Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie

Georgeta PETRE: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș-  Eveniment poetic – Revista Logos și Agape

Poeta Vasilica Grigoraş este unul dintre cei mai conştiincioşi şi disciplinaţi arhitecţi ai versului, întâlnit de mine, până acum. Pe lângă harul primit, cred că asta se explică şi prin vasta experienţă acumulată printre cărţile Bibliotecii din Vaslui. Poeziile ei sunt bine şlefuite şi o consider un Brâncuş la începutul vieţii sale de artist, un Brâncuş al versului; citindu-l, îţi pătrunde direct în suflet şi se prelinge precum stropul de ploaie de-a lungul pielii catifelate de sub îmbrăcăminte şi absorbit de pământul însetat, ars şi crăpat de soarele dogoritor al vieţii.
Volumul “O corabie la timp potrivit” (Iaşi, Editura PIM, 2018) este un puternic sunet de clopot pentru salvarea celor care vor să mai obţină o rază de lumină spre pământul îndepărtat al grădinii promise prin poezie. Sunt primele trepte de abordare şi tratare a temei salvării necunoscătorului. Este colacul de salvare aruncat din arcă de fiica lui Noe, un Noe al poeziei.
Poeta deschide ferestre spre alte lumi tuturor genurilor de începători pentru a ne înnobila şi întregi. Toată viaţa, omul caută să se împlinească, să găsească răspuns la rezolvarea necunoaşteri. Doreşte obţinerea adevărului absolut. Autoarea oferă căi de rezolvare şi posibile răspunsuri întrebărilor noastre existenţiale, puse cu răbdare de oricare mărime ar fi ele.
Cartea este într-adevăr o corabie a lui Noe, pentru că ea conţine numeroase experienţe şi trăiri ale unei vieţi îndeajuns de bogate pentru a salva sufletele în căutare de ţărm, de refugiu de la neliniştile, frământările cauzate de valurile şi furtunile vremurilor. Vasilica este un Noe, care colecţionează suflete de orice vârstă şi sex pentru a le purta înspre cerul destinului lor.
Emoţiile omului vin ca stropii de ploaie de-a lungul vieţii şi te lovesc ca un potop în clipa grea şi aici e momentul când versul poetei îmbrăţişează, te învaţă să respiri. Pentru autoare, stropii de ploaie sunt „Stropi de dor” , şi acolo unde este „dor de dor / şi dor de zbor / dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”. Iubirea este ziditoare.
Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt ritm, sunt picăturile unei înţelepte călătorii prin oceanele pragurilor imperative şi hotărâtoare ale vieţii. Constată şi ne semnalează că „Trăim / visăm / iubim în treacăt / neglijăm sensuri şi rosturi / croşetăm scenarii închipuite / ignorăm / avertizări interioare / construim conştiincioşi / o carapace opacă / în care strivim clipe / şi ne trezim / mult prea târziu / anchilozaţi / de timpul fugar…”, dar ne îndeamnă: „Omule, Trăieşte Clipa!” (Carpe diem 2) Citindu-i versurile, eşti invitat la linişte, la cugetare, înţelegând mai uşor toate fenomenele, întâmplările…; astfel devii mai îngăduitor, mai iertător, mai iubitor, găsindu-ţi rostul vieţii, descoperind în el adevărul care ne poartă, ne învaţă să fim oameni.
Poeta e un pedagog desăvârşit, explicând prin cuvinte simple complexităţile vieţii, care ne năpădesc şi ne înlănţuie de-a lungul timpului. În fiecare cuvânt şi vers e multă energie şi forţă frăţească, părintească deosebite, ceea ce asigură şi acţionează precum colacul de salvare aruncat naufragiatului, calmându-te şi oferindu-ţi confort pe parcursul lecturii.
Versurile, bine finisate, sunt construite literar şi stilistic cu sensibilitate şi eleganţă faţă de vulgar şi violenţă, faţă de politică, cu respect pentru de religie şi semeni, pentru tradiţiile ancestrale, dar şi pentru ceea ce este modern, folosind metafora şi simbolurile metafizice…, în genere toate „sculele” oferite de tehnica scrierii literare.
Poeta Vasilica Grigoraş merită descoperită, înţeleasă şi însuşită ca meşter desăvârşit şi un deschizător de apetit spre poezie şi universul ei misterios, tămăduitor şi înălţător către divinul infinit al cunoaşterii. Ne mărturiseşte că putem accede spre această treaptă de spiritualitate doar prin credinţă şi rugăciune: „înzilită / norocită / de ani trăiesc / şi m-adăpostesc / în absida rugăciunii / aprinzând tăciunii / iar cu scântei / aţâţ focul torţei / spre-albastru cer / încercând să sper / dulce mântuire / din a Lui voire”. (Esenţa rugăciunii)
A început să publice cu multă reţinere şi timiditate, mai întâi în reviste locale şi internet, apoi în mici broşuri şi cărţi pentru copii, şi în ultimul timp în reviste prestigioase şi antologii. Iată că, acum, ne bucură cu primul său volum personal de poezie. Citindu-l, am descoperit că este un intens gânditor, rezolvator de enigme. Mai întâi „înrolându-se” în mişcarea haijinilor din România (RO KU), atrasă de spiritul poemelor de inspiraţie japoneză (haiku, senryu, tanka, haibun), stil greu de abordat prin concentrarea unui univers într-o picătură şi prin stabilirea unui echilibru optim de rezolvare a întrebării prin răspuns, într-adevăr stropi grei de ploaie, unde este nevoie de o corabie fortificată ca să rezişti grindinei, păşind spre afirmare pas cu pas, în stil Tibetan.
Am colaborat la cărţile mele, ea fiind un sfătuitor remarcabil în materie de profesie şi pot spune cu siguranţă că Noe s-ar urca în Corabia poetei Vasilica Grigoraş, o Corabie la timp potrivit pentru fiecare spre pământul poeziei cu cer senin.
O recomand,
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
13 aprilie, 2018

Ben Todică: Cum își bat joc americanii de la al doilea război încoace

Și dacă nu tac, îmi dau peste bot. Întreaga specie umană se preface că doarme și n-o poți trezi. Margaret Albright declara că merită să fie sacrificăți cinci sute de mii de copii pentru democrația americană, însă ce terorist e Asad pentru un copilaș pe țărmul Mării Adriatice abandonat de refugiați? Toată omenirea s-a trezit la un semnal să-i zdrobim pe sirieni, dar nici o atitudine împotriva lui Bush care îl răzbună pe tăticuțul său împotriva lui Sadam. Și-a hipnotizat generalul să mintă în adunarea Națiunilor Unite și și-a fascinat întreaga națiune să-l urmeze. Și nu numai pe el, ci și pe Clinton care, ca să scape de urgia sa sexuală a făcut Serbia praf. De fapt, ei au dezmembrat întegral Iugoslavia și această lipsă de orice etică a început de la Gorbaciov și Reagan, când la destrămarea blocului sovietic, americanii au ajuns la concluzia că ei nu mai au nevoie de morală și viață creștină. Că toate aceste drepturi umane în vest au fost funcționale doar ca să combată filozofia comunistă: uite și la noi sunt drepturi omenești.
Din momentul căderii zidului Berlinului, vestul s-a hotărât să distrugă toate instituțiile care împuterniceau omul la ei. Au distrus și sărăcit educația și au închis ori chiar au desființat toate instituțiile și asociațiiile de luptă ale populației. Poliția domestică a devenit militară pentru a supune populația. Media a fost încadrată în forțele de control militare și corporatiste și orice voce din opoziție a fost înăbușită sau declarată ilegală, de cele mai multe ori teroristă. Și astfel a fost instaurat FASCISMUL cu pufoaică de democrație.
America în goana ei după profit nu a neglijat doar populația planetei, dar și a propriilor cetățeni pentru că în speranța că vor deveni în curând stăpânii lumii fac de fapt același lucru pe care l-a făcut comunismul sovietelor, își sacrifică câteva generații din propriul popor. America e în decădere morală, financiară și culturală. Prin dezechilibrul nivelului de trai și financiar, ei au creat oportunități de furat și asuprit cetățeanul. Toate aceste stele financiare sunt de fapt ușițe de spălat și colectat tribut direct și indirect din buzunarele populației și a restului de milogi planetari numiți membri sau sponsori, desigur cuvântul sub acoperire e ALIAT.
Visul marilor căpcăuni din umbră de a popula spațiul și chiar sistemul solar prin evoluția tehnologică a posibilității de împlinire nu este alegerea unei conștiințe mature. Între ducerea la împlinire și atingerea altor lumi sunt necesare călătorii cu viteze de mii de ani lumină. Pentru a fi atinse, poate e nevoie de consumul energiei întregului nostru sistem solar. Deci, luați-vă gândul! Deveniți înțelepți și smeriți și dați șansă destinului speciei să descopere noi căi de a călători în univers sau în alte lumi paralele. Stăpâniți conștiința și îmblânziți-o și pe cea a lumilor infinit paralele. Literatura e prima treaptă, de fapt artele, toate instrumentele ei deschid căi spre împlinire. Suntem un puls de conștiință în această dimensiune. Ne aprindem când ne naștem, ardem intens, apoi licărim și ne stingem. La nemurire, eternitate se ajunge prin a învăța să călătorim prin conștient. Înțelegând aceste instrumente, daruri divine dezvăluim adevărul existenței, adevărul pe care s-a străduit Iisus să ni-l dăruie.
Știu că nu aveți răbdare să trăiți conștientul divin și vreți să rămâneți aici să vă destrăbălați și astfel să înfrânați evoluția sufletului și să sacrificați întreaga evoluție a vieții și existenței de pe pământ. E greu să înveți să iubești vibrația CUVÂNTULUI „A FI”. M-ați dezamăgit, nu doar pe mine dar și pe toți oamenii de bună credință.
Vă întreb: Bush, Clinton, Obama, Trump, Biden, etc., CĂ AȚI AJUNS ACUM LA SFÂRȘITUL VIEȚII: SE MERITĂ? S-A MERITAT? să treceți prin această lume fără ca s-o simțiți??? Ați trăit cu toții orgoliul altora injectat vouă. Ați ars o viață degeaba și pe lângă voi miliarde de oameni păcăliți. Am crezut în voi.

Ben Todică

Ben Todică – GENEZA CONFLICTULUI DIN UCRAINA

A fost odată două case mari asemenea celor din Romeo și Julieta. Pe una o chema URSS și pe cealaltă SUA. Statele americane erau mereu geloase pe averea Uniunii Sovietice și pentru asta o tot sâcâia cu realizările ei tehnologice și drepturile omului, dându-i peste nas încât într-o zi Rusia obosită de intensele și neîntreruptele provocări la competiție a cedat motivând că nu mai poate face față la cerințele locatarilor blocului sovietic multinațional și, greu de înțeles, acesta fiind și motivul rămânerii în urmă. Atunci, America i-a propus să îi dea afară pe cei din Bloc și în felul acesta nu va mai avea cheltuieli cu întreținerea casei. Zis și făcut. Rusia a eliberat toate țările din uniune, spunându-le: v-am crescut și educat până aici, dar de acum încolo mergeți și stați pe propriile picioare. America a bătut din palme și a aplaudat îndelung, după care, ca lupul flămând a intrat între oile orfane și a început să le violeze, jupuindu-le de toată averea lor economică și înhămându-le la împrumuturi mari.

Rusia ușurată de grijile ținutului în frâu a foștilor sateliți s-a lăsat pe tânjală și pe nesimțite, în trei decenii s-a trezit din nou cu bătăi în porțile Kremlinului și zgâlțâit de zăbrele grănicerești care nu o lăsau să doarmă. Au ieșit la poartă și ce să vezi? America era din nou flămândă, își făcea loc pentru rachete, o amenința pe văduvița Țarină cu avanposturi nucleare în vecini, motivând că duce iar lipsă de spațiu, iar Ucraina s-a oferit să-i ia în gazdă. E felul diplomat al Americii de a-ți lua nevastă întâi și apoi sufletul. Nu-și mai putea hrăni oligarhii și i-a cerut Rusiei jumate din avere ca împrumut. Rusia, cunoscând-o cât de bună platnică e și ce reputație are în ale promisiunilor/cuvântului de onoare i-a făcut o altă propunere. Uite cum facem: eu întru în Ucraina să fac un pic de curățenie și să le scot din cap ideia de a te lua în gazdă. Tu mă sancționezi ca nimeni să mai poată cumpăra din resursele mele pe care le vând acum Europei cu un dolar. Tu le vei cumpăra de la mine cu 5 dolari și le vei vinde europenilor cu 10 dolari și ne vom îmbogăți amândoi. Europenii sunt în iarnă grea și nu au încotro. Altcum vor muri de frig. După ce trece iarnă, vom transforma Ucraina într-un imobiliar de închiriat, iar dacă treaba merge ne vom extinde…, România, Polonia etc. că tot le merge clanța. Ce zici?

Americanul a rămas trăsnit de ideea marelui jucător de șah și a acceptat partida strigând: e o criză nucleară! Hai să facem bani. Apoi vindem armament, îi înhamăm la jugul neputinței și îi dezbinăm pe toți pentru generații la plătit datorii și vom scapă de inflație.

Deci, dragi cititori să nu vă mirați când îl vedeți pe Biden visând frumos la televizor, în strană americană iar pe Putin în cea siberiană la vânătoare de stupi până la adânci bătrâneți!

Și-am încălecat pe-o șa…

Dialog cultural jucãus

– Ca sã înrobești un popor, întâi îi distrugi sistemul de învãțãmânt și sanitar. Asta se întâmplã de 30 de ani și apoi ați privatizat toate instituțiile țãrii, vânzându-le la strãini, care le-au muls cum au dorit. Herta Müller era adevãrul pe care nu-l vedeau românii. Or fi merele tale pãdurețte, mãi Pavele, dar mai umblã și tu prin ele.

– Mi se reproșeazã cã eu stiu și folosesc unele strâmbãturi lexicale voit, dar unele sunt scãpãri, pentru cã nu știu de ce mã grãbește instinctul. Mi se spune: Ia și tu seama de model dictonul latinesc „Non multa sed multum” – nu multe, ci mult (nu cantitatea ci calitatea). Buchisește-ți cu rãbdare textele și le vei da mai mult lustru, fii respectuos și vei fi acceptat!

– Asta-i ca și cum i-ai spune lui Picasso: Bãi, nu mai fã capetele alea prea pãtrate. Materialul tãu e necorectat/necenzurat intenționat ca sã de-a posibilitatea psihologilor sã citeascã mai profund în starea prin care treci. Din tremurãturile unui om înțelegi mult mai mult decât din mâinile neclintite ale atacatorului. E mult mai multã omenie și cãldurã în vocea lui Mandela decât în a lui Obama. Tu mã surprinzi cu darurile tale. Nu te mai justifica în fața nimãnui. Cei care cred cã știu, de fapt nu știu. Chiar teoriile marilor savanți cad periodic. Deci urcã. Noi te iubim. Și știi de ce? Pentru cã tu trãiești.

– La ce bun sã mai fiu bãtut, chiar și de soartã, de destin (pe un umil, la ce e mai bine / bun, sã-l mai și bați sau sã mai fie și bãtut de Dumnezeu, la ce-ar mai fi bun mai ales, cã tot, în calul care trage dai și strigi turbat:

– „Diiiiiii!?” Ooof, cã tare multe ai de îndurat, Pavele. Mã bucur cã nu te dai bãtut. Lumea realizeazã cã fericirea nu stã în avere și materialism și a început sã se trezeascã. Corporațiile înfiorate au adus pandemia ca sã-i rupã pe oameni din a se îmbrãțișa, din a-și manifesta aceastã fericire și prin aceastã teroare nouã sã-și continue adicția. „Conspiratie?”

– Zicem ce zicem, dar de multe avem și nevoie, numai, cã banii aduc fericirea, însã nevoia, nu crezi, cã ne încurcã?

– Banul e necesar ca instrument de dialog economic, dar nu ca fericirea sã devinã din abuz, dintr-un infinit numãr al lor. Pãlinca e bunã, însa în ocazii – nu toatã ziua în șanț.

– Și toatã aceastã fericire pentru cã nu l-am abandonat pe Sfântul Eminescu.

– Da! Dar Dumnezeu te recunoaște. De ce nu ești mulțumit și vrei sã fii recunoscut de cei ce nu dau doi bani pe cei înNOBILAȚI odatã: Eminescu, Coșbuc, Creangã, Cantemir etc.?

– Asta bine vãd negru pe alb / pe șalul poetului rus (ce sã-ți spun eu nu am prea purtat șal) ca eu sã nu m-arunc sub tren cum naibii a fãcut tembel Ana Karenina, o bogatã rusã deznãdãjduitã de societatea bolșevicã, cã de cozonac nu mã feresc și dacã mã calcã, fir-ar sã fie, deși mã îngrașã! Bine-ar fi s-avem parte de sfântu Eminescu – dreptul nostru la veșnicie cu limba românã, Ben Phonex, în credințã și excelentã conștiințã, noi trecând cãmila care n-o avem, trecând-o prin urechile acului și cu un dram de credințã mutãm pânã și munții din loc!

– Eminescu e un Dumnezeu aparte în fiecare din noi ca și în Vica.

– Oooo, Vica mea! „Odatã, în viațã, vei ști ce sã premiezi zi de zi, în dreptul de a fi zi de zi / în drept de înviere cristicã asemenea unui candidat la fericire”, zice cu vorba ei cântatã de la mama ei nativ cântã Iuliana Tudor. Vica-i sclipitoare și, când cânta cu Ionel Ionelule pe la porta… și zãrzãricã zãrzãrea fetele merg la pãdure, c-o fugit Zaraza ca nevastã-n lume cu tri prunci ne botezați, om, în razã luminat, resposabilizat de Zavaidoc, o mândru-n cântec, dar de altfel fãrã noroc petec la sac… Maia Morgenstern: hazardul își are rolul sãu (recitã Criticilor mei, o face asumatã. Constantin Noica zicea cã Eminescu e omul deplin a culturii noastre. Noi suntem definiți de culturã, prin culturã ne scriem istoria. Maia Morgenstern cenzuratã nud în Patul lui Procust.

– Am vãzut filme românești fãcute pentru export în 1979 în Italia cu Amza Pelea în nud, în grajd cu o servitoare, deasemeni pe Mircea Albulescu în nud în filme românești foarte populare în România, dar cenzurate.

– Cu Mircea Albulescu nu mi-o plãcut Cel mai iubit dintre pãmânteni. Scena aia din închisoare mã dezgustã. Frumoasa Vica ghicise uitându-se, în a izvorului oglindã, dibuise, cã e frumoasã ca o crãiasã de la țarã, ca o primãvarã ce de abia migise, în învierea ei de limba românã, cu îndemânã, șoptind șoapte de amor, din Cartea șoaptelor, levantul, în rostul lor, de cântare a cântãrilor, cu șoapte de amor, în dragoste și dor, chiar:

– „Tu, cum mai lupți cu durerea?” (nu mi-ai mai spus, cum te-ai vindecat dupã accident, ai uitat sã-mi mai zici, crezând cã nu mai are importanțã). Care mai e grija ta de a duce tot greul vieții având grijã de tine?

– În fiecare dimineațã îmi simt durerea când mã ridic din pat. E ca și o entitate separatã care doarme și când mã trezesc se așeazã și ea în locul în care trãiește din 2017. Apoi se face cã nu vede precum mâța. Ea e acolo de câte ori mã ridic și se așeazã când umblu, fiind conștient cã ea e cea care îmi dã impresia cã s-ar putea sã cad. O pierdere de echilibru rapidã care mã șocheazã și îmi trezește conștiința. Adica mã aduce cu picioarele pe pãmânt. Când ești creativ, tu nu ești în trup, e doar animalul. Sunt momente când cred cã aș mai avea multe de fãcut/contribuit și sunt momente când cred cã rolul meu s-a terminat și pot intra în somnul etern. Îmi pare bine cã Ming are copiii ca suport și asta e un confort. Nu va plânge și nici nu îmi imaginezi. Mao i-a fãcut DÂRZI. Viața a fost frumoasã și bogatã pentru mine. Am fost educați sã fim cuminți și acum golanii profitã și își cãlãresc societatea. Ar TREBUI sau sigur trebuie ca noua generație sã învețe din nou sã fie REA și sã muște din politicieni.

– Cu ce te mai alinți?

– Cu posibilitatea de a mai aduce bucurie lui x și lui y, de a-i asigura cã nu sunt singuri și cã nu sunt nebuni atunci când își doresc ARIPI.

– Cu Ming ai un pui de chinez? Vorbești, dar nu-mi deslușești intimitatea ta cu asiatica Ming, nu e sufinciet dezvãluitã (eu ce sã spun?)

– Cu Ming e o altã lume. Eu am intrat deja în GLOBALISMUL ALBASTRU. Nu trebuie sã îi aștept pe americani. În fiecare zi descopãr și învãț lucruri noi din cultura asiaticã veche de 15 mii de ani. Ei sunt evoluați psihic și anatomic într-o altã direcție decât noi europenii. Una e sã mãnânci cu furculița și alta cu bețișorul. Noi nu realizãm din aroganțã si îngâmfare. Ei simt și percep lucrurile diferit. Mã uit la nepoții din partea copiilor ei. De când s-au nãscut și pânã azi, la 10 ani nu pot rezona cu ei ca suflet și nici ca instinct. În schimb ei între ei parcã sunt telepatici. Noi, albii îi privim și judecãm prin mitologia noastrã. Aici e pãcãleala și lenea noastrã. Eu încã învãț și aflu cine suntem noi pãmântenii. Ai mei și cu ai ei suntem destui. Nu am.

– Ai fost vreodatã gelos? Cum, îți explici gelozia?

– Gelozia e generatã de culturã. La noi e venitã din poveștile și istoria cu care am crescut. De la Evrei, din Biblie și din Hollywood, din mitologia greacã și cea daco-romanã etc. Gelozia se învațã și este injectatã în popoare ca sã fie folositã în dezbinare și control. Gelozia e o sculã emoționalã pe care, dacã e extrasã și îmbogãțitã o poți folosi și face minuni. Uitã-te în Biblie și chiar în toate piesele lui Shakespeare. Când te trezești și realizezi cine ești, te vindeci de boala geloziei. Gelozia se retrage în locul ei natural împreunã cu celelalte emoții protective. Pãrinții te pot influența și îndoctrina. Ai mei, în simplitatea lor nu au înțeles pasiunea mea pentru film și concursuri, ca sã dau un exemplu și m-au ațâțat emoțional și atunci eu am cãutat singur o altã temã, mai potrivitã sau mai adevãratã pentru urmãtorul concurs. Am observat și învãțat pe ce se pune accentul, însã elementul adevãrului trãit de mine am vrut sã-l explic în film și asta i-a supãrat și pe comunisti și pe capitaliști. De ce? Pentru cã strigam: JOS ARMELE! Nu am fost gelos. Eu am acceptat de mic cã sunt alții care știu mai multe decât mine și nu îmi rãmânea decât adevãrul perceput de mine sã-l caut. La fel cu fetele. Era preferința lor. Rezultatul așteptãrilor e cel programat de culturã, nu de creație. Nu știu dacã nu a avut efect asupre mea zisa: Dorește aproapelui ceea ce ți-ai dori ție. Și atunci gelozia dispare.

– În filmul serial Don Matteo, se zice, cã: Iubirea e dar de la Dumnezeu.

– Aici ai nimerit-o. Am iubit extraordinar și iubesc. Iubesc pânã la lacrimi sau jertfa supremã. Iubirea acoperã și chiar sufocã gelozia în cazul meu. Pe alții îi face sadici, criminali, distructivi pânã la exterminare. Ce nu înțeleg unii, și asta e trezirea de care vorbesc, e cã iubirea trebuie sã ierte, sã vindece nu ca nebunii, cu ciomagul, ci prin binecuvântare. Acesta e Darul lui Dumnezeu! Albii au perfecționat manipularea sentimentalã precum politica și se mulțumesc sã trãiascã în minciunã (și unii și alții), pe când asiaticii/galbenii fac declarația prin fapte și durabilitate constantã, și dacã nu înțelegi asta și aștepți minciuna din gura lor ca rãspuns vei fi dezamãgit. A-i privi pe asiatici prin ochelarii culturii tale e total greșit.

– Unii oameni-s cum întorci mâna.

– Mârlãnia conduce omenia la noi. Trebuie sã punem mâna pe justiție și s-o aplicãm. Am uitat sã mai mârâim, sã reacționam și sã fim drepți.

– Ca atare, nu-i mai trãiau lui Vica pãrinții cãrora trebuia sã le cearã învoire și binecuvântare.

– Dumnezeu i-a dat-o. V-a binecuvantat în unirea voastrã. Fericirile noastre stau în aceeași sursã: DARUL/TALANȚII.

– Dezirabilii, politicienii, cu multã ușurințã ne fac rãu, deprinși cu așa ceva.

– Pentru cã le dãm voie. Am învãțat de la rãzboi încoace sã fim cuminți și ei profitã de asta. Ne înrobesc, ne mint, ne batjocoresc, ne furã și ne vând la maximum. Copiii nu mai au nici un Dumnezeu în fațã. Se vor întoarce spre noi în morminte și vor da cu pumni, plãtindu-ne pentru ceea ce le-am fãcut. Cã am fost momâi în viațã, nediferiți de morți.

– Politicienii n-ar trebui sã facã rabat la calitate ca divele Ave Maria, de la patinajul artistic. În puterea cuvântului e România, pe altarul soarelui, imensã tablã de șah al pãmântului, cã pas cu pas a lucrulu bine fãcut, în veșnicia, în satul, în care mintos veșnicia, în care cu Hristos luminos m-am nãscut ca sã întreb pentru rãspuns, voi pe Hristos între coaste cu sulița de ce ați mai strãspuns?

– Du-te și spune-i reprezentantului tau local, (al partidului pe care il susții din guvern) despre nemulțumire și de pericolul pe care îl observi. Vindecarea unui sistem bolnav așa începe, cu un pas.

– Când ai suflet mare și larg, ai șansã și rar fãinoșag.
*
Omul mare are suflet mare,

suflet de poveste

și cu dragoste.

~*~

Ben Todicã & Pavel Rãtundeanu-Ferghete
(dialog din‚’Mere pãdurețe’)

Vasilica Grigoraș: „DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”

21 ianuarie 2022 – Poeta, prozatoarea, editoarea, traducătoarea, dr. în sociologie Valentina Teclici aniversează împlinirea unei vârste rotunde. Prieteni din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia i-au transmis gânduri de bine, sincere și calde urări cuprinse în cartea intitulată: „PRINȚESA CĂRȚILOR: VALENTINA TECLICI – SPIRIT LIBER, NEÎNFRICAT ȘI ÎMPLINIT”.
Pentru început, materialul introductiv al cărții:
„DECLARAȚII DE DRAGOSTE” DEDICATE „PRINȚESEI CĂRȚILOR”
Vasilica Grigoraș
Suntem membrii unei imense orchestre cosmice, în care fiecare instrument viu este esențial pentru interpretarea complementară și armonioasă a întregii partituri.” (J. Allen Boone)
Ne aflăm în fața unui volum cristalin, melodios și tandru, compus într-un solfegiu pe note înalte de „cantautori” din România, Noua Zeelandă, Australia și Grecia pentru și despre prietena mea de-o viață. Un volum colectiv dedicat poetei, scriitoarei, editoarei, traducătoarei, doctor în sociologie, „Prințesa cărților: Valentina Teclici – spirit liber, neînfricat și împlinit”.
Întâlnirea și îndelungata noastră prietenie de suflet sunt parte din destinul dat nouă de bunul Dumnezeu acum o jumătate de veac (1972, anul admiterii noastre la Facultatea de filosofie din Iași). Timpul a trecut, amândouă am adunat ani după ani în desaga personală, Valentina aflându-se acum în pragul împlinirii unei vârste rotunde.
Proiectul inițiat de noi vine într-un moment în care, în lume se manifestă cu încrâncenare un proces de destructurare pe toate planurile existenței, cu deosebire în cultură. În ciuda acestei realități, prin demersul nostru dorim să arătăm că iubitori de cărturărie există și se manifestă vizibil prin trăiri și exprimări creative.
Nu este deloc simplă misiunea de a alcătui o carte aniversară dedicată unei personalități, cu atât mai dificil dacă persoana respectivă îți este cel mai bun prieten, însă munca în echipă și colaborarea cu alți prieteni și colegi este mai mult decât binevenită și, cu certitudine sporește calitatea acțiunii.
Cu gratitudine și prețuire aducem mulțumiri celor care au răspuns invitației noastre de a fi parte din proiect: Passionaria Stoicescu, Victoria Milescu, Angelica Moldovan, Alina Lavinia Grigoraș, Violeta Ionescu, Cezarina Adamescu, Dan Plăeșu, Vlad Vasiliu, Victor Cilincă, Ion Manea, Luminița Potîrniche, Maria Weishaupt Sarău, Doina Radu Eliana, Nicoleta Marinescu, Georgeta Petre, Adriana Elena Spiridon, Ana Anton, Elena Anușca-Doglan, Dorina Stoica, Luminița Ludmila Zuran, Marius și Anișoara Zărnescu, Dorina Carp Nenici, Margareta Ivan Macovei, Florentina Ghergu, Viorica Neculau, Adriana Costin, Mihaela și Bogdan Neacșu, Geta Lungu.
Mulțumiri și veșnică amintire Elenei Ciobotaru (ilustrator de carte) și poetei Mariana Gurza, victime ale pandemiei de covid 19.
Mulțumiri speciale și sinceră considerație prietenilor Valentinei din Noua Zeelandă, români trăitori în această minunată țară ori nativi ai acelor meleaguri: româncuțele Alexandra Balm (Dumitrescu) și Ana Barbu dimpreună cu poeții Anita Arlov, Bill Sutton, Jeremy Roberts, Carole A Stewart, Marie Paurini.
Acestora li se alătură cu reală prietenie și apreciere a sărbătoritei: Florin și Vasiliki Gheorghiu (Grecia), Ben Todică și soția sa chinezoaică, Mingming Dong (Australia), George Roca (Australia), cărora le aducem mulțumiri frățești.
O aură aparte aduc cărții membrii familiei Valentinei: fiicele – Isabelle Adriana Jarvis și Sînziana Laura Ciubotaru, ginerii: Jeromie Mark Paul Jarvis și Mădălin George Ciubotaru, nepoții: Alexander Marc Jarvis, Oliver Patrick Jarvis, Teodor Cristian Ciubotaru, Andrei Răzvan Ciubotaru și minunatul soț, Robert Anderson; tuturor le adresez cordiale mulțumiri și calde îmbrățișări.
Mulțumiri celor care și-au asumat anumite responsabilități intelectuale, pentru implicarea și munca depusă în editarea volumului.
Din lectura acestei cărți, se observă limpede că autorii textelor alcătuiesc un mănunchi consistent, bine legat și copt la soarele strălucitor al culturii, literaturii și editării de carte, învățământului, artei, cinematografiei, sociologiei, jurnalisticii, biblioteconomiei, medicinei, ingineriei… Cu toții au transpus în textele lor minunate amintiri și informații, care în absența acestui demers riscau să rămână înglodate în negura timpului fugar.
S-au emis aprecieri elogioase și urări binecuvântate. Sunt „declarații de dragoste” dedicate cu sufletul deschis sărbătoritei: prietenă, colegă, colaboratoare, mamă, bunică, soție. Ca să fiu sinceră, nu este o surpriză pentru mine. Știu foarte bine că este apreciată, respectată și iubită. Fiecare semnatar a descoperit o latură, un fragment din domeniul care a consacrat-o pe Valentina. Ca într-un joc de puzzle, piesele bine concepute și așezate cu har și multă dragoste au creat un portret autentic și luminos Valentinei. Volumul propune cititorului câteva direcții esențiale din care putem să o privim pe „Prințesa cărților” pentru a o cunoaște mai bine și a o aprecia la justa ei valoare.
Să ne trăiești, draga noastră, întru mulți ani, frumoși, buni și rodnici!
xxx
CUPRINS
Vasilica Grigoraș – „Declarații de dragoste” dedicate „Prințesei Cărților”
Sînziana Laura Ciubotaru – Simfonia a ceea ce ești
Mădălin George Ciubotaru – Mama mea din Noua Zeelandă
Teodor Cristian Ciubotaru – Soarele meu
Andrei Răzvan Ciubotaru – Tina de la Napier
Elena Ciubotaru – Apita mea iubită
Isabelle Adriana Jarvis – All suides
Jeromie Mark Paul Jarvis – Valentina
Alexander Mark Jarvis – Message from Alex, 9 years old
Oliver Patrick Jarvis – Message from Oliver, 6 years old:
Robert Anderson – Valentina Teclici my Gorgeous Wife
Robert Anderson – Valentina Teclici, superba mea soție
Vasilica Grigoraș – Prin spornicie, Valentina Teclici și-a păstrat „VERTICALA”
Passionaria Stoicescu – La aniversară
Angelica Moldovan – Neînfricata Valentina
Victoria Milescu – Miracolul prieteniei
Alina Lavinia Grigoraș – Valentina Teclici, un mentor pentru minte și suflet
Violeta Ionescu – O prietenie de peste 40 de ani…
Cezarina Adamescu – O ambasadoare a spiritului românesc: Valentina Teclici
Dan Plăeșu – Despre „prințesa” cărților
Vlad Vasiliu – Întâlniri în templul Artei
Victor Cilincă – Valentina, made in Galatz, cuvinte magice în Lumea lui de-alde Marco Polo
Ion Manea – O floare de Covurlui pentru Valentina din Aotearoa
Luminița Potîrniche – Prietenia te poate face să fii ubicuu
Maria Sarău – Gând de prietenă la sărbătoare
D. E. R. – Cu drag despre „Tanti Aglaia”
Nicoleta Marinescu – E Valentina, de la Galați!
Alexandra Balm – Un om rar, un privilegiu pentru cei care o cunosc
Anita Arlov – The poetical bridge
Anita Arlov – Podul poetic
Bill Sutton – Kia ora
Jeremy Roberts – Valentina Teclici
Carole A Stewart – In Romania the Danube Sings: for Valentina
Ana Barbu – Happy birthday Tina!
Marie Paurini – Tēnā koe Valentina
Florin Gheorghiu – Viitorul… trecutului, fascinația prezentului!
Ben Todică – Întâlnirile sunt binecuvântări divine
George Roca – Dialog la antipozi cu doamna Valentina Teclici
Georgeta Petre – Valentina, spirit liber
Adriana Elena Spiridon – Dragă Valentina
Vasilica Grigoraș – Prietenie și recunoștință
Elena Anușca-Doglan – Valentina Teclici –
„purtător de cuvânt” românesc în Noua Zeelandă
Dorina Stoica – Întâlniri emoționante și multă prețuire
Luminița Ludmila Zuran – Valentina Teclici, suflet ales
Marius Zărnescu – Valentinei Teclici, cu admirație
Dorina Carp Nenici – Din copilărie, cu același drag până la senectute
Margareta Ivan Macovei – Valentina e o Poveste
Florentina Ghergu – Pod peste amintiri
Viorica Neculau – Fata cu zâmbet de copil
Adriana Costin – Onorată de prietenia Valentinei
Mihaela Neacșu – Prietenia adevărată durează indiferent de distanța geografică
Geta Lungu – La mulți ani, draga mea „nava amica”
Ana Anton – Călătorie
Mariana Gurza – Chipuri prinse-n ramă
Florin Gheorghiu – Limba vorbită
Vasilica Grigoraș – Evoluția Valentinei Teclici spre culmea împlinirii

Ben Todică: PANDEMIA – O CĂLĂTORIE STELARĂ (II)

Toate țările pașnice au fost jefuite în ultimii 200 de ani, zice Strabo. Mai mult, englezii au prădat trei sferturi din planetă înaintea imperiului actual. Da, au făcut-o, însă corp la corp. Nu au pârjolit întreaga civilizație cu tot cu viețuitoare și întreaga natură de ziceau moșnegii că pe unde trec aștia nu mai crește iarba. Așa au fost toate imperiile. La sfârșitul războiului cu romanii, bunicul meu Dorilaeus a predat romanilor mai multe cetăți din regiunea Pontica, care au promis că vor avea grijă de noi și că ne vor onora cu cetățenie romană. Au făcut-o, însă noi am fost considerați un fel de trădători de vechii prieteni după războaiele Mithridatice. Am crescut în imperiul roman, unde am studiat filozofia și am călătorit prin imperiu devenind un fel de istoric. Cum se face de știi atâtea despre civilizația secolului 20-21? Am învățat să călătorim în timp imaginar. Voi ați neglijat și ați uitat multe știinte. Voi nu puneți bază pe credința în nemurire cum o făceau strămoșii tăi, Tracii și Dacii. Voi nu credeți în păcat și nici în blestem. În faptul că toate acțiunile voastre generează urmări. Europa, un vas al civilizației a fost distrus ca urmare a fărădelegilor ce le-ați produs voi, invadând și exterminând civilizațiile celor trei continente americane. Acum, America de o sută de ani își bate joc de Europa pârjolind-o, pretinzând că-i un aliat. Diavolul nu are aliați. El lucrează singur. A pornit din grădina Domnului și trage în țeapă și corupe dintr-un continent într-altul, luând imperiile la rând. Din America se va muta în următorul. A fost o singură șansă de înălțare a sufletelor către vârful conștiinței divine în timpul președintelui Kenedy, când planeta era împărțită în două, era un fel de echilibru. Pe acea vreme, amândouă jumătățile credeau în felul lor în creație. Bine, dar ce ar fi făcut Kenedy dacă nu-l executau? Ar fi continuat politica economică generată după război, de gospodărire economică și de durabilitate a nivelului de trai. Totul era construit să dăinuie, totul se baza pe practicabilitate. Aproape că două, trei generații se puteau folosi de mijloacele de trai și existența acumulate. Lumea ar fi trăit dedicată emancipării creative, culturale și de înobilare a conștiintei spirituale. Ar fi putut călători în spațiu și timp așa cum o facem noi acum. Tu ești un special pentru că Nefertiti ți-a oferit această ocazie. Ea încearcă prin tine să oprească avalanșa catastrofei care se vede înaintea civilizației voastre. Eu sunt o muscă în fața monstrului de război american. Ei nu știu să facă altceva. Au trecut de punctul critic. Au atâta armament încât pot distruge o sută de planete cu otravă nucleară. Nici președinții și conducătorii lumii nu îi cunosc pe cei din umbră care le dictează drumul evoluției. S-au retras în fugă din Afganistan. E un pas bun sau un nou joc? America are sute de baze militare și teritorii pentru a păzi resursele țărilor democratizate exploatate cu succes de marile corporații planetare. E o întrebare adresată la știrile postului de televiziune american Democracy Now.
Mă scufund din nou în adâncuri. Nu sunt ruinele Egiptului în Mediterana și nici cele Elene. Sunt în scările blocului copilăriei mele din Ciudanovița. Cobor spre partier, la apartamentul 20 unde locuiesc tanti și nenea Cârje. Ea și el m-au ajutat mereu în drumul vieții mele și nu știu de ce sper să găsesc ceva de lucru. El mi-a dat primul post de sudor la complex și acum, fiind pensionar în Australia nu pot munci că-mi pierd pensia (doar la negru, poate…). Deschid ușa și intru, apele sunt tulburi pe coridor. Intru în dormitor. Totul e pietrificat. Ei sunt înveliți separat și dorm direct pe parchet. Sunt ca două sculpturi davinciene. Mă apropii și ating plapuma. Ea se trezește și ridică șezut. Am o lucrare pentru tine, îmi spune, întinzându-mi o adresă. Sunt într-o hală la fabrica de mașini agricole din Bocșa. Am în față harta de execuție a unei semănători agricole. E mai complexă decât întreaga Indie, cu limbile și naționalitățile care o formează. Media independentă e pe cale de dispariție sau cel puțin conceptul ei. Deschid ochii. E scriitoarea indiană Arundhati Roy, răspunde întrebărilor despre destinul mediei, inechitatea vaccinurilor, autoritarismul guvernului etc. Nefertiti mă strânse de mână și îmi zise: „Oprește-te din vis căci vom ajunge în fața faraonului care iubește istoria civilizațiilor fiicei soarelui Terra.” Nu mă pot trezi căci nu mai văd scaieții de altă dată cu spini ca raza soarelui, azi după vaccin sunt tot mai geometrici. În prezența celor trei învățăcei, el, Faraonul mă întreabă:
„De unde vii?”
„Din secolul 21.”
„Dispariția conștiinței, revenirea la animal a speciei. Aveți nevoie de ajutor, de aceea Nefertiti te-a adus aici. Ia și măsoară, omule! Și îmi întinde un bulgare aprins. Ia și seamănă!”
Azi, media continuă, și datorită automatizării este una și aceeași pe întreg globul. Știrile adevărate și cele false sunt propagate în mod egal și retransmise de celelalte, așa zise „medii independente de principalele independente, tot dictate și reăascute printr-un mărăciniș, în alte medii independente” încât lumea nu mai e capabilă să desțelenească adevărul. Mass-media, pe întreg pământul este controlată și dictată de o singură minte care nu poate fi contrazisă. Nu ți se permite să vii cu un alt punct de vedere. Toți colegii mei care au încercat, sunt închiși, continuă ea și eu cad de acord că seamănă mult cu vremea noastră comunistă. Se aude un zgomot deasupra ferestrei mele. Îmi iau căștile de pe urechi și aștept. E liniște. Sub fereastra îmi sunt parcate mașinile. Nu e nimic. Continui cu Arundhati. Monopolul corporațiilor controlează și inundă piața cu o avalanșă de știri zilnic, încât mintea omului nu mai e capabilă să le analizeze, să le digere, să identifice adevărul. Toată această tehnică folosită să distragă de la manevrele lor secrete din dos. Iară se aude o bubuitură puternică deasupra ferestrei, pe acoperișul carportului. Cine să fie? O fi careva la furat, mă întreb că mai sunt unii sub dinastia celor care umblă noaptea pe stradă și deschid ușile mașinilor cu un remote control și își fură lucrurile din mașină. Am mai fost furat de vreo câteva ori. Dau perdeaua pe furiș și urmăresc. Nimic. Bă, ce naiba să fie. Aștept, aștept până mă plictisesc și trec din nou la tabletă. Nimeni nu știe care e planul lor și în ce direcție mergem și atunci te întrebi cum o minte sănătoasă poate naviga prin această furtună. Întreaga specie umană e confruntată de un inamic necunoscut care manipulează din umbră. Majoritatea posturilor de radio și televiziune, în special prezentatorii de știri au lucrat zi și noapte, precum șefii de echipă a grupurilor de teroriști, promovând intenționat știri false ca să instige tineretul la proteste și revolte și apoi să fie arestați. Nu mai pot. Iară zgomot afară. Mă ridic tiptil, iau lanterna și ies afară. Prin jur nu se vede nimic. Nimeni printre mașini. Ce să fie, cine să fie? Mă uit pe acoperișul carportului. Doi posumi. Mama și fiul sau fiica. Ce mai contează. Mama era pe acoperișul casei, la marginea streșinei care era la un metru înălțime de acoperișul mașinilor, iar ăsta mic sărise în sus de câteva ori și nu reușea să ajungă pe acoperiș. Atunci, mamă-sa s-a apucat cu mâinile de marginea acoperișului și s-a lăsat în jos spre pui cu coada-i lungă (avea în jur de 40 de centimetri) în așa fel încât micuțul s-a cățărat pe coadă, apoi pe trupul ei și a ajuns pe acoperiș. Asistam la un film DUMNEZEIESC. În acest timp mă privea pe mine jos pe pământ. Eu cu lanterna în ochii ei mari și roșii, ea își împinse puiul pe brațul de susținere al cablului electric care străbătea toată curtea din față, apoi strada până pe stâlpii rețelei de alimentare și iluminat al străzii. Puiul o lua pe linie, se opri de câteva ori, se uita la mine. Mama nu se mișca și îl lăsa să ajungă dincolo de șosea, apoi se urcă în viteză și-l ajunse din urmă, dispărând amândoi de-a lungul străzii pe cablul electric principal în căutare de noi copaci pentru hrană. Cu câteva zile înainte, noi am ciopârțit coroana copacilor mari din care se hrăneau ei din cauza furtunii mari care îi rupsese și ne pusese casa în pericol. Mama și fiul locuiesc în garajul din spatele casei de două generații. De când s-au închis fermele din cauza competiției marilor corporații, păsările și animalele s-au retras către casele din oraș după hrană. Au început să rupă plasele care acoperă pomii fructiferi de nu mai ai nicio șansă să le culegi nici măcar în pârg. Unora le consumă și frunzele de se usucă. Noi, oamenii nu ne distrugem doar pe noi, dar le-am făcut viața mizerabilă și celorlalte specii. Am prezentat fenomene și lucruri în societate prin media colaborând iresponsabili pentru care ar trebui să fim arestați și duși în fața justiției, continuă Arundati.
În urma acestor acțiuni, nimeni nu mai are curajul să tragă la răspundere sau să dezbată idei noi sau opuse, să facă propuneri de frică să nu fie arestați sau închiși. Toate instituțiile sunt infiltrate de agenții lor. S-a planificat această pandemie, parcă intenționat ca să ne dezbrace de toate normele umane, etice și divine învățate și moștenite până acum pentru a intra în noua ordine mondială, o nouă societate începând civilizația de la zero.
Noi ca suflete și conștiințe suntem diferiți și suntem pregătiți și dotați cu idei și viziuni diferite pe care dorim să le punem în practică, (să ne trăim visul) însă maleficul din umbră ne nivelează pe toți fără milă. Politicienii au învățat atât de bine, au perfecționat cu abilitate limbajul manipulării încât orice s-ar dezbate e îmbârligat atât de frumos și bine încât toți plecăm acasă împăcați fără să se întâmple nimic. Adică, nici o schimbare sau îndreptare a vieții. Ne furăm căciula în continuare.
Ecologia este distrusă și cu ea noi și întreaga familie de viețuitoare datorită lăcomiei și nepăsării unor oameni bolnavi care ar trebui ajutați, internați, amendați, arestați și duși în fața tribunalelor lumii pentru îndreptare.
Dacă am lucra împreună și am colabora, am îndestula întreaga planetă cu resurse aflate din abundență în sistemul nostru solar. În loc să aruncăm banii în extravaganțe meschine i-am chibzui în a ne gospodări viața pe pământ.
Știu, domnule din umbră că e mai ușor să-i dai în cap celui din față și să-i furi portofelul, însă mult mai câștigat ai fi dacă l-ai bate pe umăr și ați dezvolta o colaborare împreună. Fiecare ar trăi două vieți cu iubire frățească și binecuvântare. Altcum, cămașa de forță ți-e destinul! Strămoșii s-or ridica și condamna.
„Dormi”, îmi soptește Nefertiti.

Ben Todică

Vasilica Grigoraș: BEN TODICĂ – „ULISE” CU DOR DE ROMÂNIA

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi barbă
Motto:
„Ben Todică este un Ulise tentat mereu de magia necunoscutului, dar trăind și mai intens dorul de Itaca lui România.” (Petre Iosub)

Despre Ben Todică s-au scris și s-au spus multe lucruri interesante și frumoase, însă găsesc de cuviință că, acum este momentul, la noua sa aniversare să readucem în memoria cititorilor personalitatea sa. ROMÂN (născut pe 23 noiembrie 1952, Puiești, Vaslui, România), trăitor în Australia. „Ben Todică este copilul maturizat, de obârșie moldavă și cu stil de viață bănățean – un român cu două provincii în ființă, care-și găsește mereu drumurile spre izvoare”, ne spune prof. dr. Petre Iosub.
Un OM cu suflet plin de lumină și căldură, cu o imensă curiozitate de cunoaștere și o minte scormonitoare pentru a descâlci și înțelege misterele lumii în care trăim. Un OM cu preocupări în multiple domenii ale cunoașterii umane, cu rezultate de excepție. Un OM de o înaltă ținută morală.
Care a fost parcursul vieții sale? O viață cu obstacole, aparent insurmontabile, cu griji și încercări aproape de neînchipuit, cu lipsuri de toate soiurile, cu prieteni pretutindeni în lume, poate și cu oarece dușmani. Tuturor acestora, Ben, nu numai că le-a făcut față, ci s-a întrecut, poate și pe sine.
Cine este Ben Todică? Artist independent (cineast, regizor, broadcaster, inginer de sunet, fotograf…), scriitor, editor, jurnalist (realizator de emisiuni radio-tv, scrieri publicate în presa scrisă). A îmbrățișat mai multe profesii existențiale: sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist pentru maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc. Pentru o imagine cât mai completă adăugăm și hobby: electronică, muzică, tenis şi plimbarea prin natură.
Câteva din realizările sale și proiecte de viitor. Volume publicate: Între două lumi, Timişoara, Editura Atticea, 2009; ediţia a doua, Timişoara, Editura Aprilia Print, 2012; ediţia a treia, Roman, Editura Muşatinia, 2012; În două lumi, Târgovişte, Editura Singur 2011; ediţie revizuită şi adăugită, Târgovişte, Editura Singur, 2011; a treia ediţie, Roman, Muşatinia, 2012; Ben Todică: Ambasador onorific al românismului, Roman, Muşatinia, 2012; Căutând după mere: Un dialog amical, Pavel Rătundeanu Ferghete, Ben Todică, Editura SITECH, Craiova, 2018; Cu brațele aripi, Iași, Editura PIM, 2020. În pregătire: De vorbă cu MORUZOV, Amintiri dintr-o copilărie rasă, Între două lumi (vol.2), Mere pădureţe (vol. 2 şi 3), BENEDICTUS (roman); Autorul a publicat în mai multe volume colective şi antologii. Contribuţii jurnalistice: Postul de radio-3zzz – Programul în Limba Română (1993 – 2020); Programul Comunitar de Televiziune în Limba Română CH 31 TV Melbourne, Australia. Filme: aproximativ 500, postate pe patru canale You Tube: Ben Todica, inonebt, doua culturi, unchiulben. Dintre ele: Mărturisirea Rabinului I şi II – 180 min – 1998; Oraviţa, oraşul tainelor – 40 min – 2000; Drumul Nostru – 180 min – 2006; Cărţi, păsări şi pământul – Partea 1 si 2 – 40 min – 2007; ‘X’cursia – 133 min – 2008.
Cum a fost posibil acest lucru? De netăgăduit este faptul, mărturisit chiar de domnia sa, a străbătut spațiul fizic, cultural, literar, artistic fiind permanent de mână cu Divinitatea. Aceasta l-a îndestulat cu sănătate, dorință și putere de muncă aureolate cu mirul creației.
Ben Todică, vasluianul, ciudanovițeanul, românul, australianul este un profesionist în tot ceea ce face, pasionat de ceea ce este frumos, iubitor de oameni și neam, un suflet extrem de sensibil care vibrează la tot ceea ce reprezintă suflare și trăire românească, gata oricând să dăruiască și să ajute semenii.
Nu numai că nu și-a uitat obârșia, dar se hrănește continuu din seva profundă a culturii și spiritualității românești, deși respiră aerul de la antipozi, din Țara cangurilor, Australia. Pentru noi, Ben Todică, trăind fizic peste mări și țări, nu este la capătul lumii, ci este aici, în inimile noastre, prin tot ceea ce a realizat și prin comunicarea sinceră și consecventă cu românii din patria mamă și de oriunde din lume.
Îl năpădeșește adesea o
„ploaie de doruri –
pom cu crengi ancorate
în depărtare”,
însă își deschide „brațele aripi” și ca o
„pasăre în zbor –
între cer și pământ doar
triluri de-acasă”.
Inima-i bate întruna românește,
„în tempo de imn –
ninsoarea albește și
gândurile negre”.
Trăind cu Eminescu-n suflet, în orice moment poate cânta asemenea unui
„bard veșnic tânăr –
parfumul bătrânului tei
tot mai persistent”.
Atunci când ascultă ori participă la
„slujba de noapte –
bătăile de toacă-i
adâncesc tihna”.
Invocând muza care-l locuiește de când era băietan ciudanovițean până la senectutea melbourneană, fără-ncetare scrie cu litere de aur
„un jurnal de neam –
înșirate pe altiță
lăcrămioare”
și-atunci simte intens românește.
Acesta este Ben Todică, despre care prof. dr. George Anca spunea: „Și eu te-am perceput, de la prima veste despre existența ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile românești.”
Ne bucurăm că exiști, Ben Todică. Ne mândrim că te-am regăsit ca fiu moldovean și bănățean. Mulțumim că ne faci cunoscuți peste tot în lume.
Să ne trăiești, întru mulți ani!

Vasilica Grigoraș

Ben Todică – PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN, ZIMBRUL MOLDOVEI

PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN,

ZIMBRUL MOLDOVEI

 

Acum vreo cincisprezece ani puteai vedea pe marginea unui iaz de pe drumul de țară care unește satul Iezer de comuna Puiești două ștrengărițe temerare în căutare de aventură, detectivi pe urmele copilăriei unui confrate din Australia, Ben Todică plecat de acasă de zeci de ani. Părăsise satul la vârsta de patru anișori și azi i se făcuse tare dor de acasă, de acea copilărie și de meleagurile în care deschise ochii pentru întâia oară. Aceste două doamne, Elena Anușca-Doglan și Vasilica Grigoraș se hotărâseră să-mi aline dorul de ceea ce rămase mult în urma și umbra anilor. Au socotit că îmi pot trezi amintiri vii doar imaginile cu căsuțe din vremea anilor în care m-am născut ori mai nou construite din sătucul meu natal, cu Biserica sfântă care îmi trezise interesul pentru viață cu dangătul clopotului care suna de îmi sărea cămășuța pe mine, iar animalele curții înghețau în repaus, cu Școala în care larma copiilor mă atrăgea spre joacă. Dialogul nostru, schimburile calde de gânduri și idei, darurile inspirate dintre noi au trezit trăiri de basm în sufletul meu. Și pentru că sărbătorim o vârstă de admirat și invidiat a uneia dintre aceste distinse doamne, doresc să o onorez cu aceeași dragoste și demnitate.

Doamna Anușca sărbătorește anul acesta, 2021, frumoasa vârstă de 70 de ani, vârsta la care persoanele stau în jurul focului, cu pisica în brațe, spunând povești nepoților, dânsa este mai activă ca niciodată întreținând flacăra vie a sportului și dansului românesc. Explicabil acest lucru, dacă ne gândim la faptul că încă din grădiniță, dumneaiei îi plăcea să se joace de-a serbarea și de-a doamna profesoară. A ajuns campion național în echipa de handbal și mai târziu antrenoare. Întreaga carieră sportivă și didactică i-a adus bucurii personale, dar și celor pe care i-a îndrumat într-un sport sau altul. Multă lume din țară și de peste hotare o cunoaște pe Anușca, cea care a înființat Festivalul de gimnastică și dans, sugestiv intitulat „Prietenia” de la Palatul Copiilor din Vaslui, pe care  l-a coordonat cu profesionalism și dragoste din anul 1985.

Participarea echipelor de fete conduse spre succes de doamna profesoară Elena Anușca-Doglan în competiții naționale și internaționale în mai multe țări a crescut și înflorit reputația școlii vasluiene ca școală de pregătire la nivel olimpic și european. Nu degeaba iubea marele domnitor Ștefan frumoasele fete ale Moldovei și de câte ori trecea prin Vaslui cu vătaful său și vedea fetele locurilor striga: „Să le punem în Stema Moldovei ca cel mai frumos dar de la Dumnezeu căci ele ne întăresc neamul.” „Dar, Maria ta”, striga vătaful, „Avem zimbrii…” „Da…, doi sunt destui”, răspundea Ștefan, „…atunci mai pune de-o mănăstire în cinstea darului sfânt”. Și asta face profesoara hărăzită de Dumnezeu să cultive de o viață frumosul, punând câte o „mănăstire” în fiecare suflet de copil. Nu e ușor să construiești caractere. Țara este și crește prin PROFESORII EI și Elena Anușca-Doglan o face încă din grădiniță unde-i plăcea să fie doamna profesoară.

Doamna profesoară le-a povestit elevilor despre copilăria acestui MOLDOVEAN din IEZER, pribeag de mulți ani pe meleaguri îndepărtate; aceștia au contribuit cu simboluri ale copilăriei, ca daruri pe care mi le-au trimis într-un colet. O surpriză de suflet pentru mine să descopăr steagul României, apă sfințită din biserica Iezerului, desene, un clopoțel de sunat la clasă și cretă albă, floricele și semne de carte presate, broderie și batistuțe cusute cu motive naționale, cântece și poezii și tot felul de sticluțe, cănuțe și plăcuțe tradiționale, fotografii, mileuri, ecusoane, stegulețe, insigne făcute să-mi aline dorul și să mă împlinească, să-mi completeze golurile unei copilării pierdute, DEVENIND astfel COLEGUL lor  de ȘCOALĂ…

În dorința ei de a împlini și dărui fericire, o țară întreagă s-a bucurat când Florica Lavric a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice din Los Angeles USA, în 1984 la canotaj, un erou descoperit de profesorul Elena Anușca-Doglan. Tot dânsa l-a remarcat și ni l-a dăruit și pe marele handbalist Marius Mihoci.

Doamna Elena are o familie frumoasă și doi copii de care e foarte mândră. De-a lungul timpului, ajutată de soț și cei doi copii (tustrei profesori de educație fizică și sport) și mai nou cu mândrețea de nepoțică (Miruna) continuă și azi să ducă mai departe spiritul Moldovei domnului nostru, Ștefan cel Mare și să ne facă mândri muncind, luptând și căștigând locuri fruntașe la concursuri și festivaluri importante. S-a adaptat condițiilor vremii pe care o trăim și organizează prin Zoom, întâlniri internaționale și conferințe prin Skype sau Messenger, unde sunt invitat permanent. Mă simt parte și particip cu deosebită dragoste și cinste, nu doar pentru bogăția experienței și a frumuseții participanților, dar și pentru un neam și o cultură specială sufletului meu, din care mă trag și pe care nu am s-o uit niciodată.

Pentru noi, românii din diaspora care suntem mândri de realizările celor de acasă am prezentat cu deosebită bucurie și entuziasm în scrierile mele și în toate celelalte mijloace media audiovizuale, activitățile organizate de doamna Elena Anușca-Doglan, președintele AJSPT Vaslui. Salut și admir sprijinul și prezența distinșilor reprezentanți ai instituțiilor publice locale, și nu numai, în frunte cu domnul primar ing. Vasile Pavăl, numeroși scriitori, profesori, doctori, preoți și alți demnitari și intelectuali ai Vasluiului care într-un fel, pe nesimțite m-au țesut și pe mine, un „țâcă” din Iezer în mantia Moldovei, în toată această perioadă. Mă simt onorat și PLECĂCIUNE.

Doamna Elena Anușca-Doglan este INIMA care întinerește Vasluiul. Elena Anușca-Doglan – Zimbrul Moldovei (cine o cunoaște spune că are energie cât un zimbru), cu entuziasmul și energia ei sigur vom fi alături de domnia sa pentru încă 20 de ani de acum înainte.

La Mulți Ani, distinsă Doamnă și Muză a învingătorilor noștri!

VĂ IUBIM !

 

Cu admirație și mult respect,

Ben Todică,

Melbourne, Australia

Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului


Ne-am cunoscut la Ambasada României din Canberra cu vre-o 30 de ani in urmă, cu ocazia Zilei Naționale a României și deatunci am rămas prieteni nedespărțiți in ciuda distanței de 1000 de Km care ne desparte: prin scris, prin acțiuni culturale, prin revista Iosif Vulcan și Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila pe care ai infințat-o.

Prima parte

1. Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R: Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.

2. Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

3. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R: În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea să fie poet”.

4. Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.

5. Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)

6. Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

7. Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

8. Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!

9. Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R: Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

10. Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R: Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine. Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.


11. Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

12. Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

13. Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

14. Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

15. Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

16. Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și…, mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!

17. Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința tainicei Românii.

18. Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

19. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.

20. Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2. Dăruiți de destin.

21. Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele – pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în general.

22. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.


Partea a doua.

1. Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa. Asta îmi este filozofia vieții!

2. Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

3. Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R: Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul Părinte.

4. Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

5.La ce ajută poezia?

R: Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

7. Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

8. Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu la această editură deosebit de profesională.

9. Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

10. Care a fost cea mai rapid scrisă poezie? De ce? Care a fost motorul?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”. Pentru bucuria de a avea un loc de muncă permanent, mi-a venit inspirația acestor versuri de mulțumire Companiei BHP, și Cerului a cărui stele le vedeam în oceanul ce mărginește oțelăriile Port Kemblei, și în care se oglindea lumina flăcărilor de la furnale.

11. Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic…! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

12. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul. Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

Mulțumesc!
Câtă vitejie frate Ionică! Pentru că interviul frăției tale are un numar dublu de intrebări față de unul obișnuit. Insă frăția ta ai mult mai multe răspunsuri valide, ințelepte prin vârsta și experiența domniei tale pentru comunitațile noastre de români din diaspora. Abia aștept să-l impărtășesc cu cititorii mei dragi.
Cu bucurie și mult respect,
Ben Todică

6/14/2021



Ben TODICĂ – Poveste de TREI LULELE

MOTTO:

„Moartea nu există, iar dacă vei înțelege asta frica de ea va dispărea.

Și amintește-ți: niciunul dintre oamenii cei care au existat nu au murit.

Ei s-au transformat în lumină și continuă să existe în această formă.”

NICOLA TESLA

M-am reîntors cu bucurie la fabrică. Înăuntru Sonia m-a primit zâmbind cu brațele larg deschise. Am observat că documentele și hârțoagele mele nu mai erau la mine pe birou. Ea a sesizat șocul meu și mi-a arătat că le-a mutat la ea în birou. Asta nu mi s-a părut un semn bun. Am tras ușa după mine și i-am explicat că aș dori să mai lucrez, fie și sporadic pentru companie. Mi-a spus ca ea a încheiat actele și că după lege nu se mai poate face nimic. Eu sunt pensionat de la ei în urma unui accident în fabrică și compania de asigurare nu mai acceptă acest lucru. Am îmbrățișat-o cu durere și dezamăgire în suflet. Ea s-a întristat. Mi-am luat hârtiile și am ieșit. Speram să găsesc de lucru în fabrica vecină. Așa că am trecut strada, am sărit gărdulețul de jumătate de metru, ridicat printre flori, și, văzând că nu era nimeni în incintă, am ezitat pentru o clipă. Totul era închis de parcă era zi de Duminică. Am hotărât să nu intru și m-am întors să sar gardul înapoi în strada de unde venisem, însă acum blocat, stând pe gard ca pe o sârmă de sub cupola circului; între mine și stradă se prăvălea un rău mare de vreo 10-20 de metri lățime, iar gardul meu se înălțase pe nesimțite la vreo șase metri. Mă țineam de cablul de deasupra mea, care apăruse cumva din senin, și mergeam pe coama gardului. Era singura cale până la zidul porții care ducea în strada perpendiculară. Eram complet prins ca într-o capcană. O să trebuiască cumva să ajung jos în interior ca apoi să am acces la închizătorul porții. Gardul de sus până jos e acoperit cu o plasă de sârmă zincată de 05 mm, deci nu am nicio șansă să-l cobor cu palmele goale. În râu, nu pot sări că nu știu cât e de adânc și nu vreau să-mi rup picioarele. Până la zidul porții din care pornește gardul trebuie să fie vreo 30 de metri. Continui să merg pe sârmă ca un alpinist între două văi în speranța că șansele mele vor crește lângă perete. După 10 metri, observ tulpina unui copac sărac în crengi care ajungea la nivelul tălpilor. Mă luminez. Am să încerc să cobor pe el și ajuns jos, răsuflu ușurat. Mă duc spre poarta imensă ca de cetate și ridic încuietoarea mică și puerilă ca pentru o ușă de coteț de găini și ies în stradă. Se aud voci. O iau din loc printre clădiri de teama paznicilor și mă trezesc într-o stradă de film western. Din cerdacul clădirii din stânga aterizează un om bătut. Era Horia cu o roată in mână. Unde-i Cloșca? întreabă Virgil ridicându-l de pe podea. Horia în durere:

– Când îi etichetăm pe cei din guvernul României ca TRĂDĂTORI DE ȚARĂ, ei nu simt nimic pentru că nu sunt români, sunt paraziți atașați de un corp, sunt mercenari angajați să execute ordine pentru o soldă. Dacă instigăm poporul la revoltă, vin americanii și ne dezbină ca pe iugoslavi. Așa că românii preferă să aștepte să treacă furtuna. Peștele se împute de la cap și capul e PUTEREA LUMII. Până nu se face ordine în ea, nu se va schimba nimic. Atâta timp cât americanii se complac să doarmă în corturi pe trotuar, nimeni nu mișcă în front decât virusul groazei paralizante.

– Interpretări opuse! Nu elaborez! A aștepta să-ți vină rândul la ștreang este o dovada de „lașitate”! doar ca să fiu politicos „cel ce capul pleacă, sabia nu-l taie, dar…”!

– „Trezește-te, Ben!” îmi zice Doinița, „Visele tale existențiale sunt paginile unui roman autobiografic și vizionar – În teniși, prin glodul devenirii.”

Vin dintr-un loc extraordinar. Sunt într-un camion acoperit cu prelata care cară lăzi de lemn pline cu verdețuri pentru aprozar. Cu mine sunt doi precupeți șugubeți, fermieri gospodari în ilic, Cloșca si Crișan cu pălării și mustăți, zâmbind, îmi spun că, „ne oprim la o palincă antivirus”. Camionul se oprește. Eu mă scuz, motivez că mă grăbesc să ajung înapoi în oraș.

Suntem undeva pe un deal, iar locul unde trebuie să ajung e peste unul sau două dealuri. Totul e întins și verde, iar drumul pe care circul e un drum de pământ, de țară. O iau pe jos, însă în fața mea, feliat în verdele închis de frunzele copacilor înalți pe care nu-i sesizasem de departe decât ca pe un câmp verde întins, se deschide acum și mă apropii de o vale adâncă asemenea unui tobogan de vreo 500 de metri, ca o semilună. În vale copaci bătrâni, în deal puieți. Un canal de lărgimea șoselei parcă decupat de mașini, de trenurile pădurilor întunecate din Siberia. Sunt vreo 3 km până pe vârful celălalt. Eu sunt în teniși și o iau la pas spre vale, atent să nu alunec pe pământul galben și cicatrizat de roțile căruțelor, camioanelor și a șiroaielor de ploaie. Ajung în vale. Plin de bureți pe sub copaci, o cucuvea și liniștea, și, de acum, încep să urc foarte atent, să nu patinez pe drumul nisipos și umed de apele scurse recent. Mai am mult până în vârf, iar tenișii se încarcă de glod devenind parcă mai greoi.

Tot urcând și pufăind ca o locomotivă, privind în lungul drumului, deodată apare alunecând în sus din linia orizontului un cățeluș jucăuș care, din momentul în care mă vede, se bucură dând vesel din codiță, mă bucur și eu și îmi compun gândurile. Da, îmi pare totul familiar. Am mai fost pe aici. Confirmarea că sunt cumva acasă, printre ai mei. Pe măsură ce înaintez pe circumferința drumului apar clădirile, apoi o suburbie, o piață și un cowboy care își vede de treaba lui. Drumul meu se termină brusc în liniile electrice care alimentează tramvaiele, undeva la nivelul etajului întâi al clădirii din față. Case mari medievale cu ferestre înalte de câte 5 metri. Până jos ar fi vreo șase metri, deci nu pot sări, însă în fața mea, casa cu ferestre mari, fără perdele și goală îmi dă speranța că nu voi avea obstacole decât dacă pășesc pe tronsonul care susține cablul de cupru pe care aluneca brațul tramvaiului, tronson care unește șoseaua de marginea clădirii, pot intra înăuntru și, cu scuzele de rigoare, cobor în stradă.

Încep să pășesc pe tronson ținându-mi echilibrul, și pe la jumate mă trezesc că trece pe lângă mine, prin stânga, un băiețel de vreo 5 anișori parcă râzând zburdalnic de mine că mi-e frică să nu cad. Sunt speriat, dar sunt calmat de vocea mamei lui care și-a scos capul prin fereastră și îl strigă să vină acasă. Iar mă trezesc, uitând cum am ajuns în camionul cu verdețuri, pentru că știu că s-a întâmplat ceva înainte, cei doi moșnegi vânjoși din camion se certaseră pentru mine. Unde mai pui că aveau și securile la ei. Doinița îmi ia tensiunea în timp ce mă adresez colegului din dreapta:

– Ascultă Nicola! Eu consider Timișoara un Saint Petersburg al României sau un PRINȚ ADORMIT al EUROPEI. A fost primul oraș electrificat din Europa. Este păcat că nu sunt bani și conducători inspirați care să-l reînsuflețească. Timișoara e un oraș miraculos, cu multe necunoscute. Eu am fost impresionat de acest oraș mult mai mult decât de Viena, în ciuda reputației și a publicității ce i se face Austriei. Cred că bănățenii ar trebui să-și ridice capul din pământ spre soare. Ei sunt soarele, lumina Domnului!

– „Secretul este că aceste particule de lumină, care au fost odată om, se reîntorc la starea lor originală, la Sursă. Revin la forma lor inițială de energie. Iisus și alți maeștri înălțați au știut acest secret. Am făcut cercetări despre cum să conserv energia umană, care este una dintre formele de lumină. În suflet această lumină poate ajunge în intensitate lumina lui Dumnezeu. Nu am făcut aceste cercetări pentru mine, ci pentru binele tuturor. Cred că descoperirea mea va face viața oamenilor mai ușoară, mai suportabilă, și îi va îndrepta spre spiritualitate și moralitate.” Auuu!! Doina înfinge acul în pulpa savantului.

– E interesant, dragă Doinița de ce omenirea nu recunoaște acest mare om din fața mea, OM fără de care civilizația de azi nu ar beneficia de standardul și confortul de care ne bucurăm cu toții datorită invențiilor sale. Cei mai mari criminali ai lumii au statui și sunt elogiați în piețe și școli. Azi-noapte am visat că deasupra, pe cer erau trei OZN-uri. Unul roșu, cu formă de penar avea două motoare încastrate. Zero zgomot. Apoi unul negru, o formă de tigaie dreptunghiulară cu coadă scurtă ca un cap de cioară. De patru ori mai mare decât cel roșu, de asemenea, două motoare cu reacție și tot fără zgomot. Și al treilea, o frunză verde ca cea de prun, însă solidă precum primele două care pluteau. Erau sus la vreo doi-trei kilometri. Tăcerea lor m-a înfricoșat. Mă gândeam la apocalipsă. De teamă am sărit peste un gard într-o grădină unde era un pat și m-am ascuns sub plapumă. Nu știu de ce. Poate de frica unei posibile exterminări? Sau, poate, de teamă să nu dispară OZN-urile, că tare doream ca ele să-și facă treaba aici pe pământ. Să trezească omenirea la o nouă realitate. Prin fereastra salonului larg deschisa năvălesc țipetele și scrâșnetele de la roțile unei mașini pe asfalt. Doinița e la fereastră deja, întreb „Ce e?” „Un jep militar a trecut peste doi și-i plină strada de sânge.”, „Pe ăștia nu-i vaccinează nimeni, au imunitate.”, „Nu înțeleg ce mai așteaptă poporul ăsta de adormiți, să se mai întâmple.”

Mi-e ciudă că m-am concentrat pe forma OZN-urilor de cum m-am trezit și am pierdut povestea care m-a adus în aceste câmpuri. Știu sigur că eram ca într-o poveste cu trei neveste, pe care ne-o zicea întotdeauna tata când ne culcam, și cu un cal sur să-l pupați cu toți în … Stai așa, am uitat unde, dar o să-mi amintesc, că-i la modă!

 

Ben TODICĂ