BEN TODICĂ – SPECTRUL LIBERTATEA

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe.

După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

BEN TODICĂ

http://bentodica.blogspot.com/2019/10/ben-todica-spectrul-libertatea.html

 

 

Dan Șalapa – Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

„Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin  inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat,  are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi,  alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate  întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul  eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia:  “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin,  iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca  un martir în propria  sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -„Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: „Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Cartea – de fapt, un dialog Ben Todică, aflat în Australia, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, aflat  în Ciubăncuţa sălăjană, satul său de reşedinţă, în România – este o manieră pe care cei doi protagonişti au mai folosit-o ca modalitate de exprimare publică a gândurilor şi frământărilor, ea având astfel impregnată o puternică dublă personalitate, este un melanj fremătător-fierbinte, care mobilizează intelectual, dar şi emoţional. Ea abundă de situaţii, mărturisiri şi interpretări ale unor experienţe personale sau ale altora, este plină de portrete de de prieteni, de cunoscuţi, de personalităţi culturale, politice, religioase, totul într-o viteză acaparatoare, care crează un vertij cuceritor prin limbajul plin de cuvinte insolite, rare în vocabularul nostru uzual, de o sintaxă inedită, ca aici, de exemplu: <<Nimic nu-i lipsit de sens în Arca vieţii. Şi e demn de reţinut: „un lucru început, trebuie şi sfârşit, ca să aibă sens şi permanentă primenire a apei care trece pestre trei pietre la Piatra pe piatră, pescarul, având firu-ntins, Victor Ţăruş”, după cum zice pictorul Marin Gruia, fratele criticului şi scriitorului Lucian Gruia. Până atunci să nu scriu, chiar dacă o fac într-o turnură facilă? Nefăcând-o nu cumva îmi pierd din experienţă şi aşa puerilă, copilăroasă, în arta scrisului, ne-acceptată de maistru Alex. Ştefănescu, deşi m-a întovărăşit în viaţă o viaţă, tot fiind cu gura pe mine prin Flacăra, Zig-zag, în Supliment literar-artistic, Scânteia Tineretului publicându-mi culegeri din folclorul nostru inegalabil şi inedit, oraţie de nuntă, îmi publica fiind cu iz spiritual popular, din folclorul adunat din zona dealurilor Clujului şi Dejului, ca cetăţean al satului românesc, că eram doar tehnician veterinar o ştia deja, că i-am spus-o, ca să ştie cu cine, cu ce pramatie, cu ce ciuf-ciocloflender are de lucru, deşi eram un om imposibil să devină scriitor, chiar dacă domnia sa zicea contrarul, viceversa şi incredibil, dar adevărat, nu-l făceam de ruşine pe acest mare dascăl, colos al scrisului, profesor de marcă al meu, nu-l făceam de râs şi turcă măcar, batăr, în clipa de faţă, că: „nu-i aşa, că şi caii se puşcă” cu dulcele glonţ al Patriei Limba Română?>>

De asemenea, avem în “Mere pădureţe” şi multe versuri, sau ceva ce poate fi asimilat poeziei, texte pline de candoare, cu multe figuri de stil, cu metafore cu iz arhaic, unele îmbinând filosofia cu prozaica actualitate, altele religia cu profanul, uneori, sacrul cu cotidianul. Rezultatul este un text greu încadrabil unui gen anumit, dar nu asta-i, credem, important, ci faptul că oricare dintre ele completează atmosfera insolită a cărţii, deloc plictisitoare din momentul în care ai intrat pe firul ei intim, poeme în proză, dacă vreţi, le putem numi, ori cânturi de dor şi îndurare, în altă înţelegere, oricum, multe dintre ele o au pe soţia Vica, plecată întru Domnul, ca personaj ce revine aproape programatic, dar depăşit ca moment pur dureros – vrem să spunem, urcat într-o altă dimensiune de trăire emoţională, mai aproape, probabil, de îngeri: “ Mie mi-o murit ce mi-o fost mai iubit,/ soţia, de soare răsărit de România,/ după ce-am stat cinci luni la căpătâiul ei,/ stând ciucit, murculit,/ uneori repezit, Sucă-om sucit,/ că om leneş, nu mi s-a pus pesmeţii la muiat/ pentru a nu fi de hazard spânzurat/ cu ciucurii brâului de toarta inelului/ de aur băgat din râtul porcului/ de la uşa ruşinii parlamentului,/ că eu stam amărât, om necăjit la căpătâiul ei/ visând, Eminescu, plin de amor şi scântei/ şi dragoste, cutezător, la curţi de dragoste şi dor/ stam s-o mângâi în suferinţa ei pe sub teii înfloriţi pe alei/ pentru rod de porumbei/ stam nevisând o clipă moartea ei, c-are să moară,/ luând-o Dumnezeu sub scut/ şi pe scut sub dulcea minune a luminii de lumi de început,/ sub dulcea lui aripă urmând să  treacă prin vămi de culmi,/ din viaţa mea de stea, iubire la înălţimi/ şi profunzimi de ţara mea, în ţara mea,/ ca mândră a mea

fără de ea, simţind la inimioară:/ o grea povară.” (O grea povară)

“Mere pădureţe” este şi un excelent glosar de trăiri patriotice, un index al sentimentelor păstrate cu sfinţenie şi exprimate ritualic, cu evlavie, ca-ntr-o procesiune mănăstirească. Cuvintele “ţară”, „popor”, „România”, „tricolor” sunt rostite – rostirea răzbate, parcă din pagini, ca dintr-un clopot îngropat în inimă – incantatoric, şi orice referinţă la vorba românească, la spaţiul carpatin, ardelenesc ori din altă oricare parte de Ţară românească este aurită de respect şi plecăciune. Nu este aici, în astfel de atitudini niciun fel de făţărnicie, de demogogie ori slugărnicie, nu, acesta este un mod de viaţă autentic rural, care îşi recunoaşte obârşiile şi nu şi le reneagă, o dată, pentru că nu are de ce, iar doi, pentru că dacă, totuşi, ar fi vreun motiv de renegare, el va fi musai îndepărtat, ca un corp străin, pentru că niciun român, ne învaţă Pavel Rătundeanu-Ferghete, nu-şi huleşte neamul şi ţara, sub nicio justificare: <<(…) deşi dialogul e la distanţă: România-Australia se întrepătrunde, în iubire şi marea speranţă de bine, că unde iubire e, Dumnezeu e; iubire de Dumnezeu şi iubire de aproape întru drept de salvare, de pace, drept de iubire, iubire şi iar iubire, drept la înviere pentru oricare dintre candidaţii la fericire, că nimeni n-are ce se îndoi de calea duh de adevăr către duh de viaţă, cu talanţii înmulţiţi cu har întru soare răsare de centenar România profundă şi mare gătită, ca de nuntă; mândru naţional şi de sărbătoare raportat la universal, ca românul aparte fiecare întru scop tabu şi, ca atare, dar cu darul lui Dumnezeu pentru a face pe întreg mapamondul Rai. Fiecare stupar îşi linge degetele, dar tu arătându-ţi iubirea şi preţuirea pentru-n mare preot de ţară, prieten nepreţuit şi mie, cum zice chiar domnia sa: „prieten de o viaţă”, om de suflet şi fără a înşira alte epitete şi superlative>>

Într-o lume care începe să se clatine tot mai vârtos din temeliile Facerii Dintâi, Omul Pavel Rătundeanu-Ferghete se simte strivit, abandonat, înstrăinat. Preocupările scriitoriceşti îl mai salvează pe cât se mai poate, dialogul cu confratele Ben Todică îi umplu un timp existenţial care, altfel, s-ar prăbuşi în neantul alienării şi mai atroce. Astfel, corespondenţa adunată între paginile acestor… “mere pădureţe” se constituie într-o mare şi necesară  – atât pentru Pavel Rătundeanu-Ferghete, în principal, dar şi pentru Ben Todică, acaparat de impetuozitatea confesiunilor celuilalt – mărturisire de viaţă, dublată de o mântuire prin împărăşirea către cititor a toate câte le vor fi venind în raza gândului de-a lungul dialogului: << Uneori, nici eu nu sunt mulţumit de mine, de natura mea, de faptul, că scriu căutând să mă descopăr în duh de viaţă şi în duh verde ca de măr, duh de crud de iarbă, duh de acasă, duh dumnezăiesc de adevăr, că fără iubire, ce-am fi, Ben? Unde ne-ar fi tihna, liniştea, nebunia de a fi originali, exclusiv prin formula de a fi aparte, în speranţa, că ziua bună se cunoaşte dimineaţa, prin plăcere fiind naţionali deosebiţi cu dreptul de înviere şi de a avea o viaţă mai bună, deşi nu se poate fără a trăi, cum zic alţii: „în minciuni adevărate”, deşi suntem excepţionali, piedici „stânci de poticnire” pentru ceilalţi. Ne întrecem permanent cu noi înşine, ca nişte plouaţi, în momente senine, momente şi cu soare, dar rezultatul nu-i cel aşteptat, că omul poate fi ca apa peste cotele de inundare, perpetum mobile făcând harcea-parcea lucrurile rezonabile, bune, ca o vreme schimbătoare şi cu o ploaie sporadică, răzleaţă, uneori şi plăcut, şi aşa cum îl vezi şi cum arată şi lucrurile, în nişte calcule cu o logică filozofică şi matematică, mai împedicându-te şi în birocratismul cu limite care te limitează, obtuzitatea dându-te cu capul de toţi păreţii obscurităţii de care te baţi, riscându-ţi starea de sănătate, că pur şi simplu fiindu-ne cum vădit e cu-n drept de susţinere, că omul e cum e o dihanie ciudată, un aparte, într-un efort concertat de contraste vizate, de un drept de a fi, că e un mecanism, un mijloc prin care ne promovăm ca naţiune şi Patrie Limba Română cu locuri frumoase: castele, biserici şi munţi cu aur, cu brazi şi alte facilităţi pitoreşti, o realitate cu notorietate turistică, că, Doamne Dumnezeule, avem unitate şi specific naţional, cu bogat folclor şi diverse tradiţii, cum rar mai au alte popoare, au superior, major, nepăstrându-şi-le în patrimoniul lor, cum au făcut-o românii noştri neruşinându-se de această „laudă” de zestre spirituală a neamului nostru, mioriticul, Dumnezeul nostru.>>, spune Pavel Rătundeanu-Ferghete într-un fragment cu fraze lungi ca ale unui Gabriel Garcia Marquez de prin părţile Ardealului.

Patriarh al vieţii tradiţionale, păstrător al valorilor mai vechii civilizaţii româneşti, de esenţă traco-dacică, plină de parfumul unui arhaism cu accente moderne moderate, Pavel Rătundeanu-Ferghete umple carafa literaturii contemporane, alături de confratele său, scriitorul şi jurnalistul Ben Todică, cu o licoare aromată, puternică, rară, şi din care cu cât sorbi, ea pare că se înmulţeşte! Este un “miracol” cultural de care puţine scrieri se bucură în istoria literelor româneşti de mai alt veac şi mai de-acu’!

Altfel, cartea aceasta, subintitulată “dialog”, este un mesaj ferm şi apăsat despre viaţă şi despre moarte, despre credinţă, ţară şi neam, despre iubire şi destin, şi despre multe altele, toate contopite într-un mesaj lansat acum, la început de Mileniu II, dar cu răzbatere spre un totdeauna, negreşit!

 

Dan ŞALAPA

 

 

 

 

 

 

Ben Todică – Lanţul invizibil

MOTTO :

Timpul ne costă viața,

Dacă într-adevăr nu-l trăim,

Ca Marcel Proust într-adevăr cu adevăr

Şi doar umbrim, eclipsăm,

Că habar n-avem cine suntem

Şi în picioare zombi ne călcăm.

(Pavel Ferghete-Rătundeanu)

Lanţul invizibil

Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.

Pornind de la premiza că limba este sufletul unei ţări, când am fugit din România comunistă am luat sufletul cu mine. În occident am aflat că orice instituţie sau o afacere se conduce centralizat de un director şi un comitet, profitul îndreptându-se spre proprietar, mai precis funcţionează ca o ţară comunistă. În concluzie, am plecat din comunismul de care am fost ataşat emoţional, crescut şi maturizat şi am ajuns într-o ţară capitalistă, Italia unde există mai multe comunisme de care te ataşezi, însă pe perioade scurte şi nu ai timp să te maturizezi emoţional. Însăşi obligaţia de a funcţiona în sistem este tot comunistă.

Ca să înţelegeţi la ce fac aluzie aici, iau ca exemplu iubirea. Dacă faci curte unei fete o perioadă lungă, ani de zile de poezie şi întâlniri, vă cunoaşteţi mai bine şi decideţi mai precis dacă vă căsătoriţi pe viaţă decât alternativa scurtă tip loterie, unde poate ai noroc, poate nu, şi pericolul de despărţire e mai ridicat. Te prefaci că o iubeşti şi după o noapte nu vă mai cunoaşteţi. Profitaţi amândoi la maximum şi uitaţi. Nu investiţi într-un viitor. Exploataţi amândoi emoţia fără să o maturizaţi, să o cunoaşteţi, să creşteţi sufleteşte frumosul ei.

Se zice că partea frumoasă e drumul spre vârful muntelui, care te face să apreciezi urcuşul. În vârf poţi ajunge şi cu elicopterul, însă satisfacţia va fi trivială, ca şi întoarcerea unei pagini şi o vei uita repede. Acum că a căzut comunismul, capitaliştii au început să scoată la iveală ghiarele ascunse pe care comunismul se sprijinea pentru succesul în ţinerea populaţiei sub control, deprivând-o de educaţie, mediu ecologic şi creştere spirituală, fără ruşine înrobind masele. Cultul eului domină cultura capitalistă prin crearea comportamentului clasic al psihopatului respectuos, grandoman; “vezi doamne cine mi-s eu?”, nevoia de o constantă laudă şi apreciere, infatuare şi minciună, manipulare şi incapacitate de a-şi cere scuze, părere de rău, regret, respect şi recunoaşterea vinovaţiei şi a greşelilor comise etc. S-a creat cultul libertăţii personale, considerat de mine un lanţ invizibil al sclaviei prin ban, ca singura cale a succesului: Carne de tun economic!

Mie nu-mi pasă ce face vecinul meu şi nici lui ce face lumea din jur. Eu mă dau mare în mintea mea şi el se dă mare în mintea lui, însă nu ne pasă unul de altul. Atunci pentru cine ne dăm mare cu îmbrăcămintea, maşina de lux etc, dacă nu ne vedem decât pe noi înşine? S-a creat cultul că bogaţia şi reputaţia sau statutul, importanţa şi stilul personal, promovarea şi înavuţirea greşit interpretate ca individualism sunt egale cu egalitatea democratică. Faima şi îmbogăţirea sunt singura justificare şi singura morală a fericirii şi asigurării succesului. Cum se ajunge acolo nu are importanţă. Este irelevant.

Şi pe măsură ce ne adâncim în acest morav politico-economic, creăm mai multă mizerie şi suferinţă cu tristeţi, dezamăgiri şi prăbuşiri sufleteşti. Veniturile îţi sunt reduse din motive, considerate necesare pentru a exista. Întreaga zi îţi este luată de această fugă după bani, lanţul pus câinelui în turbare. Îţi distrugi chiar ţara prin cultul creat şi se spune că sunt două situaţii prin care o ţară e terminată, nimicită:  una războiul, să fii invadat, cotropit şi a doua, distrugerea limbii, culturii şi spiritualităţii derutaţi de distracţii şi jucării electronice, manipulaţi şi controlaţi de o societate spălată pe creier, de parcă abia a căzut comunismul şi toţi activiştii specialişti în spălare au întărit rândurile comunismelor occidentale (instituţii guvernamentale şi particulare) spălate pe creier şi halucinaţi de mass-media corporatistă.

Cultura consumerismului şi cultul “Eului” nu au fost create să distreze şi să înalţe intelectual, ci să ne mulgă emoţional, să ne ducă în eroare în ceea ce priveşte percepţia identităţii noastre, să ne facă să regretăm deciziile luate, învinovăţindu-ne de nereuşită şi ne condiţionează să alegem calea hipnotică de fericire necondiţionată, să ne ţină ocupaţi ca să nu lovim înapoi, să nu ne răzvrătim. Întreaga planetă trăieşte cu speranţa că poate mâine va fi mai bine. Orice preşedinte am alege, orice parlament şi guvern am avea, nimic nu se schimbă, ba din contră, lucrurile merg din ce în ce mai prost. Justiţia se prăbuşeşte, corupţia creşte în timp ce din umbră suntem manipulaţi. Nu există amenzi pentru cei de la putere, ci numai pentru amărâţi.

Nu avem dreptul să-i tragem la răspundere pentru că suntem împinşi înapoi, în linia prosperităţii. Ideea că toţi putem fi prinţi sau prinţese într-o zi este cea mai mare şmecherie creată ca să-i protejeze pe cei avuţi. Toţi îi admirăm pe bogaţi în ideea că într-o zi vom fi şi noi ca ei, şi aşa murim visând. În loc să învăţăm de la cei care se prăbuşesc şi halucinează, noi îi copiem.

Ce cred că ar trebui să fac? Să merg acasă la bunici, la ţară, la rădăcini, să-mi revigorez sufletul, să reînvăţ limba, să-mi regăsesc identitatea de neam, să stau lipit de adevăr şi demnitate, să privesc cum trece apa râului peste pietre, să-mi regăsesc echilibrul aşa cum au făcut-o românii de mii de ani. Astfel putem reînsufleţi ţara, stând lipiţi de adevăr şi demnitate, pentru că restul va trece.

Ben Todică

Ben Todică – Vis lucid

Una din practicile armatei române la instruirea soldaţilor a fost frica, teroarea de tribunalul militar. REGULAR erau aduse victime ale acelui tribunal, soldaţi consideraţi trădători pentru încălcarea jurământului militar, fiinţe firave care fugiseră acasă, dezertaseră, numai piele şi os care după câţiva ani de puşcărie, hrăniţi doar cu coji de lubeniţă şi spălat veceuri şi podele kilometrice în genunchi cu periuţa de dinţi de le vedeai oasele la încheieturi prin piele de parcă deveniseră corp comun erau trecuţi prin faţa noastră în timp ce el, soldatul trădător se căia.
Am fost grănicer pe frontiera cu Iugoslavia în 1973, iar noaptea de pază în câmp, la 9 km de pichet, adormeam cu frica să nu fiu prins de căpitan sau infractor, nu ştiu de care mai tare, să mă omoare sau închidă aşa că visam dar auzeam atmosfera din jur, din jurul cuibului suprapusă cu cea din vis în vis, exemplu: Dacă eram la Timişoara în vis mâncând ochiuri la capac la restaurantul Lido de lângă operă şi pe la 4 dimineaţa se apropia patrula de noapte în control, o auzeam şi începeam lupta să mă trezesc, concentrându-mă pe mişcarea mâinilor sau picioarelor,  să le mişc până intru în contact cu patul, care pentru mine întodeauna duc la trezire tocmai la timp ca să somez patrula. Dar într-o noapte s-a apropiat de mine un infractor care dorea să treacă fraudulos frontiera, se rătăcise chiar în direcţia mea. Era o noapte întunecat, cu lapoviţă şi ploaie mocănească. În vis, eu îl auzeam ca pe unul care păşeşte în cisme de cauciuc prin iarbă: zdup, zdup, zdup. AM DESCHIS OCHII, L-AM SOMAT ŞI AM TRAS PATRU FOCURI DE ARMĂ ÎN AER strigând “STAI CĂ TRAG!” NAMILA din intuneric S-A SPERIAT ŞI A FUGIT. Nu se vedea la doi paşi. Paşii au dispărut în sângele care îmi zvâcnea în urechi. La auzul focurilor de armă s-a tras alarma la Pichet şi zona a fost înconjurată. Aşa am aflat că INFRACTORUL era măgarul care fugise de la stâna din apropiere. Se făcuse ziuă de-acuma şi la descoperirea cauzei, maiorul care era tocmai în inspecţie a concluzionat că nu poate justifica intrarea mea în unitate fără cele patru cartuşe ale mele pe motivul unui măgar şi ca atare nu îmi permite să intru în Pichet fără tuburile trase. Am umblat îngheţat şi nemâncat până la ora prânzului prin iarbă ca să le găsesc şi să le recuperez. Altcum aş fi fost arestat sub suspiciunea că le-am ascuns în scopul vreunui sabotaj (să-l împuşc chiar pe el, poate). După un an şi jumate de pază am învăţat să-mi aud hoţii noaptea când vin să mă fure, ţip la ei în somn acompaniat de câinii vecinilor, între conştienţă şi subconştient. Dacă eşti lucid în vis se mai cheamă vis? Oare cum vor ieşi din vis cei trimişi în Afganistan?
Ben Todică

Ben TODICĂ: Dialog alb negru


Dumnezeule Doamne, Dumnezeule Doamne. Doamne Dumnezeu, Doamne Dumnezeu, Dumnezeule din Ceruri! Încep să-i văd faţa cât cuprinde întreaga încăpere în întuneric, dar nu e el. Mi s-a părut.  Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. O George! Şi plâng după părinţi; Doamne, Doamne, mamă şi tată din ceruri. Lacrimile-mi curg, le simt doar eu în întuneric. Doamni, Doamni, mică şi ticule! Sunt gata oricând. Totul e luminos, dar fără a fi aprinsă lumina. Lumina sunt eu.

Se deschide uşa şi ea intră râzând şi se aruncă în pat. Eu stau respectuos pe scaun. Nu mă pot întinde de când mi-am rupt spatele. O cunosc, parcă de o viaţă. Sunt mai multe chipuri în unul. Are în jur de 35 de ani, un neg între sprincene. E îmbrăcată într-un maieu alb şi pantaloni trei sferturi negri şi râde. Ea îmi zice că nu poate să mai şadă dincolo. O fi în vizită şi s-a refugiat la mine în pat, s-a băgat sub plapumă chicotind. Eu şed şi o las în pace. M-a deranjat din dialogul meu cu Dumnezeu.

Nu îţi poţi pune mintea cu tinerii din ziua de azi. Suntem în contrast şi în contratimp, aproape diametral opuşi. Îmi par şi foarte agresivi. Nu are sâni şi nici labe, nu îmi aduc aminte să fi văzut. Cred că sunt orb!  Un miros de ouă clocite dă năvală peste meditaţia mea. O fi având probleme de digestie? Poate că a scăpat nişte gaze, mă gândesc. S-a dus tot respectul. Deodată, tipa ridică plapuma cu picioarele şi le vântură râzând. Ce neobrăzată! Adică, ţie îţi arde de joacă, iar eu mor aici. O privesc cu coada ochiului, îmi place!!! Mă aşez uşor lângă ea, apoi încep şi eu să ţopăi; îmi răspunde “Lasă-mă în pace!“, zvârcolindu-se cu un aer ştrengăresc, chicotind provocator… Ne încleştăm ca doi vârcolaci, ca doi scorpioni, eu s-o bat, ea să mă iubească şi dintr-o dată îmi scap degetele, pipăindu-i părţile intime. Nu îmi aduc aminte să-i fi dat jos pantalonii. Îi place. Mă îmbrăţişează languros, mă mângâie. Asta îmi dă curaj şi sar din pat. Încep să mă dezbrac pentru acţiune, sunt atât de înfierbântat cum de mult n-am mai fost. Clocoteşte sângele în mine, sunt extaziat până peste poate şi încep a mă mişca ritmic. După  câteva mişcări, simt o durere groaznică de spate. Suport, trec repede peste ea şi mă minunez, “cum de sunt îmbrăcat!“ , gândindu-mă că, parcă dormeam! Ei, dar cui îi pasă? îmi răspund în gând, că în vis omul, sufletele nu au vârstă şi o cuprind cu braţele. E într-adevăr blândă şi iubitoare. “Oare unde ai fost până acum?“  Mă face să mă simt bine şi calm. Îmbrăţişaţi, pe acorduri diafane de muzică cerească începem a dansa baletul mângâierilor, iubire pătimaşă, vulcanică, un extaz de energie dăruit de Dumnezeu în creaţie. “Da, oare aşa a creat Dumnezeu Lumea?“ Oh, ce plini suntem!, exclam şi fierbinţeala creşte cu o intensitate nebună şi mă trezesc în lăcomie după aer. Abia mai respir. Pieptul mă apasă. Lupt să nu mă sufoc. Sunt leoarcă!

O, Doamni, nu mă lăsa! Ce noroc că m-am trezit. Mă ridic pe marginea patului şi încerc să iau o înghiţitură de apă. Gâtul se închide şi mă ştrangulează, tâmplele mi se umflă şi se întunecă încet totul. Mă lovesc cu pumnii în piept şi mă ridic în picioare. Dacă nu fac ceva, mă duc. Dintr-o dată se deschid toţi muşchii şi mă relaxez, alunecând pe vine în pat. O Doamne! “Cine va crede în mine vor scoate dracii, şi dacă vor lua în mână şerpii, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi, apoi Isus s-a înălţat şi ş-a aşezat la dreapta Tatălui.” Marcu 16 cu 17,18,19.

S-a făcut ziuă. Încă o zi şi încă o doză de Lirica! (medicament cu efect hipnagog pentru dureri)

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

24 iulie, 2018

Vasilica Grigoraş – “Căutând după mere” România Profundă

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.
Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.
Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.
Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.
Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.
Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)
Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Asistăm la un dialog, o convorbire frăţească, sinceră, dar şi la o înlănţuire de proză veridică, în care evoluează personaje tipic româneşti, cu trăsături caracteristice Ardealului, prin venele cărora curge încă sânge neinfestat de transformările sociale, politice, economice… ale niciunui regim.
Întâlnim în această carte o societate de săteni, cu îndeletnicirile lor, angajaţi în relaţii de rudenie, comunitare, administrative… şi putem vorbi de o analiză psihologică a tipului de ţăran, prin care putem desprinde unele trăsături largi, fără broderii inutile, concentrate în gesturi, atitudini care-i conturează profilul, uneori denaturat de intemperiile vremurilor trăite. De apreciat abilităţile de psiholog cu exactitate de etnograf ale lui Pavel Rătundeanu, cunoscător al traiului gospodărului, al tradiţiilor, obiceiurilor, superstiţiilor, toate acestea reprezentând suma vieţii populare. Fapte diverse, minore, fără însemnătate, mici istorii de o morală elementară sunt just şi adânc observate.
Cartea este scrisă într-o limbă “Limba Română este Patria mea“ (Nichita Stănescu) frumoasă, curată, armonioasă, care abundă în regionalisme şi arhaisme, expresii şi jargoane populare neaoşe, de acolo din izvorul nesecat al neamului, nealterate de intemperiile vremelnice, de intervenţiile intenţionate sau neglijenţele regimurilor politice. Aceastea constituie “sarea şi piperul“ care asigură gustul deosebit de plăcut al lecturii. Între personajele cărţii sunt dialoguri vii, însă monologul interior al lui Pavel Rătundeanu este fascinant. Stilul său plastic, fraza amplă, arborescentă şi bogată în proverbe, zicători, vorbe de duh, versuri populare, pilde cu sonorităţi biblice, glume cu haz ne dezvăluie un fin artist popular. Prin simpla evocare a faptelor, descoperim darul de povestitor, care zugrăveşte cu lux de amănunte întâmplări şi evenimente la care participă nemijlocit. Eroii săi reprezintă categorii bine definite, schiţe realiste de chipuri de ardeleni, cititorul neputând ignora umorul, blândeţea, supleţea vorbelor ardeleneşti.
“Căutând după mere“ ne oferă o investigaţie vrednică, precisă a veridicităţii fondului popular prin care descoperim ţăranul, românul la graniţa între două orânduiri sociale, una în destrămare, muribundă, alta nouă (de aproape trei decenii), născută cu mari malformaţii congenitale, ambele având pilonii de rezistenţă putrezi. În România, capitalismul original este de fapt o societate în degringoladă. Lupta pentru existenţă devine din ce în ce mai acerbă şi se slujeşte de metode dure, aspre, feroce; oamenii competenţi şi de bună credinţă sunt înlăturaţi şi se ridică “ciurucurile“, cei “grosolani“ şi “golanii“, lipsiţi de scrupule, avizi de bani şi de putere. În locul celui mai barbar despot, înstăpânit pentru câteva decenii în veacul trecut (partidul comunist) au apărut mai mulţi stăpâni în interiorul ţării, iar din afară ne ameninţă alţii mai violenţi, mai dornici de subjugare şi înrobire. Între stăpânii vechi şi noi este poporul umilit, înfometat, bolnav şi lipsit de speranţă. Parcă nimic nu-i mai leagă pe oameni; politica şi democraţia, în loc să-i unească îi dezbină şi-i înrăieşte. România pare a fi vasul “Titanic“, în serioasă şi gravă derivă. “Trăim vremea caricaturilor, a bufonilor care habar nu au de nevoile poporului şi la rândul său, măria sa poporul a devenit bufon. (Ben Todică) Omenirea-i la confluenţa a două veacuri, a două milenii, în care, până şi biserica este în impas, însă, autorii conchid că buna şi adevărata credinţă este tot ceea ce ne-a mai rămas.
În acest context deloc încurajator, întâlnim în Dialogul amical al celor doi români un patriotism sincer şi, pe bună dreptate observăm un uşor filon de naţionalism. Asta nu înseamnă că este cineva discriminat, ori nedreptăţit, ci doar iubirea de ţară şi neam manifestată în toată plinătatea ei.
Cartea are 29 de capitole, fiecare cu un titlu expresiv şi incitant pentru lectură. El exprimă chintesenţa paginilor incluse, adâncimea şi claritatea trăirilor şi ideilor, “29 de împărtăşiri patetice, spiritual-reflexive între diurn şi înţelegere arhaică“ (George Anca), “un adevărat atelier de alchimie, în care gândurile lor prelucrate şi învelite în acea haină aurită lingvistică a limbii noastre româneşti.“ (Ioan Miclău-Gepianul)
Întâlnim minunate descrieri de natură prin care cititorul ”aude cântecul spicelor de grâu în adierea vântului, aude cântecele păsărilor, glasul stelelor, dornic parcă a intra în lumea universului sănătos, al acelei vieţi umane, creştine, sfinte”. (Ioan Miclău-Gepianul) Un capitol deosebit de plăcut este povestea Veronicăi, intitulat ”Fata pădurii”.
Petre Ţuţea afirma că „Ţăranl este omul absolut”, iar în opinia lui Pavel Rătundeanu, acolo unde trăieşte acesta, este „România Tainică”. La sat este ţăranul profund cu suflet mister divin, acolo este dramul de normalitate, cu „vorbe de doină şi basme balsame”. Ben Todică ne aminteşte că trăim într-o lume artificială, iar natura duală a omului se adânceşte; acesta este romantic şi violent, prieten şi duşman, după interes. Omul umblă după fericire, iar fericirea în opinia lui este banul, şi astfel îşi iroseşte viaţa, care nu poate fi cumpărată cu nimic.
În opinia lui Pavel Rătundeanu, a întemeia o familie este un act sfânt, familia este nucleul de bază al unei societăţi sănătoase, membrii săi fiind alături la bine şi la rău, însă şi aici autorul observă schimbări, uneori destul de nefireşti, unele chiar de neînţeles, absurde, însă, în ciuda acestora, nu-şi schimbă punctul de vedere, nu se îmverşunează, nu cleveteşte, nu urăşte, ci dimpotrivă iubeşte cu patos.
În carte se regăsesc cuvinte cu o pondere covârşitoare: dragoste de ţară şi neam, limba română, bunăvoinţă, bună-cuviinţă, viaţă, înţelepciune, învăţător, răbdare, străruinţă, familie, ordine şi disciplină… O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului, a creştinului autentic, adevărat; “Menirea vieţii este să te cauţi pe tine însuţi“ pentru ca “Să-l descoperim pe Hristosul din noi“.
Prin lectura acestui volum, cititorul rămâne cu bucuria împărtăşirii cu stropi de „Românie Tainică” din ploaia mănoasă a existenţei unui popor vechi, cu o istorie milenară care va continua să fiinţeze în propria-i adâncime (satul românesc) şi în lărgimea de mari dimensiuni, concretizată în comunităţile românilor de pe întreg globul pământesc, în sufletul tuturor românilor cu dragoste şi dor de patria mamă.
“Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat“. (Ben Todică) Şi, ne permitem să adăgăm, că acolo, în peştera adâncă a românismului, “lumina lui Zamolxis“ va păstra veşnic vii stalactitele şi stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualităţii poporului român şi astfel, neamul nost va dăinui peste veacuri şi milenii prin binecuvântarea Domnului, pentru că “identitatea este o taină şi stă în mâna lui Dumnezeu“. (Dan Puric)

Ben TODICĂ: Vasilica Grigoraș la ceas aniversar

*Vasilica Grigoraş m-a strigat: “băiet din Iezar vin-acasă!” şi m-a pescuit dintre oceanele Indian şi Pacific unde mă pierdusem. Eu uitasem de Vaslui. Devenisem un pod cu scânduri lipsă, greu de trecut, o devărată provocare pentru drumeţul povestirilor mele. După ce Vasilica l-a parcurs cu atentie, impresionată de cele trăite în lumea mea mioritică, a fost convinsă că podul merita să fie trecut de tot românul curios şi interesat să se bucure de plaiurile mele întinse şi pline de dor.  Aşa ca Vasilica a hotărăt să-l întărească şi chiar să defrişeze alături de mine pădurile întinse şi necunoscute ale imaginaţiei. Sigur a fost iubirea lui Dumnezeu şi dragostea ei frăţească pentru puiul de român din exil.

Azi pot fi mândru că Vasilica, sora mea literară, este mâna mea dreaptă în tot ce public. Fără ea nu aş fi cunoscut şi trăit atâtea momente fericite, nu aş fi avut cărti tipărite şi nu m-aş fi împlinit artistic şi spiritual.

 

La Multi ani! Ben Todica, Australia

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA