Ben TODICĂ – JUCĂRIA 2

JUCĂRIA 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Problemele politice și sociale sunt puse în cârca individului care se transformă în Țap ispășitor. Toți acești indivizi care creează aceste ideologii nu realizează ca la un moment dat vor cădea ei singuri în ele, că la urmă nu fac altceva prin această distrugere a naturalului dintre oameni decât să-și taie craca de sub picioare. Sigur, ei sunt orgolioși și lacomi, însă cei din jur se fac vinovați prin neintervenție, tot așa cum de-a lungul istoriei nu au fost oprite toate căderile pământului. Omul în evoluția pământului nu e altceva decat un lanț de apocalipse.

Ți se spune mereu: E vina ta de aceea nu funcționează sistemul, tu nu ești capabil să-ți rezolvi singur problemele, să ții pasul cu ritmul societății. Fă cât mai multă educație fizică, meditații, controlează-ți respirația și nervii pentru a rămâne eficient pe câmpul de luptă, în formarea sănătoasă a instituției pe care o servești. Asta îmi aduce aminte de perioada militară. În armată, această tehnică perfecționează soldatul să devină o sculă eficientă.

Standardizarea societății ca filozofie, nu este atașată de etică și morală, iar Psihologia omului a devenit parte importantă, cheie  pentru mărirea productivității corporatiste. Suntem antrenați politic, în mod corect ca atunci când faci păcate, când greșești, automat încerci să le ascunzi și să scoți în evidență doar părțile bune. Compania nu vrea muncitori slabi de înger și plângăreți, care să disturbe producția cu propunerile lor, ci oameni multumiți care tac și merg înainte chiar și cu-n deget frânt, să învțte să lucreze în mediu toxic, să fie docil și adaptabil, să se autocalmeze fără a deranja mediul înconjurător. Să pretindă că nimic nu s-a schimbat, că totul e normal. Această filozofie te deraiază, îți schimbă direcția de la problemele vieții, dându-ți impresia falsă că tu faci alegerea, că tu ești liber să alegi și atunci nu mai spui nimic. Această tăcere, oprire din a chestiona, din a pune întrebări îți ia dreptul dreptul de a te întâlni cu întrebările următoare generate de amorsarea discuției primei întrebări, călătorie care te ajută să-ți lărgești orizontul cunoașterii adevăratei stări politice și economice, în care exiști și să faci contact cu ideile vecinilor, care sigur declanșează atragerea forțelor în uniuni, forța reală de rezolvare sigură.

S-a distrus logica personală și colectivă, uniunea, liantul gândirii de grup. Pretinderea că ai liberă alegere, o patologie colectivă care nu mai are efect asupra omului pentru că a fost secătuită de etică și de morală. Întrebarea se pune acum, domnule Michio Kaku, pe corzile teoriei dumneavoastră: cum ne întoarcem în lumea sufletului? În lumea adevărată  pe care am fost destinați să o trăim.

Dacă Jimmy Hendrix a cântat din suflet și a înnebunit lumea rock’n roll-ului fără a cunoaște a citi sau scrie vreo notă muzicală, Angelina Jordan are doar 14 anișori și cântă cu o pasiune de om matur și o forță de neegalat. Poate că are legatură cu acea „maestra deja” dintr-o lume paralelă, domnule Kaku. Țiganii noștri sparg lumea cu forța cântecului lor și nu au universități și conservatoare la bază! De unde aceste energii, dacă nu din izvorul inimii, al sufletului și al conexiunii divine multidimensionale. Există și o memorie a inimii! De ce este atât de iubită Andra în România? Este pentru iubirea și sinceritatea sufletului ei, ea comunică magistral cu națiunea prin corzile durerii și fericirii acestui neam, pentru că ea, prin vocea și dragostea ei sinceră și adevărată rezonează în simfonia universului. Jucăria mea azi e ADEVĂRUL și ea trebuie să fie a întregii lumi…

Ben TODICĂ, fost și Președinte de Sindicat în Melbourne, Australia

Ben Todică – Unde sunt oamenii?

O prietenă de acasă mă întreabă:

-Ben ce se întâmplă acolo, în Australia cu incendiile? 500 de milioane de animale moarte în incendii? Doamne ferește!

-Dacă îți spun adevărul, va trebui să ne împușcăm amândoi.

E deteriorarea sistemului, a societății, a educației și justiției. Lăcomia și nepăsarea, puturoșenia celor care ne gospodăresc, lasă pe mâine, lasă că face altul etc. Imperiul are alte planuri pentru specia umană. Peste 500 de milioane de viețuitoare exterminate, se apreciază că sute de locuri sunt cuprinse de în flăcări, zeci de case distruse, 5 milioane de hectare arse, o suprafață de mărimea Belgiei și Luxemburgului împreună sau aproape cât Irlanda, să zicem, și sigur că această imensitate îi depășeste pe politicienii noștri de hârtie de azi care sunt numai orgoliu și fâț, fâț. Fumul care acoperă aproape 5-6 milioane metri pătrați și este simțit până în Noua Zeelandă. Se dă vina pe secetă, gospodărirea apelor și vânzarea lor corporațiilor pentru profit, lipsa ploilor este învinuită de stațiile radar care înconjoară Australia și prin undele lor, microunde usucă aerul împingând norii înspre ocean unde plouă de rupe (astea sunt conspirațiile care circulă pe net, cică ei controlează vremea). În Australia parlamentarii sunt proprietari de ape și nu au obligația să dezvăluie în parlament acest lucru. Deci imaginați-vă dacă suntem proprietari de ape, atunci le vindem pentru profit corporațiilor agricole și fracking (extragerea gazelor din sol) și nu le folosim să stingem focul cu ele sau să le vindem fermierului local pentru a uda legumele și fructele. Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, tradare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație. Eu, acum 20 și ceva de ani în urma aveam voie să ard lemnul și uscăturile de pe proprietate, până când domnii lacomi au venit cu ideea să facă bani prin interzicere de foc și fum ca să mă facă să plătesc pentru luarea uscăturilor de pe proprietate. Înainte curățai anual pădurea și ardeai uscăturile și iarba pentru reîmprospătare, azi nu ai voie să iei uscături din păduri pentru că sunt protejate și, uite așa s-au adunat și au devenit focare incendiare. Nu doar Cangurii și Koala au ars în număr de milioane, dar și flora și fauna, ciupercile, insectele, microbii, tot ce ține pădurea în viață etc., toate au fost distruse. Aproape că poți crede că suntem un Experiment de Perfectă incinerare. Așa se vede din cer. S-a dat din aer cu tot felul de chimicale (îngrășăminte) de-a lungul anilor peste natură pentru a o „îngriji”, și după zeci de ani s-au îmbâcsit cu restul și la prima scânteie au luat foc precum fulgerul. Cantitatea de suport și ajutor de la instituțiile din interior și din străinătate este aproape invizibilă. Noi am sărit să-i ajutăm pe alții, dar la noi nu vine nimeni. Așa e când ești țară mică. Nu vreau să spun mai mult că… V-am mai spus-o: Suntem specialiști în milă – jumate miliard de vieți carbonizate. Unde sunt OAMENII ADEVĂRAȚI! Are toată apocalipsa asta vreo legătură cu promovarea taxelor ecologice și încălzirea globală? Este Australia sacrificată pentru această nouă ideologie? De ce suntem lăsați singuri? Mii de case sunt neasigurate și ca atare mii de familii rămân pe drumuri. De exemplu statele NSW și Tasmania au serviciile de urgență finanțate din taxele culese de la agențiile de asigurări, deci asigurarea e atât de scumpă (motivația sunt taxele la stat) încât omul nu-și poate permite să se asigure și în acest caz nu vine nimeni să te ajute când strigi după AJUTOR. Nu avem bani pentru stingerea incendiilor, dar avem destui pentru bombe și tancuri. Unele din Lacurile de acumulare pentru corporații sunt finanțate de țări străine, cum este China și dacă intenționezi să le dărâmi ca să eliberezi apa, vei fi acuzat de terorism. Suveranitatea multor țări pune întrebări atunci când vezi că guvernele lumii se înconjoară cu garduri înalte, iar poliția de ordine privatizată se înarmează militar până în dinți împotriva ta. Când ai privatizat totul, nu mai exiști ca națiune, oglinda s-a transformat în cioburi. Până la proba contrarie, drag prieten acesta e unul din posibilele răspunsuri la întrebare.

-Mâine 5.01.2020 la ora 10, facem o rugăciune mondială pentru Australia, oamenii și vietățile de acolo. Dacă vrei poți să te rogi și tu, dragă prietene, indiferent unde ești. Rugăciune de ajutor pentru năpăstuiți, Tatăl Nostru.

-Mulțumesc celor care s-au rugat pentru noi!

Plouă de șase ore, AMIN

Ben Todică – Strigoiul, vis şi realitate

Strigoiul

Azi noapte a venit bascula „Steagul Roșu”, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, iar pleoapele parcă-mi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.

– Aici ești? – îmi zice – și observ cum peretele din caramidă devine transparent; îi văd umbra neagră, îl văd pe tata lui Pădureanu care a murit în mină în 1961. El era din Dalboset, Caransebeș de unde sunt cei mai buni saxofoniști; erau ciocolatii, poate țigani, așa cred. Am fost coleg de clasă cu fiul său. Îmi râde cu ochii mari de broscoi și o gură de cal buzat.
– Gata, te-am prins!
– Bine, tu ai câștigat. Dă-mi câteva minute și voi ieși să te urmez. Asteaptă-mă în stradă!
– Nu! Te voi aștepta în ușă, îmi răspunde cu un fel de neîncredere ca și cum ar ști că un neprevăzut ar putea să mă salveze, ceea ce e posibil și m-am trezit.

Deci sunt salvat a doua oară de la moarte. Mă simt foarte obosit. Poate că ar fi bine să mă duc în piață să cumpăr o pâine proaspătă. E ora șapte dimineața și nu va fi aglomerat. Deschid tableta să urmăresc știrile. În România tocmai cineva îi dă în cap cu o cârja lui Gelu Voican Voiculescu (G.V.V.). Ăsta desena cu creta simbolul astrologic masonic pe coșciugul lui Ceaușescu când a fost asasinat în decembrie 1989. G.V.V. avea un sânge rece de „profesionist” în el. Urmăream evenimentele din Australia. Așa-s „executorii”, mi-am zis. Doamne, ce zici, ce-i de făcut? Eu am fugit din țară, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi omor conducătorii.

Eu veneam din țara lui Ceaușescu, din România țara noastră… Așa credeam atunci, că avem o țară. Oare tot așa se crede și azi? Nu cred, pentru că în vest suntem cu toții subiecte: „british subject”, „emigrant musulman”, „german”, „cetățean american” etc… Și românii au ajuns să devină „cetățeni români”. Am crezut că vom fi mereu români.

BEN TODICĂ – CU BRAȚELE ARIPI

Imagini pentru ben todica

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Albei ca zăpada, nu mai vine prințul pe un cal alb s-o sărute și să o ia cu el în împărăția lui, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci un vânzător din poartă în poartă care dă peste ea în pădure pe o bancă, sau în cosciugul de sticlă, o sărută și o invită într-o croazieră amoroasă pe ocean, după care ea se reîntoarce acasă și continuă să-și caute de lucru. De violență, nu mai vorbesc. A fost introdusă în casele noastre sub scuza că e drept și legal să omori milioane de oameni în războaiele de pe pământ dacă e pentru adevăr și justiție și că mult mai important este să ne dezvoltăm sentimentele de milă față de om decât a face bine sau rău. Adică, acum înțeleg că a fost mai important să-l crucificăm pe Iisus decât să-l salvăm, pentru a trăi sentimentul milei. Aceeași politică atunci ca și acum sau invers, adică învârtirea în cercuri, istoria se repetă din cauza că cineva nu vrea să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului.

Aceste forțe negre se simt bine la nivel de oaie în costum de lup. Suntem lucrați continuu și ținuți captivi aici ca într-o pușcărie. Mereu ni se mai dă o mână de grăunțe și-o luăm de la capăt.

BEN TODICĂ – SPECTRUL LIBERTATEA

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe.

După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

BEN TODICĂ

http://bentodica.blogspot.com/2019/10/ben-todica-spectrul-libertatea.html

 

 

Dan Șalapa – Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

„Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin  inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat,  are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi,  alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate  întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul  eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia:  “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin,  iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca  un martir în propria  sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -„Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: „Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Cartea – de fapt, un dialog Ben Todică, aflat în Australia, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, aflat  în Ciubăncuţa sălăjană, satul său de reşedinţă, în România – este o manieră pe care cei doi protagonişti au mai folosit-o ca modalitate de exprimare publică a gândurilor şi frământărilor, ea având astfel impregnată o puternică dublă personalitate, este un melanj fremătător-fierbinte, care mobilizează intelectual, dar şi emoţional. Ea abundă de situaţii, mărturisiri şi interpretări ale unor experienţe personale sau ale altora, este plină de portrete de de prieteni, de cunoscuţi, de personalităţi culturale, politice, religioase, totul într-o viteză acaparatoare, care crează un vertij cuceritor prin limbajul plin de cuvinte insolite, rare în vocabularul nostru uzual, de o sintaxă inedită, ca aici, de exemplu: <<Nimic nu-i lipsit de sens în Arca vieţii. Şi e demn de reţinut: „un lucru început, trebuie şi sfârşit, ca să aibă sens şi permanentă primenire a apei care trece pestre trei pietre la Piatra pe piatră, pescarul, având firu-ntins, Victor Ţăruş”, după cum zice pictorul Marin Gruia, fratele criticului şi scriitorului Lucian Gruia. Până atunci să nu scriu, chiar dacă o fac într-o turnură facilă? Nefăcând-o nu cumva îmi pierd din experienţă şi aşa puerilă, copilăroasă, în arta scrisului, ne-acceptată de maistru Alex. Ştefănescu, deşi m-a întovărăşit în viaţă o viaţă, tot fiind cu gura pe mine prin Flacăra, Zig-zag, în Supliment literar-artistic, Scânteia Tineretului publicându-mi culegeri din folclorul nostru inegalabil şi inedit, oraţie de nuntă, îmi publica fiind cu iz spiritual popular, din folclorul adunat din zona dealurilor Clujului şi Dejului, ca cetăţean al satului românesc, că eram doar tehnician veterinar o ştia deja, că i-am spus-o, ca să ştie cu cine, cu ce pramatie, cu ce ciuf-ciocloflender are de lucru, deşi eram un om imposibil să devină scriitor, chiar dacă domnia sa zicea contrarul, viceversa şi incredibil, dar adevărat, nu-l făceam de ruşine pe acest mare dascăl, colos al scrisului, profesor de marcă al meu, nu-l făceam de râs şi turcă măcar, batăr, în clipa de faţă, că: „nu-i aşa, că şi caii se puşcă” cu dulcele glonţ al Patriei Limba Română?>>

De asemenea, avem în “Mere pădureţe” şi multe versuri, sau ceva ce poate fi asimilat poeziei, texte pline de candoare, cu multe figuri de stil, cu metafore cu iz arhaic, unele îmbinând filosofia cu prozaica actualitate, altele religia cu profanul, uneori, sacrul cu cotidianul. Rezultatul este un text greu încadrabil unui gen anumit, dar nu asta-i, credem, important, ci faptul că oricare dintre ele completează atmosfera insolită a cărţii, deloc plictisitoare din momentul în care ai intrat pe firul ei intim, poeme în proză, dacă vreţi, le putem numi, ori cânturi de dor şi îndurare, în altă înţelegere, oricum, multe dintre ele o au pe soţia Vica, plecată întru Domnul, ca personaj ce revine aproape programatic, dar depăşit ca moment pur dureros – vrem să spunem, urcat într-o altă dimensiune de trăire emoţională, mai aproape, probabil, de îngeri: “ Mie mi-o murit ce mi-o fost mai iubit,/ soţia, de soare răsărit de România,/ după ce-am stat cinci luni la căpătâiul ei,/ stând ciucit, murculit,/ uneori repezit, Sucă-om sucit,/ că om leneş, nu mi s-a pus pesmeţii la muiat/ pentru a nu fi de hazard spânzurat/ cu ciucurii brâului de toarta inelului/ de aur băgat din râtul porcului/ de la uşa ruşinii parlamentului,/ că eu stam amărât, om necăjit la căpătâiul ei/ visând, Eminescu, plin de amor şi scântei/ şi dragoste, cutezător, la curţi de dragoste şi dor/ stam s-o mângâi în suferinţa ei pe sub teii înfloriţi pe alei/ pentru rod de porumbei/ stam nevisând o clipă moartea ei, c-are să moară,/ luând-o Dumnezeu sub scut/ şi pe scut sub dulcea minune a luminii de lumi de început,/ sub dulcea lui aripă urmând să  treacă prin vămi de culmi,/ din viaţa mea de stea, iubire la înălţimi/ şi profunzimi de ţara mea, în ţara mea,/ ca mândră a mea

fără de ea, simţind la inimioară:/ o grea povară.” (O grea povară)

“Mere pădureţe” este şi un excelent glosar de trăiri patriotice, un index al sentimentelor păstrate cu sfinţenie şi exprimate ritualic, cu evlavie, ca-ntr-o procesiune mănăstirească. Cuvintele “ţară”, „popor”, „România”, „tricolor” sunt rostite – rostirea răzbate, parcă din pagini, ca dintr-un clopot îngropat în inimă – incantatoric, şi orice referinţă la vorba românească, la spaţiul carpatin, ardelenesc ori din altă oricare parte de Ţară românească este aurită de respect şi plecăciune. Nu este aici, în astfel de atitudini niciun fel de făţărnicie, de demogogie ori slugărnicie, nu, acesta este un mod de viaţă autentic rural, care îşi recunoaşte obârşiile şi nu şi le reneagă, o dată, pentru că nu are de ce, iar doi, pentru că dacă, totuşi, ar fi vreun motiv de renegare, el va fi musai îndepărtat, ca un corp străin, pentru că niciun român, ne învaţă Pavel Rătundeanu-Ferghete, nu-şi huleşte neamul şi ţara, sub nicio justificare: <<(…) deşi dialogul e la distanţă: România-Australia se întrepătrunde, în iubire şi marea speranţă de bine, că unde iubire e, Dumnezeu e; iubire de Dumnezeu şi iubire de aproape întru drept de salvare, de pace, drept de iubire, iubire şi iar iubire, drept la înviere pentru oricare dintre candidaţii la fericire, că nimeni n-are ce se îndoi de calea duh de adevăr către duh de viaţă, cu talanţii înmulţiţi cu har întru soare răsare de centenar România profundă şi mare gătită, ca de nuntă; mândru naţional şi de sărbătoare raportat la universal, ca românul aparte fiecare întru scop tabu şi, ca atare, dar cu darul lui Dumnezeu pentru a face pe întreg mapamondul Rai. Fiecare stupar îşi linge degetele, dar tu arătându-ţi iubirea şi preţuirea pentru-n mare preot de ţară, prieten nepreţuit şi mie, cum zice chiar domnia sa: „prieten de o viaţă”, om de suflet şi fără a înşira alte epitete şi superlative>>

Într-o lume care începe să se clatine tot mai vârtos din temeliile Facerii Dintâi, Omul Pavel Rătundeanu-Ferghete se simte strivit, abandonat, înstrăinat. Preocupările scriitoriceşti îl mai salvează pe cât se mai poate, dialogul cu confratele Ben Todică îi umplu un timp existenţial care, altfel, s-ar prăbuşi în neantul alienării şi mai atroce. Astfel, corespondenţa adunată între paginile acestor… “mere pădureţe” se constituie într-o mare şi necesară  – atât pentru Pavel Rătundeanu-Ferghete, în principal, dar şi pentru Ben Todică, acaparat de impetuozitatea confesiunilor celuilalt – mărturisire de viaţă, dublată de o mântuire prin împărăşirea către cititor a toate câte le vor fi venind în raza gândului de-a lungul dialogului: << Uneori, nici eu nu sunt mulţumit de mine, de natura mea, de faptul, că scriu căutând să mă descopăr în duh de viaţă şi în duh verde ca de măr, duh de crud de iarbă, duh de acasă, duh dumnezăiesc de adevăr, că fără iubire, ce-am fi, Ben? Unde ne-ar fi tihna, liniştea, nebunia de a fi originali, exclusiv prin formula de a fi aparte, în speranţa, că ziua bună se cunoaşte dimineaţa, prin plăcere fiind naţionali deosebiţi cu dreptul de înviere şi de a avea o viaţă mai bună, deşi nu se poate fără a trăi, cum zic alţii: „în minciuni adevărate”, deşi suntem excepţionali, piedici „stânci de poticnire” pentru ceilalţi. Ne întrecem permanent cu noi înşine, ca nişte plouaţi, în momente senine, momente şi cu soare, dar rezultatul nu-i cel aşteptat, că omul poate fi ca apa peste cotele de inundare, perpetum mobile făcând harcea-parcea lucrurile rezonabile, bune, ca o vreme schimbătoare şi cu o ploaie sporadică, răzleaţă, uneori şi plăcut, şi aşa cum îl vezi şi cum arată şi lucrurile, în nişte calcule cu o logică filozofică şi matematică, mai împedicându-te şi în birocratismul cu limite care te limitează, obtuzitatea dându-te cu capul de toţi păreţii obscurităţii de care te baţi, riscându-ţi starea de sănătate, că pur şi simplu fiindu-ne cum vădit e cu-n drept de susţinere, că omul e cum e o dihanie ciudată, un aparte, într-un efort concertat de contraste vizate, de un drept de a fi, că e un mecanism, un mijloc prin care ne promovăm ca naţiune şi Patrie Limba Română cu locuri frumoase: castele, biserici şi munţi cu aur, cu brazi şi alte facilităţi pitoreşti, o realitate cu notorietate turistică, că, Doamne Dumnezeule, avem unitate şi specific naţional, cu bogat folclor şi diverse tradiţii, cum rar mai au alte popoare, au superior, major, nepăstrându-şi-le în patrimoniul lor, cum au făcut-o românii noştri neruşinându-se de această „laudă” de zestre spirituală a neamului nostru, mioriticul, Dumnezeul nostru.>>, spune Pavel Rătundeanu-Ferghete într-un fragment cu fraze lungi ca ale unui Gabriel Garcia Marquez de prin părţile Ardealului.

Patriarh al vieţii tradiţionale, păstrător al valorilor mai vechii civilizaţii româneşti, de esenţă traco-dacică, plină de parfumul unui arhaism cu accente moderne moderate, Pavel Rătundeanu-Ferghete umple carafa literaturii contemporane, alături de confratele său, scriitorul şi jurnalistul Ben Todică, cu o licoare aromată, puternică, rară, şi din care cu cât sorbi, ea pare că se înmulţeşte! Este un “miracol” cultural de care puţine scrieri se bucură în istoria literelor româneşti de mai alt veac şi mai de-acu’!

Altfel, cartea aceasta, subintitulată “dialog”, este un mesaj ferm şi apăsat despre viaţă şi despre moarte, despre credinţă, ţară şi neam, despre iubire şi destin, şi despre multe altele, toate contopite într-un mesaj lansat acum, la început de Mileniu II, dar cu răzbatere spre un totdeauna, negreşit!

 

Dan ŞALAPA

 

 

 

 

 

 

Ben Todică – Lanţul invizibil

MOTTO :

Timpul ne costă viața,

Dacă într-adevăr nu-l trăim,

Ca Marcel Proust într-adevăr cu adevăr

Şi doar umbrim, eclipsăm,

Că habar n-avem cine suntem

Şi în picioare zombi ne călcăm.

(Pavel Ferghete-Rătundeanu)

Lanţul invizibil

Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.

Pornind de la premiza că limba este sufletul unei ţări, când am fugit din România comunistă am luat sufletul cu mine. În occident am aflat că orice instituţie sau o afacere se conduce centralizat de un director şi un comitet, profitul îndreptându-se spre proprietar, mai precis funcţionează ca o ţară comunistă. În concluzie, am plecat din comunismul de care am fost ataşat emoţional, crescut şi maturizat şi am ajuns într-o ţară capitalistă, Italia unde există mai multe comunisme de care te ataşezi, însă pe perioade scurte şi nu ai timp să te maturizezi emoţional. Însăşi obligaţia de a funcţiona în sistem este tot comunistă.

Ca să înţelegeţi la ce fac aluzie aici, iau ca exemplu iubirea. Dacă faci curte unei fete o perioadă lungă, ani de zile de poezie şi întâlniri, vă cunoaşteţi mai bine şi decideţi mai precis dacă vă căsătoriţi pe viaţă decât alternativa scurtă tip loterie, unde poate ai noroc, poate nu, şi pericolul de despărţire e mai ridicat. Te prefaci că o iubeşti şi după o noapte nu vă mai cunoaşteţi. Profitaţi amândoi la maximum şi uitaţi. Nu investiţi într-un viitor. Exploataţi amândoi emoţia fără să o maturizaţi, să o cunoaşteţi, să creşteţi sufleteşte frumosul ei.

Se zice că partea frumoasă e drumul spre vârful muntelui, care te face să apreciezi urcuşul. În vârf poţi ajunge şi cu elicopterul, însă satisfacţia va fi trivială, ca şi întoarcerea unei pagini şi o vei uita repede. Acum că a căzut comunismul, capitaliştii au început să scoată la iveală ghiarele ascunse pe care comunismul se sprijinea pentru succesul în ţinerea populaţiei sub control, deprivând-o de educaţie, mediu ecologic şi creştere spirituală, fără ruşine înrobind masele. Cultul eului domină cultura capitalistă prin crearea comportamentului clasic al psihopatului respectuos, grandoman; “vezi doamne cine mi-s eu?”, nevoia de o constantă laudă şi apreciere, infatuare şi minciună, manipulare şi incapacitate de a-şi cere scuze, părere de rău, regret, respect şi recunoaşterea vinovaţiei şi a greşelilor comise etc. S-a creat cultul libertăţii personale, considerat de mine un lanţ invizibil al sclaviei prin ban, ca singura cale a succesului: Carne de tun economic!

Mie nu-mi pasă ce face vecinul meu şi nici lui ce face lumea din jur. Eu mă dau mare în mintea mea şi el se dă mare în mintea lui, însă nu ne pasă unul de altul. Atunci pentru cine ne dăm mare cu îmbrăcămintea, maşina de lux etc, dacă nu ne vedem decât pe noi înşine? S-a creat cultul că bogaţia şi reputaţia sau statutul, importanţa şi stilul personal, promovarea şi înavuţirea greşit interpretate ca individualism sunt egale cu egalitatea democratică. Faima şi îmbogăţirea sunt singura justificare şi singura morală a fericirii şi asigurării succesului. Cum se ajunge acolo nu are importanţă. Este irelevant.

Şi pe măsură ce ne adâncim în acest morav politico-economic, creăm mai multă mizerie şi suferinţă cu tristeţi, dezamăgiri şi prăbuşiri sufleteşti. Veniturile îţi sunt reduse din motive, considerate necesare pentru a exista. Întreaga zi îţi este luată de această fugă după bani, lanţul pus câinelui în turbare. Îţi distrugi chiar ţara prin cultul creat şi se spune că sunt două situaţii prin care o ţară e terminată, nimicită:  una războiul, să fii invadat, cotropit şi a doua, distrugerea limbii, culturii şi spiritualităţii derutaţi de distracţii şi jucării electronice, manipulaţi şi controlaţi de o societate spălată pe creier, de parcă abia a căzut comunismul şi toţi activiştii specialişti în spălare au întărit rândurile comunismelor occidentale (instituţii guvernamentale şi particulare) spălate pe creier şi halucinaţi de mass-media corporatistă.

Cultura consumerismului şi cultul “Eului” nu au fost create să distreze şi să înalţe intelectual, ci să ne mulgă emoţional, să ne ducă în eroare în ceea ce priveşte percepţia identităţii noastre, să ne facă să regretăm deciziile luate, învinovăţindu-ne de nereuşită şi ne condiţionează să alegem calea hipnotică de fericire necondiţionată, să ne ţină ocupaţi ca să nu lovim înapoi, să nu ne răzvrătim. Întreaga planetă trăieşte cu speranţa că poate mâine va fi mai bine. Orice preşedinte am alege, orice parlament şi guvern am avea, nimic nu se schimbă, ba din contră, lucrurile merg din ce în ce mai prost. Justiţia se prăbuşeşte, corupţia creşte în timp ce din umbră suntem manipulaţi. Nu există amenzi pentru cei de la putere, ci numai pentru amărâţi.

Nu avem dreptul să-i tragem la răspundere pentru că suntem împinşi înapoi, în linia prosperităţii. Ideea că toţi putem fi prinţi sau prinţese într-o zi este cea mai mare şmecherie creată ca să-i protejeze pe cei avuţi. Toţi îi admirăm pe bogaţi în ideea că într-o zi vom fi şi noi ca ei, şi aşa murim visând. În loc să învăţăm de la cei care se prăbuşesc şi halucinează, noi îi copiem.

Ce cred că ar trebui să fac? Să merg acasă la bunici, la ţară, la rădăcini, să-mi revigorez sufletul, să reînvăţ limba, să-mi regăsesc identitatea de neam, să stau lipit de adevăr şi demnitate, să privesc cum trece apa râului peste pietre, să-mi regăsesc echilibrul aşa cum au făcut-o românii de mii de ani. Astfel putem reînsufleţi ţara, stând lipiţi de adevăr şi demnitate, pentru că restul va trece.

Ben Todică