Ben Todică – PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN, ZIMBRUL MOLDOVEI

PROFESOR ELENA ANUȘCA-DOGLAN,

ZIMBRUL MOLDOVEI

 

Acum vreo cincisprezece ani puteai vedea pe marginea unui iaz de pe drumul de țară care unește satul Iezer de comuna Puiești două ștrengărițe temerare în căutare de aventură, detectivi pe urmele copilăriei unui confrate din Australia, Ben Todică plecat de acasă de zeci de ani. Părăsise satul la vârsta de patru anișori și azi i se făcuse tare dor de acasă, de acea copilărie și de meleagurile în care deschise ochii pentru întâia oară. Aceste două doamne, Elena Anușca-Doglan și Vasilica Grigoraș se hotărâseră să-mi aline dorul de ceea ce rămase mult în urma și umbra anilor. Au socotit că îmi pot trezi amintiri vii doar imaginile cu căsuțe din vremea anilor în care m-am născut ori mai nou construite din sătucul meu natal, cu Biserica sfântă care îmi trezise interesul pentru viață cu dangătul clopotului care suna de îmi sărea cămășuța pe mine, iar animalele curții înghețau în repaus, cu Școala în care larma copiilor mă atrăgea spre joacă. Dialogul nostru, schimburile calde de gânduri și idei, darurile inspirate dintre noi au trezit trăiri de basm în sufletul meu. Și pentru că sărbătorim o vârstă de admirat și invidiat a uneia dintre aceste distinse doamne, doresc să o onorez cu aceeași dragoste și demnitate.

Doamna Anușca sărbătorește anul acesta, 2021, frumoasa vârstă de 70 de ani, vârsta la care persoanele stau în jurul focului, cu pisica în brațe, spunând povești nepoților, dânsa este mai activă ca niciodată întreținând flacăra vie a sportului și dansului românesc. Explicabil acest lucru, dacă ne gândim la faptul că încă din grădiniță, dumneaiei îi plăcea să se joace de-a serbarea și de-a doamna profesoară. A ajuns campion național în echipa de handbal și mai târziu antrenoare. Întreaga carieră sportivă și didactică i-a adus bucurii personale, dar și celor pe care i-a îndrumat într-un sport sau altul. Multă lume din țară și de peste hotare o cunoaște pe Anușca, cea care a înființat Festivalul de gimnastică și dans, sugestiv intitulat „Prietenia” de la Palatul Copiilor din Vaslui, pe care  l-a coordonat cu profesionalism și dragoste din anul 1985.

Participarea echipelor de fete conduse spre succes de doamna profesoară Elena Anușca-Doglan în competiții naționale și internaționale în mai multe țări a crescut și înflorit reputația școlii vasluiene ca școală de pregătire la nivel olimpic și european. Nu degeaba iubea marele domnitor Ștefan frumoasele fete ale Moldovei și de câte ori trecea prin Vaslui cu vătaful său și vedea fetele locurilor striga: „Să le punem în Stema Moldovei ca cel mai frumos dar de la Dumnezeu căci ele ne întăresc neamul.” „Dar, Maria ta”, striga vătaful, „Avem zimbrii…” „Da…, doi sunt destui”, răspundea Ștefan, „…atunci mai pune de-o mănăstire în cinstea darului sfânt”. Și asta face profesoara hărăzită de Dumnezeu să cultive de o viață frumosul, punând câte o „mănăstire” în fiecare suflet de copil. Nu e ușor să construiești caractere. Țara este și crește prin PROFESORII EI și Elena Anușca-Doglan o face încă din grădiniță unde-i plăcea să fie doamna profesoară.

Doamna profesoară le-a povestit elevilor despre copilăria acestui MOLDOVEAN din IEZER, pribeag de mulți ani pe meleaguri îndepărtate; aceștia au contribuit cu simboluri ale copilăriei, ca daruri pe care mi le-au trimis într-un colet. O surpriză de suflet pentru mine să descopăr steagul României, apă sfințită din biserica Iezerului, desene, un clopoțel de sunat la clasă și cretă albă, floricele și semne de carte presate, broderie și batistuțe cusute cu motive naționale, cântece și poezii și tot felul de sticluțe, cănuțe și plăcuțe tradiționale, fotografii, mileuri, ecusoane, stegulețe, insigne făcute să-mi aline dorul și să mă împlinească, să-mi completeze golurile unei copilării pierdute, DEVENIND astfel COLEGUL lor  de ȘCOALĂ…

În dorința ei de a împlini și dărui fericire, o țară întreagă s-a bucurat când Florica Lavric a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice din Los Angeles USA, în 1984 la canotaj, un erou descoperit de profesorul Elena Anușca-Doglan. Tot dânsa l-a remarcat și ni l-a dăruit și pe marele handbalist Marius Mihoci.

Doamna Elena are o familie frumoasă și doi copii de care e foarte mândră. De-a lungul timpului, ajutată de soț și cei doi copii (tustrei profesori de educație fizică și sport) și mai nou cu mândrețea de nepoțică (Miruna) continuă și azi să ducă mai departe spiritul Moldovei domnului nostru, Ștefan cel Mare și să ne facă mândri muncind, luptând și căștigând locuri fruntașe la concursuri și festivaluri importante. S-a adaptat condițiilor vremii pe care o trăim și organizează prin Zoom, întâlniri internaționale și conferințe prin Skype sau Messenger, unde sunt invitat permanent. Mă simt parte și particip cu deosebită dragoste și cinste, nu doar pentru bogăția experienței și a frumuseții participanților, dar și pentru un neam și o cultură specială sufletului meu, din care mă trag și pe care nu am s-o uit niciodată.

Pentru noi, românii din diaspora care suntem mândri de realizările celor de acasă am prezentat cu deosebită bucurie și entuziasm în scrierile mele și în toate celelalte mijloace media audiovizuale, activitățile organizate de doamna Elena Anușca-Doglan, președintele AJSPT Vaslui. Salut și admir sprijinul și prezența distinșilor reprezentanți ai instituțiilor publice locale, și nu numai, în frunte cu domnul primar ing. Vasile Pavăl, numeroși scriitori, profesori, doctori, preoți și alți demnitari și intelectuali ai Vasluiului care într-un fel, pe nesimțite m-au țesut și pe mine, un „țâcă” din Iezer în mantia Moldovei, în toată această perioadă. Mă simt onorat și PLECĂCIUNE.

Doamna Elena Anușca-Doglan este INIMA care întinerește Vasluiul. Elena Anușca-Doglan – Zimbrul Moldovei (cine o cunoaște spune că are energie cât un zimbru), cu entuziasmul și energia ei sigur vom fi alături de domnia sa pentru încă 20 de ani de acum înainte.

La Mulți Ani, distinsă Doamnă și Muză a învingătorilor noștri!

VĂ IUBIM !

 

Cu admirație și mult respect,

Ben Todică,

Melbourne, Australia

Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului


Ne-am cunoscut la Ambasada României din Canberra cu vre-o 30 de ani in urmă, cu ocazia Zilei Naționale a României și deatunci am rămas prieteni nedespărțiți in ciuda distanței de 1000 de Km care ne desparte: prin scris, prin acțiuni culturale, prin revista Iosif Vulcan și Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila pe care ai infințat-o.

Prima parte

1. Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R: Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.

2. Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

3. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R: În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea să fie poet”.

4. Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.

5. Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)

6. Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

7. Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

8. Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!

9. Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R: Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

10. Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R: Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine. Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.


11. Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

12. Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

13. Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

14. Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

15. Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

16. Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și…, mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!

17. Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința tainicei Românii.

18. Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

19. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.

20. Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2. Dăruiți de destin.

21. Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele – pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în general.

22. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.


Partea a doua.

1. Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa. Asta îmi este filozofia vieții!

2. Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

3. Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R: Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul Părinte.

4. Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

5.La ce ajută poezia?

R: Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

7. Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

8. Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu la această editură deosebit de profesională.

9. Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

10. Care a fost cea mai rapid scrisă poezie? De ce? Care a fost motorul?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”. Pentru bucuria de a avea un loc de muncă permanent, mi-a venit inspirația acestor versuri de mulțumire Companiei BHP, și Cerului a cărui stele le vedeam în oceanul ce mărginește oțelăriile Port Kemblei, și în care se oglindea lumina flăcărilor de la furnale.

11. Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic…! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

12. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul. Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

Mulțumesc!
Câtă vitejie frate Ionică! Pentru că interviul frăției tale are un numar dublu de intrebări față de unul obișnuit. Insă frăția ta ai mult mai multe răspunsuri valide, ințelepte prin vârsta și experiența domniei tale pentru comunitațile noastre de români din diaspora. Abia aștept să-l impărtășesc cu cititorii mei dragi.
Cu bucurie și mult respect,
Ben Todică

6/14/2021



Ben TODICĂ – Poveste de TREI LULELE

MOTTO:

„Moartea nu există, iar dacă vei înțelege asta frica de ea va dispărea.

Și amintește-ți: niciunul dintre oamenii cei care au existat nu au murit.

Ei s-au transformat în lumină și continuă să existe în această formă.”

NICOLA TESLA

M-am reîntors cu bucurie la fabrică. Înăuntru Sonia m-a primit zâmbind cu brațele larg deschise. Am observat că documentele și hârțoagele mele nu mai erau la mine pe birou. Ea a sesizat șocul meu și mi-a arătat că le-a mutat la ea în birou. Asta nu mi s-a părut un semn bun. Am tras ușa după mine și i-am explicat că aș dori să mai lucrez, fie și sporadic pentru companie. Mi-a spus ca ea a încheiat actele și că după lege nu se mai poate face nimic. Eu sunt pensionat de la ei în urma unui accident în fabrică și compania de asigurare nu mai acceptă acest lucru. Am îmbrățișat-o cu durere și dezamăgire în suflet. Ea s-a întristat. Mi-am luat hârtiile și am ieșit. Speram să găsesc de lucru în fabrica vecină. Așa că am trecut strada, am sărit gărdulețul de jumătate de metru, ridicat printre flori, și, văzând că nu era nimeni în incintă, am ezitat pentru o clipă. Totul era închis de parcă era zi de Duminică. Am hotărât să nu intru și m-am întors să sar gardul înapoi în strada de unde venisem, însă acum blocat, stând pe gard ca pe o sârmă de sub cupola circului; între mine și stradă se prăvălea un rău mare de vreo 10-20 de metri lățime, iar gardul meu se înălțase pe nesimțite la vreo șase metri. Mă țineam de cablul de deasupra mea, care apăruse cumva din senin, și mergeam pe coama gardului. Era singura cale până la zidul porții care ducea în strada perpendiculară. Eram complet prins ca într-o capcană. O să trebuiască cumva să ajung jos în interior ca apoi să am acces la închizătorul porții. Gardul de sus până jos e acoperit cu o plasă de sârmă zincată de 05 mm, deci nu am nicio șansă să-l cobor cu palmele goale. În râu, nu pot sări că nu știu cât e de adânc și nu vreau să-mi rup picioarele. Până la zidul porții din care pornește gardul trebuie să fie vreo 30 de metri. Continui să merg pe sârmă ca un alpinist între două văi în speranța că șansele mele vor crește lângă perete. După 10 metri, observ tulpina unui copac sărac în crengi care ajungea la nivelul tălpilor. Mă luminez. Am să încerc să cobor pe el și ajuns jos, răsuflu ușurat. Mă duc spre poarta imensă ca de cetate și ridic încuietoarea mică și puerilă ca pentru o ușă de coteț de găini și ies în stradă. Se aud voci. O iau din loc printre clădiri de teama paznicilor și mă trezesc într-o stradă de film western. Din cerdacul clădirii din stânga aterizează un om bătut. Era Horia cu o roată in mână. Unde-i Cloșca? întreabă Virgil ridicându-l de pe podea. Horia în durere:

– Când îi etichetăm pe cei din guvernul României ca TRĂDĂTORI DE ȚARĂ, ei nu simt nimic pentru că nu sunt români, sunt paraziți atașați de un corp, sunt mercenari angajați să execute ordine pentru o soldă. Dacă instigăm poporul la revoltă, vin americanii și ne dezbină ca pe iugoslavi. Așa că românii preferă să aștepte să treacă furtuna. Peștele se împute de la cap și capul e PUTEREA LUMII. Până nu se face ordine în ea, nu se va schimba nimic. Atâta timp cât americanii se complac să doarmă în corturi pe trotuar, nimeni nu mișcă în front decât virusul groazei paralizante.

– Interpretări opuse! Nu elaborez! A aștepta să-ți vină rândul la ștreang este o dovada de „lașitate”! doar ca să fiu politicos „cel ce capul pleacă, sabia nu-l taie, dar…”!

– „Trezește-te, Ben!” îmi zice Doinița, „Visele tale existențiale sunt paginile unui roman autobiografic și vizionar – În teniși, prin glodul devenirii.”

Vin dintr-un loc extraordinar. Sunt într-un camion acoperit cu prelata care cară lăzi de lemn pline cu verdețuri pentru aprozar. Cu mine sunt doi precupeți șugubeți, fermieri gospodari în ilic, Cloșca si Crișan cu pălării și mustăți, zâmbind, îmi spun că, „ne oprim la o palincă antivirus”. Camionul se oprește. Eu mă scuz, motivez că mă grăbesc să ajung înapoi în oraș.

Suntem undeva pe un deal, iar locul unde trebuie să ajung e peste unul sau două dealuri. Totul e întins și verde, iar drumul pe care circul e un drum de pământ, de țară. O iau pe jos, însă în fața mea, feliat în verdele închis de frunzele copacilor înalți pe care nu-i sesizasem de departe decât ca pe un câmp verde întins, se deschide acum și mă apropii de o vale adâncă asemenea unui tobogan de vreo 500 de metri, ca o semilună. În vale copaci bătrâni, în deal puieți. Un canal de lărgimea șoselei parcă decupat de mașini, de trenurile pădurilor întunecate din Siberia. Sunt vreo 3 km până pe vârful celălalt. Eu sunt în teniși și o iau la pas spre vale, atent să nu alunec pe pământul galben și cicatrizat de roțile căruțelor, camioanelor și a șiroaielor de ploaie. Ajung în vale. Plin de bureți pe sub copaci, o cucuvea și liniștea, și, de acum, încep să urc foarte atent, să nu patinez pe drumul nisipos și umed de apele scurse recent. Mai am mult până în vârf, iar tenișii se încarcă de glod devenind parcă mai greoi.

Tot urcând și pufăind ca o locomotivă, privind în lungul drumului, deodată apare alunecând în sus din linia orizontului un cățeluș jucăuș care, din momentul în care mă vede, se bucură dând vesel din codiță, mă bucur și eu și îmi compun gândurile. Da, îmi pare totul familiar. Am mai fost pe aici. Confirmarea că sunt cumva acasă, printre ai mei. Pe măsură ce înaintez pe circumferința drumului apar clădirile, apoi o suburbie, o piață și un cowboy care își vede de treaba lui. Drumul meu se termină brusc în liniile electrice care alimentează tramvaiele, undeva la nivelul etajului întâi al clădirii din față. Case mari medievale cu ferestre înalte de câte 5 metri. Până jos ar fi vreo șase metri, deci nu pot sări, însă în fața mea, casa cu ferestre mari, fără perdele și goală îmi dă speranța că nu voi avea obstacole decât dacă pășesc pe tronsonul care susține cablul de cupru pe care aluneca brațul tramvaiului, tronson care unește șoseaua de marginea clădirii, pot intra înăuntru și, cu scuzele de rigoare, cobor în stradă.

Încep să pășesc pe tronson ținându-mi echilibrul, și pe la jumate mă trezesc că trece pe lângă mine, prin stânga, un băiețel de vreo 5 anișori parcă râzând zburdalnic de mine că mi-e frică să nu cad. Sunt speriat, dar sunt calmat de vocea mamei lui care și-a scos capul prin fereastră și îl strigă să vină acasă. Iar mă trezesc, uitând cum am ajuns în camionul cu verdețuri, pentru că știu că s-a întâmplat ceva înainte, cei doi moșnegi vânjoși din camion se certaseră pentru mine. Unde mai pui că aveau și securile la ei. Doinița îmi ia tensiunea în timp ce mă adresez colegului din dreapta:

– Ascultă Nicola! Eu consider Timișoara un Saint Petersburg al României sau un PRINȚ ADORMIT al EUROPEI. A fost primul oraș electrificat din Europa. Este păcat că nu sunt bani și conducători inspirați care să-l reînsuflețească. Timișoara e un oraș miraculos, cu multe necunoscute. Eu am fost impresionat de acest oraș mult mai mult decât de Viena, în ciuda reputației și a publicității ce i se face Austriei. Cred că bănățenii ar trebui să-și ridice capul din pământ spre soare. Ei sunt soarele, lumina Domnului!

– „Secretul este că aceste particule de lumină, care au fost odată om, se reîntorc la starea lor originală, la Sursă. Revin la forma lor inițială de energie. Iisus și alți maeștri înălțați au știut acest secret. Am făcut cercetări despre cum să conserv energia umană, care este una dintre formele de lumină. În suflet această lumină poate ajunge în intensitate lumina lui Dumnezeu. Nu am făcut aceste cercetări pentru mine, ci pentru binele tuturor. Cred că descoperirea mea va face viața oamenilor mai ușoară, mai suportabilă, și îi va îndrepta spre spiritualitate și moralitate.” Auuu!! Doina înfinge acul în pulpa savantului.

– E interesant, dragă Doinița de ce omenirea nu recunoaște acest mare om din fața mea, OM fără de care civilizația de azi nu ar beneficia de standardul și confortul de care ne bucurăm cu toții datorită invențiilor sale. Cei mai mari criminali ai lumii au statui și sunt elogiați în piețe și școli. Azi-noapte am visat că deasupra, pe cer erau trei OZN-uri. Unul roșu, cu formă de penar avea două motoare încastrate. Zero zgomot. Apoi unul negru, o formă de tigaie dreptunghiulară cu coadă scurtă ca un cap de cioară. De patru ori mai mare decât cel roșu, de asemenea, două motoare cu reacție și tot fără zgomot. Și al treilea, o frunză verde ca cea de prun, însă solidă precum primele două care pluteau. Erau sus la vreo doi-trei kilometri. Tăcerea lor m-a înfricoșat. Mă gândeam la apocalipsă. De teamă am sărit peste un gard într-o grădină unde era un pat și m-am ascuns sub plapumă. Nu știu de ce. Poate de frica unei posibile exterminări? Sau, poate, de teamă să nu dispară OZN-urile, că tare doream ca ele să-și facă treaba aici pe pământ. Să trezească omenirea la o nouă realitate. Prin fereastra salonului larg deschisa năvălesc țipetele și scrâșnetele de la roțile unei mașini pe asfalt. Doinița e la fereastră deja, întreb „Ce e?” „Un jep militar a trecut peste doi și-i plină strada de sânge.”, „Pe ăștia nu-i vaccinează nimeni, au imunitate.”, „Nu înțeleg ce mai așteaptă poporul ăsta de adormiți, să se mai întâmple.”

Mi-e ciudă că m-am concentrat pe forma OZN-urilor de cum m-am trezit și am pierdut povestea care m-a adus în aceste câmpuri. Știu sigur că eram ca într-o poveste cu trei neveste, pe care ne-o zicea întotdeauna tata când ne culcam, și cu un cal sur să-l pupați cu toți în … Stai așa, am uitat unde, dar o să-mi amintesc, că-i la modă!

 

Ben TODICĂ

BEN TODICĂ – DICTATURA BABELOR (Băbești dar Adevărate)

 

Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne sunt eroii unui trecut civilizat, adică cu bun simț. Faptul că albii din America se simt vinovați de exploatarea negrilor i-a dus cu imaginația până acolo încât să creeze și robotul viitorului, adică Inteligența Artificială, care la rându-i să-l exploateze și pe el și, în ăst fel să scape de simțul vinovației. Dar Dumnezeu nu lucrează așa.

 

Așa începe povestea noastră, povestea algoritmului babelor, care noaptea puneau oul de găina neagră subțioară ca să-l clocească, din care, se spune că ieșea un mic diavol (algoritm) pe care îl punea la muncă. Însă, atenție! Dacă nu știi să-l ții în frâu, acest diavol se va întoarce spre tine și te va prelucra.

 

Babele au învățat încet algoritmii să extragă valoarea din noi de parcă am fi fost expres făcuți pentru a fi mulși. Adevărata noastră valoare și destin nu o mai cunoaștem. Cine suntem? De ce sunt aici? Care e scopul vieții? Sunt întrebări de care am uitat, fiind orbiți de materialism. E din ce în ce mai greu să fii suflet divin. Om.

 

Noi nu ajutăm societatea/umanitatea să se descopere, să progreseze, să se lumineze pentru că suntem dresați prin algoritmi după profit permanent pentru patron. Patronul ar trebui să fie națiunea/specia umană. O conștiință națională/planetară lipsește cu desăvârșire, lucru care va duce la înăbușirea existenței emoționale. La dispariția iubirii și a visului. Omul bolnav de orgoliu și control personal prin posesie și lacomie nu va fi de acord niciodată cu această eliberare, și așa a fost inventat internetul și micuțul diavol algoritmul. SĂTĂNEL CARE ÎȘI BAGĂ CODIȚA PRIN TOATE OALELE.

 

Prădătorul s-a grăbit să facă filme cu roboți ca să-și ascundă planul meschin de exploatare al omului de către om. Dăm acum vina pe roboți, precum că ei sunt RĂUL NECONTROLAT. Elitele vor reconstrui viața și noul om pe pământ. Până acum a fost o preselecție naturală a omului, de aici încolo va fi una dirijată și controlată de dictatori. Era vieții anorganice. Cum o vor regla ei oare?

 

Omul va deveni instrumentul muzical la care va cânta politicianul. S-a ajuns la concluzia că Nostalgia nu este o cale bună de a rândui omenirea. În această lume nimic nu e permanent. Evoluția și progresul încetează odată cu unirea oamenilor, cu globalizarea ei în ordine și stabilitate.

 

Noi, ca specie umană nu vom fi în stare să rezolvam toate problemele vieții, ci doar să contribuim la continuarea/rezolvarea lor. Problema vine din interiorul nostru. Toată viața luptăm să ne apărăm imaginea/reputația pe care ne-am creat-o încă din copilărie fără să realizăm că îi facem pe cei din jur să sufere. Aceasta este tragedia omului pe pământ. Pierderea legăturii cu realitatea a ceea ce suntem de fapt: (vezi Spinoza) trădători, eroi, criminali.

 

Care e viitorul nostru atunci? Economia viitorului va consta în industrializarea trupului și a minții omului, nu textile, mâncare sau mașini etc., ci trup, minte și creier. Cine decide? Cei care controlează datele și informațiile. Cel mai important activ din ziua de azi.

 

În trecut pământul era cel activ, apoi mașinăriile, capitaliștii și proletarii și în viitor se va împărți în specii. Dacă ne amintim cum țipau capitaliștii că America este țara visului omului harnic, muncești și-ți cumperi pământ și casă, mașină etc. fără ca proletarul să realizeze că de fapt a fost țara de vis a bancherului, a exploatatorului care te lega la gât cu un imprumut bancar pe viață. Nu puteai să te mai revolți de frică să nu le pierzi. Botnița pe gură.

 

În următoarea sută de ani vom realiza că virușii de azi sunt algoritmii de mâine care ne vor controla și condiționa existența. Infotecul se va uni cu Biotecul, comunicarea cu omul și între oameni va fi digitală. Nu vom mai vorbi, scrie și citi. Ura! Bucuria chiulăilor! Omul va fi controlat prin citirea schimbărilor biochimice din corp. Dacă nu-ți va plăcea de șef, el o va citi pe calculator și te va scurtcircuita. Cu o boală de inima sau picior blocat. Calculatoarele vor ajunge să ne cunoască mai bine decât noi și în cazul în care vom fi indispensabili, ne vor feri de boli înainte ca ele să apară. Calculatorul va putea să spună mai bine decât tine dacă ești bărbat sau femeie și, ca urmare te va opera gratuit. A doua zi te vei trezi fetiță sau băiețel. Așa va apărea DICTATURA TOTALĂ.

 

Atunci, ca să continui cu povestea noastră mitologică a eroilor basmelor noastre românești, pot fi convins că au fost adevărați nu numai Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne, dar și legenda maramureșenilor noștri că într-adevăr se trag din fiii lui Uranus şi ai Terrei din mitologia greacă, din Roza-Rozalina, fiica gigantului Ciungălău de pe Iza care s-a căsătorit cu unul din localnici. După rugăciuni de zile și nopți, Dumnezeu i-a ascultat dorința, devenind femeie obișnuită. Văzând minunea, tatăl fetei a împietrit și avem ca dovadă stânca numită „dealul Gogasa”. SCHIMBAREA GENETICĂ E ADEVĂRATĂ. Viitorul omului e tot atât de mitologic precum trecutul basmelor sale. Deci, dacă lăsăm algoritmul să se întindă prea tare (cum zicea baba, dacă nu-l ținem pe drăcușor sub control) toate legendele se prăbușesc și cu ele întreaga omenire.

BEN TODICĂ

Ben Todică – EVENIMENT ZOOM CU ANA BLANDIANA

Am fost invitat prin zoom de doamna prof. Ileana Costea, PhD Professor Emerit, California State University, Northridge I.C. ART Director ARA Interim President să particip la evenimentul bilingv, româno-englez, „Ana Blandiana în literatură și film”, Miercuri 17 martie, 10:30AM Pacific (Los Angeles) Time.

 

Am pus ceasul să sune la 4 dimineața în Australia ca să fiu parte din acest „regal” oferit de doamna Ileana Costea la 4 și 30 de minute, CU NOAPTEA ÎN CAP, lucru care s-a și întâmplat. Doream să fiu în prezența acestei doamne pe care o admiram încă din copilărie. Acea Cleopatra a imaginației mele care se lupta cu regimul Ceaușescu prin poezie, devenită eroul nostru de la Europa liberă, post de radio pe care îl ascultam în grupuri prin pădure ca să nu ne audă lumea. I-am găsit pe cei 117 prezenți prin zoom „ÎMPREUNĂ” cu eroina copilăriei mele, poeta și scriitoarea Ana Blandiana, care a primit numeroase premii, printre care și prestigiosul premiu pentru poezie „Griffin” din Canada (2018). Dorința de a fi prezent la această întâlnire era provocată și de curiozitatea stârnită în presa română cu privire la o anume variantă despre revoluția din ’89 susținută de doi motani de mare calibru ai literaturii române, unul pășind pe gard țanțoș, Mircea Dinescu, iar celălalt în fereastra castelului, între perine, Gabriel Liiceanu, amândoi multi milionari. Le spun „motani” pentru că-i știu unși cu toate alifiile. Desigur că era o oportunitate fără precedent pentru un scandal care să, (după moda Hollywoodiana) ajute la vânzările cărții Anei Blandiana, proaspăt puse în vânzare de firma Humanitas și al noului film al lui Andrei Zincă (regizor) intitulat „ ȘI ATUNCI, CE ESTE LIBERTATEA?” / “SO WHAT IS FREEDOM?”, bazat pe scurta nuvelă a Anei Blandiana „Proiecte de trecut” despre fenomenul „Siberiei românești”, deportartea a 40 000 de oameni în Bărăgan, în vremuri dure comuniste din România anului 1951.

 

Programul evenimentului ZOOM „ÎMPREUNĂ” a fost format dintr-o platformă de discuții cu scriitorul Ana Blandiana si regizorul Andrei Zincă. Alături fiind și actorii principali, parte din distribuția filmului care va avea premiera în SUA în mai 2021, criticul de film din România, Irina Margareta Nistor. Deasemeni lansarea unei noi cărți de poezie a Anei: „Dumnezeu pe role”/ „God on Roller Skates” ilustrată de cunoscutul artist american Jerry W. McDaniel; creată de Ileana Costea în colaborare cu Doina Țetcu. Jerry a impresionat-o pe Ana Blandiana cu reproducerea mesajelor poemelor în picturile sale abstracte de o calitate impecabilă. Tehnica abstractă până la Jerry nu o inpresionase pe poetă.

 

Ana Blandiana a vorbii despre noua ei carte „Soră, Lume” (carte în proză, publicată recent de editura Humanitas). Printre altele, autoarea a lămurit misterul apariției ei în primele 100 de minute în seara revoluției la televiziunea română. Adusă pe brațe de un grup de revoluționari, ridicată din piață ca să confirme dacă mai susține că românii SUNT CA UN COPAC – CINE A MAI VĂZUT UN COPAC REVOLTÂNDU-SE, că sunt un popor vegetal și nu au spirit de revoltă. Ea plângând a recunoscut că se înșelase și a felicitat națiunea română.

 

A fost prezentat un rezumat al filmului „ȘI ATUNCI, CE ESTE LIBERTATEA?” care a primit recent Premiul Publicului pentru cel mai bun film românesc la TIFF Cluj-Napoca, 2020. În film este vorba despre viața unui grup de oameni care se transformă atunci când descoperă adevărata libertate într-un exil forțat menit să producă contrariul. O poveste de dragoste, supraviețuire și sete de libertate este inspirată de evenimente reale, care au avut loc în 1951, într-o țară (România) subjugată de un regim totalitar. Chiar dacă acest lucru s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani, în spatele Cortinei de Fier, implicațiile politice din acea perioadă rămân la fel de valabile în realitatea noastră contemporană. Naziștii nu au ascuns Holocaustul pentru că ei credeau că vor învinge, însă comuniștiii au ascuns totul, iar americanii și mai mult azi. La fel rușii și chinezii. Poeta din România a vorbit în continuare despre cartea, „My native country is A4”, carte de poezii scrisă pentru românii din diaspora în dorința de a-i face să nu uite ce au lăsat în patria mamă, cine sunt și ce au în suflet.

 

Evenimentul a fost organizat de Ileana Costea & Andrei Zincă, iar discuțiile au fost conduse de Ana Blandiana, Andrei Zincă și trei dintre actorii principali ai filmului său – Iulia Lumânare, Radu Iacoban și Tünde Skovrán, criticul de film din România, Irina Margareta Nistor, Anca Sârghie, Ileana Costea și Doina Țetcu. Deschiderea evenimentului a fost făcută de consulul general din Los Angeles, dl. Cosmin Dumitrescu.

 

Această întâlnire minunată prin zoom a fost condusă de Maestrul de ceremonie: Ileana Costea și susținută de Moderatorul Aura Imbaruș, Coordonatorul tehnic: Adrian Stoica. Și-au mai dat concursul Actrițele Elena Secota, Thea Mercouffer, Lidia Lazu și Actorul Petre Moraru care au recitat poeme de Ana Blandiana; muzica a fost oferită de violonista Nina Munteanu și o tânără cântăreață din Iași, România. Traducerea simultană a fost asigurată cu brio de Peter Bota pe toată perioada de trei ore cât a durat întâlnirea.

 

Astăzi tânăra Cleopatra a devenit o doamnă plină de umor și mister, ghidușă și generoasă în răspunsuri înțelepte și adânc sincere, încă frumoasă și puternică pe care sunt tentat s-o întreb: Dacă în timpul persecuției comuniste și-a găsit sprijin în POSTUL DE RADIO „Europa Liberă”, astăzi după mai bine de 30 de ani de la revoluție și al turului multor țări pentru a înțelege lumea, în ce post liber s-ar mai refugia?

 

BEN TODICĂ

 

În imaginea cu mine de pe zoom, În spatele meu e Iezerul

 

Ben Todică – Prin Zoom din Melbourne la Vaslui

8 MARTIE 2021. Am participat la cea mai frumoasă elogiere a mamei cu prilejul Zilei femeii, organizată prin ZOOM de către doamna prof. Elena Anușca-Doglan din Vaslui.

După aproximativ două ore de spectacol sincer și bogat în talente și idei: recitări, cântec și dans, doamna coordonator m-a introdus prin programul Palatului Copiilor din Vaslui într-o stare de melancolie și dor după mama încât nu am mai fost în stare să recit, fără lacrimi și suspine după fiecare cuvânt și vers al lui Labiș.

Recunoașterea izvorului vieții fiind esența acestei serbări minunate în care iubirea și grija de aproapele sunt primordiale și esențiale existenței ca națiune și familie. Noi, toți cei din generația părintească nu am putut trece prin ea fără dor și amintiri nostalgice și vindecătoare, prezenți fiind în fața tineretului nostru plin de recunoștință, credință și talent. Copii de o frumusețe rară. Cu o încredere desăvârșită în dragostea părinților, a mamelor neînfricate, atunci când e vorba de familie și casă. Copii plini de entuziasm și inventivitate creativă în toate vinișoarele tradiției și culturii române, inteligenți și versatili de la cel mai mic și până la cel de capăt de liceu.

Cu abilitatea cunoscută, Doamnă Elena a reușit să unească marile orașe ale României din Basarabia, Bucovina și Moldova, ținuturile de la răsărit prin varietatea dansurilor și a cântecelor noastre de azi și milenare. Casa Copiilor are potențial și relevanță pentru viitorul țării, este furnal de energie și determinare pentru succes în munca lor și în dăruirea acestei inimoase doamne, adevărat concurent în olimpiada vieții omului. Renumita profesoară Elena Anușca-Doglna merită apreciată și elogiată pentru talentul său, dar și pentru sufletul său mare și generos, pentru profesionalism și pentru dăruire.

M-am simțit acasă pentru două ore, în brațele mamei și ale familiei mele din Iezer/Puiești/Vaslui, din România, țara mea frumoasă. Gelos fiind parcă pe faptul că nu sunt lângă ei să împart sudoarea muncii și credinței în viitorul lor. Dar o voi face de departe.

Ben Todică, Radio Tv Producer Australia

Ben TODICĂ – Acul în carul cu fân sau MIRACOL?


E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpăraturi, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul.

Întotdeauna când ajungem acasă trebuie să opresc mașina înainte de a traversa trotuarul ca să intru în curtea casei pentru că nu e loc pentru amândouă portierele mașinii stânga/dreapta să fie deschise pentru a coborî, deoarece nu e loc. Intrarea e îngustă și atunci pasagerul trebuie să coboare înainte de a intra în curte. Deci, opresc mașina ca să coboare Ming. Ea deschide portiera și când să pună piciorul jos exclamă: Uite cercelul! Întreb: Care, cel rămas? Nu! Perechea. L-am găsit. Glumești. Serios? Cercelul era jos pe ciment la intrarea dinaintea trotuarului și aștepta de trei ore să fie găsit. Era în al nouălea cer de fericire, iar eu i-am mulțumit Domnului Iisus Hristos pentru MIRACOL. Putea să-l fi găsit vreun trecător până acum sau eu puteam să opresc mașina mai înăuntru sau în afara portierei.

Acul în carul cu fân? Nicidecum.. E un MIRACOL oricum ai gândi. Eu și acum sunt șocat.

Mare ești, Doamne!

Ben TODICĂ




Ben TODICĂ – Dragi prieteni, dragi români

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Am spinarea plină de pumnale căci asta se cultivă azi – jupuitul. Sunt înconjurat de vânzători, asemenea lui Iuda și aștept Crăciunul. Aceiași securiști și trădători KGB-iști din vremurile comuniste ne urmăresc și azi prin întreaga lume. A devenit o modă și o stăpânire cu sete criminală, un masochism care numai așa poate fi hrănit, prin vrajbă și instigare. Să-ți iubești țara și părinții e subiect și sentiment tabu. Pe nesimțite Crăciunul ceaușiștilor te izbește ca o nălucă Shakespeariană cu gloanțe, cu brazi împodobiți de covizi, globulețe de toate culorile, cu țipete de niciunde și nici măcar nu am fost în România atunci… Mă trezesc căutând o funie de un metru, poate doi prin garaj dar dau peste o pereche de pantofi vechi cumpărați din America. Au tălpile găurite însă fețele sunt ca noi din piele neagră de porc. Am și niște pingele noi tot negre, proaspete, aduse din China de soție și cred, simt că ar fi bine să practic pingelitul; nu că aș fi sărac sau zgârcit, ci de dragul practicii acestei îndemânări învățate de la nenea Ghiță cizmaru, care locuia în blocul C. El lucra noaptea cu tata în minele de uraniu, iar ziua repara încălțăminte ca să-și câștige existența. Iar eu acum ca să mă echilibrez. De la el am învățat atunci când mă trimitea tata să ne pună blacheuri la sandale, să ne țină mai mult și îl urmăream cu pasiune cum bătea cuie în pantofi. Prietenia e cel mai important lucru din viața unui om. Eu și azi după 50 de ani îi scriu celui mai drag învățător al meu care mi-a dăruit dragostea pentru film, nenea Watzi Josef: „Dumneata ai fost întotdeauna cinstit și drept, nu ai făcut discriminare între adult și copil, m-ai tratat mereu de la egal la egal și mi-ai dat sfatul întreg și potrivit la orice întrebare de copil. M-ai tratat cu seriozitate de ceas elvețian. Nu am să uit niciodată clipa în care mi-ai arătat la magnetofonul TESLA pe care îl aveați, că nivelul de înregistrare optim este la 7 și jumătate la butonul de volum și apoi, m-ai sfătuit să am grijă ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.” Asta se întâmpla prin 1964. În 1994 am terminat, cu diplomă și lauri Institutul de Ingineri de sunet, din Melbourne. Lui îi mulțumesc, așa cum îți mulțumesc ție dragă Vasilica pentru dragostea de a scrie. Am fost întotdeauna curios și mi-a plăcut să învăț. Vedeți ce înseamnă să dăruiți dragoste pentru ceva unui copil? Eu de atunci tot dărui și îmi descoper sufletul. Dacă nu vă întâlneam pe dumneavoastră, pe toti acei ce cu drag dăruiți, poate azi, eram doar un robot. Dumnezeu vă privește prin ochii mei și a celor care mă privesc!

Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul.

Benoni de la Antipozi

 

 

 

Ben TODICĂ – FRATELUI MEU



Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lacomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trada pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Iubiți-vă aproapele cât puteți de mult și în special dușmanii. Știu. E greu. Însă e bine să o facem în numele pacii. Nu doar din etică morală ci și din binecuvântare divină a sufletului și conștiinței Dumnezeului nostru. Dacă înveți să cazi de acord sau nu cu demnitate știind că e Dumnezeu în fiecare din noi, atunci vei fi inundat cu Binecuvântare Cerească din toate direcțiile universului și toti vom beneficia.

Unde am ajuns făcând toți pe deștepții? Serbarea Crăciunului nu e doar despre lumânări și sarmale. E despre lumină și conștiință. E fereastră spre cer! Vreți miracole în viața dumneavoastră? Iubiți-vă aproapele!

Crăciun fericit!

Ben TODICĂ

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

Ben Todică – între două lumi | Ziarul Naţiunea

„Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)


23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.
De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:
„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.
În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.
În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).
Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:
„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”
Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE,
„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.
Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:
„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.
Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:
„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.
În persoana lui Ben întâlnim nenumărate ipostaze ale omului: Homo sapiens (Omul inteligent sau Omul înțelept), Homo creator (Omul creator), Homo patiens (Omul răbdător, cel care îndură), Homo interneticus (Omul conectat la nivel global), Homo viator (Omul pelerin). În timp, și-a conturat viguros postura de „Omul pe drumul său spre găsirea lui Dumnezeu”, așa cum consemna Gabriel Marcel în 1945 și DEPRINDEREA de:
„Călători prin viaţă
deprindem
exerciţiul prin care
urechile inimii aud
trilurile iubirii”.
Iubirea pentru Ming-Ming (soția chinezoaică), pentru copiii și nepoții lor, îi activează și îi potențează permanent dragostea de țară și neam, simțind întotdeauna blânda ÎMBRĂŢIŞARE a Domnului:
„Când navigăm
pe marea învolburată
ne simţim singuri
doar atunci când uităm că privirea
lui Dumnezeu ne îmbrăţişează”.
Românul-australian nu uită, ci dimpotrivă „Căutând după mere” într-un dialog amical cu Pavel Rătundeanu Ferghete (2018), se îmbăiază în CUMINȚENIA pământului asemenea omului dornic de a descinde cu pioșenie la izvoarele vii și proaspete ale simțirii românești:
„În pădurea
de brazi înalţi şi drepţi
cetina atinge
cuminţenia
rădăcinii”.
Acest lucru îl realizează „Cu brațele aripi”, carte de eseuri (2020), consistentă prin conținut și bogată în mesaje lucide și profunde către români, către omenire. Autorul abordează într-un stil elevat și elegant, în același timp incitant problemele lumii de azi, transmițând cititorului un anume fior existențial și satisfacții estetice, însă și tulburătoare întrebări despre om și lume, decriptând TAINA unor manifestări greu de înțeles:
„Doar un cuvânt
îngânat sincer
într-un şir de priviri
deschide tainic
orizonturi nebănuite”.
În lumina operei și activității sale, un adevărat fluviu de idei și sentimente, a fost numit pe bună dreptate „Ambasabor onorific al românismului” (2012). Ben Todică este Purtătorul voluntar de cuvânt al României, este Glasul blândului moldovean și bănățean în aceeași măsură, este Cartea neamului românesc așezată cu acuitate în capsula timpului spre DĂINUIRE:
„În dogoarea pojarului
din sprinceana pădurii
un buştean viguros
sprijină cerul
ca semn al dăinuirii”
În lanțul argumentării demersului său, îndemnul de a ne întoarce la izvoarele neamului, la obârșia străveche este cea mai importantă și trainică verigă. În acest sens, contribuțiile de excepție ale lui Ben Todică pe tărâm artistic (domeniul filmului), jurnalistic și literar sunt pe deplin meritorii. Sunt varii forme de exprimare a celui dotat cu har, pricepere, îndemânare, cu alte cuvinte vigoare și putere de creație. În preocupările sale îmbină totul într-un mod strălucit pentru a bucura semenii cu ceea ce este frumos și bun, cu ceea ce este important pentru om și omenire. Emisiunea săptămânală la radio 3zzz, Melbourne, în limba română pentru românii din Australia și nu numai înseamnă cu adevărat creativitate fertilă. Alcătuită din subiecte de mare interes pentru ascultătorii postului, prin vocea sa inconfundabilă, plină de sevă și vervă românească atrage atenția și pentru acest lucru este apreciat cum se cuvine. Din ceea ce înseamnă și îl caracterizează pe Ben Todică, nimic nu poate fi pus la îndoială. Cu atât mai puțin DORUL:
„Mă cuprinde un dor
de a căuta fervent
visele topite
în lutul ars
de tăciunii încă nestinşi.
Depărtarea nu l-a schimbat, nu i-a deteriorat calitățile de român și afinitatea față de tot ceea ce este românesc, ci, dimpotrivă i-a clădit un CHIP DE ROMÂN AUTENTIC. Un român îmbunătățit, care emană percepția corectă și realistă a timpului, energia creației, autenticitatea bunătății și bunăvoinței, trăirea dragostei profunde pentru valorile neamului și umanității, credința și ruga de mai bine. Pentru toate acestea este vrednic de prețuirea noastră.
LA MULȚI, MULȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI ANI!
Vasilica Grigoraș