Vasilica Grigoraş cu admiraţie printre „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter” talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi, sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei, fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

Brânduşa Dobriţă – Bunicul Grigore

Bunica îl alinta Grig, iar cei de acasă îl strigau Grigoruţă.

Era de două luni când a murit străbunica, Saveta, iar străbunicul s-a însurat repede cu o fată tânără, dar lipsită de suflet ca maştera din poveste.

Când bunicul plângea îl lua de-o aripă şi-l arunca după cuptor să nu-l mai audă. Cine ştie ce îndârjire se va fi adunat în trupul firav sau ce zodie avea de ispăşit de nu şi-a găsit atunci sfârşitul.

Bunicul era cel mai mic dintre fraţi şi locuia în satul Dobârceni, pe atunci în raionul Trufeşti. Avea pe lângă mulţi fraţi mai mari, o singură soră tuşa Zenovia, căsătorită cu dirigintele de poştă din târgul Ştefăneşti, de pe malul Prutului. Ajunsese bine tuşa, dar şi meritase fiindcă avea un suflet de aur şi era gospodină şi pricepută în toate. Dar ei n-aveau copii şi erau necăjiţi din pricina asta.

Tuşa Zenovia se resemnase, dar moş Petruţ ofta încă şi aştepta o minune.

Într-o zi, avu moş Petruţ treabă la Dobârceni cu o pricină legată de o scrisoare şi trecu şi pe la socru. Crunta mizerie în care-i găsi pe bunicul îl cutremură. Nu spuse nimic atunci, dar ajungând acasă se sfătui cu tuşa să-l crească ei. Şi aşa intră bunicul pe mâini bune şi trăi până la război ca-n sânul lui Avram,

Când a venit vremea şcolii, l-au dat la Botoşani, la Şcoala Normală de băieţi unde bunicul a fost foarte silitor. Cu talent la desen, s-a remarcat repede, iar profesorul l-a încurajat să picteze. Multe tablouri i-au apărut într-o expoziţie organizată de şcoală, care însă a băgat banii în buzunare străine. Atât de dezamăgit a fost pe profesorul de desen, încât nu a mai pictat de atunci nimic. Ce are acum în casă e ceea ce a salvat de la expoziţie şi nu din cele mai bune.

Bunicul a fost învăţător emerit, a făcut războiul ca furier, a pierdut toată agoniseala plecându-i în refugiu familia.

Au intrat în casa lor ruşii şi au făcut grajd. Au găsit la întoarcere paie pe duşumele, uşile lipsă, iar în pereţii casei găuri de şobolani şi boboci morţi.

O raţă scăpată de gurile flămânde ale ruşilor se sălbătăcise prin buruienile cât casa şi scosese pui pe care-i mâncaseră apoi şobolanii.

După ce-a fost lăsat la vatră, au vrut să-l ia legionarii. De frica lor a stat fugar pe câmp, în podul şurii, ascuns în fân sau în beci. După ce-a scăpat de ei, i-au luat comuniştii o cameră şi-au făcut şcoală, apoi maternitate. Era un loc în grădină unde bunica nu semăna nimic şi unde nu aveam voie să mă joc. Bunicii îl separaseră cu meri pătuli şi tufe de agrişe. Am aflat că acolo moaşele îngropaseră pruncii nedoriţi.

Mai târziu, pe vreme alu Stalin i-au fost scoase fetele de la şcoală pe motiv că bunicul, declarat chiabur, devenise duşman al poporului. Necazul acesta bunicii l-au tras din cauza unui ţigan din sat, pe nume Canaf, care sperase că Stalin va da învăţătorii afară din şcoală, să intre fetele lui.

Bunicii stăteau gard în gard cu boierul Niculescu care-şi adusese acasă batoza. Din deal, de unde era gospodăria şi sediul partidului puteai crede că este a bunicului.

După ce fetele şi-au dat examenele în particular şi şi-au luat diplomele, au plecat zeci de kilometri departe de casă în judeţul Iaşi să-şi caute norocul printre străini. Apoi i-a murit fata cea mare, Corina, nu mult după ce s-a căsătorit, învăţătoare într-un sat de lângă Târgu Frumos, a dormit o iarnă în sala de clasă, fără foc, şi s-a îmbolnăvit de plămâni. Făcea economii să-şi ia un palton.

Pe toate le-a îndurat bunicul Grigore şi niciodată nu s-a plâns. Nici unul din necazurile pe care le-a ţinut în el n-au lăsat urme pe obrajii lui rotunzi şi rumeni. Nimic nu l-a făcut să-şi piardă zâmbetul, lumina din ochi când devenea atent la ceva, sau dragostea de oameni.

Era bolnav din dragoste de oamneni. Îi plăcea chiar şi pe aceia cărora le găsea câte un cusur. Îi plăcea să-i înveţe ca pe şcolarii lui.

Şi-poi, spunea că până mori, înveţi, şi tot nu ştii ce trebuie.

Când cei cu care vorbea urma să-i spună ceva ce-l interesa, sau când era solicitat într-o problemă, devenea foarte atent. Punea un picior înainte, îşi trăgea mâinile ca într-o îmbrăţişare, ridica bărbia şi toată faţa i se lumina. Strălucea şi zâmbea. Vorbea rar şi cu pauze, ca la şcoală. Se uita în ochii tăi şi-ţi acorda toată încrederea, Atunci avea obrajii rumeni ca brutarii în para cuptorului.

Intra în vorbă cu oameni necunoscuţi, cu un firesc dezarmant, care pe unii îi punea în mare încurcătură. El trebuia să cunoască pe toată lumea. Avea o vorbă.

-Da, mata de pe unde eşti? Şi cum îţi spune? Şi de-a cui eşti?

Bunicul a prins o vreme când cuvântul era la mare preţ, dar şi când putea să se întoarcă bumerang.

Mi-a povestit, copilă fiind, că la o inspecţie de istorie ar fi spus copiilor în final, că la mormântul şi Ştefan trebuie să ne plecăm. Rău intenţionat şi înţelegând strâmb, inspectorul i-a cerut mult timp să se explice, şi nu numai el.

Dacă ai fi vrut să-l cunoşti pe bunicul, trebuia să mergi în cel mai frumos şi atrăgător loc, grădina din dreapta bucătăriei de vară. Era un colţ fascinant. Mâna pricepută şi grijulie a bunicului se vedea peste tot – meticulos, gospodar, cu iubire de toate.

Fără a fi un belşug, acolo găseai din toate câte puţin şi fiecare colţ de pământ avea povestea lui.

Dacă ar fi să-mi arăt recunoştinţa faţă de acest bunic, ar fi pentru felul în care m-a prezentat grădinii, oaza lui de linişte.

M-a luat într-o dimineaţă de mână şi a început povestea de la poarta grădinii.

I-a desfăcut de sus cârligul, a dat-o deoparte cu respectul ce-l datorezi unui paznic bun şi m-a purtat pe lângă fiecare plantă sau strat, tufă sau pomm insistând asupra potecilor pe care era musai să calc pentru că astfel făceam rău şi pagubă în viaţa tihnită a distinselor poame ce-şi etalau ademenitoare forme, culori şi parfumuri dintre frunze.

Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.

Pentru el şi după aceea şi pentru mine, acolo erau fiinţe fragile, dragi, care-ţi ştiau vorbi despre culori, despre forme şi despre arome îmbietoare.

Punea mâna pe frunze, le mângâia, mă îndemna şi pe mine să le cunosc, să le ajut şi să le iubesc. Îmi dădea apoi să gust o boabă de Delivar, mă urmărea cu ochii luminoşi să vadă efectul şi-mi spunea:

-Ah, Ce bun ! Ce bun !

Acea zi a rămas până astăzi cea mai fascinantă dintre expediţii, deoarece acolo am înţeles miracolul vieţii.

În grădină n-aveam voie să intru neînsoţită, dar tentaţia de a fi singură în locuri care-mi dădeau fiori era atât de mare, încât m-am strecurat de multe ori în raiul mut. Ajunsesem să cunosc fiecare loc cu ochii închişi. La intrare erau suspendaţi pe aţe struguri albi ca nişte acrobaţi, să intre-n ei dulceaţa soarelui, apoi urmau doamnele dalii cu pălării florentine superbe la care se uitau cu regret nemărturisit conduraşii ascunşi printre pietre de râu.

Cu nimic mai prejos în promisiuni înfoiate urmau fasolele pe araci, cu mulţi fraţi, cu nepoţi şi cu veri, apoi tufele de coacăze, de agrişe şi de strugurei formau un gard pentru pepeni căpoşi şi zemoşi cantalupi crăpaţi de mândrie pentru că nu-şi încăpeau în coajă de buni ce erau. Mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprânceană de fată mare. Dar perele, dar merele, cireşele şi vişinile – nimic nu lipsea ca-n Grădina Raiului în care, aşa cum spunea bunicul, eu eram un spiriduş curios şi pofticios.

Mă învârteam printre ele croind poveşti, iar ele mă priveau speriate şi nu-mi stăteau în cale.

A fost o întâmplare care m-a ţinut un timp departe de grădină. Uitându-mă după un fluture bezmezic, am văzut podul de la bucătărie deschis. Scara era acolo. O şansă unică pentru mine să cresc un pic. Am urcat cu grijă, pe-o parte, cum văzusem la bunica, cu inima la gât şi cu ochii mari căci pe măsură ce înaintam, zăream totul dintr-o altă perspectivă. De sus, grădina părea şi mai frumoasă, ca un coş de nuiele plin de bunătăţi. Când m-am uitat spre pod, am zărit în gura lui, pe lut, un şarpe vărgat, uscat. Fusese poate adus de Cotoşman, pisoiul. Spaima mea fusese aşa de mare, încât era să sar de acolo; oricum am coborât în mare grabă fugind fără să închid portiţa şi aşezându-mă lângă vatră. Mi-am tras acolo mult timp sufletul de spaimă jurând să nu mai merg în grădină niciodată.

Acum sunt tristă şi mi-e dor de el. Nu mă pot gândi ca la ceva plecat pentru totdeauna.

Şi acum, după şapte ani, când sun acasă îmi vine să întreb ce mai face.

Fiecare colţ al curţii vorbeşte de el: unele nu mai sunt cum trebuie, altele că nu mai au priceperea lui.

Când greşeam ne spunea adesea:

-Dacă nu te organizezi, drăguţă!

Bunica murise din iarna lui ’94. S-a dus dus după o aprigă suferinţă, într-o duminică dimineaţa, când mama îşi mai trăgea sufletul, iar bunicul era pe afară. A murit fără lumânare. Se subţiase de tot, se împuţinase de boală şi suferinţă. Fugea de realitate într-o lume a ei din care nu mai făcea parte decât bunicul.

După moartea ei, bunicul i-a mai supravieţuit trei ani. Trişti ani…

-La Mulţi Ani, bunicule ! Să fii sănătos!

-Ce rău v-am făcut?

Era răspunsul lui glumeţ, care se adeverise în final, că avea sensul lui doar de bunicul cunoscut.

Îl găseam plângând în casă, aşteptându-şi moartea singur şi neîmpăcat că-i murise prietena lui de-o viaţă, Anetuţa, cu care a împărţit 68 de ani şi un sac de sare.

Brânduşa Dobriţă : El culegea firimituri

 

Un porumbel, azi, culegea firimituri

În gară, de pe dalele albastre,

Cum eu adun cuvintele când tu te-nduri

Să ni le-arunci din zările sihastre.

 

Atent, nimic să nu se risipească,

El se-nchina de fiecare dată,

De parcă nu s-ar fi hrănit,

Ci se gândea cum Domnului să-I mulţumească.

 

Primise doar o bucăţică

Şi el o tot fărâmiţa,

Deşi era acum mai mică

Cred c-ar fi dat şi altora.

 

Toţi ne uitam la guştiucul gulerat

Ca la făpturile nepământene.

Eram de el atâta de aproape

C-aş fi putut să-l mângâi peste pene.

 

Parcă dansa şi parc-ar fi vorbit,

Rotind o coadă ca de frac în pene gri-albastre,

Când deodată de psalmist mi-am amintit:

-Voi, oameni…

Până când o să tot credeţi în puterile voastre?

 

Brânduşa Dobriţă

Brânduşa Dobriţă – Sus în deal, la plopi

Sus în deal, la plopi, e-o mănăstire

Şi acolo s-a dus mândra mea.

Cât am fost plecat i-am dat de ştire,

Veştile n-au mai ajuns până la ea.

Cine s’a pus între noi, mândră dragă,

Pân’acum nu am aflat,

Dar îţi jur c’oricine’ar fi, mândră dragă,

Pentru tine intru în păcat.

 

Am avut şi eu o mândră

Şi doream cu ea să mă însor,

Să trăiesc cu ea o viaţă’ntreagă,

Să avem copii, nepoţi, din dor.

Cu ce te-oi fi supărat, mândră dragă,

C-ai ales pe bunul Dumnezeu ?

Ai fugit de lume, mândră dragă,

Şi-am rămas în lume numai eu.

 

Şi-am urcat la plopi, la mănăstire,

Să-l întreb pe Domnul ce-am greşit,

Şi-am văzut apoi dintr-o privire

Că am încă mult de suferit.

Cu ce te-oi fi supărat, mândră dragă,

C-ai ales pe bunul Dumnezeu ?

Ai fugit din lume, mândră dragă,

Şi-am rămas în lume numai eu.

 

Lumea-i plină de mândre frumoase

Şi-aş putea s-aleg pe-altcineva.

Au ochi luminoşi, glasuri duioase,

Cu tine nu le pot compara.

Cu ce te-oi fi supărat, mândră dragă,

C-ai ales pe bunul Dumnezeu ?

Dar un lucru înţeleg, mândră dragă,

Că alesul nu voi mai fi eu.

 

Dac’a fost sortit aşa de Domnul,

Îţi respect curat alegerea.

Rugăciunea ta să-ţi fie somnul

Şi să te gândeşti la soarta mea.

Cine s-a pus între noi, mândră dragă,

Am aflat şi nu sunt supărat.

Ştiu că tu te vei gândi şi la mine,

Când te vei ruga pentru păcat.

Brânduşa Dobriţă – Raiul

Mamă, pe tine nu te pot cuprinde-n proză

Oricât de mult am încercat

Şi am atât de multe-n suflet

Să nu le-aştern ar fi păcat!

 

Te văd frumoasă, elegantă,

În rochii de lame, de stofă, de mătase,

Dar şi muncită, obosită, tristă,

Cu ghete sau haine roase.

 

Ai fost pe rând, ce viaţa ţi-a cerut:

Educatoare, profesoară-nvăţătoare,

Dar rolul care bine ţi-a căzut

A fost de mamă caldă, iubitoare.

 

Ne-ai învăţat şi munca, dar şi cântul,

Să iubim cartea, viaţa şi cuvântul.

Tu ni l-ai dat în inimă pe Dumnezeu

Şi-ai înţeles pe cine iubesc şi-i al meu.

 

Te văd ducând valiza grea cu lemne

Prin iarnă, de la Gară la Copou,

Iar oamenii în urmă-şi făceau semne:

Ce le mai duci copiilor de Anul Nou.

 

Ştii, mamă, cât am plâns de dorul tău,

Stând lângă stâlpul staţiei din Sărărie?

Eram copil şi aşteptam în felul meu,

Să vii la Iaşi, să-mi fie bine numai mie.

 

Tu te-mpărţeai egal la fiecare,

Pe toţi tu ne iubeai îngrijorată,

Căci nu ştiai din banii ce-i primeai

Dac-o s-ajungă toată luna, vreodată.

 

Pe Carmen o iubeai că este răbdătoare,

Că n-a plâns când Peluş a rupt-o de picioare,

Pe Liviu l-ai oprit din munca fără rost

Şi-ţi râdeau ochii când îţi povestea ce-a fost.

 

El e feciorul mult dorit, odorul tău,

Plecat departe azi, căci soarta l-a gonit.

L-aştepţi să vină şi-l păzeşti de rău,

Căci pentru el o rugăciune scumpă ai găsit.

 

Mamă, te strâng la piept şi-i mulţumesc lui Dumnezeu,

Că m-a lăsat să vin la tine-n casă,

Să te cunosc, să te iubesc, să spun mereu:

Eşti mama mea cea bună şi frumoasă.

 

Tu ne-ai crescut cu multe din puţin,

Cu pâine caldă, cu poveşti şi poezie,

Cu vise, cu-amintiri de locuri dragi;

Pe toate tu mi le dădeai şi mie.

 

Ne povesteai de tanti, de Corina,

Iubita soară moartă prea devreme,

De Româneşti, de Iaşi, de vina

De-a nu te fi-nţeles cu ea, pesemne.

 

Şi ne fereai pe mine şi pe Carmen

De certuri, de invidie, de egoism,

Ne arătai cu calm şi cu exemple

Cum să troim umani, cu altruism.

 

Mamă, îţi mulţumim şi pentru cea mai mică,

Iulia-Corina,

Că ai adus-o-n casa noastră rod târziu.

Eu nu ţi-am reproşat vreodată vina,

De-a fi ce-aş fi putut şi eu să fiu.

 

Mamă divină, tu te-asemeni cu bunica.

Privindu-te, o am şi pe ea vie

Şi nu te-aş da în lume pe nimica,

Căci Dumnezeu mi te-a ales Rai, mie.

 

Brânduşa Dobriţă

Brânduşa Dobriţă – Mamă

Mamă,

lacrimă neuscată din gene,

de dor ascuns, de regret, de rea vreme…

de neputinţa de a spune „Nu”

sau pentru „Nu-i”,

de ceea ce n-ai putut niciodată să-mi spui.

 

Mamă, incredibilă forţă şi răbdare,

încredere oarbă, bunătate şi disperare,

îţi iubesc faţa luminoasă şi bună,

mă aplec să-ţi sărut mâna bătrână.

 

Mamă, prietenă dragă, fără plată

inima mi-e grea şi-ar vrea să-ţi spună

de viaţa ta sfântă, fără pată

în care Domnul ţi-a pus pe cap cunună.

 

Acum, când eu număr ani mulţi,

mă trag cuminte lângă tine

şi-aştept cu un cuvânt să mă ajuţi.

Lângă tine şi acum mi-e bine.

 

Mamă, lacrimă grea de pe gene,

Ochi calzi, vorbă de poveste,

întrebări fără număr s-au adunat

în vreme,

iar anii au zburat fără veste.

Mamă, eu ştiu de ce eşti tristă…

căci n-ai

ani mulţi să ne dai.

 

Brânduşa Dobriţă

Rugăciunea unui copil visător

Doamne, Bunule Părinte,

ascultând rugăciuni seară de seară,

ascultă şi a mea caldă rugă,

căci mă rog pentru el, prima oară.

 

Nu-Ţi voi cere ce nu se poate,

Nu Te voi ispiti cu dorinţe deşarte.

 

Eu sunt, Doamne, un copil ce citeşte

şi iubeşte

ceea ce tu ai pus cu har la Ipoteşti într-o noapte

cu zăpezi înalte

arătând că poţi să zideşti

şi să dai lumii ca să aibă

ceea ce Tu doreşti.

 

E un poet, Doamne,

trimis nouă pe vecie

aşa cum Ţi-a plăcut Ţie:

bun, iubitor,

sensibil şi visător,

să ne fie în sfat şi în lucrare călăuzitor.

 

Ai vrut să ne întoarcem spre cugetarea lui de aur şi purpură cu drag,

Când Anul Nou vesteşte o altă naştere în prag.

De aceea îndrăznesc

Şi ca un copil cu suflet curat îţi vorbesc:

-Nu-i socoti Lui, Doamne,

iubirea de moşie, făţărnicie,

nici revolta către duşman, cerbicie,

ci iartă-l de şaptezeci de ori câte şapte

ca pe un iubit frate.

Ajută-ne pe noi să-l avem prin dorita lui poezie,

ca pe un mult aşteptat Mesie.

 

Fă să-l păstrăm în inimi calde mereu,

cu teiul iubirii,

cu codrul veşniciei,

cu lacul şi steaua curată

ca neaua.

Către ea ne uităm visători seară de seară,

minunându-ne de parcă am vedea-o prima oară.

 

Pune în sufletele noastre prin el,

blândeţea florilor albastre

şi cutezanţa bulgărilor de izvor,

către astre.

 

Fă o minune, Doamne, că poţi,

ca învârtind nişte roţi

de fum,

de praf de stele,

de nor,

să se întoarcă la noi visător,

să mai iubească o dată fără frică,

iar eu să fiu a lui Veronică.

 

Brânduşa Dobriţă