Vasilica Grigoraș – ZÂMBETUL ȘI ZBUCIUMUL ZBORULUI ÎN ZIGZAG

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Anunț editorial – Revista Logos și Agape

Mă număr printre cei care au avut bucuria de a-l cunoaște îndeaproape, fie și numai virtual pe scriitorul, eseistul, cineastul, jurnalistul și promotorul cultural, Ben Todică, colaborând timp de peste 12 ani pe plan cultural și literar. În această colaborare i-am admirat și prețuit realizările și împlinirile pe plan scriitoricesc (a înzestrat universul literar în limba română cu volume de autor și colective), jurnalistic (contribuții esențiale la radio 3zzz din Melbourne și emisiuni de radio și televiziune realizate în România și Australia) și artistic, (un cineast cu sute de filme, variind ca durată între un minut și nouă ore, cel mai lung, fiind intitulat „Valentin și Adela”).

La Editura PIM din Iași, a văzut lumina tiparului o nouă carte a moldoveanului-bănățean din România, adoptat de Țara cangurilor, Australia. Întrebându-l cum se va numi cartea, mi-a răspuns foarte repede: „Cu brațele aripi”, motivând că de mai mult timp are această fierbinte dorință să publice o carte cu acest titlu, pentru că a trăit și a simțit viața ca un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului.

Încercând să scriu câteva impresii despre această minunată carte de eseuri, m-am tot gândit, cum aș putea să intitulez materialul meu. Răspunsul mi-a venit din lectura textelor incluse, și i-am spus „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”; o aglomerare, o înșiruire de cuvinte care încep cu litera „Z”, gândindu-mă că sunetul „z” inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță… Întreaga sa viață, în tot ceea ce a întreprins, autorul a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor. În acest drum „Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.”, ne mărturisește autorul, lucru confirmat prin conținutul eseurilor incluse în carte.

Aparent, construită eclectic, lucrarea „Cu brațele aripi” este puternic ancorată în realitatea obiectivă și urmărește câteva probleme majore ale omului și societății actuale. Fiecare om percepe călătoria pe acest pământ în mod individual. Unii simt că se târăsc sau merg agale, alții în pas vioi, forțat și chiar la trap, sau, de ce nu, înotând în ape line ori învolburate, sau chiar zburând în direcții și cu viteze diferite, atingând înălțimi particulare. Ben Todică simte că viața-i zbor plin de mireasma florilor de câmp, dar și zbuciumat de turbulențe de toate soiurile, astfel încât atât omul, cât și societatea umană au un parcurs șerpuit.

Autorul, un rafinat analist, „s-a sondat” în ființa sa intimă pentru a dezvălui cu onestitate gândurile și trăirile sale în această lume. Pornește de la premiza că „Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi-a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.” Poporul român a fost hărăzit cu „O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene”. Gândind și simțind-o în această cheie, autorul îl consideră pe Mihai Eminescu, „Hristosul Limbii Române”, și pentru tot ceea ce a făcut și reprezintă pe cerul cultural, literar, spiritual al neamului românesc, Ben Todică propune și susține cu argumente forte, canonizarea poetul național.

Senin la chip și adânc de tulburător în scriitura eseistică, în zborul său existențial, uneori labirintic, forează asemenea unui alchimist în pleava vremii și încearcă să scoată la iveală mărăcinii care înțeapă fără milă pe cei mai mulți din populația lumii, oameni muncitori, cinstiți și cu credință. Îngrijorat de sălbatica dramă a existenței acestora, datorată prostiei și răutății nestăvilite a celor cu averi nemuncite, dar cu blazoane închipuite a fi nobiliare doar prin averile nerușinat de mari acumulate prin munca celor mulți, a popoarelor și neamurilor. Autorul aduce argumente indubitabile în condamnarea celor care au adus România și omenirea la marginea prăpastiei. „Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil.”

Astăzi fenomenul emigrării românilor este din ce în ce mai pronunțat, iar traumele sale tot mai accentuate în ultimul timp. Emigrarea este, în fapt o dezrădăcinare fără perspectiva de a prinde rădăcini puternice în sol străin. Este  frământare lăuntrică brutală, dar legalizată, în care cei care iau drumul pribegiei poartă cu ei tot ceea ce are pecete românească. Pentru a-și păstra ființa nealterată de influențe străine, sunt nevoiți să păstreze „Spaţiul mioritic… în fiecare cuvânt românesc pe care, când îl rostește, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ.” Aceasta este doar una dintre căile de calmare și diminuare a durerii din suflet, la care se adaugă multe altele.

Credința strămoșească este suportul cel mai puternic al păstrării verticalității spiritului, sufletului și trupului: „Când gândeşti, te reabilitezi, când crezi, exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă. Te întregeşti.” Ben Todică înțelege limpede că, din păcate omul nu rămâne în acest perimetru divin, ci treptat, pe parcursul trecerii timpului, lumea este din ce în ce mai pestriță, mai nebună, mai sălbatică și înstrăinată de valorile umane adevărate. Aceasta, pentru că sporește procesul de „schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.” Pe cale de consecință, eseistul ne spune că „Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare.” Și ceea ce este mai grav, este faptul că „Înaintea legăturilor sociale sacre pun profitul. Comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, sfărâmată este şi legătura cu societatea.”

Dacă în prezent s-au acutizat multe probleme, omul poartă poveri din primii ani de viață. Experiențe care l-au marcat încă din copilărie, stocate în pliurile creierului său în formare și dezvoltare precoce au răbufnit mult mai târziu. Dacă în copilărie și-a dorit din toată inima să aibă o anume jucărie doar a lui, acest lucru nu a fost posibil. În postura de tată, îi oferă fiului său cu mult mai multe lucruri, jucării decât și-a dorit acesta, împlinindu-i doleanțe cu toptanul. Prin acest fapt, Ben Todică este purtătorul de cuvânt al multora dintre noi.  Cine nu a trăit asemenea frustrări în copilărie și, câți din copiii lumii de azi nu trăiesc asemenea drame sufletești. Câți dintre părinții de astăzi nu fac eforturi uriașe pentru a împlini dorințele copiilor lor.

Ben Todică, nu numai că ironizează manifestările obscure și triviale ale lumii contemporane, dar condamnă cu vehemență conducătorii din umbră, oculta mondială…, acuzându-i cu virulență de dezmățul și imoralitatea pe toate planurile vieții. Nu-i scapă nici incendiile prelungite din Australia, arătând că atunci „Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, trădare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație.” În aceeași idee a fărădelegilor existente pe plan mondial, regăsim în carte un grupaj de patru eseuri, intitulate „Celula SF”, numerotate, având fiecare un subtitlu.  De la începutul primului eseu, ne spune clar: „Acest virus, această armă naturală sau artificială, reală sau imaginară m-a făcut să înțeleg că nicio țară din lume nu este liberă și suverană, că toți plătim tributuri, fiind în robia aceluiași clan care ne conduce, ne exploatează și face experimente pe noi ca pe niște șoareci.” Pentru că nimeni nu se grăbește să dea un răspuns cinstit și corect unor întrebări coerente despre ceea ce se întâmplă astăzi, autorul formulează și întrebări retorice: „Voi, americanii, dacă tot tipăriți dolari cu nemiluita, de ce vă mai trebuie armată și bombe?” Dar, tot domnia sa vine cu răspunsul: <Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lacomia „zombilor” financiari.> Lupta financiară și economică dintre SUA și China distruge echilibrul lumii de azi sub toate aspectele…: „Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?”

Așa cum fiecare știință își construiește și își „șlefuiește, adică își „curăță” și își îmbogățește conceptele prin eliminarea prejudecăților și a erorilor acumulate, tot astfel, societatea ar trebui să aibă raționalitatea ei de construire și evoluție în, și spre beneficiul omului. Să stabilească scopuri și obiective prin care să sporească nivelul de trai al tuturor ființelor umane, apoi să identifice pârghiile care să conducă la împlinirea acestora. Acest lucru este posibil, atât teoretic, cât și practic pentru că omul are privilegiul de a raționa, de a ști și tria lucrurile bune de cele rele. Poate beneficia de complexitatea experiențială a omenirii în timp. Din păcate, timpul nu se cumpără, dar ca mod de manifestare se repetă, și de multe ori la scară alarmant de nefavorabilă pentru om. Trăim într-o realitate imediată conjuncturală, devenită demoniacă deoarece stâlpii moralei sociale s-au cariat în așa măsură, încât niciun tratament nu mai are efect, dar nici nu există o intenție clară, bună în a schimba lucrurile.

Ben Todică nu putea să rămână mut în fața apariției și răspândirii covidului 19. „Pandemia generată pe tot pământul, se spune/presupune de către specialiști că nu poate fi indentificată precis, că ar fi diferită în diverse zone și explicația unora este că ea s-a transformat în altă formă de virus, că evoluează rapid. Se mai presupune de unii specialiști că acest virus a fost injectat în laborator cu un mecanism, nanotehnologie, care poate fi comandată prin remote control dinafară și agravată la comandă în corpul infectaților. Dacă aceste tehnologii se dovedesc eficiente, vor aduce profit mare celor ce le vor cumpăra. Și acum, cu această ocazie pandemică, a apărut posibilitatea experimentării cu tot felul de tehnologii; demult așteptau un astfel de moment – ca să fie mulse de acest mic grup de miliardari care visează să aibă sub control întreaga omenire. Vând în fiecare zi prin știri numere crescânde de morți și ne țin închiși. Ei au media sub control și vând continuu frica. Vom avea și un al doilea val de coronavirus, în care vor avea posibilitatea să ne sufoce pe noi criticii, să distrugă viața și munca a miliarde de oameni, credința și agoniseala lor și nu se vor lăsa până când nu vor implementa tirania lor atotstăpânitoare. Mi s-a spus că alarmez. Nu încerc să alarmez, ci să atenționez.” Un tablou sinistru de fluidizare și lichefiere a gândirii, de nivelare și ștergere a memoriei curente, recente a omului și omenirii. Asistăm la o impostură umană, prin care un monstru cu multe capete, dorește cu orice preț distrugerea esenței ființei umane.

În asemenea condiții, fără precedent, omul acestui secolul a devenit „sclavul tehnologiei și al dormirii”, simțindu-se mai rob decât oricând pe pământ. Militează cu aprigă vehemență pentru „ieșirea din sclavie prin trezirea conștiinței individuale și colective, suferinde de o degradare împinsă până la coborârea la nivelul instinctelor.” Acesta este un joc foarte periculos, care se desfășoară în spațiul social, fără reguli și fără limite, ceea ce dă impresia de haos și lipsă totală de orice perspectivă.

Martor a tot ceea ce se întâmplă în lume, în pieptul său de bun român, inima-i pulsează de bucurie cu ocazia unor evenimente importante pentru patria sa. Punctează în mai multe eseuri sărbătorirea Centenarului Marii Uniri (2018), întregirea neamului și a teritoriilor sale: „Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi.” Persoană deosebit de sensibilă, suflet de artist și minte luminată de scriitor apreciază importanța culturii și literaturii în evoluția civilizației unui popor și militează pentru dezvoltarea acestora. Pentru a se regăsi calea cea bună în acest demers, Ben Todică crede cu tărie în eficiența „Armelor culturale”, în nevinovăția, curățenia și inteligența copiilor lumii. „Fiecare poet încearcă să ne dăruiască o cheie. Eu consider Poezia o cheie de deschis un drum, o odaie, un loc misterios, o enigmă, un mod inteligent şi sensibil de a răspunde la o întrebare.”

Ochiul atent al lui Ben Todică distinge câteva dominante ale globalizării omenirii. În mod paradoxal are loc un proces de fărâmițare și pulverizare a solidarității sociale și a intereselor naționale, ele fiind înlocuite cu lupta acerbă, stradală și de multe ori sângeroasă pentru accederea la frâiele și ciolanele puterii. Asistăm la un film real al confruntărilor primitive între forțe tribale, în care nimeni nu are cea mai mică intenție și nici timp pentru a legifera normalitatea umană socială, ci se merge cu viteză spre distrugere, diminuarea drepturilor și libertăților oamenilor, cu falsa intenție declarată de democrație.

Cu vădită inteligență și luciditate, atunci când vremea existenței sale și a familiei este una senină, Ben Todică întreprinde, fie o vizită în Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului cu ocazia Festivalului cireșilor înfloriți, fie o croazieră în Oceanul Pacific. Bucurii pentru suflet, cunoștințe și informații noi acumulate de mintea sa iscoditoare.

Chiar și așa, în viziunea autorului, este limpede că puterea banului este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor țărilor, de exploatare până la epuizare a omului, de extindere și împânzire a maladiei hoției, trădării, beției și ghiftuielii. Pentru împlinirea acestora, „criminalii îmbuibați de averi” acționează doar din întuneric precum liliecii în peșterile reci și umede, departe de ochii lumii.

Facilitățile tehnologice, poleite până în dinți cu aur de 24 de karate au orbit omul, indiferent de vârstă (de la copii la seniori).  Astfel, i-au îndepărtat pe unii de alții; de exemplu, membrii unei familie se întâlnesc cu diferite ocazii și fiecare (mic sau mare) stă cu ochii în telefon, fără a comunica între ei: „Internetul, presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei.”

Ben Todică, un spirit lucid și demitizat încearcă să rămână optimist și încrezător într-un parcurs mai bun al omenirii, „privesc înainte și sper”. Dorința este una, iar realitatea este cu totul altceva. Un spectacol cu fața hâdă și întunecată este întotdeauna îngrijorător; referindu-se la ororile războiul Israel – Gaza, afirmă: „De aceea sunt supărat, omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie, îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei, toate acestea, și pentru ce?”

În ciuda a tot și a toate, se poate afirma fără teama de a greși că Ben Todică este un OM împlinit din toate punctele de vedere. Cu iubire și respectul cuvenit își amintește cu admirație de profesorii din Oravița, colegii din Ciudanovița, de personalități ale neamului și nu numai: poetul Ioan Miclău, dr. Valeriu Lupu, prof. dr. Dumitru V. Marin. prof. dr. Harry Cohn…  Eseistul aduce omagii unor nume marcante ale culturii, filmului, artei, literaturii românești, care își dorm somnul de veci în grădina Domnului: Sergiu Nicolaesu, George Anca, Nae Georgescu, Sava Albu, Sonja James etc.

Cu un condei alert, acid și expresiv, Ben Todică ne oferă spre lectură un volum scris, nu doar pentru inițiați. Stilul autorului de o notabilă acuratețe a ideilor, seducător și captivant, tonul colocvial și armonios de prezentare a temelor abordate eseistic, dar și atitudinea polemică implicită și explicită se constituie într-o irezistibilă invitație la lectură. Rară și prețioasă, nu numai tematic, dar și prin forma de exprimare, lectura ne atinge, când asemenea unei adieri de briză marină în sezonul estival, când asemănătoare taifunului venit pe neașteptate și cu consecințe dintre cele mai dramatice. Autorul, cu dibăcie, ingeniozitate și gânduri pline de sfințenie și-a disciplinat atenția și a învățat să fie prezent în viața reală. După semnalarea multor probleme și neajunsuri din lumea de azi, și-a canalizat imaginația spre creația artistică, culturală, literară… și, cu aceste „arme” luptă în continuare cu ceea ce invadează zilnic viața oamenilor, și a lui. Cu inteligență, determinare și implicare, trăiește, simte și transformă ceea ce observă în surse de inspirație pentru actul artistic. Astfel acceptăm viața cu gratitudine, ne bucurăm de ceea ce este pozitiv și transformăm, pe cât posibil negativul. Asta înseamnă receptivitate la mișcările vieții, la evenimentele neprevăzute, neașteptate și surprinzătoare. Acceptăm oscilarea între bucurie și durere, lumină și întuneric, între fericire și nefericire, ne străduim să depășim contrastele și dificultățile…

Observator de mare clasă și rafinament, îl preocupă tot ceea ce se întâmplă în această lume. Îl impresionează, îl scandalizează și ia atitudine când este vorba de „micime” umană. Cuvântul său este mângâiere și miere, dar și mitralieră care aruncă săgeți și anateme acolo unde se impune în speranța de a trezi conștiințe. Întenția autorului este aceea de a realiza o prezentare generală a ceea ce se întâmplă în societatea globalizată de azi. Cu toate acestea, ne sfătuiește să avem puterea de a schița uneori un zâmbet discret și umil pentru a-i mulțumi Domnului pentru bunătatea Sa. În rest, zbucium, tulburare, îngândurare, răzmeriță, dorințe deșarte fără să oferim nimic în schimb. Ne zbatem încolo și-ncoace, fără să ne uităm în interiorul nostru, să observăm cele rele și să le schimbăm după bună voirea Domnului. Căile Domnului sunt adevărate, însă „întortocheate şi spiralate”. Nu trebuie să dictăm nimănui direcţia, ci să fim atenți la drumul pe care ni l-am ales fiecare. „Viaţa e poezie atunci când conştientizezi că tot ceea ce este în jurul tău şi în univers face parte din tine.”

Zborul în zigzag prin viață al lui Ben Todică este un tangaj continuu,  despre care regretatul profesor doctor în filosofie, Petre Iosub spunea: „Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existențială a neamului românesc și despre marea lui omenie și adânca spiritualitate cu care și-a realizat identitatea printre și în furtunile istorice.”  Prin eseurile din volumul „Cu brațele aripi”, cu acribie, Ben Todică menționează că din: „datorie faţă de trecutul meu şi de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noştri să nu repete erorile istoriei. Sau, poate, eu vreau doar să împărtăşesc experienţele, sau să interpretez observaţiile mele.”

Vasilica Grigoraș

Vaslui,

10 iulie 2020

 

FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ

Sincere și calde mulțumiri prietenelor dragi, poetele Mariana Gurza, Valentina Teclici, Ana Anton și prietenului drag, scriitorul Ben Todică pentru minunata surpriză cu ocazia aniversării mele, pe 30 mai 2020!

Un clip oferit in dar poetului/scriitor Vasilica Grigoras cu ocazia zilei de nastere de catre patru prieteni din diferite colturi ale lumii: Mariana Gurza, Ana Anton, Valentina Teclici si realizatorul Ben Todica. LA MULTI ANI !

Floare de Mai
                                               (Vasilicăi Grigoraș)

Flori de mai, flori de mai,
albul se ridică-n vânt
încununat cu nimb de Înviere
Lumină din Cuvânt.

Și tu si eu și ei
suntem prinși în hora vieții
nu ne oprim,
avem cerul,
mantia tinereții.
Ce dulce-i dorul de dumnezeire
când îngrădit ești doar tu și El
cerșind cu-aceeași îndurare
drumul spre veșnicie…

Flori de mai, flori de mai
încântă-ne în zi de sărbătoare
să mai uităm de ce-a fost rău
să primim sfânta împărtășanie
Doamne, știu că ne auzi
cerul se revarsă-n dar
fă Doamne încă o minune…
Pentru o ,,floare de mai”.

Mariana Gurza

Timișoara

30 mai 2020

***

Cuvintele tale
                             Vasilicăi Grigoraş, prietena mea de-o viaţă

Cuvintele tale răspândesc aromă de verde crud,
purifică pământul cu albul lăcrămioarelor,
leagănă iubirea nesperată în braţele curcubeului,
spală înălţimea brazilor seculari cu apă sfinţită
de iertarea de sine şi-a semenilor.

Cuvintele tale, credincioase călugăriţe,
se roagă pentru cei rătăciţi în jungla planetei,
pentru cei care călăuzesc fără să ştie calea,
pentru cei care au intemniţat dragostea
în inimile lor împietrite.
Cuvintele tale topesc cu aura lor gheţarii urii
transformă pietrele-n ţărână
ca dragostea să crească adânci rădăcini
şi să devină crâng înflorit.

Cuvintele tale, din ce în ce mai cizelate,
mai încărcate de sensuri profunde, curg cascadă
în biblioteca inimii din ce în ce mai spatioasă
şi mai plină de cititori.
Cuvintele tale, oglinda perfectă
a minţii şi inimii tale îşi revarsă cu generozitate
lumina peste tot ce atingi
cu vibrarea degetelor,
strălucirea ochilor, traiectoria gândurilor.
De 49 de ani, cuvintele tale sunt fundaţia
şi hrana spirituală a prieteniei noastre.
Cuvintele tale ating mereu
sufletul Domnului, care-ţi dăruieşte
energia florilor de mai în tot ce-nfăptuiesti
te apără şi te binecuvintează.

 Valentina Teclici

Noua Zeelandă

30 mai 2020

 ***

 PORTRET
                                  Dedicație poetei Vasilica Grigoraș

 De când cugetul tău
sapă sub furtuna cuvintelor,
te-am văzut emigrând
printre spații celeste,
dialogând cu îngerii
și zburând laolaltă cu șoimii
peste înaltele turle celebre…

 Sufletul tău,
într-o evadare eternă,
prinde doruri de zbor
dintr-o tainică hibernare…

 Te-am văzut
dăltuindu-ți viori
din cele mai simple cuvinte
și ascunzând pe sub pleope
durerea ta nerostită
pentru durerea altora…

 Slobozindu-te de tăceri,
ai rostit în culori de lumină
concertul rugăciunilor noastre
duse în larg
de corăbiile tale,
la timpul potrivit !

 Ana Anton

Sfântu Gheorghe

17 mai 2020

Vasilica Grigoraș – „Mea maxima culpa”, Doamne!

Este posibil ca imaginea să conţină: oameni stând jos

Hălăduind bezmetici
vreme îndelungată
prin cenușiul înțelegerii superficiale
a liberului arbitru,
am ajuns la o răspântie,
nu departe de o capitulare
greu revocabilă
în fața unui dușman invizibil.

Subjugați de o dominație străină
care își construiește nestingherită
sălaș în interiorul nostru,
jucăm un adevărat teatru de război
într-un câmp minat și într-o luptă inegală,
noi, arcași iscusiți împlântăm
cu precizie nestingherită săgețile
în propriul nostru trup și suflet.

Astfel, dincolo de orice tropar lăsat uitării
fără nicio remușcare
ne-am condamnat la izolare
și stând închiși, ne temem că mergem
spre o dezintegrare ireparabilă.

Mea maxima culpa, Doamne
pentru întunericul minții
și împietrirea inimii!
Ajută-ne să ne îndreptăm
spre acel sens giratoriu
în care să putem descoperi
acea cărare îngustă și anevoioasă
spre interiorul Cuvântului Tău,
pentru a renaște în iubire divină,
întru slava, Ta!

2 aprilie 2020

Ben Todică – GENEZA CONȘTIENTULUI

Intrăm într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim. O furtună, un viscol va veni ca să ne pună la încercare seninul minții, să ne trezească la realitate ca să te întrebi: „Cine ești?” și „Ce ești?” Vierme sau entitate divină? „Ești doar animal sau ești mai mult?” „Esti conștiință sau bolovan?”  Trăiești prin trup sau suflet, te conduci prin simțirile trupului sau prin conștiință? Trăiești doar în simțirea trupului sau în simțirea sufletului?

Suntem condiționați să ne simțim ca o turmă de miei care merg cuminți la păscut și acceptăm cu umilință să ni se ia capul. A sosit timpul să renunțăm la această stare animalică, să ne lepădăm de înrobirea materialistă (nu va fi deloc ușor) și să urcăm pe o nouă treaptă a înălțimii divine. Să renunțăm la hrănirea conștiinței cu minciuni, amenințări ori promisiuni propagandiste și să intrăm în „realitatea adevărului”. Ne va fi greu la început, vom fi suspicioși, ne va fi frică, însă eliberările au fost întotdeauna dureroase și pline de violență, însăși nașterea o demonstrează.

Nu vă fie frică, pentru că dacă vom crede în adevăr și iubire, Dumnezeu este cu noi și ne ajută să ne lepădăm de ignoranță și prostie, de tot gunoiul care ne acoperă adevărata noastră identitate. Eliberarea de orgoliu și mândrie, de orgoliul masca falsă a eului. Noi pretindem că suntem cei mai inteligenți, adică trufia o spune și nu ne dă voie să fim, să trăim inteligența. Totul e inteligență în jur, chiar și virusul de lângă tine e inteligent, doar că trăiește în altă cultură.

Trebuie să avem curajul să demascăm minciuna care ne înconjoară și să-i dezvăluim pe mincinoșii de orice calibru ar fi ei. Să ne eliberăm de iluziile care ne înrobesc. Educația sistemelor lumii este primitivă, este plină de ignoranță în comparație cu puterea ta înnăscută, capacitatea și adevărul lumii divine, a sufletului tău etern. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Acesta este doar adevărul înlănțuirii noastre. Realitatea în care trăim. Nu uitați căci suntem conștiință pură și trebuie să fim în controlul vieții noastre. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa, însă, de ce suferim?

Știm din Geneză că, la început a fost cuvântul și cuvântul era cu El și cuvântul era El și El a creat universul cu tot ce e, a creat cerul și pământul și a zis să se facă lumină, apoi a populat pământul cu munți, păduri și poiene, izvoare și râuri, plante de tot felul și pomi fructiferi, a făcut raiul și o varietate de viețuitoare, iar la urmă a creat bărbatul și femeia în chipul și asemănarea Sa și ia pus în control. S-a hotărât să creeze după chipul și asemănarea Sa un barbat și o femeie pe care i-a făcut din lut și suflând peste ei le-a dat viață, spunându-le: aveți grijă de această lume, înmulțiți-vă și fiți fericiți, populați pământul. (Versetele 126-127)

După ce au muncit ei toată ziua, având grijă de grădină și de animale în veselie și armonie, a trecut pe acolo Lucifer, cel mai frumos înger a lui Dumnezeu care plesnea de fudul și mândru ce era și care de acum, după ce urmărise gelos lucrarea Domnului, își luase nasul la purtare, crezându-se mai ceva și se hotărî să-l saboteze pe Dumnezeu, așa că intră în capul soției lui Adam, care era frumoasă foc și seara când să se culce îl lua pe Adam în brațe, care tocmai se urcase pentru poziția misionară și îl întoarse sub ea, spunându-i că ea vrea să fie deasupra situației, în controlul armoniei și al jocului pentru că dedesupt e o poziție de subaltern, de supunere. Adam s-a supărat rău aducându-i aminte că Dumnezeu i-a spus să fie o soție iubitoare și supusă, însă ea nicicum nu a acceptat argumentul, contracarându-l precum că și ea este făcută ca și el din același lut și a primit suflul vieții la fel, aceleași puteri, deci suntem egali și nu voi accepta să fiu dedesubt astă seară. „Cine e șeful în casa asta? Eu sau tu?” Și-a luat straița cu ale gurii și a plecat din rai. Adam s-a întristat rău și I s-a plâns Domnului, care înfuriat de neascultarea femeii a trimis trei îngeri să o caute și s-o aducă înapoi numind-o Lilith (vânt obraznic și zburdalnic).

Îngerii au căutat-o înnebuniți până au găsit-o undeva pe malul Mării Roșii, unde ea pescuia. „Am venit cu poruncă de la Tatăl să te întorci la Barbatul tău acasă, în Rai și să-l asculți.” Aceasta s-a înfuriat și a început să strige numele celui ce nu aveai voie să-l pronunți. Din acel moment, ca pedeapsă i-au crescut aripi și coarne, Lilith dobândise puteri diavolești. Lucifer râdea pe ascuns de cum evolua creația Domnului. Lilith a început să se întindă cu toți dracii și se destrăbăla. Nu era chip mai frumos ca al ei în tot iadul. Văzând această obrăznicie și uniune cu Lucifer, îngerii au sterilizat-o. I-au luat dreptul de a avea copii.

Dumnezeu care privea de sus în Grădina Raiului, îl văzu pe Adam atât de singur și trist, a încercat să-l împrietenească cu alte animale și să-l bucure, să-l țină preocupat de îngrijirea animalelor, a florilor, vegetalelor și a pomilor fructiferi, însă nu a reușit. Pe măsură ce timpul trecea, Adam era tot mai trist și îngândurat, grădina începuse să se vestejească, iar animalele începuseră să se sălbăticească. Văzându-l astfel, Dumnezeu a coborât în grădină și s-a apropiat de pieptul lui, gândindu-se să-i facă un partener ca să nu mai fie singur (Geneză, capitolul 2, o versiune cunoscută de majoritatea credincioșilor lumii). În timp ce Adam dormea, i-a scos o coastă din pieptul musculos și o mulează pe Eva din ea. Un chip dulce și mlădios precum primăvara și suavă, grațioasă ca o căprioară, pe placul oricărui soț. Lilith dădea târcoale și pândea să vadă ce face Adam, și când o văzu pe Eva cât e de dulce, turba de furie și gelozie – și nu a fost decât neatenția ei în amestecul satanei care a însămânțat mândria și orgoliul în sufletul ei de a făcut-o neascultătoare și răzbunătoare și apoi i-a generat destinul, să fugă, să evadeze din fericirea promisă prin naștere și să părăsească Grădina Domnului.

Apoi Biblia ne spune în Epistola lui Isaia, 34 cu 14 că Lilith se întoarce în Rai în chip de șarpe ca să se răzbune pe Adam, însă pentru că și acesta era tot atât de puternic ca și ea și nu-i putea face nimic, se hotărăște s-o folosească pe Eva ca armă împotriva lui. Ea fiind forjată din el, era mai slabă, așa că o convinge să-i dea mărul din Pomul întelepciunii lui Adam ca să muște din el, interzis tuturor de Dumnezeu. Adam, după ce mușcă, se trezește din matricea fericirii divine și începe să altoiască toți pomii fructiferi din grădină, corcindu-i în fel și chip încât fructele primesc o altă dimensiune și încep să trezească toate viețuitoarele la păcat. A apărut boala. Leul alerga ca nebun. Adam a dat să-l oprească, încercând să-l mângâie. Acesta s-a întors și l-a mușcat de palmă: „Sânge!”, strigă Eva pentru prima oară în Rai.

Când află Dumnezeu toate aceste încălcări de legi se supără pe Lilith și o blesteamă să nu aibă parte de copii și de iubire sinceră. Atunci, ea răzbunătoare, promite să omoare toți copiii nou-născuți, să violeze și să chinuie bărbații în somn. Să le bea sămânța ca să nască diavoli. Dumnezeu trimite trei îngeri să o oprească, însă ea acum fiind sub protecția diavolului care devenise stăpânul suprem al pământului, în urma revoltei îngerilor din cer, rămâne pe pământ și ca să fie lăsată în pace ajunge la o înțelegere cu îngerii să nu omoare copiii care vor purta brățări cu inițialele celor trei ingeri, dar va continua să împrăștie urâțenie și suferință în jur. „Vei avea 8 zile putere peste băieți și 20 de zile peste fete”.

În urma acestei catastrofe și nerespectări de Cuvânt Dumnezeiesc, Adam și Eva pentru neascultare au fost alungați din Rai. Dumnezeu, foarte dezamăgit că cele mai frumoase și mărețe creații ale sale, Lucifer, care era lumina cerurilor și Lilith – frumusețea care topea ochi și inimi, gazela raiului, (din cauza mersului ei grațios și seducător), Adam și Eva pentru neascultare și-a întors spatele la pământ și oameni, spunând: „Vă dau voință liberă să va alegeți singuri destinul!

Adam e în Imobiliare, construiește case. Are o echipă de 10 muncitori; acum câteva luni, de umflat ce era a căzut de la etajul trei de pe schelă în văzul tuturor printre moloz de nu s-a mai văzut. Toți au crezut că s-a dus, că se lovise cu capul de o cărămidă, însă, spre mirarea tuturor el a răsărit printre scânduri… Așa a vrut Dumnezeu să-l mai ție în viață, mărturisea el plin de sfințenie fraților credincioși. Biserica are nevoie de el, e pastor de zece ani. Soția e bolnavă și ea, are plămânii slăbiți și toată lumea din jur e afectată de virus. După ce omul a exterminat de mii de ani sute de mii de specii pe pământ spre beneficiul lui, el îmbuibându-se, virusul rămas pe drumuri, s-a hotărât să se modifice genetic și să se mute în om.

Inconștiența noastră față de viața în sine, de echilibrul spiritual și universal divin ne va arunca în coada ierarhiei create de Dumnezeu. Nu ajunge să ai conștiință dacă nu devii una cu ea. Cât privește Lilith și Lucifer, nu-i mai recunoști.

Ben Todică

Ben Todică – SĂRIND COARDA VIEȚII

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau chiar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

„Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Telejurnal: Ceaușescu s-a întors din Coreea. Toti aplaudăm. „Cât mă costă?” Nimic nea Josef, prietenia e cel mai important lucru din viața unui om. Dumneata ai fost întodeauna cinstit și drept, nu ai făcut discriminare între adult și copil, m-ai tratat întotdeauna de la egal la egal și mi-ai dat sfatul întreg la orice întrebare de copil. M-ai tratat cu seriozitate de ceas elvețian. Nu am să uit niciodată când mi-ai arătat la magnetofonul TESLA, pe care îl aveai în casă că nivelul de înregistrare optim este la 7 și jumătate pe grilă de la butonul de volum și apoi să am grijă ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.

Umblu din nou la bobina canalului și sare în altă lume. În 1994 am terminat în Melbourne, la Institutul de Ingineri de sunet. Am fost întodeauna curios și mi-a plăcut să învăț, iar de la dumneata, să dăruiesc aproapelui. Atașez două poze de email și i le trimit octogenarului. Aici, continui fac înregistrări pe banda de 2 inci, 24 de canale ca mulțumire și comfirmare de mândrie. Vedeți ce înseamnă să dăruiți dragoste pentru ceva unui copil!? Dacă nu vă întâlneam pe dumneavoastră, poate eram doar un simplu sudor azi. Dumnezeu te privește acum prin ochii mei, dragul meu Josef! Îmi zâmbește în lacrimi de bucurie.

De ce ai plecat? Durerea mea e că lumea nu vrea să meargă înainte. Inventează tot felul de tâmpenii ca să bată pasul pe loc, ca să rămână aici, la acest nivel de a fi. Dacă crezi că era mai bine atunci, în ’79 când ai plecat din țară, de ce nu te întorci înapoi?

M-aș întoarce dacă „ea”, țara de atunci ar mai fi, însă acum, în anul 2020 nu mai e și nici Australia găsită de mine în 1980 nu mai e azi. E o alta, unde dacă spui că dă înapoi, ți se spune că în Yemen, oamenii o duc mult mai rău și că ar fi mai bine dacă aș tăcea. Eu nu am venit în Australia pentru că e mai bine decât în Yemen, eu am venit aici pentru că era mai bine decât în România anului 1979, și că va fi mult mai bine în Australia anului 2020 decat în Australia anului 1980, pentru că dacă ne comparăm cu Yemenul, și în România era mult mai bine atunci și nu mai plecam. Eu visez o Civilizație prosperă și progresivă, conștientă de destinul țării și oamenilor, nu una ușchită, care umblă cu șmecherii politice ca să-și justifice existenta, manipulând cifrele și graficele ca să dea bine. Am plecat de la niște manipulatori comuniști și am dat de alții mai elevați. Mă refer la interiorul omului, la conștiință nu la industrie și tehnologie, la suflet nu la interesul material.

Mă trezesc în stația de pompe. Imaginea alb negru e foarte clară. Îi pun capacul la loc televizorului și sunt izbit în perete, mă curentez și ajung pe ciment.

Ce-am realizat? mă întreb șocat plutind din nou într-o altă lume, unde specia umană nu vrea să fie liberă. LIBERTATEA E UN PRETEXT pentru că oricum zboară, se minte continuu pentru a se înrobi, pentru a fi mai sus decât vecinul, duc luptă pentru șefie, toți o doresc, toți „vor să-l facă” pe celălalt, pe restul, sclavul plăcerilor lor. Să știi că sunt pe o altă coardă, ÎNSĂ ȘI ASTA INFECTATĂ. Un univers condus de coarde? Pe coarda asta am intrat pe frecvența lor și acum plutesc cu ei în rezonanță!

Trăiască Noul Partid Altoit! LUPTA CONTINUĂ, AM 39 CU 2. VACCINAȚI-L!

Ben TODICĂ

Ben TODICĂ – JUCĂRIA 2

JUCĂRIA 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Problemele politice și sociale sunt puse în cârca individului care se transformă în Țap ispășitor. Toți acești indivizi care creează aceste ideologii nu realizează ca la un moment dat vor cădea ei singuri în ele, că la urmă nu fac altceva prin această distrugere a naturalului dintre oameni decât să-și taie craca de sub picioare. Sigur, ei sunt orgolioși și lacomi, însă cei din jur se fac vinovați prin neintervenție, tot așa cum de-a lungul istoriei nu au fost oprite toate căderile pământului. Omul în evoluția pământului nu e altceva decat un lanț de apocalipse.

Ți se spune mereu: E vina ta de aceea nu funcționează sistemul, tu nu ești capabil să-ți rezolvi singur problemele, să ții pasul cu ritmul societății. Fă cât mai multă educație fizică, meditații, controlează-ți respirația și nervii pentru a rămâne eficient pe câmpul de luptă, în formarea sănătoasă a instituției pe care o servești. Asta îmi aduce aminte de perioada militară. În armată, această tehnică perfecționează soldatul să devină o sculă eficientă.

Standardizarea societății ca filozofie, nu este atașată de etică și morală, iar Psihologia omului a devenit parte importantă, cheie  pentru mărirea productivității corporatiste. Suntem antrenați politic, în mod corect ca atunci când faci păcate, când greșești, automat încerci să le ascunzi și să scoți în evidență doar părțile bune. Compania nu vrea muncitori slabi de înger și plângăreți, care să disturbe producția cu propunerile lor, ci oameni multumiți care tac și merg înainte chiar și cu-n deget frânt, să învțte să lucreze în mediu toxic, să fie docil și adaptabil, să se autocalmeze fără a deranja mediul înconjurător. Să pretindă că nimic nu s-a schimbat, că totul e normal. Această filozofie te deraiază, îți schimbă direcția de la problemele vieții, dându-ți impresia falsă că tu faci alegerea, că tu ești liber să alegi și atunci nu mai spui nimic. Această tăcere, oprire din a chestiona, din a pune întrebări îți ia dreptul dreptul de a te întâlni cu întrebările următoare generate de amorsarea discuției primei întrebări, călătorie care te ajută să-ți lărgești orizontul cunoașterii adevăratei stări politice și economice, în care exiști și să faci contact cu ideile vecinilor, care sigur declanșează atragerea forțelor în uniuni, forța reală de rezolvare sigură.

S-a distrus logica personală și colectivă, uniunea, liantul gândirii de grup. Pretinderea că ai liberă alegere, o patologie colectivă care nu mai are efect asupra omului pentru că a fost secătuită de etică și de morală. Întrebarea se pune acum, domnule Michio Kaku, pe corzile teoriei dumneavoastră: cum ne întoarcem în lumea sufletului? În lumea adevărată  pe care am fost destinați să o trăim.

Dacă Jimmy Hendrix a cântat din suflet și a înnebunit lumea rock’n roll-ului fără a cunoaște a citi sau scrie vreo notă muzicală, Angelina Jordan are doar 14 anișori și cântă cu o pasiune de om matur și o forță de neegalat. Poate că are legatură cu acea „maestra deja” dintr-o lume paralelă, domnule Kaku. Țiganii noștri sparg lumea cu forța cântecului lor și nu au universități și conservatoare la bază! De unde aceste energii, dacă nu din izvorul inimii, al sufletului și al conexiunii divine multidimensionale. Există și o memorie a inimii! De ce este atât de iubită Andra în România? Este pentru iubirea și sinceritatea sufletului ei, ea comunică magistral cu națiunea prin corzile durerii și fericirii acestui neam, pentru că ea, prin vocea și dragostea ei sinceră și adevărată rezonează în simfonia universului. Jucăria mea azi e ADEVĂRUL și ea trebuie să fie a întregii lumi…

Ben TODICĂ, fost și Președinte de Sindicat în Melbourne, Australia

Ben Todică – Unde sunt oamenii?

O prietenă de acasă mă întreabă:

-Ben ce se întâmplă acolo, în Australia cu incendiile? 500 de milioane de animale moarte în incendii? Doamne ferește!

-Dacă îți spun adevărul, va trebui să ne împușcăm amândoi.

E deteriorarea sistemului, a societății, a educației și justiției. Lăcomia și nepăsarea, puturoșenia celor care ne gospodăresc, lasă pe mâine, lasă că face altul etc. Imperiul are alte planuri pentru specia umană. Peste 500 de milioane de viețuitoare exterminate, se apreciază că sute de locuri sunt cuprinse de în flăcări, zeci de case distruse, 5 milioane de hectare arse, o suprafață de mărimea Belgiei și Luxemburgului împreună sau aproape cât Irlanda, să zicem, și sigur că această imensitate îi depășeste pe politicienii noștri de hârtie de azi care sunt numai orgoliu și fâț, fâț. Fumul care acoperă aproape 5-6 milioane metri pătrați și este simțit până în Noua Zeelandă. Se dă vina pe secetă, gospodărirea apelor și vânzarea lor corporațiilor pentru profit, lipsa ploilor este învinuită de stațiile radar care înconjoară Australia și prin undele lor, microunde usucă aerul împingând norii înspre ocean unde plouă de rupe (astea sunt conspirațiile care circulă pe net, cică ei controlează vremea). În Australia parlamentarii sunt proprietari de ape și nu au obligația să dezvăluie în parlament acest lucru. Deci imaginați-vă dacă suntem proprietari de ape, atunci le vindem pentru profit corporațiilor agricole și fracking (extragerea gazelor din sol) și nu le folosim să stingem focul cu ele sau să le vindem fermierului local pentru a uda legumele și fructele. Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, tradare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație. Eu, acum 20 și ceva de ani în urma aveam voie să ard lemnul și uscăturile de pe proprietate, până când domnii lacomi au venit cu ideea să facă bani prin interzicere de foc și fum ca să mă facă să plătesc pentru luarea uscăturilor de pe proprietate. Înainte curățai anual pădurea și ardeai uscăturile și iarba pentru reîmprospătare, azi nu ai voie să iei uscături din păduri pentru că sunt protejate și, uite așa s-au adunat și au devenit focare incendiare. Nu doar Cangurii și Koala au ars în număr de milioane, dar și flora și fauna, ciupercile, insectele, microbii, tot ce ține pădurea în viață etc., toate au fost distruse. Aproape că poți crede că suntem un Experiment de Perfectă incinerare. Așa se vede din cer. S-a dat din aer cu tot felul de chimicale (îngrășăminte) de-a lungul anilor peste natură pentru a o „îngriji”, și după zeci de ani s-au îmbâcsit cu restul și la prima scânteie au luat foc precum fulgerul. Cantitatea de suport și ajutor de la instituțiile din interior și din străinătate este aproape invizibilă. Noi am sărit să-i ajutăm pe alții, dar la noi nu vine nimeni. Așa e când ești țară mică. Nu vreau să spun mai mult că… V-am mai spus-o: Suntem specialiști în milă – jumate miliard de vieți carbonizate. Unde sunt OAMENII ADEVĂRAȚI! Are toată apocalipsa asta vreo legătură cu promovarea taxelor ecologice și încălzirea globală? Este Australia sacrificată pentru această nouă ideologie? De ce suntem lăsați singuri? Mii de case sunt neasigurate și ca atare mii de familii rămân pe drumuri. De exemplu statele NSW și Tasmania au serviciile de urgență finanțate din taxele culese de la agențiile de asigurări, deci asigurarea e atât de scumpă (motivația sunt taxele la stat) încât omul nu-și poate permite să se asigure și în acest caz nu vine nimeni să te ajute când strigi după AJUTOR. Nu avem bani pentru stingerea incendiilor, dar avem destui pentru bombe și tancuri. Unele din Lacurile de acumulare pentru corporații sunt finanțate de țări străine, cum este China și dacă intenționezi să le dărâmi ca să eliberezi apa, vei fi acuzat de terorism. Suveranitatea multor țări pune întrebări atunci când vezi că guvernele lumii se înconjoară cu garduri înalte, iar poliția de ordine privatizată se înarmează militar până în dinți împotriva ta. Când ai privatizat totul, nu mai exiști ca națiune, oglinda s-a transformat în cioburi. Până la proba contrarie, drag prieten acesta e unul din posibilele răspunsuri la întrebare.

-Mâine 5.01.2020 la ora 10, facem o rugăciune mondială pentru Australia, oamenii și vietățile de acolo. Dacă vrei poți să te rogi și tu, dragă prietene, indiferent unde ești. Rugăciune de ajutor pentru năpăstuiți, Tatăl Nostru.

-Mulțumesc celor care s-au rugat pentru noi!

Plouă de șase ore, AMIN

Ben Todică – Strigoiul, vis şi realitate

Strigoiul

Azi noapte a venit bascula „Steagul Roșu”, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, iar pleoapele parcă-mi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

– Aici ești? – îmi zice – și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.
– Gata, te-am prins!
– Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!
– Nu! Te voi aștepta în ușă, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglomerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu (G.V.V.). Ăsta desena cu creta simbolul astrologic masonic pe coșciugul lui Ceaușescu când a fost asasinat în decembrie 1989. G.V.V. avea un sânge rece de „profesionist” în el. Urmăream evenimentele din Australia. Așa-s „executorii”, mi-am zis. Doamne, ce zici, ce-i de făcut? Eu am fugit din țară, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi omor conducătorii.

Eu veneam din țara lui Ceaușescu, din România țara noastră… Așa credeam atunci, că avem o țară. Oare tot așa se crede și azi? Nu cred, pentru că în vest suntem cu toții subiecte: „british subject”, „emigrant musulman”, „german”, „cetățean american” etc… Și românii au ajuns să devină „cetățeni români”. Am crezut că vom fi mereu români.

BEN TODICĂ – CU BRAȚELE ARIPI

Imagini pentru ben todica

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Albei ca zăpada, nu mai vine prințul pe un cal alb s-o sărute și să o ia cu el în împărăția lui, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci un vânzător din poartă în poartă care dă peste ea în pădure pe o bancă, sau în cosciugul de sticlă, o sărută și o invită într-o croazieră amoroasă pe ocean, după care ea se reîntoarce acasă și continuă să-și caute de lucru. De violență, nu mai vorbesc. A fost introdusă în casele noastre sub scuza că e drept și legal să omori milioane de oameni în războaiele de pe pământ dacă e pentru adevăr și justiție și că mult mai important este să ne dezvoltăm sentimentele de milă față de om decât a face bine sau rău. Adică, acum înțeleg că a fost mai important să-l crucificăm pe Iisus decât să-l salvăm, pentru a trăi sentimentul milei. Aceeași politică atunci ca și acum sau invers, adică învârtirea în cercuri, istoria se repetă din cauza că cineva nu vrea să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului.

Aceste forțe negre se simt bine la nivel de oaie în costum de lup. Suntem lucrați continuu și ținuți captivi aici ca într-o pușcărie. Mereu ni se mai dă o mână de grăunțe și-o luăm de la capăt.

BEN TODICĂ – SPECTRUL LIBERTATEA

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe.

După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

BEN TODICĂ

http://bentodica.blogspot.com/2019/10/ben-todica-spectrul-libertatea.html