Constanța-Doina Spilca: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Dincolo de lumea înghețată în amăgire, de suficiența sinelui gâfâind în diez sau crispat în bemol, clepsidra cerne lumina tremurândă de dincolo de real irizând muzicalitatea cuvintelor în vibrația versului.

Versu-i alb, e vers de viață care nu-i rimă – armonie.

Poezia-i caleidoscopul zborului lin, îngeresc, e emoția purificării!

 

***

„Deși noi mai avem zile,

Nu mai avem parte

S-o (să-l) admirăm

pe doamna (domnul)…

Studiind o carte!”

 

(Dimitrie Spilca, 16 decembrie 2009, ora 8:08)

„Robul anonim”

 

„Am colapsat precum un rob

Citind la calități infinite

Referitoare la al meu job

Și la traseele-mi finite.

 

Am fost și rămân un Anonim

Pe care viața asta capitalistă

L-a exploatat cu mult senin

În zona pașnică și tristă.

 

Morala:

Niciun om nu e divin

Atât timp cât mai există

În lumea prădalnică capitalistă.

 

(Cacofonia e intenționată)”

(Dimitrie Spilca)

 

***

 

Gânduri pentru Trie

(Dimitrie Spilca)

 

Doina de dor de dragul ce-i stea

 

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

Nostalgie de 13, de răsărit pământean

 

Surâs de amintire

de omul ca macul roșu,

de la o extremă la alta,

de la fragilitate la rezistență,

de la sălbăticie la tihna unduirii,

de la roșul dragostei pătimașe

la roșul războinic,

de la solitudine

la cromatica armonie

a lumii pieritoare.

 

13, fir de nisip

lăcrimând din clepsidră,

 

… uneori numărătoarea-i junețe,

alteori,

senectute,

uneori,

jale de bucium,

alteori,

„Capriciile” lui Paganini,

uneori,

floare roșie de câmp,

alteori,

pin de piatră,

 

… iar mărgelele abacului

înșiră anotimpuri sufletești

repetitiv armonice

ori dizarmonice,

în zbatere efemeridă,

primăvară de mugur verde,

arșiță de galben strălucitor,

lacrimă ruginie de frunză tristă

și pustiu de alb înghețat.

 

Cuvintele-s dor,

cuvintele dor lăcrimând

într-un vârtej haotic

și nu știu a se orândui

în înțelesuri pentru alții.

 

Viața se citește într-o altă cheie,

mult mai rafinat,

fără dantelării inutile,

cu multă putere de a iubi

cât pentru doi.

 

Duioșie de repetabilă finită!

Speranță de infinită luminoasă stea!

 

… iar verdele-n patru foi

ursește pe-o ramură de măslin!

 

Îmi apăr visul – speranță

 

Binețe arămie

de toamnă văratică

în nuanțe de inimi ruginii

cu lacrimi de puf de păpădie!

 

Mă-nfioară

picurii de frunze căzătoare

în nostalgia petrecerii spre amurguri

de adio.

 

Nu tulbur taina,

las misterul atârnat în ramuri

ce vor prinde flori și foșnet

de frunze-n primăvară…

 

… timid,

îmi apăr visul – speranță

ce va să-nmugurească!

 

Cine sunt?

 

Sunt un pământean efemer

în echilibru

între adolescență și matusalemic,

între fata verde cu părul pădure

și muma pădurii,

între Bach și Rammstein,

între senin și negură.

 

De regulă,

sunt un echilibru de antonime.

 

Urăsc doar Patul lui Procust.

 

Macule!!!

 

Macule,

Cum e la tine?

Te ninge raza de soare?

Te plouă albastrul senin?

Te luminează negura nopții?

Macule,

Știi ce e anul?

Cronos ticăie

în zgomot asurzitor

de praf de stele?

 

… ori …

doar palpită

în lacrimi de abac…

ce fost-au?

Macule,

însinguratule,

ascultă-mi tânguirea de spice de gheață!

 

… aici

amintirile-s semne de carte

pentru fiecare filă de suflet.

 

E iarnă-n april

 

Se-nfrigurează nădejdea

primăvăratic tremurândă

în cocon mașter

de alb glacial.

 

 

Mă tem să nu uit

 

Lacrima timpului

se petrece-n apus.

Lasă-mi amintirile vii

nu le încețoșa în toamnă!

 

Mi-e teamă

să nu se risipească

în plumburiu

la cea mai mică adiere

de suflet.

 

Măicuță!

 

Țară Măicuță,

Râurează fierea pe prund,

Plouă neghină pe miriști,

Pârjolu-nfioară pădurea,

Pustiul seacă suflarea!

 

Țară Măicuță,

Nu risipi Unirea,

Nu învrăjbi Omenia,

Nu adăsta depravarea,

Nu hingheri Iubirea

pe-arginți

de la lotru!

 

***

 

„Foaie verde măr rotat

Ce e furat de la stat

Rămâne în veci furat

Domnul fie lăudat!”

(Dimitrie Spilca)

 

Colaj frânt

 

„Din esență-n suprafață

Ea-i tovarășă de viață

Și are supremul gaj

Să mai facă un colaj!”

(Dimitrie Spilca)

 

***

 

Macul,

toiag printre amintiri

în zi de „da” al veșniciei.

 

…dar…

eternitatea are și ea

… piatră de hotar!

 

Macule,

Păcălește-mă că ești,

Păcălește-mă că-mi zâmbești

… din ROGVAIV!

 

————————

Constanța-Doina SPILCA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Anunțuri

Doina Constanța Spilca – Dor de tine, Trie stea …

Doina Constanța Spilca: Dor de tine, Trie stea …

2 May 2016 by m.gurza, Comments Off

Dor de tine, Trie stea …

 

Doina de dor de dragul ce-i stea

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

 

Doina Constanța Spilca

2 mai 2016

(Cu dor, în amintirea lui Dimitrie Spilca (Trie),  plecat pe o stea acum 40 de zile)

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/02/doina-constanta-spilca-dor-de-tine-trie/

Constanţa – Doina Spilca : „Drumul nostru – militarismul” de Ben Todică

Noi dăinuim prin povestirile noastre, în noi e memoria neamului și secretul lui Dumnezeu. El s-a trezit într-un moment de iubire și-a strigat ‘SA SE FACĂ LUMINĂ!”

(Ben Todică)

***

Vremelnicia pământeană

Sunt omul din fața ecranului care privește și înțelege filmul, nu după canoanele artei cinematografice, ci după propriile-mi trăiri născute din fascinația peliculei.

Unii ierarhizează realizările cinematografice după locul de zidire a artei, în filmul occidental și filmul socialist, estic. Supremația pare să fie deținută de filmul vestic. Iubesc și cred în filmul estic, fără a nega o posibilă doză de subiectivism. Filmul estic era realizat cu mijloace artistice. Era pelicula metaforei, care incita imaginația privitorului. Unii vestici, când văd un film din socialism, preconceput îl declară neinteresant și nu au răbdarea să urmărească realizarea artistică. O parte din filmele occidentale mi se par comerciale, fruste, la care nu prea ai ce „citi printre rânduri”, care trăiesc prin clișee.

Mulți sunt sclavii logicii binare, supersimplificatoare: capitalism versus socialism. Nu mai sesizăm nuanțele și discutăm la general despre socialism. Nu prea mai facem diferența dintre socialismul totalitar (unii teoreticieni ruși îl numesc „de cazarmă”) și socialismul democratic.

Vremurile vin ca tăvălugul peste noi cu o viteză amețitoare și nu mai avem tihna creării și a receptării. Muzica tinde să devină un zgomot de fond pentru alte activități, iar filmele sunt pretexte pentru nevoia de pop-corn.

În tot acest iureș, ARTISTUL își păstrează verticalitatea, respectul față de sine și de cultura adevărată.

 
Ben Todică

Ben Todică este omul de cultură care, cu demnitate, a rezistat tăvălugului și a reușit să spargă falsele bariere ale culturilor est – vest și să devină OMUL celor două culturi sinergice.

În creația cinematografică „Drumul nostru – militarismul”, cineastul, prin har, se ridică deasupra filmelor documentare reci și le însuflețește, le transpune în adevărate bijuterii artistice, care transmit multă emoție.

Filmul lui Ben Todică rememorează istoria adevarată, cu sinceritate, cu naturalețe și ridică particularul, Ciudanovița copilăriei, la UNIVERSAL.

Pelicula cinematografică este modul artistului de a avertiza asupra pericolului nuclear, a militarismului, de a învăța din greșeli, de a trezi conștiințe. Militantismul autorului reprezintă arma spirituală pentru salvarea planetei.

Artistul nu privește cu mânie în urmă, doar semnalează cu o ușoară tristețe a metaforei :

„ – De la Cernobâl îți cad dinții?

– Da,…Dacă nu-ți ții gura”.

Imaginile aduc în prim – plan „dinții” copilei, persoanei mature si ai lui nenea Tibi, sugerându-ne devenirea noastră. Aparatul de filmat se oprește pe zâmbetul de pe chipul copilului. Balansul leagănului devine lent, parcă pentru a prelungi această perioadă a vieții, inocența copilăriei. Dar intervine, foarte sugestiv, sunetul lugubru, „vine lupul”, cadrul cu pădurea de pe munte. Această scena redă nefastul din istoria minelor de uraniu (particular) si „nefastul universal” care poate neantiza viața.

Acelaşi sunet ne alarmează și în imaginea copilei cu moneda în mână. Cineastul ne sugerează să reflectăm asupra supremației banilor în viața noastră. Unora banii le pervertesc conștiințele, lăsându-se guvernați de mercantilism și nu de valorile morale, de educație. Banul este idolatrizat, a devenit valoarea supremă a planetei. Uităm că banul, ca simbol, are o valoare materială, că este răsplata muncii noastre și nu un mijloc de vânzare – cumpărare a sufletelor. Cu câtă demnitate vorbește nenea Tibi despre munca lui. Iată, munca „zideşte”și caractere, chiar dacă era în perioada socialismului.

În filmul lui Todică, unii oameni sunt la muncă, unii pe terasă „introduc aer în pahar”. Toți scormonim în hățișul vieții (metafora imaginilor cu găinile). Iar acest hățiș, la nivel mondial, este o imagine a discrepanței dintre zonele bogate, puternic dezvoltate, cu înaltă tehnologie și cele sărace, slab dezvoltate. Ce bine a surprins aparatul de filmat al lui Todică această tristă realitate in cadrul cu porcii și antena digitală!

Marele merit al filmului lui Ben Todică este acela că nu îngrădește imaginația privitorului ci, din contră, o stimulează!

Filmul este un strigăt, este pledoaria ființării, repetabila emoție a ciclului vieții (nașterea, maturitatea, senectutea), vremelnicia terestră a ființelor și speranța în perenitatea planetei. Unii se duc, unii se nasc, alții se duc, alții se nasc,…

Constanţa –Doina Spilca

Timişoara