Cezarina Adamescu: Drumul către fericirea veșnică

Cristian Petru Bălan

„DINCOLO DE CURCUBEU,

Un roman al convertirii la Credinţă”

Editura North America,

Chicago, 1992

 

Prestigiosul scriitor român stabilit în America de câteva zeci de ani, continuă să ne uimească prin abordarea unor tematici diverse în scris, ca şi diversificarea stilului, în funcţie de genul sau specia pe care le stăpâneşte cu aceeaşi măiestrie, rigurozitate şi competenţă, de fiecare dată. De această dată, dimensiunea spirituală precumpăneşte iar faptul că o abordează direct, fără rezerve, conferă un plus de credibilitate lucrării, care e mai mult decât o confesiune, e un fragment de viaţă trăită şi împărtăşită. Mai bine spus, o sumă de trăiri autentice ale unor personaje reale. Puse cap la cap, aceste întâmplări formează un rotund cât se poate de armonios în perfecţiunea lui. Stilul este direct, între autor şi cititori, într-o conversaţie care aşeaptă răspuns sau cel puţin o altă părere, e scris pe un ton confesiv, discret şi neapărat sincer. Încă din prima frază autorul îşi întreabă cititorul, cu formula: “Oare ce-aţi zice dacă?” – supunând judecăţii cititorului, cazul în speţă.

Interesant de remarcat e faptul că autorul dă şi răspunsul în locul cititorului, anticipând reacţia acestuia şi  conducându-l pe calea pe care i-a trasat-o dinainte, adică aceea a intenţiei sale: “Desigur, auzind în trecăt despre dăscălaşul anahoret, aţi spune că aşa ceva pare foarte puţin probabil…” Prin această modalitate de întrebare-răspuns, autorul anticipează acţiunea. Unul din personajele lui Cristian Petru Bălan este Mihai Doran, proaspăt absolvent de biologie, care hotărăşte la un moment dată să se retragă undeva, departe, în mijlocul unei păduri şi să trăiască în pustnicie. Aici are parte de o experienţă mistică uluitoare care-i va schimba total viaţa, aşa cum se întâmplă îndeobşte, celor care trăiesc asemenea revelaţii. Într-un fel, autorul abordează stilul clasic de naraţiune în care el însuşi este povestaşul, iar acţiunea decurge în mod firesc, aşa cum va fi fost în realitate, cu opriri şi suspansuri pentru a sublinia un aspect sau altul. Aducerea în actualitate a unor fapte petrecute demult face parte din stilul acestui roman cu tendinţe clasice. Menţionăm că romanul este scris în urmă cu 30 de ani, pe meleag străin, în anul 1987.

Relatarea are toate ingredientele unei proze de calitate: şi un pic de flirt, şi niţică aventură şi foarte mult mister, legat de acest băiat de 26 de ani, cu spirit hoinar, care cutreiera pădurile şi munţii în căutarea unor plante rare şi fenomene deosebite. Este dovedit că nu găseşti întotdeauna ceea ce cauţi, dar poţi afla lucruri cu mult mai preţioase decât cea mai veritabilă comoară, dată omului în această viaţă, pentru viaţa viitoare. Se vede clar că autorul are o poftă nemaipomenită de povestit, având şi doza de umor necesară pentru ca scrierea să câştige interesul cititorului. Dar iată că intervine şi doza de mister în povestire: dispariţia tânărului, împreună cu Mugurel, câinele cojocarului la care Mihai stătea în gazdă. De aici începe adevărata acţiune a romanului. Se fac cercetări de prisos de către organele locale, în legătură cu dispariţia tânărului profesor. În cele din urmă, tânărul anunţă şcoala, gazdele şi familia, despre intenţia sa de a se retrage o vreme din lume şi am medita la unele probleme fundamentale care îl frământă. Şi unde se afla, susţinea că este fericit şi liniştit şi nu doreşte altceva. În contrapondere cu acest caz, autorul prezintă un alt tânăr, Florian Vernescu, inginer, căruia îi plăceau funcţiile, onorurile, carierismul, banii şi…aventurile galante. Autorul insistă asupra acestui personaj, înfăţişându-l sub toate aspectele: fizic, spiritual, moral. Tânărul avea ambiţii mari în ceea ce priveşte cariera şi drumul în viaţă. Accederea lui pe plan profesional s-a datorat ambiţiei şi caracterului său ferm, deşi condiţia lui era modestă. Astfel a ajuns secretar UTC şi membru în biroul organizaţiei de bază PCR într-o întreprindere care fabrica utilaje pentru exploatările miniere, râvnind, prin uzurpare, la postul de director sau de secretar de partid. Adept al teoriilor lui Friederich Nietzsche despre superioritatea unor oameni asupra altora, dorea supunere oarbă din partea subordonaţilor săi, care i-ar fi satisfăcut orgoliul nelimitat.

Autorul insistă în zugrăvirea din toate punctele de vedere, a acestui personaj fără scrupule, pentru a înfiera societatea care permite unor astfel de indivizi să parvină până în funcţiile cele mai înalte. În plus, era un aprig şi înverşunat duşman al celor care credeau în Dumnezeu, acuzându-i de misticism şi socotindu-i drept fiinţe înapoiate şi primitive. În desfăşurarea naraţiunii, Cristian Petru Bălan merge pe două planuri distincte, pe care le pune în paralel, în antiteză: cel al lui Mihai Doran, cel retras în pustnicie şi cel al lui Florian Vernescu, tânăr parvenit, dornic să ajungă în vârful piramidei sociale. Cei doi se îndreaptă unul spre celălalt din sens invers. Unde se vor întâlni şi ce se va întâmpla cu ei, este surpriza autorului. Cert este că, fiecare îşi urmează propriul destin în conformitate cu propriile orizonturi de aşteptare. Un alter Pavel pe Drumul Damascului, înverşunat împotriva creştinilor primului secol, în timp ce Mihai Doran, dându-şi seama de deşertăciunea celor lumeşti, face drumul înapoi, spre simplitate, libertate de cuget, frumuseţe morală şi, implicit, mântuire. Surpriza este că drumurile celor doi, deşi diferite, vor avea aceeaşi finalitate: întoarcerea la Dumnezeu.

Capitolul III aduce în prim plan un alt personaj, Sandu Parianu, fost inginer petrolist, invalid, în urma unui groaznic accident, mare amator de filozofie, în special de Immanuel Kant. De – cu totul altă structură mentală şi sufletească, Sandu Parianu, urmare a accidentului, şi-a modificat orizontul preocupărilor şi a început să citească filozofie, spiritualitate, ştiinţă, lectura fiindu-i un imens sprijin moral. Toate aceste personaje reprezintă tot atâtea concepţii şi moduri de viaţă surprinse de autor cu acuitate, în plină desfăşurare. În capitolul IV, Cristian Petru Bălan îşi dă adevărata măsură a virtuozităţii de prozator şi poet în acelaşi timp, conducându-ne, cu paşi de frunze pe cărările pădurii unde Mihai Doran îşi găsise pacea interioară. Descrierile sunt încântătoare, demne de cel mai bun prozator clasic. Atmosfera idilică din mijlocul codrului este asemuită de scriitor cu cea dintr-un colţ de Paradis. Aici se odihnea, pe un pat de pluş verde, Mihai împreună cu câinele Mugurel, în preajma unei peşteri naturale descoperită în vremea unei excursii. Iar descrierea peşterii este opera unui specialist speolog şi întrece în frumuseţe şi inedit, orice închipuire. Tânărul biolog numeşte peştera “Grota de aur”. Pentru un biolog îndrăgostit de natură, această experienţă era ca o lecţie practică în care putea învăţa tainele care se ascund în viaţa ascunsă a pădurii. Adaptarea la noua viaţă s-a făcut firesc, într-un timp relativ scurt în care şi-a amenajat un adăpost plăcut, procurându-şi singur mâncare din vânat şi pescuit şi studiind flora şi fauna pădurii şi a micuţei peşteri. În cele din urmă, Florian Vernescu reuşeşte să-i ia locul directorului uzinei “Abatajul Roşu”, din Oraşul Nou, aşa cum îl uzurpase de mai multă vreme. Este primit la clubul uzinei cu marşuri triumfale cântate la fanfară şi cu un coridor de oameni care-l aplaudau şi-i ofereau câte o floare, scenariu bine pus la punct din timp de subalterni, pentru a dobândi mai mult prestigiu în calitate de nou director. Încă de a doua zi, noul director a început “marea epurare”, eliminându-i pe cei care nu-l slujeau cu destulă râvnă şi devotament. Autorul oferă date amănunţite despre mersul uzinei în acei ani glorioşi de conducere socialistă, în drumul spre comunism. Minciună, demagogie, teroare, abuzuri, urmărire asiduă, clipă de clipă a tuturor lucrătorilor în vederea găsirii unor eventuali duşmani ai regimului. Sub conducerea lui Florian Vernescu, uzina s-a transformat într-o mică republică, un mic regat în care monahul absolut era, nimeni altul decât directorul. Acesta alege însă şi o altă cale de parvenire grabnică, prin căsătoria cu Zoica, fata proteguitorului său din umbră, o fată deloc drăguţă dar o modalitate de a ajunge cât mai sus, în “drumul spre înalta societate”. În afara faptului că era un ateu convins, Florian Vernescu era şi un blasfemiator al Numelui lui Dumnezeu şi duşman al icoanelor şi al tuturor simbolurilor creştine. Şi nu o dată răbufnea atunci când le vedea la gâtul femeilor din uzina lui, smulgându-le cu dispreţ şi călcându-le în picioare. Această trăsătură odioasă a caracterului său fusese constatată de toate femeile cu care avusese de-a face.

Autorul inserţionează în Capitolul VI, date reale, despre “Cercul de cercetări ştiinţifice al fenomenului OZN”, cu activitatea şi membrii săi, academicieni, profesori, ingineri, scriitori science-fiction, parapsihologi care se adunau periodic şi studiau fenomenele cosmice, nume de marcă în domeniu respective, dar şi amatori care urmăreau cu asiduitate aceste fenomene şi curiozităţi extraterestre. Până când, activitatea acestui Cerc s-a restrâns, la indicaţia autorităţilor superioare care socoteau că oamenii privesc prea mult spre cer şi nu mai au vreme de ceea ce se întâmplă pe pământ. Oricum, e un capitol informativ destul de interesant, bazat pe fapte şi pe nume reale şi chiar de istoricul acestor apariţii pe cer. Ca ilustrare, autorul relatează întâmplarea din Scăieni, când o fetiţă a văzut noaptea, doi pitici cu lanterne în mâini, fapt confirmat de un grup mare de copii care i-au zărit şi ei şi chiar au putut să comunice prin luminiţele colorate aprinse de aceştia.

Încântătoare sunt şi paginile care alcătuiesc „Jurnalul de pădure” al biologului Mihai Doran, în care distingem vocea auctorială, jurnal alcătuit cu scrupulozitate, în care-şi notează rezultatul cercetărilor în peşteră, dar şi afară, în pădure şi împrejurimi, locuri pe care el le numea: „acest ermitaj paradisiac”. O notă de specificitate privitoare la aceste însemnări: biologul îşi notează şi intenţiile imediate: „Acum mă odihnesc, scriindu-mi jurnalul…” El dialoghează cu virtualii cititori ai jurnalului, motivându-şi în felul acesta acţiunile: „Ei bine, de la bun început, vă asigur că nu sunt nebun, chiar dacă impresia aceasta am lăsat-o multora după retragerea mea în acest ermitaj paradisiac”. El îşi expune aici gândurile, sentimentele, intenţiile, concepţiile politice, în care le recunoaştem uneori, pe cele ale autorului. Iese la suprafaţă revolta tânărului faţă de societate, faţă de conducere şi toate nedreptăţile întâlnite care l-au determinat să ia hotărârea să-şi schimbe modul de viaţă, retrăgându-se în codru.

Uneori, este, în mărturisirile sale, aproape patetic: „Am venit aici spre a mă depolua, spre a-mi deparazita şi limpezi creierii îmbâcsiţi cu inutile tâmpenii ideologice. Am venit spre a medita profund la existenţa vieţii, la sursele şi valorile ei, spre a-mi răspunde în linişte la întrebarea referitoare la originea noastră a oamenilor şi la rostul nostru pe pământul acesta. Deci şi la rostul meu. Şi am mai venit, dacă vreţi să mă credeţi, spre a cere azil politic…codrilor şi Naturii! Primeşte-mă, Mamă Natură! Sărut mâna. În genunchi mă întorc la tine”. În felul acesta, demersul lui îndrăzneţ, capătă sens.

Lungul monolog, sau fragment de jurnal, este impregnat cu date ştiinţifice şi savanţi care s-au afirmat în domeniul florei şi faunei ţării noastre prin lucrări de prestigiu rămase ca sisteme de referinţă. Mihai Doran consideră toate aceste rezultate ale cercetării ştiinţifice în domeniul lui, adevărate miracole ale naturii, de care este fascinat clipă de clipă.

El face comparaţii între descoperirile arheologice, antropologice de-a lungul mileniilor până în zilele noastre, uimindu-se de faptul că natura a ajuns la un asemenea grad de dezvoltare încât „simte” durerile din jur. De asemenea, autorul oferă destulă informaţie privitoare la acest segment important de industrie, industria minieră cu toate ultilajele şi procesul tehnologic, descrise cu scrupulozitate ca o persoană care a trăit în mijlocul acelor evenimente. Ura lui Vernescu faţă de orice formă de manifestare a credinţei, se concretizează în expulzarea din întreprindere a celor consideraţi în mod generic „pocăiţi” – care făceau parte din alte culte religioase, îndeosebi adventişti de ziua a şaptea şi membri ai cultului „Oastea Domnului”. Au fost daţi afară fără scrupule toţi cei care figurau pe lista neagră.

Un alt personaj important este scriitorul Codrin Elizeanu, care spera să scrie o povestire ştiinţifico-fantastică inspirată de cercetările lui ufologice şi de istoria cu piticii de la Scăieni. Încet-încet, acţiunea romanului capătă consistenţă, desfăşurându-se pe mai multe paliere.

Autorul implică nume şi date reale din viaţa lui, pe altele le îmbracă în straiele ficţiunii, astfel ca scrierea să capete parfumul de roman fantastic. Şi într-adevăr, istoria piticilor din Scăieni şi a navei lor extraterestre, nu mai mare de 40 cm lungime şi 10 cm diametru, era de-a dreptul extraordinară, ducând la unele concluzii ştiinţifice fără precedent. Acest pasaj pare desprins dintr-un film science-fiction de cea mai strictă actualitate. Scriitorul care-i însoţeşte pe copii în această experienţă este şi un documentarist de marcă, punându-i pe copii să deseneze ce-au văzut, să facă o descriere amănunţită a navei şi a omuleţilor ei, precum şi a fenomenelor deosebite pe care le-au trăit. Autorul datează această experienţă, pentru mai multă veridicitate, 23 martie 1980, vreme de câteva luni, cât timp piticii şi nava lor s-au arătat în localitatea Scăieni. Fenomenul a luat amploare şi locuitorii au putut zări noaptea, câteva nave spaţiale, dispuse câte trei sau câte zece, toate fiind luminoase şi divers colorate. Şi aici, profesorul Codrin Elizeanu care a făcut cercetări amănunţite, joacă rolul autorului care a şi publicat rezultatele în revistele de profil.

Intercalarea cadrelor ştiinţifico-fantastice cu cele reale din uzina „Abatajul Roşu” unde era director Florian Vernescu şi cu paginile de jurnal scrise de Mihai Doran, face lectura variată şi agreabilă iar de cele mai multe ori, captivantă. De fapt, realitatea din fabrica de utilaj minier din Oraşul Nou, nu se deosebeşte cu nimic de cea a altor uzine şi fabrici din epoca de glorie comunistă, care opera amputaţii în conştiinţa oamenilor, spălându-le creierele şi silindu-i să trăiască în teroarea că vor fi daţi afară de la servici, fie şi pentru un simplu denunţ, aşa cum s-a întâmplat cu cei care de o altă confesiune, care au „zburat” în bloc afară din întreprindere. Însă pe neaşteptate, maistrul Pop Emil, zis şi Emil baci, pus şi el pe lista neagră a oamenilor daţi afară de director pe motive religioase, are o răfuială cu Vernescu chiar în biroul acestuia, încăierare care se lasă cu sânge. În tot acest timp, Mihai Doran are parte de nopţi feerice în pădurea în care vieţuia, alături de cântătoarele nopţii, în clipe de înălţare sufletească şi mulţumire adâncă pentru toate aceste negrăite frumuseţi. Fericit până la plânset. Dând slavă naturii, cerului, vieţii simple. În meditaţii ample despre constelaţii, întretăiate de fragmente eminesciene din „La Steaua” şi „Scrisoarea I”.

Însă Mihai Doran are parte şi de o experienţă stranie cu o farfurie zburătoare care a poposit aproape de el. Şi astfel a putut observa dematerializarea unui obiect. În toate se distinge confruntarea dintre cele două concepţii despre apariţia vieţii pe pământ: concepţia creaţionistă şi cea evoluţionistă, susţinută de Charles Darwin. După confruntarea cu Emil baci din biroul său şi spitalizarea de trei săptămâni, directorul Florian Vernescu se întoarce la uzină cu gânduri mari. În laboratorul uzinei,  întâlneşte însă, o laborantă care-i tulbură minţile cu frumuseţea şi cu sensibilitatea ei. Nicicând vreo altă fiinţă nu îi imprimase asemenea impulsuri afective. Discuţiile cu fata cea frumoasă de la laboratorul uzinei îi întăresc convingerea că aparţin unor sfere de interpretare a lumii total diferite, dar directorul nu se lasă bătut. O caută acasă şi încearcă s-o convingă de bunele sale intenţii şi de simpatia sa. O confruntare de concepţii între un ateist convins şi o creştină practicantă, cu argumente de fiecare parte. Şi desigur, mulţi dintre cei care citesc acest dialog lung şi interesant, s-ar putea recunoaşte în ideile celor doi, fie de o parte, fie de cealaltă.

Autorul conduce cu iscusinţă firul discuţiei, discuţiile sunt totdeauna aprinse, spumoase, vii. Pentru tânărul Vernescu, discuţia cu o astfel de fată inteligentă, sensibilă, cu idei clare şi ferme, constituie o provocare serioasă. La rândul ei, Veronica Marcu este pusă în faţa unei provocări: aceea de a modela un suflet şi de a-l converti la credinţă. Nu poţi trece, ca şi creştin, pe lângă un om aflat adâncit pe calea pierzării definitive, şi eşti îmboldit de conştiinţa ta morală, să faci ceva pentru el. Asistăm la nişte mutaţii esenţiale şi evolutive în fiinţa lui, transformări care-l neliniştesc şi-l uimesc totodată. Pe de altă parte, protectorul lui de la Bucureşti împreună cu fiica, Zoica, exercită presiuni asupra lui Vernescu, fixând logodna peste doar câteva zile, logodnă la care va participa şi cuplul prezidenţial de tristă amintire. Tânărul director este îngrozit de această perspectivă şi nu vede o cale de evadare din poziţia lui de ginere al unui mare şef în politică, nomenclaturist din Comitetul CC al PCR, acum, când primii fiori de iubire îi încolţiseră în inimă, pentru tânăra Veronica, de care era îndrăgostit nebuneşte: „Totul părea un blestem, o imposibilitate betonată. El, inginerul Vernescu, directorul Vernescu devenise o simplă marfă de vânzare. Se simţea o fiinţă vituperată şi nu găsea niciăieri nici o putere să se opună acestei invizibile stăpâniri absurde şi sufocante ce venea cu repeziciune peste el din afară. Nu vedea absolut nici o ieşire”. Asistăm la o prefacere spectaculoasă, sub ochii noştri. Vernescu nu mai e omul pe care-l cunoştea uzina „Abatajul Roşu”. O dată cu citirea Bibliei dăruită de Veronica, i se deschid noi orizonturi de înţelegere şi îngăduinţă. Parcă i se luase o ceaţă groasă de pe ochi. Sau nişte solzi cenuşii. Aidoma Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor, pe drumul Damascului, din prigonitor al creştinilor, devine cel mai mare apostol al lui Cristos, propovăduind învăţătura creştină tuturor cetăţilor, scriindu-le scrisori şi făcându-L cunoscut pe Isus Cristos, totodată recunoscându-şi vina de a-L fi prigonit. A fost nevoie de trei zile de orbire totală, de Anania din Damasc, pentru ca prefacerea să se producă în el, în mod miraculos, aşa cum se întâmplă toate, atunci când vrea Dumnezeu. Florian Vernescu trăieşte această experienţă mistică fundamentală pe când abia trecuse cu un an de vârsta cristică.

În istoria creştinismului se cunosc destule cazuri de convertiri spectaculoase, începând cu aceea a Sfântului Apostol Pavel. Dumnezeu operează mutaţii sensibile în sufletul oamenilor şi din cel mai înverşunat adversar poate face un fervent apostol. Convertiţii lumii au dat mărturie. Andre Frossard mărturiseşte într-o carte: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit”. Romanul are destule elemente autoreferenţiale, în fiecare personaj, autorul punând câte ceva din propria personalitate. Îl recunoaştem şi în concepţiile lui Mihai Doran şi în cele ale scriitorului Codrin Elizeanu, cel care scria un roman ştiinţifico-fantastic intitulat „Micuţii oameni verzi”, dar şi în firea răzvrătită a directorului Florian Vernescu. Din noaptea visului mistic pe care îl avusese după ce lecturase tot Noul Testament, dorinţa de mărire şi de ascensiune pe scara socială, susţinut de acel secretar al Comitetului Executiv al PCR care-l dorea ginere, Florian Vernescu nu a încetat să-i uimească pe cei cunoscuţi, la uzină, în mediul social, peste tot unde-l cunoştea lumea, căci era destul de cunoscut. Dar mai presus de toate era uimirea de sine. Nu mai dorea să ajungă ministru adjunct şi nici preşedintele ţării. I se părea că, tot ce trăise până atunci, era o imensă minciună şi înşelătorie. Căuta adevărul în care să locuiască, alături de fiinţa iubită. Visul de noapte îl edificase pe deplin. Sfânta Veronica, cea care îi ştersese faţa Domnului cu marama ei, faţă care rămăsese imprimată pe pânza maramei, milenii de-a rândul, îi apăruse în vis sub chipul Veronicăi Marcu, fata de care se îndrăgostise iremediabil cu câteva zile în urmă. Ca o primă măsură de îndreptare a abuzurilor făcute până atunci, Vernescu cere rejudecarea cazului Emil Pop, retrăgându-şi plângerea, dar şi reangajarea tuturor  celor daţi afară pe criterii religioase şi multe alte lucruri.

O asemenea prefacere în om nu trece neobservată. E cu adevărat de neimaginat. O adevărată convertire presupune, îndeobşte, recunoaşterea faptului că ai greşit, cererea de iertare şi împăcare cu acela căruia i-ai greşit, părerea de rău pentru necazul pricinuit şi hotărârea de a nu mai face astfel. Aşadar, recunoaştere, căinţă şi propunere. La Florian Vernescu, toate aceste etape s-au întâmplat întro noapte, după citirea Bibliei şi după visul avut, cu Isus Cristos pe Calvar, ducându-şi crucea şi Veronica, femeia care-i apăruse în cale şi-i ştersese faţa cu marama. Nici lui nu-i venea să creadă, dar acţiona împins de o putere mai mare decât propria voinţă. Omul din trecut era definitiv uitat. Trebuiau îndreptate toate nedreptăţile făcute. O ultimă confruntare cu lumea artificială a politicienilor zilei, cu ocazia logodnei dintre Florian şi Zoica, descrisă cu multe amănunte picante, l-au făcut pe logodnic să se simtă într-o lume de marionete, străină de el şi caraghioasă, încât se întreba cum de a ajuns el acolo. Colac peste pupăză a fost boroboaţa făcută de Zoica, neatentă, care s-a împiedicat şi a căzut cu nasul în tortul cu frişcă, aşa cum am văzut în celebrele filme ale comediei mute cu Charles Chaplin sau Stan şi Bran.

Nici promisiunile viitorului socru că-l va fi numit ministru plin al minelor şi membru supleant al CC al PCR nu avură darul de a-l mai linişti pe Vernescu, din ce în ce mai nervos, mai nestăpânit, mai nefericit în mijlocul sărbătoririi logodnei. Florin Vernescu simţea acum pentru prima oară durerile pricinuite de dragostea fără speranţă şi dorul arzător de fiinţa care-l respinsese. Pe de altă parte se simţea strâns într-un cerc de foc, prin noua familie care i se insinuase în viaţă şi pe care trebuia s-o suporte în calitate de logodnic. Cât timp a stat la Predeal cu logodnica, a fost răvăşit, împărţit între aceste sentimente.

Pe de altă parte, Mihai Doran, biolog, adept al teoriilor evoluţioniste deşi era descendentul unui preot, oferă informaţii importante, foarte bine documentate, din viaţa insectelor pădurii şi rezultatele unor cercetători şi ale sale, făcute în timpul cât a stat în pădure. El „vorbeşte” cu jurnalul său ca şi cu un partener de discuţie şi-i împărtăşeşte toate rezultatele cercetărilor sale. Lecţiile naturii, luate chiar din miezul ei, sunt nemaipomenite. Aşa este teoria „conservei vii” de care se slujesc larvele de viespi, în creşterea lor, astfel încât să nu-şi omoare gazda care le hrăneşte. Naturalistului Mihai Doranu natura i-a vorbit continuu printr-un limbaj special pe care el îl desluşea, în toate subtilităţile lui complexe. În pragul unor descoperiri epocale despre natura care gândeşte şi vorbeşte, tânărul avea ochii deschişi cât se poate de larg pentru a lua aminte la toate semnele ei misterioase şi aproape magice. Din ce în ce mai mult, începea să creadă că amprentele întrevăzute de el în natură, sunt amprente divine.

Scriitorul Codrin Elizeanu şi copiii din grup au parte de o experienţă mistică absolut inedită. Apariţiile celor doi piticuţi în iarbă, care comunică prin culori cu copiii, se dovedesc a fi spirite malefice din iad care fug de Cartea Sfântă şi răspund prin luminiţe despre existenţa iadului. Codrin Elizeanu era un om cu studii, cu multe lecturi şi Îl căuta pe Dumnezeu în tratatele filozofice şi literare. În existenţa diavolului şi a iadului nu credea. Curând se va convinge că acele arătări vin de la cel rău le exorcizează cu ajutorul Bibliei, în Numele sfânt al lui Isus Cristos, făcându-le să dispară imediat. Şi astfel s-a încheiat aventura omuleţilor verzi care apăreau şi dispăreau pe neaşteptate şi doar unii dintre vizionari îi puteau percepe şi vedea. Există şi referiri ecumenice, formulate de familia Elizeanu care afirmă că indiferent de cult sau de denominaţiune, „Dumnezeu trebuie să fie Unul pentru toţi creştinii, iar creştinii între ei să se simtă fraţi”. În virtutea acestui deziderat, autorul pledează pentru îngăduinţă şi pace între confesiunile creştine şi chiar între acestea şi celelalte religii sau sisteme etice din lume.

În această privinţă, Dorina, soţia lui Codrin Elizeanu, vine cu argumente şi îndrumări pertinente, căutate în Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Mijlocul prin care a ajuns scriitorul la Dumnezeu, a fost, de această dată, o experienţă negativă: întâlnirea cu omuleţii verzi, care nu sunt altceva decât creaţii demonice, experienţă cu elemente de proză science-fiction. Cât priveşte scopul pentru care aceştia aterizează pe pământ sub această formă, explicaţia o dă mai târziu, spre finalul cărţii, Mihai Doran scriitorului Codrin Elizeanu: „Satana ţine cu orice preţ să-i convingă pe oameni că civilizaţia terestră şi fiinţele umane, şi nu numai fiinţele umane, ci viaţa în genere de pe Terra, nu sunt elemente create de o forţă divină, ci aduse de undeva, din spaţiile siderale, unde viaţa, ca şi materia ar fi existat din totdeauna diseminându-se apoi lent, în tot universul…Este o cosmogonie primitivă, diabolică şi stupidă. Şi, în mare parte, Diavolul a reuşit să convingă pe cât mai mulţi cu inconsistenţa acestui sofism”.

Ascensiunea lui Florian Vernescu încetă brusc, după acea excursie făcută cu Zoica la Predeal, când el invocă motivul impotenţei pentru a nu avea relaţii cu ea. Postul de ministru al minelor fu ocupat de un alt pretendent şi relaţiile cu familia sus-pusă se rupseră. Într-atât de fragilă fusese cariera lui politică în înalta societate. Florian Vernescu simţea însă, această rupere de nomenclatură ca pe o despovărare şi o binecuvântare şi nu ca pe un eşec. Preocupările lui erau acum de a repara greşelile din trecut faţă de Emil baci şi de profesoara Medeleanu pe care o dăduse afară de la liceu, pe motiv că aparţinea unei denominaţiuni religioase interzise. Sub presiunea atâtor evenimente, el devenise un model de modestie şi clemenţă în relaţiile cu subordonaţii. Scena care are loc în satul fetei, Râu de Mori, este aproape incredibilă şi duce la iertare şi împăcare din partea fetei, la emoţie şi lacrimi din partea amândurora şi la invocarea Numelui lui Dumnezeu, pentru prima oară de către Florin. A fost primul pas spre umanizare, spre Faţa lui Dumnezeu care-l aştepta demult, precum Tatăl pe fiul risipitor venit de pe cările lumii după ce-i cheltuise toată averea în distracţii uşoare. Florian Vernescu, după acest episod, se simte renăscut, pornit pe drumul spre desăvârşirea spirituală, drum pe care avea să-l străbată pas cu pas, alături de femeia pe care o iubea şi care-i pusese pentru prima dată o Biblie în mână. Care se rugase cu lacrimi în ochi pentru el atunci când acesta a avut câteva clipe de slăbiciune trupească şi părea mort, lângă un trunchi de copac prăbuşit. Un drum îngust, plin de capcane şi ispite, dar care avea să-l conducă la adevărata Lumină. O poveste cât se poate de romantică şi cu implicaţii spirituale profunde.

Şi dacă Florian Vernescu îl descoperă pe Dumnezeu în Cartea Sfântă prin intermediul unei fete frumoase, Mihai Doran îl descoperă în creaţie, în mijlocul naturii, în toate făpturile lui Dumnezeu şi în ştiinţa lor de supravieţui în mijlocul unei vieţi în care legea de bază este qui pro quo (care pe care). El crede într-o inteligentă Forţă atotlegiuitoare care menţine ordinea în Univers. Două întâlniri covârşitoare cu extremele forţelor spirituale din Univers: una – (Mihai Doran) – cu Isus Cristos în peştera Grota de Aur şi cealaltă, cu Satana şi trimişii lui, sub aspectul unor pitici verzi, de nici zece centimetri care au fascinat o ceată de copii şi pe profesorul lor, Codrin Elizeanu.

Despre întâlnirea, la fel de fascinantă a lui Florian cu Dumnezeu, ea a fost orânduită prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu (Biblia) – dăruită de fata pe care o iubea.

Drumul de la ateism la credinţă este diferit pentru fiecare. Ceea ce întreprinde Mihai Doran în pădure este o teorie a lui Darwin în sens invers. El vrea să demonstreze cu argumente ştiinţifice, că nu ne tragem din maimuţă, ci că originea noastră ar fi divină. El aduce argumente din rezultatele cercetărilor antropologilor, biologilor, combătând teoria extratereştrilor, care ar fi creat seminţia umană nu pe Terra, ci pe altă planetă. De asemenea, demolează toate teoriile evoluţioniste ale diverşilor cercetători. Biologul îşi permite să fie ironic la adresa înaintaşilor cercetători ai apariţiei omului şi pseudosavanţi,  luându-i uneori în râs, cu argumente solide. O particularitate în legătură cu capitolele în care este vorba despre Mihai Doran şi pădurea lui. Aici există vocea personajului, prin jurnalul lui şi vocea auctorială care povesteşte ceea ce s-a întâmplat cu personajul. De la misterele naturii în mijlocul căreia trăia de mai multe luni, autorul îl plasează pe Mihai Doran în plin supranatural, prin călătoria iniţială pe care biologul o întreprinde în peştera săpată de el, printre stalactite şi stalagmite, până îl fură un vârtej întunecat în care se scufundă cu viteză.

Întâlnirea lui cu Dumnezeu a avut loc într-un moment groaznic de cumpănă, când, căzut în acel puţ adânc din peşteră este înghiţit de apa rece a unui lac gracial. Atunci i-a cerut ajutor cu disperare lui Isus Cristos şi o forţă magnetică superioară l-a tras afară din crevasa glacială, propulsându-l în sus. Şi aici, autorul a introdus faptul supranatural, cu totul extraordinar al apariţiei unei lumini orbitoare, în mijlocul căreia se afla chipul lui Isus Cristos cu coroana de spini pe cap, spunându-i cu o voce blândă că a sosit la chemarea lui Mihai, „de dincolo de curcubeu”. Ceea ce urmează e un profund act de căinţă pe care Mihai Doran îl face plângând şi cerându-şi iertare că L-a sfidat şi l-a ignorat pe Dumnezeu, preferând vieţuirea în mijlocul creaţiei sale. Rugăciunea lui Mihai, o dată ieşit afară, în mijllocul naturii care-i aducea în cor laudă lui Dumnezeu, are accente din „Cântecul tuturor creaturilor” (Cantico dellle creature), scris de Seraficul Francisc de Assisi, cel care înţelegea cel mai bine limbajul naturii şi al tuturor vieţuitoarelor. Este un Imn de slavă şi glorie pentru Creatorul a toate.

Ceea ce a găsit Florian Vernescu în satul Râu de Mori, alături de frumoasa Veronica, a fost drumul adevărat către fericirea veşnică şi nu trecătoare, aşa cum sunt toate drumurile vieţii, îndeobşte. El găsise Calea şi Dumnezeu L-a primit în braţele Sale, ca pe un fiu, şi nu ca pe un prigonitor şi balsfemiator, aşa cum fusese până atunci. Şi ceea ce la început fusese o confruntare grozavă de mentalităţi şi moduri de existenţă, din care ieşeau de fiecare dată scântei, între Florian şi Veronica, s-a transformat sub puterea rugăciunilor fetei, într-o romantică poveste de dragoste. Inginerul s-a adaptat cu uşurinţă noului mediu şi traiului simplu, curat şi aproape de Dumnezeu al familiei Veronicăi precum şi comunităţii locale, intrând ca din totdeauna în viaţa, obiceiurile şi tradiţia acestui sătuc de lângă Hunedoara. Ce departe i se păreau gândurile de mărire deşartă pe care le avusese cu numai câtva timp în urmă! Spovedania publică în bisericuţa din Râu de Mori, are darul unei curăţări generale a trupului şi a sufletului. El mărturiseşte credincioşilor adunaţi acolo şi preotului, de faţă fiind şi poetul creştin Traian Dorz, greşelile făcute în educaţia pe care o primise la orfelinat. În definitiv, între şcoala lui Gamaliel, unde fusese ucenic Pavel din Tars şi educaţia materialist-ştiinţifică primită de generaţia lui Florian Vernescu, îndeosebi în sistemul instituţionalizat, nu era nici o deosebire. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat aşa pe un fiu al său rătăcit. Întocmai ca Păstorul cel Bun, a luat oiţa rătăcită pe umeri şi a întors-o la turmă. Principala trăsătură a învăţăturii ateist-ştiinţifice constă în faptul că îi învaţă pe elevii ei că Omul este entitatea supremă în univers, posesorul adevărului absolut despre lume şi viaţă. Concepţia despre supremaţia omului a dus, fatalmente, la cele mai grave erori în istorie, printre care cea a nazismului în cel de-al doilea război mondial.

Trezirea lui Florian Vernescu ţine mai curând de miraculosul care acţionează în om prin intermediul iubirii. Numai în preajma morţii, unii oameni au asemenea putere de pătrundere şi de întoarcere la Dumnezeu, printr-o străfulgerare de har. E ceea ce se numeşte „a te atinge harul”. Nu toţi însă, iau aminte la aceste zgâlţâiri de conştiinţă, complăcându-se pe mai departe în starea lor. Se poate spune cu deplin temei că Veronica L-a lăsat pe Dumnezeu să acţioneze în sufletul tânărului, ea numai a dat tonul rugăciunilor cu lacrimi fierbinţi, în timp ce afişa o indiferenţă şi chiar o oarecare refractaritate la orice gest al lui Vernescu. Stăruinţa lui, faptul că a căutat-o în satul ei chiar şi după ce ea îşi prezentase demisia, insistenţa cu care o ruga să-l accepte şi să-l ierte pentru toate greşelile făcute până atunci în calitatea lui de director, i-a înmuiat inima fetei, hotărând să-i modeleze sufletul, aşa cum se cuvenea unui bun creştin. Şi iată-l pe prigonitorul „pocăiţilor” – rugându-se şi lăcrimând, implorând iertarea lui Dumnezeu! O asemenea convertire nu poate fi trecută cu vederea. Desigur, în această transformare spectaculoasă, Veronica a avut un rol hotărâtor, prin ea a acţionat Dumnezeu ca să-i deschidă sufletul. Aşadar, iubirea poate fi uşa prin care creştinul pătrunde în viaţa cea adevărată. Uşa mântuirii. Cu condiţia să fie sinceră.

Repercusiunile nu întârziară la uzina unde Florian Vernescu era încă director. După două zile fu chemt de urgenţă din concediu şi pus în discuţia O.B. cu toţi muncitorii şi personalul TESA prezent, dar şi cu toată conducerea şi delegaţii de la judeţ. În final asistăm la ceremonialul botezului, într-un afluent al râului, administrat pentru Fidelia, sora Veronicăi şi pentru Florian, omul care s-a născut din nou, părăsind păcatul şi devenind un vrednic slujitor al lui Cristos. Este un sfânt sacrament care se practică şi în Biserica „Oastea Domnului”.

Fără îndoială că autorul este un cărturar de marcă, etalându-şi cultura în diferite domenii: ştiinţă, cultură, fizică, chimie, ufologie, istorie, geografie, astronomie, speologie, ştiinţe ale naturii, fenomene cereşti, religie, de fiecare dată venind cu o sumedenie de informaţii şi date despre subiectele respective, ori cu istoricul lor. Dar are şi spirit de aventură suficient, pentru a deveni un roman atractiv. Toate aceste ingrediente pot constitui un adevărat dicţionar enciclopedic pentru cei care vor să-şi adâncească informaţiile, lucrarea căpătând şi un caracter de document de referinţă asupra unor domenii mai puţin studiate. Şi din acest punct de vedere, valoarea romanului este remarcabilă.

De multe ori, Cristian Petru Bălan părăseşte tărâmul ficţiunii, plonjând în realitate, unde ne prezintă unele personalităţi, printre care poetul mistic Traian Dorz, la biserica din Râu de Mori. Autorul este, nu numai un fin observator, ci şi un bun cercetător şi pedagog, cu caracter enciclopedic, care-şi pune la dispoziţie informaţiile docte, cu mare generozitate. Personal am învăţat o sumedenie de lucruri din lucrarea prof. Cristian Petru Bălan. Autorul furnizează şi amănunte în legătură cu fenomenul Medjugorje, o localitate din Bosnia-Herţegovina unde, din 24 iunie 1981, Prea Sfânta Fecioară Maria se arată unor vizionari copii şi le transmite mesaje, îndemnându-i la pocăinţă, la rugăciune şi la împăcare cu toată lumea. Cu toate că autorităţile au interzis difuzarea mesajelor şi a oricăror ştiri în legătură cu aceste apariţii, micii vizionari nu au divulgat niciodată ceea ce Gospa le-a transmis ca secrete din partea lui Isus Cristos.

Autorul oferă informaţii şi despre alte apariţii ale Maicii Domnului, unor vizionari din toate colţurile lumii. Dar prezintă şi unele controverse între preoţii diverselor confesiuni religioase, care au avut o întâlnire ecumenică în casa preotului Ilarion, tatăl lui Mihai Doran. Ceea ce se desprinde cu siguranţă din acest roman, este faptul că Dumnezeu foloseşte nenumărate căi şi mijloace spre a ajunge la sufletul şi mintea oamenilor. Pentru fiecare, la timp potrivit, are mijlocul propriu de a-l conştientiza de existenţa Lui. Fie printr-o boală, fie prin suferinţă, fie printr-o revelaţie, fie prin Cuvântul Său din Sfânta Evanghelie, fie prin alte modalităţi. Important este că-l atinge cu harul Său pe fiecare. De felul cum primim sau respingem acest har, vom da seamă. Sfântul Augustin spunea, în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine, cu harul Său şi nu se mai întoarce”. O superbă pledoarie pro domo, pentru întoarcerea la credinţă. La aflarea comorii celei mai de preţ: Iubirea lui Dumnezeu. Spovedania lui Florian Vernescu are ceva din cea a Fiului risipitor dinaintea Tatălui, la întoarcerea din cele ţări străine: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Şi nu mă mai simt vrednic să mă socotesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19). O descătuşare necesară pentru a fi umplut cu harul lui Dumnezeu. Confruntarea cu doi securişti, cu secretarul de partid şi fostul director al uzinei, în biserica unde se aflau tinerii, este rezultatul politicii de prigoană a credinţei şi credincioşilor din regimul de tristă amintire. În cele din urmă, spiritele se potolesc şi cei nepoftiţi care-şi agitaseră pistoalele ameninţându-i pe toţi, sunt daţi afară din lăcaşul sfânt. Dovadă că diavolul nu doarme, Florian Vernescu va avea multe de îndurat de la foştii nomenclaturişti şi şefi ai securităţii care nutreau o ură aprigă faţă de tot ce însemna biserică şi slujitorii ei. Dar nici pedeapsa lui Dumnezeu nu fu mai prejos pentru că în aceeaşi seară le curmă avântul răzbunării celor cinci intruşi, drept sub roţile unui TIR.

Un roman de mare forţă spirituală, capabil să răstoarne concepţiile ateiste, să zidească un om nou, pe aceleaşi temelii, dar care a deschis ochii spre lume, având puterea să străbată cu privirea, chiar şi DINCOLO DE CURCUBEU… Un triumf al vieţii asupra morţii, al Binelui asupra Răului, un triumf al mântuirii universale, de la sfârşitul timpurilor.

Şi ca un corolar al acestei întoarceri la Dumnezeu de către Mihai Doran, Florian Vernescu şi Dorin Elizeanu, aceştia se botează în acelaşi loc, înfrăţindu-se cu apa râului, cu pădurea, copacii, vieţuitoarele şi oamenii lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Poate că nu întâmplător, scena Botezului celor trei protagonişti, printr-un iscusit joc de condei, se desfăşoară în acelaşi loc şi este oficiată de acelaşi pastor. Ca semn de împăcare şi acceptare a botezului lor, Dumnezeu trimise, după o ploaie scurtă cu tunete şi fulgere, un superb curcubeu deasupra râului. Ca un semn de pace şi de aducere aminte a Legământului cel veşnic, făcut de Dumnezeu omului, după marele potop.

Cartea pune cititorului întrebări şi-l invită la meditaţii profunde privind existenţa lui Dumnezeu, existenţa răului în lume, cum să facem să ne mântuim şi altele asemenea. Iar în ansamblul ei, cartea este un Imn de slavă adus Creatorului, de către creaturile sale: atât omul cât şi toate vieţuitoarele de pe pământ, din apă, de sub apă şi din cer, recunoscându-L drept Atotfăcător. Morala cărţii este că, oricât ar fi omul de rău, există şansa de a se reabilita. A-L căuta pe Dumnezeu la orice vârstă este cea mai însemnată lucrare a omului. Şi desigur, toate întâmplările din carte se învârtesc în jurul existenţei lui Dumnezeu.

Cât priveşte arta narativă la Cristian Petru Bălan, ea respectă toate canoanele epice aparţinând genului, dialogurile sunt sintetice, nu trenează acţiunea, ci dimpotrivă, dau un oarecare dinamism scriiturii. Cele trei personaje-cheie: Mihai Doran, Florian Vernescu şi scriitorul Codrin Elizeanu, se unesc în completarea ideii de descoperire a lui Dumnezeu ori de întoarcere la El, cu toată convingerea. În toate cazurile expuse, hotărâtoare a fost consultarea Bibliei sau folosirea ei ca obiect sacru de exorcizare a creaturilor minuscule care au apărut în localitatea Scăieni.

Dintre figurile de stil folosite sunt: epitetul, comparaţia, personificarea, ş.a. Limbajul este cel uzual, uneori se folosesc termeni ştiinţifici sau teologici, legaţi de subiectul abordat, de multe ori, se folosesc citate latineşti adecvate. Romanul are o doză mare de mister, fenomene interesante, un grad apreciabil de supranatural care-l fac atractiv şi chiar captivant. În această scriere există şi multe trimiteri livreşti la diferite opere universale clasice sau actuale, aşa cum este goetheianul „Faust”, dar şi din „Filocalia”, tradusă de părintele Dumitru Stăniloaie. Numeroşi scriitori au fost fascinaţi de asemenea subiecte cu apariţii supranaturale. Dar poate nu aveau consistenţa şi mesajul pe care, cartea lui Cristian Petru Bălan le transmite cititorilor.

Urmărind destinul eroilor, autorul  ne conştientizează că, trăind într-o lume care L-a cam uitat pe Dumnezeu, poţi la un moment dat să te scufunzi în întunericul ei fără scăpare. Şi dimpotrivă, luând aminte la semnele pe care le trimite Dumnezeu pentru cei care nu-L cunosc îndeajuns sau Îl resping, putem într-o zi să conştientizăm că fără credinţa în supranatural, nimeni nu poate trăi. Mesajul e în întregime creştin şi pentru aceasta, salutar. Aşadar, să nu lăsăm harul să treacă pe lângă noi şi să rămânem inconştienţi sau indiferenţi, ci să conlucrăm cu harul, după voinţa lui Dumnezeu. Uşa harului mântuirii este deschisă pentru toţi.

———————————————-

OBSERVAȚIE:  Printre alte cronici, despre acest roman „al convertirii la credință”, care a fost piratat și de o editură necunoscută din România, au mai scris prezentări scriitorii Ioan Dan, George Băjenaru, Dumitru Buhai, Aurel Sasu și Marian Popa  (în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”). (Cristian Petru Bălan)

Cezarina ADAMESCU

Scriitoare și critic literar

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

21 Cuptor, 2017 

Cezarina Adamescu: Tristețea din floarea vieții adevărate

  Cezarina Adamescu: TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE

Mariana Gurza, Dumnezeu şi umbra, Traducere în limba engleză: George Anca, Editura Singur, Târgovişte, 2016

Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tainica licoare a dorului nesfârşit” – turnată în cupele de cristal. (Lacrimi tăcute). Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz.

Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceasna devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n Mănuşa fermecată, o poveste populară ucraineană în care îşi află culcuş, într-o pace netulburată şi deplină armonie, şapte  vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi eu…Toate ipostazele omului. Jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute).

Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe în felul lui această ireversibilă scurgere. Mariana Gurza şi-a făcut provizii de stele căzute, stingerea lor este percepută „ca o scurgere/ de clepsidră” (Căderea stelelor).

Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă.

Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile”(Mă uit spre cer).

O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta se consideră „doar o mlădiţă / Din viţa ta, Doamne” (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri, ea-şi dezvăluie firesc, desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miraculoase.

O încercare de autodefinire: Am crezut că ştii cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă. / Până când mi-am dat seama / că-n oglinda timpului / nu eram mai mult decât / un strigăt, / un hohot de râs, / o rochie albă, / o flacără de lumânare, / un ou roşu, / o bucăţică de prescură, / un ochi de lumină” (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor din totdeauna şi de pretutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre Înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare icarică: “Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A câta din numărătoarea / lui Dumnezeu? / A câta întoarsă de vânt? / Pe mine ar trebui / să mă recunoască / după gânguritul meu sălbatic, / după cuiburile ascunse  / în clepsidra / timpului vameş”.

Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete, prin mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin. În locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate acestea, autoarea poate construi “Imaginea infinitului”.

Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gurza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou “femeia din vis”. De altfel, spune poeta, “moartea e doar un drum” pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e un nou urcuş, o Golgotă. În orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată: “Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm inaginaţia. / Am reuşit / să-mi zăresc îngerul / rătăcit de mine / căutându-mă / în gestul meu / de umilinţă” (Cerul plânge în inima mea).

Percepţia asupra noastră e în totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. În oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem numi generic, Eu. În apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel: o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi de lumină.

Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos, poeta.

Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile – după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină, depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure.

La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei – albastră – nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua, de fiecare dată de la început ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.

Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, “imaginea infinitului”. E vorba aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: “Memoria e mimoza pudica/  Azi se deschide cu dăruire, / Mâine e golită de sensuri. / La fiecare atingere / omul se strânge-n sine / căutându-se / în prima urmă din lutul / ţinut în palmă de Dumnezeu. / La picioarele lui, / îngenunchind umil, / pământescul” (Căutare de sine).

Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are chiar şi o anecdotică. Altă metaforă: “din lacrimi un înger am îngemănat”.

“Travestiul din urmă al bunicului, / ca noi să nu-l recunoaştem / A fost unul şi-n Făt-Frumos. / Era la fel, / cu calul său năzdrăvan, / cu eternitatea în faţă, / în spate cu vieţile anterioare, / cu alte travestiuri…/ Într-unul era aidoma unui sfânt. / Bunica croşetase pentru el / o tichie de mărgăritar, / în alta un nimb strălucitor. / Poate că m-am întâlnit / cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut / pe vreun zid cu grafitti / şi-am  dorit să fie bunicul meu.” (Mă doare…)

Autoarea relizează portrete admirabile, tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: “E frig în casă, în trupu-i ger, / golit de vise şi speranţe, / pierdut, / se plimbă un şomer / cu lacrimile îngheţate. / E greu să meargă mai departe, / când buzunarul îi lipseşte / urzeşte iar minciuni frumoase / gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă / copiilor neînţelegători. / Şi iar privind cerul rugător / cerşind din mila cea creştină / ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit / să nu mai cerşească în bisericile pline. / Iar nu i-a venit şomajul, /vârsta nu-i permite să muncească, / căci, vezi Doamne, / dacă nu eşti tânăr / nu mai ai azi nici o şansă. / Din când în când un trecător / la fel de trist / îi pune un bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi, / şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare; / căci Doamne, bine-i printre sfinţi / când doar lor poţi să le spui ce te doare!” (Şomerul singuratic).

Situaţia precară în care se află, nu se datorează neapărat lipsurilor, ci mai curând, decăderii spirituale, pierderii demnităţii umane. Tristeţea poetei vine şi din faptul că oamenii şi-au schimbat, nu numai înfăţişarea, nu numai condiţia materială, dar şi mentalitatea. Ei au devenit indiferenţi la necazurile celor din jur: “Trecătorule, / priveşte în jurul tău / şi spune-mi ce vezi. / Cum arată ochii copiilor, / ai bătrânilor, / cât de elegante sunt mamele, / mamele noastre? / Ce simţi când vezi atâta tristeţe / ce simţi când vine un biet copil / şi-ţi cere un ban pentru un corn? / Mă-ntreb şi eu ce ne-a schimbat / de-am devenit atât de indiferenţi / faţă de cei pe care îi vedem zilnic / zgribuliţi şi tulburaţi / de mersul rapid al anotimpurilor” (Indiferenţă).

De aceea, poeta lansează un “Manifest pentru viaţă” împotriva celor care încătuşează firea, natura, omul, dorinţele, libertatea, adevărul: “Lăsaţi caii să zburde pe câmpiie-ntinse / Liber în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase / să simtă ce-i aceea viaţă. // Lăsaţi florile să crească unde e verde / Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori, / Să nască în soarele viselor crude, / În viaţa aceasta plină de erori. // Lăsaţi-mi gândul neîntinat, / Dogorind în iubiri pierdute, / Lăsaţi-mi sufletul curat / Şi visele plăpânde…”

Dar poeta nu se mulţumeşte doar să atragă atenţia asupra nedreptăţilor sociale şi a îngrădirii spiritului, ci realizează un adevărat rechizitoriu, trăgând la răspundere pe cei vinovaţi de aceste stări nefericite, în aceste vremuri de răscruce: “Cine va da răspuns pentru multe sărăcii / ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce? / Suntem prea mici în marea bătălie, / pe care alţii o pornesc abrupt. / Ce se va-ntâmpla cu-această glie / când azi dăm totul cu-mprumut? / Nu mai avem nimic bun, totu-i putregai? / Unii vând străinilor în disperare; / Noi rămânem cu bruma noastră de mălai, / plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare” (Inconştienţă).

O conştiinţă înaltă, dreaptă, nu poate rămâne indiferentă la asemenea realităţi, ori să se facă a nu le vedea. Căci numai înconştienţă poate fi numită, atitudinea aceasta de nepăsare. Şi poeta este, din acest punct de vedere, glasul tribunului care vorbeşte în cetate. Este glasul autorizat al cetăţii care strigă adevărul, cu voce de stentor, indiferent de consecinţe.

În “Paradox sentimental” – poeta reliefează câteva realităţi, sub forma panseurilor: “Omul învaţă pentru a fi înţelept; / prostul cultivă legumele altora / fără a înţelege / care este rădăcina / şi pe unde curge seva. / Poetul scrie doar pentru a fi numit / un biet scrib / la curtea lumii. / Oamenii iubesc pentru că trebuie / să iubească… / Există o lege nescrisă / care ne obligă la iubire. / Dar cum iubirea a devenit o relaţie / dintre cerere şi ofertă, / nimeni nu este suficient de bogat / pentru a cumpăra iubirea…”

Autoarea se pronunţă şi asupra degradării Limbii Române, care este “ofilită, / călcată în picioare / de încălţări murdare / dar cu etichete străine”.Mâhnirea unui om al condeiului este îndreptăţită: “Limba noastră doineşte singură / şi suferă / sperând la o vitaminizare / pur Românească. /Limba noastră rămâne Sfântă / deoarece / acolo sus, în cer, / cineva / i-a dat binecuvântarea / încă de la facerea lumii” (Limba noastră).

Slavă poeţilor care-şi apără cu orice preţ, limba maternă!

Făcând din versuri “harfă gândului” – poeta doineşte şi-şi cântă dorul şi iubirea pentru neamul său, pentru limba română şi pentru semenii cei încercaţi şi siliţi să poarte o povară care nu este a lor.

Volumul se încheie frumos cu un cuvânt de bunăvoire, ca o briză marină, rostit de editorul acestei cărţi, Ştefan Doru Dăncuş care, privind în ansamblu creaţia Marianei Gurza, opinează: “aura profesorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele, aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în potenţialul cititor?”

Volumul, în ansamblu, beneficiază de o traducere în limba engleză efectuată de George Anca, de mare subtilitate lingvistică şi stilistică şi este o izbândă şi o treaptă superioară în evoluţia poetei.

CEZARINA ADAMESCU

21 Aprilie 2017

Cezarina Adamescu: Poemele surghiunului sufletesc

Virgil Ciucă

Aduceţi Basarabia acasă

Fundaţia-Editura Scrisul Românesc

Craiova, 2016

 

 

Scriitor român din Diaspora americană, Virgil Ciucă s-a impus în literatură prin spiritul său combatant, prin lupta neobosită cu sine şi cu ceilalţi. Vocea lui este un vuiet necontenit, care tulbură, conştientizează, scoate din ţâţâni, atenţionează, ameninţă, îndeamnă, este asurzitoare ca un tunet, făcându-se astfel auzită. Nu mi-a fost dat să citesc un poet mai vehement decât Virgil Ciucă, trimis să vestească prăbuşirea unei lumi în declin, a unui „veac ipocrit”. El are curajul unui proroc veterotestamentar, proferând anateme împotriva nedreptăţilor sociale. Glasul său de stentor se aude şi de peste ocean, către românii de pretutindeni, chemându-i, când la judecată, când cu arma în mână, la apărarea fruntariilor.

În cele şase volume anterioare ale sale, intitulate semnificativ: „Blestem străbun”, Editura SemnE, 2007; „Versete dumnezeieşti”, Editura SemnE, 2008; „Pierdut în lume”, aceeaşi editură 2010; „Chemarea la judecată”, Editura SemnE, 2012; „Condamnarea”, Editura SemnE, 2013; „Execuţia”, Editura SemnE, 2014, glasul său tunător, îndeamnă la trezire, la acţiune, la luptă, la scuturarea de prejudecăţile veacului, la căutarea adevărului şi a dreptăţii sociale. Pare că nimic şi nimeni nu-l poate opri să-şi declame nemulţumirile.

Un destin singular, scufundat într-un destin colectiv.

Imaginea acestui poet nonconformist este dublă, ca într-o oglindă cu două feţe, aceea a unui om drept, corect, demn, care caută adevărul, demască minciuna şi corupţia şi luptă împotriva lor şi imaginea unui autor care se foloseşte de cuvânt, de acest mod de exprimare lirică, pentru a-şi revărsa sentimentele potrivnice şi a-şi demasca duşmanii.

Poetul, adeseori întocmeşte rechizitorii cu întrebări retorice, adresate puternicilor zilei, nu lasă nimic neanalizat, nepurificat.

Tilul cărţii este revelator pentru dorinţa de Unire a românilor sub vechile ei graniţe: „Aduceţi Basarabia acasă”. De asemenea şi desenul de pe copertă – harta României Mari, este un convingător îndemn la Unirea tuturor românilor.

Cartea este dedicată „Generaţiei care va avea curajul şi dorinţa de a se sacrifica pentru reîntregirea pământului şi a neamului românesc”, o dedicaţie impersonală care se adresează celor din viitor. Şi aici trebuie specificat că autorul consideră că până acum, generaţiile nu s-au învrednicit de acest măreţ gest patriotic.

Poezia care deschide volumul nu putea fi alta decât cea care dă titlul cărţii. Stilul interactiv al poetului îl apropie de cei cărora li se adresează direct, în cuvinte emoţionante, de trezire a conştiinţei românilor. Motivaţia poetului este că Basarabia „este plai cu suflet românesc”. Iată: un plai cu suflet, nu numai cu forme geografice frumoase, dar şi cu oameni frumoşi sufleteşte. Dar şi pentru că Basarabia este „Pământ străbun din zestrea dacilor”. În acelaşi ton este scrisă şi poezia „La mulţi ani, Limbă Română!” Aici ţara este numită „Mamă România” şi zână iar poporul este „Bravul meu popor!” Cuvinte dure, vehemente foloseşte poetul împotriva vânzătorilor de neam asupra cărora el invocă blestemul. Cele mai frecvente cuvinte sunt: ciocoiul, „tiranii/ crescuţi în ritul drăcesc”; clanul grotesc, ipocriţi, „şarlatanii trădători de ţară”, „criminale eresuri” – dar şi „avalanşă de himere” şi „inefabile chemări”. În legătură cu aceştia, poetul se exprimă fără milă: „Mulţi criticăm pe stradă şi pe „post”/ Pe şarlatanii trădători de ţară/Dar îi votăm tăcuţi şi fără rost/ Pe veneticii impuşi din afară…” (Lamentări).

I-atâta obidă, atâta revoltă în glasul poetului protestatar! Dar puţini mai sunt poeţii din ziua de azi care au curajul acesta de a striga adevărul. Împotriva tuturor acestora poetul este necruţător şi merge până la măsuri extreme: „Ţara n-are apărare/ Graniţele sunt burete/ Armatele mercenare/ Se desfată-n cabarete// Sperjuri, hoţi şi farisei/ De popor şi-au bătut joc/ Cum suntem născuţi din zei/ Pentru Zeus le dăm foc” (Pentru Zeus). Şi totuşi în această lume plină de cei de mai sus, poetul îşi trăieşte nostalgiile fireşti legate de trecerea timpului şi mai mult, recheamă poezia: „Nu-i prea târziu să-ţi retrăieşti trecutul/ Nu-i prea târziu să re-nviezi plăceri/ Poate curând vei regăsi sărutul/ Pierdut pe un peron de nicăieri// Nu căuta fantome în oglindă/ Nici amintiri din vremuri de coşmar/ Lasă senzaţii care te colindă/ S-adauge surâsului nectar// Aleargă să vezi codri de aramă/ Pe dealuri de iubire şi de dor/ Ascultă-ţi simţurile care cheamă/ Să reaprinzi tăciunii de amor// Chiar de-i sădi fire de fericire/ Fie în piatră sau pământ arid/ Vei intui – cuprinsă de uimire/ Că dragostea nu-i sentiment sordid// Nu contempla fantome în oglindă/ Priveşte-n zbor de pasăre măiastră/ Lasă iubitul tău să te surprindă/ Cu serenadele de la fereastră” (Nu-i prea târziu). De aici rezultă că pentru poet, dragostea e un sentiment sacru şi nu-şi permite să glumească pe seama ei.

Ţara e „pământescul rai” populat de iubire, tandreţe, dorinţe, fericire, cu totul altceva decât imprecaţiile din unele poezii: „De admirat trăirea în iubire/ Prin sufletele care-o definesc/ Odă de slavă întru fericire/ Chemării din destinul omenesc// Dorinţele se mistuie-mpreună/ Eşarfele de raze de pe plai/ Vor împleti trăirilor cunună/ Să preamărească pământescul rai// Sublima dăruire cu tandreţe/ Reverberează-n clipocit de râu/ Luceferii dau stelelor bineţe/ Când sunt culese spicele de grâu// De amirat iubirea fără stavili/ Pe un pământ pierdut în infinit/ De admirat gândirea fără pravili/ Ce-nfruntă secolul dezlănţuit”. (De admirat).

În viziunea lui Virgil Ciucă, lumea este iadul, care „se hrăneşte cu toteme”, condusă de „imbecilii generali” şi de şarlatani care „Au vândut brazde de ogor”, pe câtă vreme „Destinele nu sfârşesc singulare,/ Căci au ecou în hău de frământări/ Cât soarele pe ceruri mai răsare/ Ne amăgim cu false dezmierdări.” (N-am să rechem). Gândurile sunt „cu blesteme” şi „Greu vor străjui oftatul/ Adunate-n anateme/ Ne hrănesc apostolatul” (De-ai să-mi furi) – spune poetul silit să trăiască în această lume plină de contradicţii, invadată de „străine hoarde”, în care „din adâncuri ne pândesc rechinii” şi care produce în om, confuzie, teamă, anxietate, „Când Terra-i controlată de smintiţi” (De vă jucaţi). În această situaţie, „Popoarele de bogăţii furate” – „Acuză prin blestem apoteotic/ Guvernele de crime vinovate” (Daciei nepieritoare). Poetul îi incriminează pe acei a căror credinţă e „doar praf şi vorbe goale” (Unui confrate). De asemenea, el este necruţător cu acei care se complac în rugă deşi continuă să facă păcate, închinându-se la sfinţi, în timp ce au uitat „de glie şi părinţi”, „Cu gândul la pomeni şi decoraţii”. Aceasta este o credinţă fariseică şi nu foloseşte la nimic. (Unui confrate).

Când ostenit de-atâta răzvrătire, poetul caută o zare de lumină, el face apel la „Apărătorii de cetate” – să salveze ce a mai rămas şi să nu se lase umiliţi şi îngenuncheaţi de puteri străine. În această poezie glasul poetului este mâhnit peste măsură: „Cu teorii despre democraţie/ Ne-au fost impuse legi umilitoare/ Îngenuncheaţi sub jug şi silnicie/ Ne-au sufocat ginte minoritare// Secătuită ţara se destramă/ Finanţele-s pe mână de borfaşi/ Preşedinţia – permanentă dramă/ Senatul ţării – pentru arendaşi// Se construiesc secrete catacombe/ Atacă corbii cerul României/ Şi croncănesc ca Ţara să sucombe/ Plătim cu viaţa drumul sărăciei// Ne înjosesc minorităţi păgâne/ Modificând versete din scriptură/ Ne-au interzis „Deşteaptă-te, române!”/ Tehno-guvernul e o agentură// (*)// La asfinţit când ceasul morţii bate/ Pornesc torentele din vârf de munte/ Şi strâng Apărătorii de Cetate/ Să lupte cu puterile oculte”. Aceasta este o poezie concludentă, emblematică pentru poziţia de patriot a poetului şi este scrisă recent, din Bucureşti, în 3 iunie 2016.

Poemul demonstrează că Virgil Ciucă, deşi locuieşte în străinătate, nu e străin de nici un eveniment petrecut în ţară, spre deosebire de unii care pleacă şi nici nu se mai uită în urmă. Iată dovada, în viziunea poetului Virgil Ciucă, a acelora care uită de unde au plecat: „Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi zguduit infernul din ţâţâni/ Aţi tulburat şi apele din stele/ Şi-aţi otrăvit izvoare din fântâni// Vă închinaţi, o, ce nesăbuinţă!/ La venetici şi trădători de ţară/ V-aţi depărtat de glie şi ştiinţă/ Şi-aţi pângărit speranţa milenară// Omagiaţi filozofii nebune/ Amanetând schelete din morminte/ Nesocotiţi preceptele străbune/ Nepăsători la port şi jurăminte -// Zadarnic invocaţi divinitatea/ Nu mai doiniţi de dor printre străini/ Aţi obosit să protejaţi dreptatea/ Şi nu mai vreţi să vă numiţi români!// Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi tulburat şi apele-ngheţate/ Împăunaţi cu titluri de lichele/ Aţi trădat ţară, grai şi libertate!” (Aţi dat cu pietre). O dovadă a acestui fapt remarcabil este că Virgil Ciucă scrie cuvântul ţară, totdeauna cu majusculă, numind-o Mamă, zână şi Cetate, Neamul străbun căruia i se închină, găsindu-le acestora, atributele cele mai frumoase şi emoţionante.

Dovadă că spune adevărul şi că acest adevăr îl doare nespus, este faptul că autorul nu se fereşte, nu îi este frică de nimeni, demască răul de la rădăcină la vârf şi nu iartă pe cei ce aduc prejudicii de orice fel, ţării şi neamului său. Din această pricină, poetul este un incomod, ca şi profeţii veterotestamentari, care adeseori erau pedepsiţi şi chiar omorâţi pentru ceea ce proroceau şi pentru că strigau adevărul în faţă şi regelui şi conducătorilor acelor neamuri. Să ne gândim numai la Isaia, la Zaharia, la Osea, Amos, dar şi la Ioan Botezătorul care stă la crucea celor două Testamente şi care, pentru curajul său de a striga lumii adevărul despre Irod, a fost decapitat, la cererea Irodiadei.

Ceea ce se remarcă la acest autor este o bună cunoaştere a istoriei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, adusă la zi, deşi autorul locuieşte departe de ţară de câteva zeci de ani. Patriotismul său pentru neamul românesc şi pentru limba maternă, este destul de pregnant, de vreme ce îl doare orice lucru care se întâmplă aici. Autorul n-a pierdut legătura cu ţara, el revine în fiecare an, se informează cu tot ce se întâmplă şi nu-i este indiferentă nici o mişcare petrecută aici. Din acest punct de vedere, versurile lui sunt un fel de seismograf, înregistrând mişcările telurice ale politicii, economiei, culturii, problemelor sociale. Românul Virgil Ciucă, nu numai că stă de veghe la fruntarii, dar se implică afectiv şi efectiv în tot ce se numeşte ţară şi neam.

E adevărat că mulţi nemulţumiţi sunt în ţară dar foarte puţini au curajul de a striga adevărul, aşa cum o face Virgil Ciucă. Acest lucru i-a atras, nu o dată consecinţe şi necazuri. Dar, fiind o fire revoluţionară, n-a pregetat să-şi susţină punctul de vedere în faţa lumii. De aceea spune cu năduf: „În neagra adversitate/ Înfrunt capete de hidră”. (Gând de primăvară). De multe ori, poetul îşi acordă un răgaz din revolta de care este cuprins şi atunci e năpădit de suave flori, de nescrise vise, de ape imaginare, buchete de narcise, ţărmuri primitoare, de imagini tandre, ireale, armate de ondine, de crângurile milenare unde se adapă „caii poeziei”. Toate acestea chemate de nicăieri, în poezia „Suave flori”.

Pentru Virgil Ciucă, acesta e un „veac aberant” unde „Încerci temător să trăieşti/Şi-aduni amintiri de prin oaze/ Clădindu-ţi castele cereşti” (Mă mir). Dacă ai răbdarea şi bunăvoinţa să citeşti până la capăt, dincolo de revolta şi mânia sfântă care-l cuprind pe poet de câte ori vorbeşte despre cei care fac rău ţării şi neamului său, descoperi un om romantic, visător, nostalgic, sensibil, iubitor de frumos şi dedicat cu totul Poeziei pe care o slujeşte cu credinţă. Un om pe care, până şi vorbele-l dor, şi îşi clădeşte „castele cereşti” (Mă mir).

Iată şi Crezul poetic al autorului: „Nu m-am rugat, nici n-am cerşit credinţei/ Respectul îl sădesc, nu îl impun/ Nu mă aplec sub jugul umilinţei/ Eu mă închin doar Neamului străbun// Nu am visat la râuri de lumină/ De raza lor se iroseşte-n van/ M-am ridicat încrâncenat din tină/ De-am fost lovit de Marele Divan// Am înfruntat şi bezna, şi teroarea/ Speranţe am avut numai în Eu/ Am refuzat uitarea şi iertarea/ Ordin de front proscrisului ateu// Singurătatea mi-a rămas pustie/ Când uneori tăcerile vibrau/ Vedeam în neguri viaţa cum învie/ Şi trâmbiţele morţii cum mureau// Eu urmăream comete călătoare/ Şi-n universuri stele scânteiau/ Din haos se născuse un alt soare/ Când fără margini jubilau” (Neamului străbun). Fior şi reverb simţi când vorbeşti despre ţară şi neam, dar şi când citeşti versuri care îţi spintecă sufletul de dor şi de jind.

Adeseori, poetul strecoară meditaţii filozofice de tip aforistic, care pot fi însuşite ca atare. Ex. „Un popor are renume când respectă înţelepţii”; ş.a. Nu o dată, autorul invocă „Ziua Judecăţii” pentru acei trădători şi jefuitori de ţară: „Nu le pasă dacă ţara a ajuns o colonie/ Pentru ei „patria-mamă” e o vorbă pe hârtie/ S-au împăunat cu titluri, fac avere prin trădare/ Viitorul le rezervă ani în ocnele de sare// (…)// Vine ziua judecăţii şi-i vom condamna la moarte -/ Ne-au vândut fără ruşine impostorii fără carte” (Judecata scurtei veşnicii).

Spirit combativ, neliniştit şi vehement, Virgil Ciucă nu se dezice în poemele sale, ci înfăţişează adevărul în oglinda sufletului său, ceea ce face să fie uneori contestat de confraţii contemporani. Dar, poeţii blânzi nu prea au loc într-o lume tulburată şi răsturnată. În spirit minulescian, poezia „Ecou romanţei „Către nime” – autorul îşi declină personalitatea într-un vers: „Dar eu rămân soldat pe bastioane”delimitându-şi Crezul artistic: „Nu desluşesc cum de plutesc fantasme/ Cum nici de-i vis ori doar ignor realul/ Nu am crezut şi nici nu cred în basme/ Deşi-i cu fiere, îmi golesc paharul!”

Şi în poezia „Picături de viaţă” autorul îşi manifestă aderarea la crezul unionist şi spiritul militant care îl animă în vers: „Picături din apa vie/ Inima unui torent/ Visăm Marea Românie/ Pe străvechiul continent// Picături de apă vie/ Suntem fluviu în prezent/ Iar Unita Românie/ Ni-i supremul argument// Împotriva iobăgiei/ Luptăm fără armanent/ Întregirea României/ N-o cerşim în Occident// Suntem picurii de ploaie/ Adunaţi pentru Unire/ Cum vrem pace, nu războaie/ Cerem ţării re-ntregire” – Ideea care străbate acest poem-manifest este transformarea acestor picături într-un ocean: „Suntem picurii de viaţă/ Preludiu de uragan/ Alungând norii de ceaţă/ Vom redeveni ocean” (Picături de viaţă).

Şi nu o dată, în ton autoironic, autorul persiflează moartea, luându-se la trântă cu ea: „Nu aştept căderea nopţii/ Când bat cliopotele-n dungă/ Îmi urmez cărarea sorţii/ Răbdător, căci viaţa-i lungă// Salvând moartea de la moarte/ La răscruce de milenii/ Geamurile vieii sparte/ M-au ferit să am vedenii// Salut, onorată moarte/ Mergi ferice, sănătoasă/ Eu mai am de scris o carte/ Până să-ţi slujesc la coasă.// Salve, onorată moarte/ Când popoarele se-nfruntă/ Pentru bruma de dreptate/ Eu sunt pregătit de luptă!”(Salut, onorată moarte!)

Autorul, cu alte cuvinte, se împrieteneşte cu moartea, o onorează, o respectă, în mod paradoxal, chiar o salvează de la moarte şi-i promite, că dacă o să aibă răbdare o să-i slujească şi la coasă. În acelaşi timp îi declară în faţă că e pregătit de luptă şi nu se lasă uşor înfrânt. E o luptă, în viziunea autorului, fair-play, sportivă, de pe poziţii egale. Ridicarea omului în rang de demnitate, de adversar al morţii, este notabilă. Ideea care străbate acest poem este că Poezia, creaţia transcende până şi moartea. Un gest patriotic al unui român plecat de zeci de ani în străinătate: el revine ori de câte ori simte că ţara îi cere ajutorul, revine şi luptă cu toate forţele, pe baricade să-şi apere Cetatea: „Mulţi cred că-i absurditate/ Să revii când arde glia/ Apărători de cetate/ Ca ostaş de România// Revin, onorată ţară/ Fără pic de ezitare/ Am trăit prea mult afară/ Sunt sătul de deportare”. În această poezie răzbate spiritul de luptător al poetului.

Ca o caracteristică a poetului Virgil Ciucă este uşurinţa în versificare, versul clasic de 11 silabe, (endecasilabic), cu o rimă încrucişată, mijloace artistice obişnuite: metaforă, epitet, comparaţie, personificare, autorul stăpânind foarte bine regulile de teorie a versificaţiei. Poemele au în general 5-6 strofe. Eufonia este fără cusur. Drumul vieţii sale, parcurs până în prezent, poate fi rezumat astfel: „Am înotat în ape de oceane/ Ce se lovesc de ţărmuri fără nume/ Cetăţi la malurile riverane/ Le desluşesc din apele în spume// Lovit ades de nemiloase valuri/ Am reuşit să scap de uragane/ În nopţi senine meditez pe maluri/ Când îţi compun poemele profane” (Spre astre).

Elementul politic, în special cel istoric, este predominant.Totodată, autorul se consideră „cavaler din veacul efemer”, în poemul: „Hohotul tăcerii”: „Tăcerile ce-ades mă înconjoară/ Cu aşteptări ce nu primesc răspuns/ Îmi sparg timpanele! Raza solară/ A-ncremenit în spaţiul nepătruns// (…)// La poarta unei inimi zăbrelite/ Eu, cavaler din veacul efemer,/ Ţinteam săgeţi din gânduri nălucite/ Închise în poemul mesager”. Emoţionantă este şi poezia „Dor de emigrant” în care, cu o sinceritate dezarmantă, autorul îşi aşterne gândurile şi sentimentele faţă de ţara de unde a plecat. Poezia este scrisă în ritm de doină de alean. Remarcabilă ideea: „Doru-i rupt din demnitate/ Dor pentru eternitate” (Dor de emigrant).

Comparativ însă cu volumele precedente, în acest cel mai recent volum al său, tonul lui Virgil Ciucă este mai blând, mai plin de înţelegere şi îngăduinţă, mai nostalgic şi cu mult mai înţelept. Ceea ce nu poate fi decât salutar. Altfel, aşa cum spune Virgil Ciucă, „Pavându-şi calea către răstignire/ În vremuri măcinate de orgolii,/ Cu strigăte-n deşert, fără oprire,/ Pe drumuri străjuite de magnolii” (Percepţie). Ceea ce e remarcabil la acest autor este atitudinea hotărâtă, voinţa de a nu abdica de la principiile sale, spiritul justiţiar, caracterul ferm şi o anume directeţe în exprimare. El nu se teme să spună lucrurilor pe nume, oricâte consecinţe ar presupune aceasta. Aceste calităţi sunt preferabile în poezie, decât ambiguităţile şi bâjbâielile unor confraţi de condei care caută şi nu ştiu ce vor, împrumută stiluri care nu le sunt proprii şi nu iau poezia în serios, aşa cum ar trebui să facă orice creator, ca mesager al Cetăţii, ca trimis să strige adevărul.

În toate poemele respiră un sentiment patriotic eminent şi crud: „Am revenit din depărtări bizare -/ Te-am regăsit frumoasă, dar mâhnită/ Cum soarele doar din „Apus” răsare/ Tu ai ajuns o biată urgisită// Priveşti tăcută la migraţii sumbre/ Străjerii tăi au adormit în front/ Pe cerul tău au năvălit din umbre/ Armatele unui imperiu tont// Am revenit să mai ascult o dată/ Legendele despre vitejii daci/ Acum avem o jalnică armată/ Care-a trădat şi ţară şi cârmaci// Am revenit din lunga pribegie/ Sperând s-apuc şi ziua Re-ntregirii/ Dac’adoptăm şi crez şi strategie/ Să fim prin veacuri fii ai nemuririi” (Am revenit).

Într-o încercare reuşită de sonet, poetul îşi exprimă căutările de-o viaţă: „Am căutat cu multă pietate/ Cuvinte de amor şi voluptate/ Am îndrăznit şi ţi-am trimis legate/ Poemele pe foi catifelate// Am căutat prin versurile nude/ Cetatea unde gândul te ascunde/ Vroiam s-asculţi poeme să-ţi aline/ Tăcerile când n-ai zilele senine// Am căutat să aflu de-o cetate/ Cu uşi şi porţi închise cu lăcate/ Unde te ţine Zâna să mai scrii/ Poveşti cu feţi frumoşi penru copii// Te-am căutat din zori la asfinţit/ Te-am căutat, dar nu te-am mai găsit…” (Am căutat). Cel mai ades, în poezia lui Virgil Ciucă, răzbate cuvântul Dor, aproape în fiecare poem. Dorul şi nostalgia întoarcerii îl definesc pe deplin pe acest autor în deplina putere a creaţiei, care a rămas demn şi vertical, în pofida tuturor încercărilor vieţii.

———————————

Cezarina ADAMESCU

13 Undrea, 2016

Galaţi       

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/19/cezarina-adamescu-poemele-surghiunului-sufletesc/

Cezarina ADAMESCU: Între suflet și cuvânt – o legătură nevăzută

PE O CRUCE DE LUMINĂ

Antologie-culegere de texte pascale

Editura StudIs, Iaşi, 2016

 

Alcătuirea unei astfel de Antologii de texte pascale, este un semn binecuvântat că Dumnezeu lucrează prin credincioşi, insuflându-le harul compunerii unor texte şi lucrări picturale care să reprezinte un strop din dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru Biserică. Dar gestul acesta dăruitor mai are o semnificaţie: acela de a-i uni în Credinţă pe aceia care pun mai presus de oarecare interese proprii, Iubirea pentru semenii lor, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume în care, prioritatea constă în a te afirma de unul singur, pe plan profesional, spiritual şi uman şi de a ocupa, dacă se poate, toate locurile pe un eventual podium, cu riscul de a-l înlătura pe cel de lângă tine. Ceea ce au întreprins semnatarii acestei Antologii de texte pascale este rodul trăirii de credinţă şi de iubire, dar şi mărturiile lor literare, structurate într-o carte remarcabilă, cu un aspect grafic de excepţie, o bucurie a ochiului şi a sufletelor curate care caută în cuvânt şi în rugăciune, alinare şi prilej de speranţă în mântuire. Iniţiativa îi aparţine lui Ioan Muntean şi este cât se poate de lăudabilă.

O mână de oameni uniţi în rugăciune şi evlavie, caută frumosul prin artă, fără pretenţii de clasificare, ierarhizare ori competiţie. Şi într-aceasta constă frumuseţea gestului lor: nu vor premii, diplome, medalii ori alt fel de distincţii. Răsplata va veni, însă, de la Dumnezeu care pentru un simplu gest din partea omului, dăruieşte cu asupră de măsură, adică însutit şi înmiit.

Pornind de la simbolul cristic, Crucea – devenită cruce de lumină, pe care purtătorii o duc cu smerenie pe porţiunea de viaţă dăruită de Dumnezeu, aşa cum Simon din Cirene a purtat Crucea Mântuitorului pe drumul spre Golgota, autorii refac Drumul Crucii, oprindu-se de fiecare dată la câte un moment semnificativ din care cititorii pot trage învăţături pentru lumea de azi, o lume din ce în ce mai cufundată în confuzie şi haos în care valorile fundamentale s-au diminuat ori au pierit cu totul, locul lor luându-l falsele tentaţii şi non-valori. Drumul vieţii de credinţă are, pentru fiecare om specificul lui. Nu drept şi lin, dar cu multe obstacole şi încercări. Însă, la capătul acestui drum, pe credincioşi îi aşteaptă cununa învingătorilor.

Crucea este şi Breviarul întregii vieţi a lui Iisus Hristos, în ea este cuprins şi Misterul Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru. Nici un alt element cristic nu e mai cuprinzător decât acesta. Crucea însoţeşte viaţa omului încă de la naştere, mamele făcând semnul sfânt al crucii pe fruntea fiecărui nou născut, apoi, prin acordarea celui dintâi Sacrament – Sfântul Botez, care deschide poarta vieţii în Duh şi-i conferă nou născutului, calitatea de Copil al lui Dumnezeu, ştergându-i şi păcatul strămoşesc, scăldându-l în apa vieţii şi-n uleiul sfinţitor.

Despre purtarea Crucii şi despre Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, vorbeşte părintele stavrofor Radu Botiş, în Prolog la această lucrare de însemnătate excepţională, nu numai pentru cei care studiază Teologia, dar pentru toţi cei care doresc să înainteze şi să se adâncească în viaţa de credinţă. O strălucită şi cutremurătoare dizertaţie omiletică privind aceste momente fundamentale: Patima, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, momente de referinţă la care se raportează întreaga creştinătate de aproape două mii de ani.

E un lucru ştiut: Drumul Crucii nu e uşor de străbătut. El presupune: răbdare, înţelegere, îngăduinţă, smerenie, tărie-n credinţă, dăruire. Abia atunci se poate ajunge la Urmarea lui Hristos.

În Prologul său, părintele Radu Botiş pune accent pe faptul că moartea lui Iisus nu a fost una singulară, particulară, a unui simplu om, aşa cum e pentru fiecare dintre noi. El şi-a asumat prin acest gest de Jertfă răscumpărătoare, moartea noastră, a tuturor, act prin care ne-a iertat păcatele şi ne-a absolvit de vină. Este foarte important acest lucru. Se ştie că fiecare moare pentru sine şi doar în mod excepţional, eroii, mor pentru alţii (pentru o cauză, pentru ţară, pentru salvarea altor semeni). În cazuri extreme, unii părinţi ajung să se sacrifice în locul copiilor. Dar Iisus Hristos este mai presus de orice erou din istoria lumii: El şi-a asumat prin moartea Lui, ridicarea păcatului omenirii. Iată cum formulează autorul această Jertfă Supremă: „Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui.” E vorba aici de suferinţa participativă şi substitutivă a lui Iisus. E o mare taină, dincolo de înţelegerea omenească, faptul de a se fi putut substitui întregii omeniri şi a muri în locul ei. Închipuiţi-vă, un trup muribund şi pe Iisus Hristos coborând în acest trup, luând asupra lui durerea şi păcatul şi murind în locul lui. E de neimaginat. Şi totuşi, deşi cuvintele omeneşti nu sunt în stare să exprime această imensă Jertfă universală, Iisus s-a identificat cu fiecare om. O dovedesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel din  „Galateni, 2, 20:  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Este admirabil acest pasaj care ne insuflă curaj şi nădejde că Iisus Hristos e cu noi până în ultima clipă a vieţii şi că va lua asupra Sa greutatea păcatelor noastre, căci a murit pentru noi şi a Înviat pentru noi pentru ca şi noi să înviem după moarte. Şi, fapt cu totul extraordinar, tristeţea, durerea Morţii  lui Iisus s-a transformat în bucuria Învierii Sale, conferindu-ne arvuna învierii noastre. Iisus Hristos ne-a învăţat drumul de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţa adevărată. Prin Învierea Lui, moartea a fost învinsă şi a devenit temporară, până la naşterea la adevărata viaţă.

Natura divino-umană a lui Iisus Hristos semnifică în primul rând o apropiere a lui Iisus de Tatăl, ca om, dar şi de oameni, având în vedere că a suferit şi a murit ca om. Învierea lui Iisus a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii şi morţii, practic este începutul noii creaţiuni a lumii. Învierea nu este o doar o părere a unora care L-au văzut şi au vorbit cu El, ci este probată printr-un număr de 12 apariţii în faţa diferitelor persoane, a apostolilor, a Mariei Magdalena, a celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, în Cenacol unde erau adunaţi ucenicii după moartea Lui, împreună cu Prea Sfânta Fecioară Maria.

După Înălţarea lui Iisus, la patruzeci de zile după Învierea Lui, Domnul îl trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu darurile lui asupra oamenilor. Lucrurile acestea pot fi de neînţeles pentru un mare număr de oameni, sunt taine pe care doar lumina Duhului Sfânt le poate descifra. Ciclul autorilor care au ilustrat liric ceea ce a formulat preotul Radu Botiş este deschis cu Lilioara Macovei care a compus un eseu frumos, numit “Mâinile”. Multă sensibilitate şi candoare, un lirism în proză care aduce parfum de proaspăt într-o atmosferă nostalgică, impregnată de dorul de mama şi de mâinile ei aspre, muncite, care totuşi miroseau a curat. Dar, oricât de aspre ar fi fost, mângâierea lor era totdeauna catifelată. Mâinile mamei sunt asemuite cu două petale de iris.

Cuvântul de ordine în această proză este dor. Scrierea e un poem sublim dedicat mâinilor mamei. Dar mai presus de toate, mâinile mamei, ne-au învăţat cum să ne împreunăm propriile mâini în rugăciune. Un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor pentru mâinile mamei care: „miroseau a pământ şi apă, a flori şi iarbă, a lapte şi pâine, a miere şi dor. Da, miroseau a dor. Era dorul lor de ale noastre, voiau să ni le atingă. Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduinţă şi erau aspre.” Şi, cu totul neaşteptat, autoarea are în faţă mâinile sfinte ale lui Iisus Hristos: „Două răni adânci făcute de cuie negre în mâini cu care binecuvânta, le vedem şi acum”. O dată cu această odă închinată mâinilor mamei şi mâinilor lui Iisus Hristos, Lilioara Macovei expune şi imaginile a trei icoane pe lemn pictate în stil tradiţional, lucrări care respectă toate canoanele picturii de icoane.

Următorul autor este Florin I. Roman care se prezintă cu o selecţie de versuri în stil clasic şi modern. O poezie meditativă, foarte expresivă, cu multe simboluri, cu metafore inedite. Se remarcă poemul „Tânguire de îngropare”, un fel de litanie în care poetul îşi asumă vina pentru toate nedreptăţile şi nelegiuirile lumii, pentru care îşi cere smerit iertare. Metafore inedite: ciuturi de lumină, prispa dimineţii, ş.a. Claudia Bota este o altă poetă care a dăruit Antologiei prinosul său de suflet, imensitatea trăirilor transpuse în versuri sugestive. Poeta este convinsă că: „Muzica sufletului meu/ Capodoperă fără egal” (Imensitate). Autoarea  foloseşte şi licenţe poetice: „Să văd răsărite surâsurile mii/ A oamenilor ce dus-au tăcerea” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Poeta strecoară şi versuri reflexive, de tip panseistic: „Cine nu crede că viaţa ne lasă,/ Puterea de-a trece prin ea,/ Să ducă tristeţea şi inima grea.” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Versuri memorabile, panseuri lirice sunt presărate peste tot: „Atunci când timpul pleacă/ Sufletul este cel care te adapă”; „Lumina nu se pierde nici în întuneric”; „De vrei să rămâi în Lumină/ Atunci nu răni, nu lovi…”; ş.a. dar şi invocaţii interogative de genul: „Doamne, încotro să mă duc de la Tine? / Căci nu este loc unde să mă simt atât de bine” ş.a.

Nicu Doftoreanu, un alt semnatar al Antologiei, în care invocaţiile, rugăciunile, chemările de tip sapienţial sunt frecvente şi pot fi rostite ca şi rugăciuni pe timp de zi sau de noapte. Sunt gânduri închinate lui Dumnezeu, din prea plinul inimii, cu atât mai preţioase cu cât sunt sincere şi curate. Autorul ne avertizează asupra dragostei false care duce la patimă arzătoare transformată-n păcat. Are şi o explicaţie logică: „Pentru că dragostea adevărată o trăieşti/ Numai atunci când simţi în tine PACEA,/ Ca stare care te încearcă dintr-o dată/ Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti/ Minunea ÎNVIERII şi LUMINII” (Tangou de Paşti). Autorul are o dorinţă: „Să ne rămână treaz izvorul ancestral” (Dau gândurile mele toate pe-un vis). Aproape toate versurile au trimiteri la pericopele evanghelice sau la Pildele şi Parabolele lui Iisus.

O notă de specificitate: Fiecare autor are, la începutul selecţiei sale de versuri, unul sau două motto-uri, fie din Biblie, fie din Înţelepciunea vieţii, spuse de filozofii şi gânditorii lumii, de-a lungul secolelor. Dar şi ziceri din categoria „Filozofie glumeaţă de cafenea”. Căci unde filozofează omul, decât acolo unde bea un pahar cu vin sau o ceaşcă de cafea, care te îmbie la cugetări adânci precum negrul din ceaşcă. Nicu Doftoreanu aminteşte şi adevăruri care nu mai trebuiesc demonostrate: „Fiindcă unde e credinţă…totul este cu putinţă”; „Dacă ne ţinem cuvântul, chiar dacă-l rostim… cu/ gândul/ Care s-a păstrat curat, chiar şi-atunci…Am/ câştigat!!” (Tangou despre cuvânt).

O idee ziditoare, luminoasă: „PERSISTĂ…/ Doar fiindcă există/ Lumina iubirii” (Tangou oprimist de Paşti). Autorul introduce conceptul de remântuire, ori, se ştie că mântuirea îţi este acordată o singură dată pentru totdeauna. Învăţături pilduitoare cum e aceasta, la întrebarea „Ce lucru nu se vinde”? un răspuns pe măsură: „Ştiu: Nu se vinde Vântul, Dorinţa, Depătarea,/ Ştiu: Nu se vinde Gândul, Speranţa, Remuşcarea,/ Ştiu: Nu se vinde Dorul, Durerea sau Uitarea” Şi în continuare: „La întrebarea pusă./ Da! Ştiu: Nu vindem Cerul, Pământul sau Dreptatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Gândul, Speranţa, Demnitatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Cinstea, Durerea, Libertatea”  (Tangoul vârstelor). Sunt acestea principii de viaţă creştină, cu accente profund patriotice. Un alt postulat teologic creştin: „Nimic nu poate fi iertat mai înainte de a fi JUDECAT!” (Tangoul Judecăţii de Apoi).

Următoarea autoare este Nicoleta Mija care, încă din primele fraze din Preambul, spune: „Lumina Învierii este pentru toţi”. E păcat să nu ne bucurăm de ea, fiindcă ne cuprinde pe toţi şi e berechet. Lumina ne guvernează existenţa şi doar prin accident, unii nu se bucură de ea. Dar şi aceştia au o anume lumină lăuntrică, lumina spirituală, care-i luminează pe ei şi se reflectă şi asupra celor din jur. Gânduri smerite despre Jertfa Mântuitorului, transpuse-n simţiri pe măsură. Cuvinte simple şi de bun simţ: „Ca o doină străveche, lină şi măiastră”(Un gând smerit). Blânde şi expresive, pline de recunoştinţă faţă de Mântuitorul, aceste convorbiri cu Dumnezeu emoţionează şi aduc pace în suflet, ceea ce nu e puţin. Autoarea invocă în vers puterea cuvintelor care, potrivit părerii sale, ne pot uni pe viaţă, ne pot şi vindeca, ne pot şi ierta, ne pot aduce bucurie şi iubire în suflet. În faţa icoanei Maicii Domnului, poeta îi mulţumeşte pentru toate darurile primite, pentru răbdarea în încercări şi puterea de a merge mai departe, chiar şi atunci când totul părea a fi imposibil.

Poeta cântă noaptea de triumf a Vieţii asupra Morţii, noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: „Un clopot se aude de departe/ Se alătură altora, credinţă împarte./ Privesc cerul care şi el se bucură/ Lumina se va aprinde de la flacără,/ Creştinii se duc cu toţii spre altar/  Îngerii ne dau cântece sfinte în dar/ Pe cerul în stelat este mare sărbătoare/ Oamenii au lumină în suflet şi o floare,/ Steaua Domnului să o călăuzească/ Arhanghelii se grăbesc să vestească./ Din mormânt răsare Hristos învingător/ Lumină aduce pentru întregul popor” (E Noaptea Învierii). Autoarea este de părere că nu vei fi osândit, câtă vreme ai aprinsă candela credinţei: „Existăm prin credinţa de suflet cântată/ O lumânare care nu se stinge niciodată” (Candela credinţei). În cuvinte simple dar de adâncă simţire, autoarea scrie micro-eseuri despre „Când cerurile se deschid”; despre „Bucuria iubirii”.

Ioan Stoian Subţire este un alt creator care şi-a încredinţat scrierile acestei Antologii. Autorul subliniază faptul că, oricât timp ar trece, oricâte anotimpuri s-ar roti, din seminţele căzute vor răsări alte flori, în altă primăvară: „În fructe stropi de soare cad/ Mişcarea vremii ne-nfioară!/ Seminţele căzute-n nou răsad/ Cresc alte flori, în altă primăvară…” (Trecere). O dată cu căderea razelor în fiecare suflet, renaşte şi Speranţa Reînvierii.

Anişoara Vleju dedică versuri minunate celei mai mari sărbători a creştinătăţii: Învierea: „E seara Învierii/ în care se aşează/ câte două mâini în rugăciune,/ Dumnezeu coboară/ în casa sfinţeniei mele.// (…) // Îl primesc pe Iisus/ În casa plină cu iarbă,/ Dumnezeu mă iubeşte,/ condiţie primă mi-e sufletul/ secerat de mâna Lui/ la începuturile timpului.” (Secvenţă).

Ion Părăianu scrie versuri în stil popular despre Bunavestire. El plasează această minunată sărbătoare în satul său, reactualizând în vers minunata Veste pe care Maria a primit-o din partea Îngerului Gabriel, dar aminteşte şi despre tradiţiile şi datinile legate de această sfântă zi în care a fost anunţată Naşterea Mântuitorului lumii.

Gabriela Mimi Boroianu – încheie seria autorilor din această minunată carte. Autoarea pune accent pe Pătimirea Domnului, pe durerea Maicii Sfinte.

În ansamblu, Antologia „Pe o cruce de lumină” este nu numai o lectură plăcută, dar şi un ghid de terapie spirituală în care găseşti o oază de lumină unde poţi să-ţi odihneşti trupul, ochii şi sufletul.

———————————–

CEZARINA ADAMESCU

29 Gustar 2016

Solemnitatea Tăierii Capului

Sfântului Ioan Botezătorul