“Suflet ca un cer mângâiat de Lună”, Corina Dimitriu – “În prea târziul clipei”, Editura Rovimed Publisher, Bacău, 2014

Un fel de „Cântare a Cântărilor” ori chiar un epitalem mi s-a părut cartea “În prea târziul clipei”, Editura Rovimed Publisher Bacău, 2014 a Corinei Dimitriu, citită într-o noapte cu super Lună plină în Pești”! Cine știe, m-oi fi conectat la „înțelepciunea universală” în acea noapte magică când orice miracol se poate petrece,de m-am simțit cuprinsă “de o stare incredibilă de magie” lecturând unul după altul minunatele poeme de dragoste din cartea mai sus amintită!

Atâta candoare, curăție și har ce se adaugă cu fiecare poem m-au făcut să mă întreb dacă poeta este un om foarte religios. Oarecum uimită am aflat că nu este decât o persoană aflată în tiparele omului obișnuit din acest punct de vedere.

Sunt trei elemente în scrisul Corinei Dimitriu pe care le întâlnim aproape în fiecare poezie și anume: i(I)ubitul pe care îl scrie mereu cu majusculă, cerul și nelipsita Lună, uneori „Doamna Lună”.

Îndrăznesc să spun, ca persoana religioasă ce sunt, că deși în volum nu apare nici macar o singură dată vreo referire la Dumnezeu mesajul cărții este: Iubitul este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubitul deci, „Dumnezeu este Iubire”.

Poeta, asemenea multor poete aflate la vârsta „prea târziului clipei”, a învățat „să trăiască doar în sufletul”său.

Pesemne, în tot acest „prea târziu” poemele s-au copt în intimitatea căminului ei când, zi de zi, le-a plămădit din aluatul înmiresmat al sufletului gingaș de femeie născută din iubire și pentru iubire, luminându-le în serile cu Lună plină, ori Lună nouă cu energia unei iubiri ce doar se bănuiește a se fi și împlinit. Dar nu împlinirea iubirii este importantă ci trăirea acesteia în tainița sufletului ei. Aceste poeme par a fi scrise nu pentru noi cititorii, ci doar pentru cei doi îndrăgostiți ale căror suflete sunt îngemănate aici pe pământ, dar pe veci unite în eternitate. Par a fi suflete pereche ce s-au găsit pe pământ doar pentru a se recunoște dincolo de spațiu și de timp.

Nu știu dacă Corina Dimitriu își înțelege pe deplin poezia, nu știu dacă această asemănare a poemului ei (cartea e un minunat poem al iubirii), cu Câtarea Cântărilor e voită ori venită prin inspirație din astralul acela al poeților de unde izvorăște poeziei, ce fără dor și poate e de origine divină.„/Tainica şoaptă a Lunii/ Îmi vorbeşte despre Tine/ Şi îmi trimite răvaşe” („Șoaptă”).

Poeta are o permanentă comunicare cu Luna, martoră tăcută și înțelegătoare a unei iubiri ce se consuma imaginar între doi oameni ce nu s-au văzut niciodată. Sentimentul e „curat și dulce”,„neatins de murdăria gândurilor urâte” ( „Simțire”), de parcă ar fi acea iubire edenică de dinaintea izgonirii lui Adam și a Eva din Rai.

Din universul poetic nu pot lipsi, desigur „cerul ca privirea iubitului”, „dragostea s-a înrădăcinat în suflet asemenea unui copac”, „soarele dragostei noastre”, asfințitul este momentul din „prea târziul” zilei când vine clipa întâlnirii cu cel adorat, dar nu în fapt, ci doar în vis.

Starea de veghe din nopțile cu Lună este o moarte aparentă, ori o teleportare în altă lume în care visul ei și visul Lui se împreunează ca într-o nuntă ce seamănă a moarte, dar nu este moarte, ci adormire, este zbor spre altă lume din astă lume, „mor câte puțin/ de fiecare dată/ când se sfârșește visul/ și începe ziua/’( Clipa).

Poeta nu plânge de dor, ea este „lacrimă de rouă”, iar primăvara nu este a firii, ci este „primăvara Ființei Tale”.

Deși o „lunatecă”, poeta își desenează și ziua în perpetum-mobile al mișcării norilor, ca în jocurile copilăriei, gândurile cu ea și El, cel iubit. ( „Ghicind în nori”).

Iubitul este unicul Dumnezeu al poetei, iar Raiul reprezintă, desigur, sufletul acestuia și acolo, doar acolo, vrea să ajungă și să locuiască veșnic. Un soi de supușenie, de cumințenie plină de adorație, aproape medievală, se bănuiește din folosirea mereu a majusculei atunci când se referă la cel iubit.

O undă de tristețe o cuprinde la slăbirea legăturii dintre ea și El. Niciodată însă nu este deznădejde, ori disperare, deoarece e vorba de o iubire ce poate continua, alimentată veșnic de iubirea unuia dintre cei doi, așa cum nesfârșită este iubirea lui Dumnezeu. „Sufletul meu se simte/ singur și părăsit/ alungat din roiul gândurilor Tale” (Rug pentru suflet).

Dacă luna e cea mai aproape de femeia îndrăgostită, mă cutremur cât de departe se află iubitul,dacă e să măsurăm distanțele cu măsuri omenești. “Sufletul meu/ concertează uneori Lunii, cea mai apropiată de mine” (Concertând Lunii).

Dar iată că, spre sfârșitul volumului, ca într-o frumoasă poveste de iubire cu happy-end cei doi se întâlnesc, într-o gară ce poate fi „locul întâlnirii noastre dintr-o altă viață” ( ca și cum ar avea importanță unde este întâlnirea, în vis aievea, pe Lună ori prin Univers…)

“Ca pe un Zeu/ Te-am văzut de departe…/ Păreai că priveşti/ dincolo de lumea aceea/ pestriţă şi rece,/ Undeva, spre un colţ de rai,/ probabil spre locul întâlnirii noastre/ dintr-o altă viaţă…/ Privirea îţi era aşa de senină/ şi de caldă,/ Aveai în mâini trandafiri roşii/ IarTu, ca şi mine,/ Surâdeai…”( Poem pentru o regăsire). Că este o regăsire, ori o întîlnire aici pe pamânt a două suflete pereche nu putem ști, dar ne putem imagina o continuare a unei iubiri ce zboară cu aripi de fluture-înger din viu în neviu și din neviu iarăși în viu până la sfârșitul Lunii și dincolo de ea.

O carte frumoasă, ca o dantelă fină brădată ani de zile cu migală, prețioasă ca o bijuterie de familie, cartea Corinei Dimitriu intitulată În prea târziul clipei” nu are nimic vulgar, nimic ce ar putea atenta la frumusețea și demnitatea ființei umane ridicată prin iubire la rangul de Divinitate (masculină desigur), nu are în ea nici o undă de maculare, de gelozie, infidelitate ori vulgaritate. Versurile acestea ce nu pot fi scrise decât de o femeie ne mută preț de 154 de pagini în starea edenică de dinaintea căderii în păcat a protopărinților noștri.

O carte de iubire mai mult agape decât eros, despre sufletul femeii care nu poate fi decât neprihănit ca al Fecioarei Maria.

Cu ochii mereu spre cer agățându-se de mult cântata Lună, cu iubirea-i curată ca apa de izvor, Corina Dimitriu a bătut și i s-au deschis porțile poeziei prin acest volum de debut pe care citindu-l te umpli de Lumina Cuvântului.O așteptăm cu cea de-a doua carte și cu multe altele.

Cu mulțumirea de a mi se fi îngăduit să mă odihneasc pentru scurt timp într-un suflet frumos, am citit și comentat,

DorinaStoica.

2 septembrie, 2014

Anunțuri