Cezar-Florin Ciobîcă – „Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica Grigoraș

„Zâmbete în silabe”, volum de senryu, de Vasilica  Grigoraș

Arhive cezar ciobica - BotosaniNews.ro

            În comparație cu haiku-ul, care se caracterizează prin seriozitatea temelor alese, respectând câteva reguli clare atât la nivelul formei, cât și al conținutului, senryul este un haiku ratat, imperfect, un poem simplu, fără kigo, cu sau fără cezură, care, cu o oarecare doză de umor și ironie, uneori cinic, alteori sarcastic, ia în colimatorînfierează sau satirizează, în general, natura socială, firea omului.

Vasilica Grigoraș face parte din categoria puținilor scriitori de poezie de sorginte niponă, care, pe lângă haiku, scriu foarte bine și senryu. Deși ca formație literară nu vine din rândul acelora care scriu epigrame, cum este cazul lui Dan-Viorel Norea, Petru-Ioan Gârda, Rodica P. Calotă sau Grigore Chitul, ca să amintesc doar câteva nume valoroase, talentata autoare din Vaslui, folosind cu abilitate resursele limbii române din zona categoriilor semantice, polisemantismul, jocurile de cuvinte, anumite sintagme și expresii pline de miez, iată că reușește să scoată al doilea volum de poezii de acest gen, ceea ce este un lucru lăudabil, un act îndrăzneț, mai ales dacă ținem seama de faptul că numărul consumatorilor de astfel de literatură este foarte limitat.

Pe coperta a IV-a a primului volum de senryu, Starea vremii azi, apărut în 2016, la Editura Pim din Iași, autoarea recunoștea că senryul este universul în care dumneaei  se simte confortabil și își regăsește cu bucurie felul de a fi, adică acela de a privi și de a nota fidel, cu detașare, spectacolul pestriț al lumii care o ajută să-și desăvârșească personalitatea, cu seninătate. Printre temele predilecte pe care înzestrata autoare le abordează în acest nou volum se regăsesc și multe dintre cele pe care chiar eu însumi le-am propus începând cu august 2015 ca organizator al Concursului lunar de senryu, competiție literară  unde Vasilica Grigoraș, punându-și în valoare aptitudinea specială pentru astfel de poezii minimaliste, a obținut de multe ori premii și mențiuni. Astfel, sunt creionate cu umor subtil și ironie fină, tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin memorabile, unele chiar antologice, precum bețivul, haijinul (autorul de haiku, senryu), femeia cu multiplele ei fațete versatile (ispititoare nevoie mare, cu sex-appeal,  ușuratică sau rea de muscă, poamă rea, în ipostaze de vecină, mireasă, fata bătrână, soacră-scorpie etc.), elevul, proful, poetul, edilul, șeful, guvernantul / politicianul, fotbalistul, peștele, Moș Crăciun, soțul (bețiv, faultat, încornorat), polițistul etc., toți alegându-se, datorită iscusinței și spiritului de observație al autoarei, cu o schiță de portret care evidențiază subtil, pe un ton mai degrabă șugubăț și rareori caustic sau cinic, defecte, tare, minusuri, cusururi provenind din diferite  paliere  comportamental-tipologice:

*macii scuturați – / văduva fredonează / Preludiu de Bach (femeii îi este dor de jocurile erotice);

*doamna în criză – / sub moțul curcanului / sare pârleazul (de vechile obiceiuri nu te poți dezbăra cu una, cu două);

*slujbe sigure – / soțul bând bruma de bani / soața în călduri ( un SRL dezastruos);

*soacra la nuntă – / cu masca noii mame / scorpia însăși ( un curs de dresaj este obligatoriu);

*meci zi și noapte – / pe banca rezervelor / soțul faultat (când nu mai este chimie, schimbi macazul sau echipa);

*îi doare în cot – / agenți la rutieră / cu mâna întinsă (taxele trebuie strânse cumva);

*pe chat cu proful – / navigând până în zori / contra curentului (relația profesor-elev s-a denaturat);

*fermă modernă – / soția umblă non-stop / c-un mare măgar (îi trebuie un bodyguard);

*sonată-n casă – / sunetul contrabasului / din ce în ce mai grav (violența domestică duce la deraieri sentimentale);

*învățând pe brânci – / tabula rasa și după / doi ani într-unul (lipsesc metodele eficiente);

*ger îngrozitor – / Moș Crăciun înfierbântat / calcă pe-alături (crăciunițele, e clar,  sunt prea sexy);

*legumicultură – / edilul la audieri / are iar morcov (astăzi de vină-i mereu culoarea politică);

*micii la grătar – / cel mai afumat din toți /  șeful cel mare (subalternii îl ajută să-și dezlege limba);

*mireasă-n călduri – / răceală timpurie-n / casa de piatră (nu trebuia să se pripească);

*lalele roșii – / pompierul stinge iar / focul vecinei (o vecină care se aprinde repede e pericol iminent, căci strică mariaje);

*începutul toamnei – / berzele migrează spre / căminul de fete (e de bine, că deja sunt probleme cu îmbătrânirea demografică);

*părăsit de muză – / poet renunțând la rima / îmbrățișată (noroc că mai sunt și alte feluri de rimă);

*aniversare – /  mai ieri regina-nopții / azi doar urzică (trecerea timpului schimbă omul);

*toamna geroasă – / fata bătrână-ncearcă / s-ațâțe focul (merită o șansă, dar depinde de cercurile frecventate).

Așa cum îi stă bine unui scriitor adevărat,  atenția autoarei se îndreaptă cu delicatețe și asupra microuniversului, a lumii plantelor și-a insectelor, a gâzelor mărunte,  între care  uneori există tot felul de afinități, simpatii ce nu trec neobservate, demonstrându-ne că lumile, regnurile comunică armonios între ele prin fire nevăzute și că iau naștere astfel mici fabule, în care te surprind insolitele apropieri, cuplări:

*soare scăpătat – / pe patul cu petele / Crai Nou și-o gâză (iubirea nu cunoaște granițe);

*voiaj romantic – / puful de păpădie / cucerit de vânt (dragoste la prima … adiere);

*rochie de gală – / ochiul-boului postat / pe țâța- caprei (holbatul excesiv dăunează mariajului, dacă există);

*crinul ofilit – / atins la rădăcină / de-o șopârliță (bolile venerice te scot pe tușă);

*rătăcire – / în traista-ciobanului / papucul-doamnei (baci mioritic cu veleități de Don Juan);

*pețitor tomnatic – / un fluture poposind / pe-o crizantemă (mai bine mai târziu decât niciodată!);

*floricultură – / lângă ochiul-boului / o Viorică (încă se pot naște copii din flori);

*de-a ascunselea – / gura-leului pândind / regina- nopții (genul de confruntare care pe care, dar parfumată).

Dintre licorile bahice, soiurile autohtone sunt pomenite frecvent, cu scopul de a ne aminti parcă de dictonul latinesc in vino veritas:

*gerul scânteind – / buchet de Busuioacă-n / ulcica de lut (un astfel de buchet  dezleagă și limba, și inima);

*la gura sobei – / buni încălzindu-se / c-o Tămâioasă (cum altfel să se mai încălzească?);

*vecina umblând / după Negru de Drăgășani – / râsul satului (probabil fiindcă se spune că negrii sunt mai virili);

*muzeu sătesc – / de viță nobilă doar / Grasa de Cotnari (așadar cu sânge albastru);

*Valentine’s Day – / chiar și Băbeasca neagră / ademenindu-l (în dragoste, vârsta înaintată nu mai este o barieră).

Unele sărbători din calendar (Crăciunul, Boboteaza, ziua muncii, Valentine’s Day, Halloween), autohtone sau de import, sunt prilejuri favorabile de-a ne oferi câte un gros-plan amuzant:

*de ziua muncii – / un somn îi dă de furcă / din zori în noapte (o fi somn de înfrumusețare sau pescarul nu este prea priceput?);

*bilanț de Crăciun – / socoteala moșului / fără cusur (ce bine e să fii tare… la mate!);

*Bobotează – / îmbătați cu apă rece / se trezesc brusc (enoriașii sunt totuși  fini connoisseuri);

*furtuni zi de zi – / doar de Sf. Valentin / închide clanța (clipele de acalmie sunt binevenite);

*cap de bostan – / în zi de Halloween / luând-o în barbă (nu s-a pregătit deloc pentru astfel de meciuri);

Anumite constelații (Orion, Craiul Nou, Luceafărul etc.) și denumirile geografice  pomenite ici-acolo prin poeme relevă faptul că, indiferent de planul vizat (terestru, acvatic, cosmic, uman), cel ce scrie senryu de calitate își caută resursele peste tot și încearcă să valorifice într-o manieră originală, proprie, latura ascunsă, hazlie a elementelor ce poate trece cu vederea omului de rând, nepreocupat de energia ascunsă prin intermediul căreia sunt legate toate elementele lumii înconjurătoare, a căror armonie este exemplară:

*lipsă de respect – / Omul salutând Babele / cu răceală (în toate este o cauză ascunsă);

*Orion la vânat – / privind cum se deschide / regina-nopții (voyeur îmbătat de miresme);

*în fiecare an târg / pe Muntele Găina – / fete mai deloc (virginitatea nu mai este la modă);

*noaptea-n piscină – / Crai Nou prins în mreaja / unei zvârlugi (nurii tinerei fac furori);

*de neînțeles – / cu o cretă în mână /  caută Creta (elevul are nevoie de firul Ariadnei).

Referirile la muzicieni și piese muzicale celebre denotă că autoarea este și-o melomană ferventă:

*ascultând Ravel / umblă doar în bolero – /  nou trend în modă (femeia deschisă nu-i totuna cu femeia ușoară);

*un concert intim – / doar Văduva veselă / fără Bolero (unde-s trei miroase a altceva)

De multe ori, Vasilica Grigoraș, asemenea epigramiștilor notorii, se leagă de ținuta morală inadecvată a celor ajunși la putere, care, fără scrupule, ieșind pătați sau mânjiți din tot felul de meschinării cotidiene, gonesc numai după câștig personal imediat, în detrimentul celorlalți care n-au fost deloc inspirați atunci când și-au dat votul:

*târg în parlament – / trântori venind la miere / pe funcții la stat (și astfel se ajunge la disfuncții sociale);

*grătar la alegeri – / edilul trage spuza / doar la turta lui (sătulul nu-l crede pe cel flămând);

*în prag de-alegeri – / unele cârtițe ies / la suprafață (denunțătorii, șantajiștii își scot arsenalul de la naftalină pentru a trage sfori, foloase);

*campania-n toi – / iarăși se dau în stambă / marionetele (ar trebui tras la răspundere și păpușarul);

*piese de muzeu – / adunate-n parlament / doar antichități (ce-ar fi să-i aruncăm la fier vechi!)

*bilanț la guvern – / de la lume adunate-n / propriul buzunar (Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…)

*puterea la vârf – / nicio alergie la / miere și lapte (e clar că-s trântori sadea!)

*tărâm politic – / o apă și un pământ / dreapta și stânga (balauri politici ce trebuie anihilați);

*circ în parlament – / chiar și-n public aleșii / o fac de oaie (o fermă de animale “fără moral și fără prințip”).

Poemele senryu scrise de Vasilica Grigoraș îl vor încânta cu siguranță pe orice cititor, invitându-l să ia parte la un gen neobișnuit de entertainment  și să facă totodată împreună cu autoarea o radiografie în tușe comice a societății românești contemporane, cu bune și rele. Fără doar și poate că se mizează și pe efectul terapeutic pe care îl au aceste producții literare asupra celui care va deschide volumul, întrucât fiecare senryu în parte îți poate oferi, de ce nu, acea doză minimă de umor care să te binedispună, dar și să te facă să meditezi asupra decupajelor prezentate laconic. Comedia umană, bogată în subiecte atât de diverse, sperăm că o va inspira în continuare pe Vasilica Grigoraș și că o va determina să ne ofere în viitor și alte creații la fel de valoroase precum acest volum dăruit din suflet nouă, cititorilor.

Vasilica Grigoraş – Frisonul luminii (secvenţă tanka)

 Imagini pentru vasilica grigoras

Frisonul luminii

 

Forfotă mare-n

muşuroiul de furnici

de la o vreme –

şovăirile mele

mă poartă spre lumină

x

Privind atent

noroiul deznădejdii

mă lepăd de mine –

încet dar sigur simt din nou

frisonul luminii

x

copaci înfloriţi

pe oglinda râului

un blând vitraliu –

în zori de zi-mbrăţişez

adâncimea luminii

 

Shiver of light

 

To-and-fro in

the anthill

for some time past-

my demurs

take me to the light

x

Carefully watching

the desperation mud

I abandon myself-

slowly but surely I feel again

the shiver of light

x

Blooming tree

on the river’s mirror

a gentle stained glass –

I embrace in early bright

the depth of the light

 

Comentariu – Cezar-Florin Ciobîcă

Imagini pentru cezar florin ciobica

Autoarei, o fină observatoare, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă, se petrece în lumea micilor vieţuitoare. Detaliile şi aspectele reperate în  periplul ei cotidian prin natură se ţes insesizabil într-un buchet de stimuli care-i generează tot felul de semnificații, de mesaje. De pildă, forfota harnicelor furnici o face să mediteze asupra şovăielilor ce o copleşesc şi îi întunecă poate raţiunea, forţa şi să găsească tămăduitoarea cale spre lumină. De altfel, în poemul următor, dezicându-se de noroiul împovărător al deznădejdeii care-i periclitează trăirile, eul liric, graţie privirii atente, care-i evidenţiază tăria caracterului nestrivit de aparenţe, de mizerii, simte din nou frisonul luminii izbăvitoare, care-i lipsise o vreme din cauza  rătăcirilor primejdioase. Copacii înfloriţi din ultimul poem subliniază frumos şi puternic ideea luminii, pe care o îmbrăţişează adânc, gestul trădând pocăinţa, regretul celui care, fiu risipitor, a ignorat profunzimea şi bogăţia luminii.

Este evident că termeni precum şovăieli, deznădejdii, mă lepăd trimit la ideea zbuciumului sufletesc, a chinurilor care-l încearcă pe eul liric pe drumul regăsirii sacralităţii pierdute. Prins în vertijul antonimiei întuneric (furnici, noroi) – lumină (copaci înfloriţi), eul liric, lepădat de balastul cotidian, găseşte în cele din urmă calea iluminării şi se salvează. Se prefigurează, astfel, un nou început (în zorii zilei) aducător de speranţe şi înnimbat de credinţă.

X

A fine observer, the author keeps an ear to the ground on what is happening in the world of the tiny inhabitants. The details and aspects located in her daily journey in the nature are intangibly woven in a bunch of stimuli that provide her with all kind of messages and meanings. For instance, the to-and-fro of the working ants make her contemplate on the hesitations that overwhelm her and maybe shadow her reason, her strength and make her find the healing path to light. As a matter of fact, the next poem, giving up the dispair that jeopardizes the feelings, the lyrical ego, due to the close look, which underlines the strength of the character uncrushed by appearances, by miseries, feels again the shiver of the redemptive light that had been missing for a while because of the dangerous errancies. The blooming trees from the last poem beautifully and strongly underline the idea of light that she is deeply embracing, the move betraying the repentance, the regret of the one, the prodigal son, who ignored the depth and richness of the light.

It’s obvious that terms such as hesitation, despair, I give up point to the idea of the soul storm, of the ordeals that the lyrical ego is feeling on the way of regaining the lost sacrality. Caught up in the dizziness of the opposing dark (ants, mud) – light (blooming trees), the lyrical ego, broken by the daily rubble, is eventually saving itself. Therefore, a new beginning is  foreshadowed (in the daylight), which brings hope and is haloed by faith.

Cezar-Florin Ciobîcă

 

(Din volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraş, Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihuri =  Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017. Traducere/ Translation: Alina Lavinia Grigoraş. Coperta/ Cover: Radu Ticu Grigoraş. Consilier editorial/ Editorial adviser: Valentina Teclici, Lectura / Proofed: Ana Urma).

 

 

 

Petale în vânt = Petals on the wind: haiku Cezar-Florin Ciobîcă, Iaşi, Editura PIM, 2017

https://virginiapopescu.files.wordpress.com/2017/05/coperte-petale-in-vant1.jpg
Atrasă de expresia unei iluminări de moment, în care examinăm viaţa lucrurilor, parafrazând  un autor englez şi un devotat al culturii japoneze, Reginald Horace Blyth, apropierea de poemele nipone nu a fost întâmplătoare. S-a declanşat sentimentul că le aparţin, simţindu-mă reprezentată de stil, de tot ce am descoprit prin căutări şi prin citirea cărţilor de haiku. Surprinzătoare mişcarea din mediul online, o mişcare frumos organizată, închegată, prietenoasă incluzând mai mulţi autori de poeme nipone. Autori cu renume în ţară şi străinătate, printre aceştia numărându-se şi Cezar-Florin Ciobîcă, ale cărui poeme mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Cine este acest haijin român?  „Cezar-Florin Ciobîcă  lucrează în Botoşani, România, ca profesor şi autor de poezie, proză şi haiku. Scrie haiku din 2008, iar poemele lui au apărut şi pe câteva site-uri internaţionale. A câştigat premii la concursuri internaţionale de haiku, iar începând cu 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 de autori de haiku din Europa. Coordonează un club de haiku, organizează concursuri (haiku, senryu, tanka) pe site-ul Lyrical flashes şi este membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku Sharpening the green pencil. A publicat două cărţi până acum (Memoria clepsidrei, poezie, şi Caruselul anotimpurilor, haiku).”

În acest an, 2017, la Editura PIM din Iaşi îi apare încă un volum de haiku, în ediţie bilingvă (română-engleză) – „Petale în vânt” cu titlu paralel „Petals on the wind.

Titlu cărţii este extrem de sugestiv. Exprimă un adevăr universal valabil: ne place ori nu ne place, cu voia sau fără voia noastră, nu suntem altceva decât petale în vânt, iar tema principală a cărţii, este aceea a existenţei vremelnice, efemere.

După cum vom vedea, pentru Cezar Ciobîcă, a scrie haiku este o adevărată artă, aceea a simplităţii, a sincerităţii, a purităţii, a sensibilităţii, într-un cuvânt arta esenţei. Într-adevăr, în doar 17 silabe (3 versuri), descoperim universuri şi lumi  incomensurabile. Autorul se apleacă atent, cu decenţă, observă cu fineţe, cu rafinament tot ce-l înconjoară şi dezvăluie cu mărinimie celorlalţi tablouri cu rezonanţe adânci şi de durată. Poemele sunt inserate în carte precum vârtelniţa deapănă timpul, înşirând cele patru anotimpuri în rotaţia lor firească (Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă), însă cartea are şi un al cincilea capitol, în care autorul  presară Printre anotimpuri  alte câteva poeme.

Cine vede în haiku ori spune că haiku-ul este doar imagine are multe de pierdut. Cuvintele, versurile sunt doar „interfaţa” scriiturii cu cititorul. Dincolo de aceasta se deschide o lume cu reverberaţii nebănuite, cu valenţe de neînchipuit. După descoperirea imaginii, cititorul trebuie să treacă dincolo de aceasta descifrând rosturi şi profunzimi ale cuvintelor şi imaginilor. Decriptarea şi tălmăcirea simbolismul acestora printr-o atitudine contemplativă este ceea ce atrage cititorul şi îl îmbogăţeşte spiritual, artistic, cultural…

În acest sens, mi-am propus şi eu un exerciţiu modest prin care încerc să descâlcesc sensuri şi înţelesuri ale haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă. Am citit şi recitit cartea, m-am hrănit cu seva vie a unui univers în mişcare.

Mă opresc pentru început la poemul: clepsidra spartă – / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Un haiku, în care autorul contrapune două planuri- golul şi plinul. Clepsidra spartă, cu certitudine are fisuri prin care se goleşte de conţinut, însă nu cunoaştem cauzele apariţiei acestora, ci, doar, putem accepta că aşa a fost proiectată. În cel de-al doilea plan, timpul (măsurat de clepsidră) este totuşi plin, dar nu oricum, ci,  de data aceasta cu miresmele de tei. 

La o analiză mai atentă, observăm că pe autor îl preocupă filosofia vieţii. Doreşte să ajute cititorul să înţeleagă parcursul omului în timp şi spaţiu; un adevăr cunoscut şi recunoscut, acela al trecerii, curgerii  timpului continuu. Acesta se scurge precum un fluid, alunecând lin sau în cascade. Fiecare dintre noi îl percepem şi îl trăim în mod subiectiv, personal; pentru unii poate fi senin, pentru alţii, dramatic. Pentru a spori bucuria trăirii, ori pentru a atenua efectul trecerii şi pentru a fi mai uşor de suportat, Cezar Ciobîcă umple timpul cu mireasma de tei, care ne încântă, ne binedispune, ne face să uităm de lucrurile neconforme cu dorinţele noastre, cu puterea noastră de imaginaţie şi ne face să înţelegem că, de fapt, nu timpul se scurge, ci noi ne strecurăm prin timp spre marea trecere, pe care trebuie s-o acceptăm şi, chiar să ne pregătim în acest sens. Autorul ne dă şi metoda: să ne bucurăm de mireasma teiului şi a altor flori plăcut mirositoare şi binefăcătoare, astfel realizându-se un transfer de bine, de senin, de lumină de la natură spre noi, oamenii. În comuniune  şi armonie cu natura, receptivi la schimbările fireşti din jurul nostru, viaţa, deşi trecătoare poate să ne fie frumoasă. Este o atenţionare că, până la urmă acest lucru depinde şi de noi (liberul arbitru) şi, că este de ajuns doar să avem „ochi de văzut, urechi de auzit” şi sufletul deschis pentru a primi frumuseţe şi dărui iubire. În consecinţă, în opinia autorului, clepsidra spartă semnifică viaţa omului, deosebită de clepsidra naturii, care se scurge în cicluri, rotiri ale timpului prin anotimpuri, între moarte şi înviere. Pe de altă parte, şi noi, oamenii aşteptăm învierea. Când va fi aceasta este o taină, numai Domnul ştie.

Un alt popas, pe aceeaşi temă: bătrân pe prispă – / printre frunzele veştede / un ghiocel. Autorul surprinde desprimăvărarea, trecerea de la iarnă la primăvară, când  ies la căldură gâzele, copiii, iar bătrânii, încet, anevoie,  pe prispa casei, cu privirea fixă, uneori pierdută printre frunzele veştede ale toamnei trecute. Putem  presupune că în înţelepciunea lor, conştientizează asemănarea cu ele. Le contemplă cu nostalgie, cu compasiune, însă descoperim că în această postură, bătrânul nu-şi pierde speranţa; observă un ghiocel, firav şi gingaş, care depăşeşte oprelişti, intemperii şi răzbate, înalţâdu-şi corpul spre cer  bucurându-se de lumina  soarelui. Ghiocelul este modelul de dârzenie, de voinţă sporită, îl motivează pe bătrân să lupte cu neputinţele şi să  mai creadă într-o nouă revigorare a organismului. Prin contrapunerea celor două ipostaze: bătrân (sfârşit) şi ghiocel (început) se aprinde scânteia, are loc  declicul schimbării stării de spirit a bătrânului. Prin absorbţia albului purificator şi interiorizarea luminii  redobândeşte, pe cât posibil, încrederea în sine, speranţa de a merge mai departe. Haiku-ul poate fi o meditaţie, o reconfigurare a modului de a vedea viaţa spre dobândirea liniştii eului interior.

Liniştită, cu sufletu-mi plin de bucurie şi speranţă, zăbovesc puţin asupra unui alt haiku: primul curcubeu – / culorile pastel / neîncepute. Şi aici întâlnim o juxtapunere a două planuri diferite: cerul şi pământul. Fiind vorba de primul curcubeu, deducem că ne aflăm la începutul verii, când natura este îmbrăcată în culorile pastel, culori diafane, (roz, bleu, lila, galben, verde…), care-i conferă un aer copilăresc şi proaspăt, zglobiu şi delicat. Dacă aici întâlnim din plin culori şi tonuri diverse,  autorul ne anunţă că în cer nu este nicio risipă a acestora, ele fiind neîncepute. Doar ne semnalează un nou început al unui proces de apariţie a unui brâu de culori pe cer prin reflectarea luminii soarelui printre picăturile ploii de vară.

Privind tabloul în oglindă, am putea spune: precum pe pământ, aşa şi în cer sau invers, însă autorul nu ne spune de unde şi încotro sunt transferate irizaţiile de culori. Înţelegem însă, că şi teruricul şi celestul au sursele lor şi că între ele există o simbioză perfectă, că totul este divin. Vara dispune de o paletă bogată de culori pentru a înfrumuseţa pământul şi cerul, în aceeaşi măsură. Vara este anotimpul trăirilor calde, senine, tuşe din preaplinul teluricului şi cerescului se revarsă în sufletul oamenilor, fenomen care predispune la reverie şi înălţare. Acolo unde este lumină şi căldură este sănătate, bună dispoziţie. Haiku-ul lui Cezar Ciobcă, construit cu măiestrie este doar conturul unui tablou sublim al unei bucăţi de cer, este primul pas spre un tablou estival divin. Imaginându-ne  ceilalţi paşi parcurşi prin nuanţele şi culorile care  îmbracă cerul şi pământul, ajungem cu siguranţă  la sufletul nostru, înfrumuseţându-l şi înnobilându-l. Cu alte cuvinte, haiku-ul zugrăveşte în cel mai fericit mod un tablou din natură, însă nu se opreşte aici. Tablou complet al creaţiei divine, include şi Omul.

Însă vara are şi neajunsuri, neplăceri. De data aceasta, poetul surprinde  aspecte deloc plăcute, ci nedorite, chiar apăsătoare, obositoare. Probabil, următorul haiku niciun strop de ploaie – / ugerele vacilor / numai crăpături este o vie amintire din copilărie, care l-a urmărit în timp.  O perioadă de secetă, în care păşunile sunt arse de razele fierbinţi ale soarelui de cuptor, neostoite de niciun nor, de niciun strop de ploaie. Anii de secetă sunt greu de suportat prin consecinţele nefaste asupra plantelor, animalelor, şi, desigur, implicit asupra oamenilor.  Din lipsa apei totul se deshidratează, se usucă. Autorul se opreşte doar la un singur exemplu, prin care suprinde suferinţa pe care o suportă ugerele vacilor, care,  asemenea pământului sunt brăzdate numai [de] crăpături. Ugerele vacilor sunt izvoarele de hrană pentru populaţia satelor, de la copii până la cei vârstnici. Drama este mai mare pentru că nu există un etalon de timp în care se poate anticipa rezolvarea situaţiei. Pentru o clipă, mi-am imaginat durerea sufletească a femeii care mulge vaca dis-de-dimineaţă pentru a-şi hrăni copiii, iar în spuma laptelui alb (destul de puţin) din şiştar se scurge o dâră de sânge din ugerul crăpat al vacii. Femeia ştiind ce înseamnă durerea sânului, suferă întreit: revenindu-i propriile amintiri dureroase din primele zile de alăptat copiii, grija că nu are cu ce-i hrăni în perioada secetei şi durerea vacii, animal sfânt pentru familia ei. Durerea sufletească a sătenilor sporită de angoasele, neliniştile, spaimele cu privire la traiul întregii familii, pe termen nelimitat este un tablou trist al vieţii de la ţară, pe care l-am simţit şi trăit, copil fiind.

Timpul se rostogoleşte în ritmul lui, iar noi ţinem cumva pasul prin liniştea nopţii –/  o castană tulburând / stelele din lac. Probabil că autorul  se află sau se imaginează pe malul unui lac ori în apropierea acestuia, într-un peisaj nocturn, romantic; poate chiar într-o escapadă de câteva zile, undeva într-un mediu natural în care să respire liniştea nopţii întru propria-i linişte. Şi, de ce să nu recunoaştem, unele nopţi de toamnă sunt superbe. Într-o noapte senină de sfârşit de septembrie ori început de octombrie, departe de zgomotul oraşului, al televizorului şi telefonului, în care poţi depăna propriile  amintiri, mai vechi sau mai noi, poţi medita ori înălţa o rugăciune,  îţi poţi găsi  liniştea eului interior.

Într-o asemenea noapte, parcă şi stelele se relaxau revârsându-şi lumina pe  suprafaţa apei. O boare de vânt ori castana slăbită (este toamnă) se desprinde de  ramura arborelui şi, odată ce atinge suprafaţa apei produce un zgomot. În liniştea devenită tihnă în miez de noapte,  are loc o schimbare de ton, în care o castană tulburând / stelele din lac. Întâmplarea îi atrage atenţia autorului care observă impactul acesteia asupra lacului şi cerului. Efectul căderii nu este doar sunetul produs şi tulburarea liniştii lacului, împrejurimilor şi a stelelor ci, prin extensie se prelungeşte, tulburând şi liniştea autorului,  empatic cu ceea ce se întâmplă în natură, de jos până sus. O, Doamne, de cât de puţin este nevoie pentru a ne pierde liniştea!

Prin poemul ceaţă deasă – / tata nu-şi mai aminteşte / nici numele rămânem tot  în anotimpul de toamnă. Vremea se răceşte, apare fenomenul de ceaţă, seara, dimineaţa vizibilitatea este redusă, sunt inconveniente în circulaţie şi nu numai, afectează pe cei meteosensibili şi exemplele ar putea continua.

Autorul dă un nou contur imaginii, o altă direcţie lucrurilor, fenomenelor;  este vorba de toamna omului, în care acesta trebuie să se adapteze noului mod de viaţă, pentru că, de data aceasta, ceaţă deasă, ca metaforă ne dezvăluie faptul că este vorba de ceaţa minţii. Din păcate, aceasta (ceaţa) a inundat memoria tatălui şi nu-şi mai aminteşte / nici numele, cel mai simplu lucru pentru om. Poate durerea şi suferinţa sunt mult mai mari dacă are şi momente de luciditate şi conştientizează pierderile de memorie. Pentru cei apropiaţi este o suferinţă greu de suportat, pe de o parte văzând deteriorarea sănătăţii părintelui la senectute, pe de altă parte dorinţa de a-i fi alături, a-l putea ajuta şi a-l feri de eventuale necazuri. Poemul este extrem de profund, îţi crează o stare de spirit cu frisoane, panică, anticipând întâmplări nefaste. Încerci, te străduieşti să găseşti explicaţii, pui întrebări, greu de găsit răspunsuri. Până la umă, ruga şi acceptarea sunt soluţiile. Sentimentul amar cu privire la degradarea omului ca şi a naturii, cu deosebirea că natura renaşte, însă omul nu, este greu de suportat, umerii pe care trebuie să duci povara devin din ce în ce mai aplecaţi, iar cei pe care ai vrea să plângi sunt neputincioşi.

De remarcat în carte şi poemele, în care autorul sesizează îmbătrânirea populaţiei de la ţară:  sat îmbătrânit – / pe hornul casei de naşteri / o barză cu pui;  trăirile copiilor ale căror părinţi sunt nevoiţi să plece la muncă în străinătate:  Ziua mamei – / fetiţa-n lacrimi învârte / globul pământesc sau durerea părinţilor rămaşi acasă, copiii fiind plecaţi: la cules de struguri – / cu gândul la copiii / plecaţi departe; nostalgia pentru locurile şi casa copilăriei: casa natală – / miresmele de liliac / umplu tot golul.

Poemele lui Cezar Ciobîcă sunt schiţe de peisaj, tuşe de penel bine articulate pe canavaua pregătită anume. Mi-au  încântat sufletul şi multe alte poeme, tablouri feerice şi de neuitat: prima ninsoare – / în vechea naşină de scris / o coală albă; petale în vânt – / din ce în ce mai lungă / trena miresei; amiază pe câmp – / miroase a lavandă / chiar şi lumina; întârziind / lăsarea asfinţitlui – / floarea soarelui…

Un periplu prin şi printre meandrele anotimpurilor cu ajutorul haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă  este o delectare intelectuală, o desfătare sufletească, o înălţare sprituală.

Întâlnim în creaţia lui Cezar Ciobîcă o tăcere metafizică, spune doar cât să sugereze ceva, explică doar cât să incite, descrie doar pentru a-ţi pregăti pana ori pensonul să continui, foloseşte metafora doar pentru a-ţi deschide calea îngustă dar sigură de a ajunge la esenţă, la izvor. Extrapolând ceea ce poţi înţelege din poemele sale la a contura o viziune asupra autorului  şi propriei sale existenţe, am putea spune că este omul implicat, visător şi sensibil, îngândurat şi jovial şi, dincolo de toate aceste ipostaze, este omul echilibrat.

Cunoscător al mai multor limbi străine, prin creaţia sa, poetul Cezar Ciobîcă realizează în chip fericit un dialog pertinent între culturi, limbi şi literaturi. Este unul dintre autorii pasionaţi şi  dedicaţi poemului de sorginte niponă şi filosofiei zen, mărturisind că în afara tuturor preocupărilor pedagogice, poetice…, „nu este  decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi ne-a convins şi prin această carte că vorbeşte şi scrie excepţional.

Valoarea cărţii lui Cezar Ciobîcă „Petale în vânt =Petals on the wind”  este invers proporţională cu formatul în care apare. Zicala „esenţele tari se ţin în sticle mici” este valabilă pentru fiecare haiku în parte, dar şi pentru carte, ca întreg. Distinsă ca formă, subtilă ca şi conţinut, o carte frumoasă, „cinste cui te-a scris”!

Merită să o purtăm tot timpul cu noi ca pe o carte de rugăciuni.

 

Vasilica Grigoraş