Cornelia Chifu: Cântec de leagăn pentru Abi (poezii pentru copii)

 

https://i0.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/08/CHIFU-C-CDLPA-cop.jpg

PRIMII PAŞI

 

A pornit încet băiatul

La plimbare pe covor.

Buni îi măsoară pasul:

Este mic, şovăitor,

Repede să-l prind! N-ajunge!

Tata sare-n ajutor.

  

LIBELULA BALERINĂ

 

Cine zburdă prin lumină

În tutu de balerină

Diafană, graţioasă,

Pe sub salcia pletoasă?

 

Libelula zburătoare.

Azi, maestră-dansatoare,

Pe a lacului oglindă

La spectacol ne invită.

 

Apa susură şi cântă,

Balerina se avântă

În valsuri şi piruete

Admirată de egrete.

 

Dinspre trestia înaltă,

O lăcustă acrobată

Cu pretenţii de artistă

Se anunţă prim-solistă

 

Cu ţânţarul partener

Apărut dintr-un ungher

Au pornit în pas de doi

Printre frunze de trifoi.

 

BUCHETUL PRIMĂVERII

 

Zambile şi lalele

Din straturi ne zâmbesc,

Soseşte primăvara,

Narcisele-nfloresc.

 

Brânduşe, viorele,

Gingaşii ghiocei,

De-a valma prin pădure

Răsar în drumul ei

 

Se bucură copiii

Din marginea cărării

Şi fir cu fir adună

Buchetul primăverii.

 

PRIMĂVARA GOSPODINĂ

 

Primăvara gospodină

Roboteşte prin grădină

Printre straturi cu legume

Ceapă verde să adune

 

Salată cu multe foi

Şi spanac şi usturoi

O ridiche arătoasă,

Mare, roşie, gustoasă.

 

Din toate prepară-ndată

O salată asortată,

Bogată în vitamine

Pentru mine, pentru tine

 

Cu poftă să o serveşti,

Să creşti mare, ca-n poveşti.

 

 

GRIVEI

 

Ham, ham, ham, latră Grivei

Căţeluşule, ce vrei?

Îţi aduc îndată oase,

Cum îţi plac ţie, gustoase,

Dar te rog, nu mai lătra,

Doarme păpuşica mea!

 

Căţeluşul credincios

Dă din coadă bucuros,

Stă cuminte lângă uşă

Şi-o păzeşte pe păpuşă.

 

 

A B C – UL VITAMINELOR

 

Vitamina  „A” de vrei,

Să mănânci mulţi morcovei.

 

În banana bine coaptă

Vitamina „B” te-aşteptă.

 

Vitamina „C”, fireşte,

În lămâie se găseşte.

 

Din porumb, din cereale,

Vitamina „D” apare.

 

Din varza cu foi o mie

Vitamina „E” te-mbie.

 

Voi, copii, mă ascultaţi,

Legume să consumaţi,

Mere şi struguri zemoşi,

Să fiţi veşnic sănătoşi!

 

 

ÎN PĂDUREA CEA UMBROASĂ

 

În pădurea cea umbroasă

Multe vietăţi au casă:

Vulpea stă în vizuină

Cu bursucul e vecină.

Ursul doarme în bârlog

Învelit într-un cojoc.

Veveriţele roşcate,

În scorburi întunecate.

În desişuri nepătrunse

Căprioare stau ascunse.

Urecheatul iepuraş

Prin tufiş sapă sălaş.

Sub frunzişul foşnitor

Are-ariciul dormitor

Şi mai întâlneşti aici

Muşuroaie de furnici,

Melcul cu casa-n spinare

Şi-alte mici vieţuitoare.

Ştii şi tu vreo două, trei?

Poţi continua, de vrei.

 

 

PICA

 

Şade Pica-n colivie

Cu hăinuţa cenuşie

Ce zice numai ea ştie

Şi fetiţa grijulie

Ce-o ascultă şi-o priveşte

Cum „vorbeşte” păsăreşte.

Ea crede că-i mulţumeşte

Fiindcă zilnic o hrăneşte

Cu fructe şi cu grăunţe

Şi mai mari şi mai micuţe.

Fiecare ciripit

Este un cuvânt vrăjit,

O magie-adevărată:

Fata lasă totul baltă,

Dă fuga la colivie,

Pune apă în cutie,

Curăţă şi primeneşte,

Iar când totul isprăveşte,

Cu-n surâs prietenesc

Îi şopteşte: „Te iubesc!”

 

 

POVESTEA IERNII

 

Povestea iernii-ncepe

Cu primul fulg de nea,

Un strop de apă vie

Ce-i preschimbat în stea

De-mpărăteasa Iarnă,

Să-i fie ajutor

Când cerne peste lume

Veşmânt strălucitor

Cu broderii de gheaţă

Ţesute la fereşti

Şi salbe de cristale,

Podoabe din poveşti.

Grăbită pregăteşte

Tărâmul fermecat

În care să domnească

Cu Albul-Împărat

Ierni lungi şi fericite,

Bogate în nămeţi,

S-ajungă împreună

Albite bătrâneţi

 

 

MĂRŢIŞOARE

 

Mărţişoare, mărţişoare,

Curcubee de culoare,

Zbor de flutur, chip de floare

Printre razele de soare.

.

Buburuze, ghiocei,

Poţi alege tot ce vrei.

Prinse-n şnur cu gingăşie

Sunt a  inimii solie.

 

Mărţişoare, mărţişoare,

Primăvară călătoare,

Bucurie şi candoare,

Daruri pentru fiecare.

————————————————

Cornelia Chifu

Timișoara

 

Cornelia Chifu: Arta de a fi …Bunic !

Bunicii. De câte ori întâlnesc acest cuvânt îmi aduc aminte ce mult îmi doream să-i fi avut. Le simţeam lipsa mai ales când ceilalţi copii plecau în vacanţe la ţară, la bunici. Întrezăream acolo o lume a fericirii, guvernată de o dragoste fără sfârşit, dincolo de a cărei poartă nu aveam cum să trec. Îmi construisem o imagine a bunicilor cu ajutorul „cărţilor de citire”, cum se numeau pe atunci manualele de limba română. Trebuie că mai sunt mulţi ce  îşi amintesc de „ icoana firavei bunici din frageda pruncie” cu poala ei fermecată unde ne pierdeam toropiţi de căldură şi linişte albastră picurată din cer printre crengile pomilor, ascultând alături de autor basmul al cărui sfârşit nu-l prindea  niciodată treaz. Ori de sânul ei la fel de fermecat care ascundea toate bunătăţile lumii ce trebuiau ghicite pentru a fi dobândite. Şi „tata-moşu’“ cu obrajii roşii de palmele copiilor, dar surâzând de fericire…

 

Încet, încet, acestor imagini li s-au alăturat accesoriile inevitabile ale bătrâneţii, nesesizate de ochii de copil: dioptriile, bastonul, durerile de şale, tot felul de suferinţe fizice şi psihice, tot felul de proteze şi operaţii care mai fac câte un nod la firul din ce în ce mai subţire al vieţii. Perspectiva nu este dintre cele mai fericite. Este cea a unei vârste împovărate, cu haine grele de dus.

Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient. Este momentul când, eliberat de orgoliile profesionale şi personale raportul tău cu lumea se simplifică şi ai dreptul să dai în mintea copiilor într-un mod rezonabil. Abia acum înţelegi ce gust bun are mâncarea făcută din frunze şi pietricele, ce minunat e să umbli desculţ prin ploaie, să înalţi castele de nisip şi simţi intensitatea din exclamaţia poetului: „de-aş mai avea, bunică, şi sufletul de-atunci!”.

Apariţia lor, a nepoţeilor, cu luminiţele din ochi şi cu paşii mai şovăielnici decât ai tăi, cu drăgălăşenia şi candoarea lor, cu nesfârşita lor nevoie de ocrotire şi iubire te face să înţelegi, dacă  nu ai înţeles încă, sau dacă da, atunci îţi confirmă că un copil e una din minunile lumii, o minune fragilă care are totuşi puterea magică să ia durerea cu mâna, să alunge gândurile grele şi tristeţea, o minune dăruită nouă spre a o desăvârşi întru bucuria şi propria împlinire. Ei devin lucrul cel mai important, îţi captează toată atenţia şi îţi răpesc tot timpul oferindu-ţi drept recompensă posibilitatea de a rămâne mereu tânăr alături de ei, de a crede că, de dragul lor, cerul va fi mereu senin, soarele va da mereu lumină şi căldură, iar vremea va curge mereu pe făgaşul normal.

Timpul, acest stăpân necruţător, cel ce rezolvă totul dacă ai răbdare, mi-a deschis până la urmă poarta spre lumea fericirii guvernată de dragostea fără sfârşit, lumea lor, a nepoţilor şi bunicilor, o lume fără graniţe în care totul este posibil pentru că acolo copilul este măsura iubirii. Pătrund în ea de cum îmi aud nepoţica intrând în scara blocului. O aştept după uşă, obicei rămas din vremea când l-am descoperit împreună pe „cucu-bau”. Ne dăm mâna şi trecem pragul în Ţara Minunilor, fiecare cu rolul ei: eu sunt aceeaşi „A-i”, cu accent pe fiecare silabă. Ştiu că acesta îmi va rămâne numele pentru totdeauna, chiar şi când va pronunţa corect toate sunetele şi ştiu că n-o să uit niciodată rezonanţa lui. Ea însă,  devine „mamă” şi „prinţesă”. Chiar şi cea mai grijulie mamă ar avea câte ceva de învăţat de la ea, iar prinţesele… chiar şi cele mai autentice ar putea lua lecţii. Timpul se opreşte în loc,  „praful de zâne” se cerne şi transformă imaginaţia în realitate, formulele magice ne îndeplinesc dorinţele. Lângă ea îmi beau zilnic paharul cu infuzie de „apă vie” şi ştiu ce spune Soarele când intră dimineaţa pe fereastră, ce ciripesc păsările în pomul din faţa geamului şi ce latră Lady în curtea învecinată. Nu îmi permit să nu ştiu răspunsul la vreo întrebare pentru că nu suport reproşul din vocea ei: „A-i, de ce nu ştii?”.

Am surprins nu de mult pe stradă o frântură de dialog dintre o fetiţă şi mama ei:

–       Mami, când am fost eu mică de ce mă duceai în burtică?

Mama, luată prin surprindere şi grăbită, a smucit-o de mână şi i-a răspuns sec:

–       De-a naibii!

Fetiţa, care oricum nu ştia ce înseamnă „de-a naibii”, a continuat:

–       Pentru că aveam picioarele micuţe şi nu puteam să merg?

Nu am mai auzit răspunsul mamei. Am privit cu tristeţe după ele şi m-am gândit, bunică fiind, dacă nu cumva unii părinţi ar trebui să fie mai întâi bunici. Şi asta pentru că bunicii au ei o artă numai a lor de a simţi şi a răspunde inocenţei şi sensibilităţii copiilor, o artă veche de când lumea pe care nici ei nu-şi pot explica cum de o stăpânesc aşa, deodată, fără vreo pregătire anume, după cum sunt tot mai cunoscutele cursuri organizate de specialişti pentru iniţierea în „arta de a fi părinte”.

Arta de a fi bunic zace în forme latente, se perfecţionează de la sine fără ştirea noastră şi se conservă de la sine. Căci, iată, deşi astăzi nepoţii nu mai ascultă  basmele în poala bunicii şi în sfârâitul fusului ci în faţa monitoarelor, iar bunicile, din ce în ce mai multe ştiu să dea „clic” pentru ca desenul animat să pornească, ceva a rămas neschimbat. Duioşia, bucuria şi căldura din ochii bunicilor ce parcă ar spune: „lăsaţi copiii să vină la mine!”

Duioşia, bucuria şi căldura – suficiente argumente pentru a lansa îndemnul „ cine nu are bunici să îşi cumpere.”

*

Ilustraţie: „Casa Bunicii” de Stela Şimon (Timişoara)

———————————-

Cornelia CHIFU

Iulie 2007 – 2017

Ciudanoviţa – Strasbourg