern, și chiar îşi are partea sa de modernitate însă noi, privitorii trebuie să fim copleşiți de trăirile personajelor, filmul e doar trăire, adică viață și asta contează. Micile povestiri, întâmplări rememorate cu înțelepciunea de la 70 de ani sau privite în interiorul memoriei afective de către autor sunt pilduitoare. Iisus, evocat în altă peliculă făcută cadou de autor, este reperul moral. Exemplaritatea la care se face trimitere și în subtextul frazelor și în mărturiile personajelor. Asta dă o dimensiune largă, o deschidere spre marile înțelesuri ale lumii.
Dacă privim geometric, geografic, sentimental, acest film, nu poți să ignori o lacrimă binefăcătoare. Ben se întoarce la rădăcini pentru că poate iubi, pentru că poate da prelungire unor foști ani, prin arta filmului. Din China proiectată în imaginarul drum pe care ar fi trebuit să-l facă, el a ales Puiești, lângă Vaslui, a ales evocarea unor ținuturi care au contur biografic. Filmul acesta este doar o secvenţă din lungul şir de episoade care se pot intitula, VIAȚA ACASĂ LA BEN, LA CASA DIN SUFLET.
Felicitări Ben că ai știut și ai vrut cu dragoste și nepărtinire, să imortalizezi o lume, un trecut, o parte din viața pe care, prin artă, ai transformat-o în document trăit.
VERONICA BALAJ

Ben Todică în Pocnind din Bici, Ep. 6 – PLECARE
„A sosit timpul să plec. Am adunat fiecare firmitură şi am cărat-o cu mine în Australia. Sunt nestemate fără de care viaţa nu are valoare!”

Sursa: http://melidonium.ro/2017/04/05/comentariu-la-filmul-lui-ben-todica-episodul-6/#more-51393

Filmul poate fi văzut aici:

 

Ben Todică – Apărarea lui Eminescu

Apărarea lui Eminescu

Ben Todică

Guvernanţii noştri râd când le vorbesc de canonizarea lui Eminescu care a fost crucificat mai oribil decât Isus pentru dragostea lui pentru aproapele, pentru semenii săi şi neam. Nimeni nu a materializat mai bine mesajul Domnului în lucrările şi acţiunile sale decât Eminescu. Eu îl iubesc, îl respect şi îl apăr pentru că prin asta fac ce m-a învăţat Isus: îl mărturisesc pe Dumnezeu şi viaţa dăruită de El nouă, am încredere în El şi în dragostea Sa, nădăjduiesc întru El. În Australia, în 1980 când am sosit, am aflat respectul pe care îl au românii pentru marele poet, ţinându-l înrămat lângă cartea sfântă. Acest fapt poate fi auzit şi în filmul meu Sunetul Ţării Mele, realizat cu ocazia întâlniri scriitorului Vasile Andru cu elevii şcolii de limba română din Dandenong, Melbourne, în care o voce din clasă spune că românii îl ţin ca pe un sfânt lângă Biblie. Eu, cu puţinele mele instrumente, vorba lui Petre Ţutea “scule teologice” îl simt şi îmi apăr identitatea, identitatea mea şi a neamului meu, prin a-l cinsti pe poet ca pe un sfânt protector, prin întruparea iubirii lui pentru limbă şi neam, citindu-i versurile şi rugându-mă lui să ne ierte. Versurile sale îmi dau vigoare şi mă conduc tainic spre frumuseţea divină a creaţiei. Sunt aici ca să mă desăvârşesc precum Tatăl meu din ceruri. Nu-L mai pot trăda încă o dată – nu mă voi lepăda de El. Cum să renunţ la cel ce mi-a dat strălucire?

Iisus s-a cutremurat

(Să calci pe urmele Lui)

Suntem la casa de nebuni în România unde un vechi prieten e în vizită la Eminescu. În curte răsfiraţi ca păsările care scormonesc prin gunoaie după viermişori câţiva pacienţi confirmă atmosfera suferinţei poetului care în spiritul bucuriei aduse de prezenţa vizitatorului gesticulează şi râde la bucuria veştilor din afară. Se îmbrăţişează şi apoi dansând în ritmul versurilor cântecului Deşteaptă-te Române, se învârt în jurul curţii atrăgând în entuziasmul lor pe ceilalţi nebuni din jur:

„Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte“, ei cântau râzând, iar nebunul de lângă ei se agita supărat scâncind: „Ţi-am spus să nu-ţi mai pierzi vremea că n-ai pentru cine. Omul, o specie oarbă şi suferindă de nepăsare şi uitare“ şi plin de spume se uită împrejur. Dând cu ochii de o cărămidă, o ia în mână şi spre şocul vizitatorului îl trăzneşte în cap pe Eminescu. Acesta se prăbuşeşte în braţele lui Iisus care, până atunci, stătea pe o lespede şi privea admirând dragostea pentru aproapele din bucuria poetului, acum împietrită pe chip în poalele Lui. Uimit, Iisus îl mângâie şi ţintindu-l în ochi pe nebun se întoarce spre ceruri strigând: „Iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac“! Nebunul îngheaţă cu ochii holbaţi spre cărămida cu care lovise pe Cel fără de vină, în timp ce corul de îngeri care se alăturaseră lui Eminescu începe să se dizolve în vocea îndurerată a lui Hristos: „Întruchiparea învăţăturilor mele! Oare câţi fii tată, oare câte lacrimi!“

Şi apoi se aude vocea lui Eminescu: „Nu am crezut să învăţ a muri vreodată!“Însuşi Hristos s-a cutremurat la pedeapsa adevărului.Omul continuă în nepăsarea lui. Stă ascuns în carapacea dorinţelor sale deşarte, dorinţa viermelui de a se înfrupta cu lăcomie din frunza de lângă el. O specie oarbă şi surdă care iubeşte şi trăieşte din minciună.

Ce imagine cutremurătoare pe muzica corului Deşteaptă-te române, să fii lovit în cap până îţi ies creierii, zbătându-te în agonie, o durere care îşi poate găsi liniştea doar în braţele lui Iisus.

Măcar la crucificarea mea“, a suspinat Iisus „norodul a fost prezent“.

Ce a urmat este zguduitor.

Eminescu, stropul de iubire pentru neamul omului, creaţia lui Dumnezeu. Stropii sunt sunete de clopot, bătăi de inimă din Tatăl. Iisus, Eminescu…, şi câte vor mai fi, o Doamne, pentru a-i trezi?

Alexandru Macedon, Genghis Khan, Mihai Eminescu sunt forţe eliberatoare care nu s-au conformat canoanelor impuse de orânduirile vremii. Cei trei au folosit tehnici diferite de eliberare, însă cea a lui Eminescu a fost calea iubirii libere, fără constrângere, violenţă, fără sabie sau înrobire, eliberare prin cultură şi cunoaştere a potenţialului infinit al adevărului absolut, prin creşterea şi cunoaşterea de sine. Un război e drumul scurt spre o ţintă, însă ţinta e sfârsitul, ori cultura duce spre nemurire spre adevărul infinit, ne-o spune Eminescu. Lăcomia distruge infinitul posibilităţilor din jur. Devenim dependenţi, o plasă întinsă de cei de la putere, care în loc să ne fie loaiali, deoarece pentru asta le-am încredinţat soarta, ei au creat o capcană în care am căzut cu toţi pradă trădării lor. Au creat sisteme prin care ei se aleg între ei şi, mai nou, sistemul s-a mutat la cei cu bani, la lăcomie. Au investit de frică toţi banii în armament şi acum vor trebui să facă ceva cu el.

Oliver Stone a lucrat zece ani la scenariul filmului „Alexandru Macedon“ şi chiar atâţia nu au fost suficienţi ca să-l prezinte cu adevărat pe erou. Tuturor le este frică de măreţia acestui mit „Alexander the Great”, care de mii de ani răscoleşte imaginaţia istoriei. La fel, Sergei Bodrov a studiat eroul mongolian Genghis Khan care a fost interzis timp de 70 de ani în URSS, (chiar şi pronunţarea numelui lui) de către regimul sovietic în care a fost prezentat ca monstru al istoriei pentru actele comise de-a lungul vieţii sale pentru a găsi adevăratul motiv care l-a condus şi construit ca mit. Serghei a trebuit să meargă în Mongolia ca să ceară permisiunea să realizeze acest film. Pentru mongoli, Genghis Khan este un fel de dumnezeu.

Lui Genghis Khan i s-a furat tot ce a iubit înainte de a porni în crearea mitului său, pe când lui Eminescu i s-a luat totul când a fost trădat, închis şi omorât. Să realizezi un film despre Eminescu e de sute de ori mai greu decât despre Iisus pentru că e necunoscut pe plan internaţional. Trebuie să fii un bun cunoscător al limbii române ca să-l poţi aprecia la adevărata sa valoare, iar ca să-l înţelegi ca mit trebuie să aparţii culturii neamului lui. Scriitorul Vasile Andru spunea într-un interviu dat mie, în Australia, că Anita Bose, profesor de origine indiană din Germania a învăţat limba română doar din dorinţa de a-l putea citi şi înţelege pe Eminescu. Mitul există, însă nu e conturat pentru necunoscători. Eminescologul Nae Georgescu a propus şi lucrează la prezentarea lui.Mel Gibson a realizat un film frumos despre Iisus, însă nu cred că ar avea curajul să creeze unul despre Eminescu. Singurii, după părerea mea care ar fi capabili de acest rol ar fi fost David Lean şi Stanley Kubric, însă ei nu mai sunt printre cei vii, iar unul care e încă printre noi, ar fi Milos Forman, însă nu ştiu dacă el nu s-a pensionat. Eu am primit un scenariu despre Eminescu de la scriitorul Ştefan Dumitrescu, însă mi-e frică să-l deschid datorită măreţiei şi complexităţii eroului. Ca şi Alexandru Macedon şi Genghis Khan, Eminescu a înspăimântat mai multe imperii, o spaimă care există şi azi în arhivele ori în imaginaţia lor, că nu erau puţine şi nici azi nu sunt, cele care vor să acapareze România şi să deposedeze naţiunea de drepturile ei. Dacă Oliver Stone şi Sergei Bodrov au avut obstacole politice şi de ordin financiar ca să-şi realizeze filmele lor, cu atât mai greu va fi oricui ar încerca să realizeze viaţa marelui poet care a fost distrus la o vârstă tânără şi omorât ca urmare a forţelor dirijate din afară. Imperiul austro-ungar, Germania, Rusia, Turcia, oameni de seamă politici din guvernul României de atunci şi unii mai spun azi, că şi evreii, lucru care nu se poate dovedi exact cum nu se poate dovedi că Eminescu ar fi fost un necredincios, un ateu sau un personaj lefter, lucru pe care cineva se chinuia să-l demonstreze la televiziunea română, citind dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle. Ce nu face un bărbat ca să fie pe placul iubitei, exclam eu şi să nu uităm că Eminescu era încă tânăr şi se spune că dacă nu-ţi trăieşti viaţa în libertate deplină până la vârsta de 40 de ani nu eşti om. Bărbatul găteşte şi împleteşte şi ciorapi ca să ajungă la inima celei dragi dacă o pasionează aceste lucruri şi cunosc mulţi preoţi şi pastori care nu au devenit şi vorbit de credinţă până la vârsta maturităţii. Dar asta nu înseamnă că Eminescu nu a crezut în Dumnezeu. Dacă citim sincer, Dumnezeu e în toate textele sale şi numai un trădător sau manipulator din opoziţie poate susţine astfel de murdării.

Eminescu a fost un tânăr revoltat împotriva nedreptăţilor făcute poporului român. El a studiat în vest, a cutreierat România în lung şi-n lat, chiar şi pe jos pentru a o cunoaşte şi împărtăşi. I-a studiat legendele şi obiceiurile, portul şi limba şi a încercat să le apere împotriva Împeriului austro-ungar şi a guvernanţilor de atunci. Eminescu înspăimânta nu numai politicienii ci şi pe istoricii şi literaţii români prin adevărul operei lui. „Mihai Eminescu a fost victima unui asasinat politic ordonat de Imperiul austro-ungar și Germania și executat de trădătorii din România. El a fost sacrificat pentru că forțele externe doreau să impună României o alianță cu Imperiul austro-ungar și renunţarea definitivă la Transilvania, un lucru căruia Eminescu i se opunea cu toată ființa“, declară George Roncea într-un interviu.

Sunt cu toţii invidioşi. Au fost atunci şi sunt şi azi. De ce? Pentru că el prezintă un pericol pentru planurile celor din conducerea Europei. Operele lui Eminescu trezesc. Sunt ferestre spre realitate, spre stele întru iluminare şi îmbogăţire a conştiinţei naţionale, pentru a te înţelege pe tine însuţi. Ce îl deosebeşte pe om de restul vieţuitoarelor este cultura sa şi gradul de evoluţie atins. Cultura, ca şi credinţa, e eternă şi infinită. Adică e în creştere continuă şi asta ne ţine distanţaţi de celelalte vieţuitoare.

Shakespeare a creat personaje pentru dramele sale din adâncul sufletului său, iar Anglia e de neconceput fără lucrările sale. Eminescu ne înobilează sufletele şi ne învaţă să iubim şi să ne apărăm cu demnitate comoara. Dacă noi dispărem şi rămâne doar o carte scrisă de Eminescu, omenirea va şti cine suntem, spunea Dan Puric într-un seminar. Chiar şi închis de Titu Maiorescu, el a continuat să lupte pentru frumuseţea şi dăinuirea neamului său. „Ne vindem cu uşurinţă aproapele. L-a închis la unu, că la patru avea tren să plece în concediu la Paris”, spunea George Roncea.

Povestea lui Eminescu e cea mai extraordinară din istoria universală a omului. El a cucerit şi înfricoşat duşmanii României de atunci. A fost incorigibil şi neînfricat şi mai ales nu s-a lăsat cumpărat de nimeni. A stat în compania reginei la un ceai cu aceeaşi mândrie cu care a stat în piaţă cu târgoveţii, plugarii sau politicienii ţării. Avea putere de reflecţie, era meditativ, era românul absolut! Spunea Cioran CĂ DACĂ EMINESCU NU ERA, ROMÂNIA ERA O GLUMĂ şi că fiecare vers al lui este aproape intraductibil, „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Este un vers profund creştin! „Fii tu desăvârşit precum a fost Tatăl meu”. I.C. „Europenilor! Luaţi sufletele copiilor şi faceţi roboţi din ei, cetăţeni aşa aiurea, sclavi, viermi de mătase”, zic.

Eminescu era profund contemplativ. „Misterul şi taina sufletească le lipseşte celor de azi”, spune Dan Puric. Petre Ţuţea spunea că în biserică afli că eşti om. Mai bine treaz şi viu decât treaz şi mort, continuă Dan Puric. Adică vierme rozător de Frunze, zic eu. Vă place aşa?

Eminescu a continuat să lupte şi după ce a fost închis şi continuă să lupte şi azi prin lucrările sale, de aceea se caută să fie scos din literatura română. Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă etc, toţi au prelungit duhul gândirii Bisericii Române, însă niciunul nu a fost precum Iisus pe jos, prin praf, pietre şi scaieţi la izvorul durerii naşterii ei.

Biserica Ortodoxă Română are marea obligaţie de a-l apăra pe acest mare iubitor şi luptător al neamului, „suma lirică de mari voievozi”, cum îi spunea Ţuţea. Niciunul din sfinţii creştinătăţii nu a făcut mai mult pentru naţiune decât a făcut Eminescu. Uitaţi-vă în fiecare vers şi cuvânt al lui şi veţi vedea credinţă, adevăr şi lumină. El a fost jertfit ca şi Iisus Hristos, o jertfă care a cutremurat cerul.

Eu ştiu că se pot ţine predici şi în alte limbi, însă vindecarea ne vine de la origine, de la geneză, de la începutul cuvântului, care a fost al părintelui nostru, Tatăl.

Ţara nu sunt politicienii, ci naţiunea! Naţiunea cu toate sacrificiile ei de-a lungul vremurilor.

Ben Todică

“Să renunţ la Eminescu înseamnă a-mi fi ruşine că sunt român.” Benoni Todică

http://bentodica.blogspot.ro/2015/12/iisus-s-cutremurat.html

Ben Todică – Filmul meu ca martor al realității (sau Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)

Imagini pentru ben todica

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai creează adevărul, ele creează norme, nu clarifică adevărul. Așadar, trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă creează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oamenii stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din ADN. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot pe creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nicidecum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tramvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețate pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe! Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul. Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme la comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama. Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015

http://bentodica.blogspot.ro/2015/09/filmul-meu-ca-martor-al-realitatii.html

Pavel Rătundeanu Ferghete – Poem

Dumnezeu să vă dea bucurii!

MÂNDRU DE ROADA Lui

(POEM)

Dragului Ben Todică plecat după bine în țara cangurului

Fără de român ce-ar mai fi pe pământ sfințenia bucuriei?

ce-ar însemna omenirea și unduirea pâinii din lanul păcii, în vânt, înfloriri de tei pe romantice alei?

ce-ar mai fi de cerul de deasupra capului, pe întinsul de șah și drag al pământului?

care ar mai fi menirea

ca să domine fericirea

și bună învoirea

întru omenire, de Mărie dragă Mărie,

pe imensă tablă de șah al pământului cu sfânt duh de adevăr și văzduh de viață Aurel Vlaicu,

inimă de luceafăr-univers creștin de România

încântată-n cânt și-n cer luminat de senin și caracter de om măsura lucrurilor, destin de popor cu multe pentru pace încă de făcut

ca să ne umple bucuria

și să nu rămână nelucrată,

în paragină, glia,

ca să nu ne mutileze suferința,

rostul, viața,

sinfonia colț de Rai prin care ne descântă și încântă lia-ciocârlia zurlia-veselia

în cât mai este tinerețea, putința,

care ne ară glia

candidând la înviere

pentru eterna fericire

cu pacea lapte și miere,

ca folos pentru omenire?

Românul în stăruința argint viu

a omului plin de mișcare

ca dăruire pe cont propriu

pentru omenire

dragoste și dor

cu rost suflet din suflet de popor

ce-și are rostogolirea

să-și atingă menirea.

De ce să suferi de sete,

de ce să ai foame

definind ce-ar mai fi cu luna,cu stelele

și soarele lui,a omului,

în drept de a fi,

în Carpați frate între frați,

copil de a fi

măcar o zi cu dreptul de a fi:

adevăr, viață și cale,

pe drumul sănătos de culme

cu hram de biserică si de om nume?

ce-ar mai însemna poetul printre stele pe calea lactee fără limba română cu pace ca idee?

ce-ar însemâna jurul și înconjurul lui?

Chiar dacă mai aplauzi

sau te mai lauzi cu ziua de azi,

zi muncitoare în pâinea cea de toate zilele cu binele, bonus de viață,

ca să te capacitezi

aducând în casă soare

și-n suflet alinare

ori cu sărbătorile:

cele rele să se spele.

C-anume, ce nume,

ar avea poetul în lume,

ca cele bune să se adune?

c-a fi domn e o întâmplare

în timp ce a fi om e lucru mare

și când sărbătoarea e pentru mâini muncitoare- meteorit stea de pe cer căzătoare

și dă în belșug smântâna înafară din oale

ca ghearele pisicii ieșind din sac

blândă poveste peste veac,

biruință, omenesc leac,

să zgâraie prin calendare cale, adevăr, viață…

dimineață după care se recunoaște bună ziua căciulă

că stăpânul n-are gură,

n-are cei șapte ani de-acasă,

n-are școală,

deși omul e în voință

cu mult bine,cu mult soare,

în casă de om,

în binecuvântare căldura pomului

mândru de roada lui

în grădina Maicii Domnului.

Pavel Rătundeanu Ferghete,

  1. Sâmpetru-Almașului, Sj, la 1 octombrie1949,

Domiciliat în Ciubăncuța, Cj, România of. p. Dej, cod p.407483;

P.S. Vă iubesc pe toți românii demni, cinstiți și drepți, iubitori de patria lor România.

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/poem-pavel-ratundeanu-ferghete.html#links