Dr Valeriu Lupu – „Viaţa pe caiet sau satul nostru cel de toate zilele” de Corneliu Bichineţ

O naţie nu poate pieri decât atunci când va dispărea ţăranul ei”

Petre Ţuţea

            Pentru cei care au văzut lumina zilei, sau au petrecut măcar o parte din viaţa lor la ţară, cartea omului de litere Corneliu Bichineţ “Viaţa pe caiet” este o adevărată revelaţie. Cum însă cei mai mulţi din orăşenii de astăzi îşi au adânc înfipte rădăcinile în mediul rural, cu un minim efort de lectură vor avea surpriza să se regăsească în ambianţa patriarhală a satului nostru tradiţional, în aparenţă tăcut, uitat parcă de lumea trepidantă a zilelor noastre, dar cu un specific al său pe care generaţii după generaţii l-au împărtăşit şi l-au transmis aproape nealterat.

“Veşnicia s-a născut la sat” spunea cu îndreptăţire Lucian Blaga, deşi Constantin Noica plecând de la aceiaşi veşnicie, plasa satul  românesc undeva între etern şi anistoric, ca un reproş, fără să realizeze faptul că tocmai prin aceasta satul avea să-şi asigure perenitatea şi dăinuirea în timp. Pentru poporul nostru satul a fost din totdeauna acel rezervor regenerator, nu numai demografic, ci în egală măsură şi cultural şi istoric, confirmând cu asupra de măsură spusele lui Nicolae Iorga “oamenii mari se nasc în case mici” cu referire directă la sorgintea rurală a marilot personalităţi ale culturii noastre.

Iată zona către care Corneliu Bichineţ îşi focalizează demersul său literar-artistic îmbinând în cartea sa un soi de nostalgie cu abordare ironică, uneori chiar satirică, dar întotdeauna cu compasiune şi chiar durere reţinută. Proza scurtă pe care autorul o preferă în incursiunile sale rustice este cu certitudine la îndemâna sa, pentru că reuşeşte să se mişte cu lejeritate printre personajele şi situaţiile pe care le creionează cu dezinvoltură. Mai mult, într-un spaţiu relativ restrâns pe care acest tip de proză i-l oferă, autorul sintetizează cu acurateţe mesajul pe care vrea să-l transmită şi care rezultă din discursul pe care şi-l propune.

Talentul său narativ, cu măiestrie condus către ţinta propusă, pare atât de firesc încât scoate la iveală nu numai o cunoaştere adâncă a vieţii de la ţară (el însuşi fiu al acestor locuri), dar şi o înclinaţie aparte în a prezenta succinct, direct sau aluziv situaţii comune sau inedite, excelând în utilizarea epitetelor specifice locului, a metaforei şi chiar a limbajului neaoş, extrem de sugestiv şi pitoresc mai ales în dialogul personajelor. De aici apare acel comic de situaţie şi limbaj a cărui subtilitate face deliciul lecturii. Sunt pasaje de o savoare aparte în care amuzamentul atinge cote maxime, aşa cum sunt şi pasaje în care compasiunea răscoleşte sufletul.

Nu voi recurge la analize stilistice sau literare pretenţioase şi sofisticate prin interpretări, ci voi încerca să subliniez câteva aspecte care particularizează această scriere inedită, mai ales astăzi când proza scurtă pare să fi intrat într-un con de umbră.

Aş sublinia pentru început nota de autentic care străbate întreaga scriitură. Contextul în care se desfăşoară acţiunea, ca şi acţiunea în sine de altfel, apare cât se poate de real şi evocă cu acurateţe atmosfera tipică vieţii de la ţară. “Se înnopta. Moş Vasile griji la oi mai întâi, perie caii, le pune aşternut de lucernă, închise găinile şi-i aruncă lui Ipsilante, dulăului, un dărăb de mămăligă, însă acesta nici măcar nu se uită la mâncare, scheuna în poartă, aşteptând ceva care n-avea să mai vină niciodată. Niciodată. În rest tăcere! (pg 20). Scena în sine este o derulare a ritualului de seară, mereu acelaşi în ograda gospodarului, indiferent de drama pe care Moş Vasile o parcurge. Este în fapt un ritual care pregăteşte pacea şi liniştea nopţii. Pentru că până la urmă viaţa merge înainte, cerându-şi  fără încetare drepturile ei.

            Un alt aspect este pitorescul care, întocmai ca şi autenticul, parcurge de la un capăt la altul naraţiunea autorului. Este zona în care prozatorul excelează, pendulând între elegiacul sadovenian, patriarhalul lui Rebreanu şi pragamatismul moromeţilor lui Marin Preda. Este cadrul specific, potrivit, în care acţiunea se dezvoltă. “Un vânt şugubăţ se zburli prin porumbiştea închircită, trei, patru ciori făcură ocol pe deasupra casei lui Nacu, parcă dorind să alunge norii, câmpul se umplu de colb, iar aerul se înmiresmă cu amărăciunea pelinului ce crescuse în vara aceasta cât stejarul de înalt. Şi deasupra pădurii cobora un iz amărui  de pelin scorojit, iar în zare norii se rostogoleau neputincioşi şi sterpi spre cele trei iazuri sleite de dogoare” (pg 138).

De la otava lui Televizor care “era bărbierită cu meşteşug” (pg 136) până la limbajul personajelor, pitorescul este nota dominantă. “Să vină autorităţile. Sunaţi bă la 112, c-aici nu-i lucru curat. Să se constate dacă Dumitru Păscălin a murit suficient ori nu….Aşa-i câte unul,,,!” Maria lui Vranca căuta să fie convingătoare. “ Nu moare dintr-o dată…! Aşa pe bucăţi! Io-te na…! Şi i-a rămas vie chiar tărăşenia…! Nu, ăsta nu-i lucru curat! Oricum, o să ne lămurească cei de la judeţ” (Minunea de la Viişoara, pg 109-112). Chiar dacă dialogul personajelor nu este unul prea bogat în schimb este extrem de sugestiv şi colorat în simplitatea lui. El nu face decât să completeze tabloul sumbru (sau comic) al întâmplărilor în care personajele sunt implicate, ele însele comice prin numele lor; Sultana Gonorica, Traian Sarambel, Marghioala lui Cocalină, Sorocică Drujbă, Eleonora Colţunaş, Turel Pripon, Reclarenţa, Azimut Petecău, Grigore Aghiazmă, popa Lăcustă, Eleodor Ştiubei, primarul Tabacheră şi altele în aceiaşi notă amuzantă şi sugestivă.

            O zonă predilectă pentru autor este cea a sărăciei, mai ales a celei extreme. Pleacă de la copiii străzii, care în mentalul colectiv se rezumă la constatarea că “Da aşa-i acum, copiii sunt ai străzii (adică ai nimănui n.n,), iar câinii sunt comunitari (adică ai tuturor n.n.)” pentru că din cei trei fraţi, doar el, Nicuşor găseşte această cale“inadaptat nu era decât el, stăpân pe sine, liber în canalizarea sa, alături de alţii ca el, fără acte, fără stăpân, al nimănui” (pg 38) până la o stare de mizerie greu de imaginat pe care un adult şi-o poate asuma. “O mizerie cumplită, păianjeni vechi pe la colţuri,, lut pe jos, resturi de paie şi surcele, scame. În fine în această mizerie nici microbii n-ar fi putut să trăiască, aşa că, fără soţie şi cu motanul Zavaidoc alături, omul nostru trecea în sat, fără ca lumea să-i dea prea mare atenţie, cei doi făceau parte din decor” (Viaţa pe caiet, pg 175).

Se vede că la ţară moştenirea caietului cu datorii nu s-a pierdut. El vine din vremuri mai vechi când galiţienii evrei tăbărâseră pe plaiurile noastre şi vindeau pe datorie. De data asta însă caietul Suzanei… “fu salvarea lui Aristotel Căcărează care trecu la muncă ruşinat totuşi de condiţia şi nenorocul lui” (idem)

De altfel nici drumul spre sărăcie nu este o raritate în zilele noastre pe care autorul  î-l surprinde în “Purcica lui Ghiţă” (pg 143). Exemplul lui Ghiţă macaragiul devine unul emblematic pentru economia noastră de piaţă. Un credit obţinut la o bancă, cu care Ghiţă cumpără o maşină 4×4 pe care să o folosească şi o purcică care să se înmulţească, îl duce repede la faliment, pentru că Suzana fuge cu maşina şi amantul, iar purcica (Luluţa) nu rămâne grea în ciuda tuturor procedurilor folosite.

Deşi sărăcia rămâne fundalul majorităţii povestirilor, cel mai dramatic apare însă în “Jungla cea de-acasă” (pg 56) “Azimut Petecău n-avea nici de unele nimic, nimic, aşa că îl înveli pe băieţel c-un prosop şi-l legă fedeleş cu o sfoară cum văzu-se el…. Sărăcie cumplită în zonă, şomaj, beţii şi fărădelegi, foame. Azimut Petecău om aproape de treizeci de ani, dar arăta bătrân, cocârjat de greutăţi, rufe tot, îngândurat şi nesigur pe viaţa sa”

Asemenea descrieri sunt destul de frecvente arătând nu atât preferinţa autorului, cât mai ales preocuparea sa, pentru că degradarea personalităţii este stadiul ultim la care conduce sărăcia, îndeosebi în forma ei extremă, când nici o ieşire nu se întrevede la orizont cu tot curajul şi determinarea unor personaje de a încerca chiar aventura.  Este cazul celor trei din nuvela “Destine” (pg 41) Azimut Căcărează, Sultana Gonorica şi Maria Zăbală care, împinşi de sărăcie, i-au drumul occidentului ca “ambasadori culturali!”  După o experienţă tristă cei trei se despart; Sultana Gonorica îşi descoperă vocaţia pe noile meleaguri, Maria Zăbală se căsătoreşte cu un italian bătrân, iar lui Azimut nu-i rămâne decât varianta devenită clasică “întoarce-te române acasă” (pg 45).

Nu lipsesc nici povestirile în care speranţa mijeşte la orizont, sau în care convingerile personale şi deprinderile pragmatice au succes. aşa cum se înrâmplă în “Pădurea de salcâmi” (pg 127), unde Nicolae Paraschiv, prototipul românului adevărat “bun dacă e bun, rău dacă e rău, dar fără cocoaşă intelectuală” (cum ar spune Eminescu), trece prin vâltoarea comunistă fără să se plece, rămânând neclintit în pofida greutăţilor care i s-au pus în spate de-a lungul anilor de teroare comunistă. Vrednicia, determinarea şi speranţa aveau să-i sape numele în memoria sătenilor şi a dealului care prin munca sa nu a luat-o la vale.

Timpurile aveau să se schimbe, dar vrednicia omului şi puterea exemplului personal devin antologice prin vorbele bătrânului Costică Păduraru “ce credeai că numai Neculai Paraschiv a avut cap prin părţile noastre….!?. El a fost întâi, noi după el, alţii după noi şi, tot aşa, tu-i mama ei de viaţă” (pg 135).

O notă aparte în structura cărţii este problema moralităţii şi bunei cuviinţe întâlnită încă în mediul nostru rural, aspect care i-ar putea face pe mulţi orăşeni să roşească. Chiar dacă destinul părea să fie altul Camelia se întoarce în satul ei credincioasă pasiunii sale adolescentine pentru Marcu, pe care soarta îl va aduce şi pe el la vatra strămoşească (Casa de la răscruce, pg 27). În aceiaşi notă emoţionantă este şi cuminţenia Ilenei, al cincilea copil (după patru băieţi) în familia lui Eliodor Ştiubei, care după o beţie trăsnet se lasă de băutură, iar fraţii fetei ajunşi la casele lor, dintr-un excesiv sentiment de protecţie pentru sora lor, îi cer cu insistenţă „să fii cuminte”. Chiar dacă Ileana era de mult realizată, ea va rămâne cuminte spre disperarea mamei „Numa voi i-aţi băgat bazaconiile astea în cap. Ce-i asta, fată cuminte la vârsta ei !? (Iubirile unei fete cuminţi. pg 53).

Pe acelaşi palier, dar poate cea mai emoţionantă prin mesajul ei, este nuvela „La vie” în care Avram Adam şi Giorgică Ţurcanu, doi tovarăşi de armată şi prieteni, i-au în căsătorie două surori (Ilinca şi Năstica). Meandrele dragostei duc la amarnice trăiri şi remuşcări, despărţind cele două familii. Reîntoarcerea la vatră va fi într-un târziu iniţiativa Ilincăi. „N-o mai putea întoarce nimeni din drumul ei, plin de tristeţe, cunoscut şi necunoscut, dorit cu ardoare ca fiind unul al iertării şi purificării, pentru toţi ai lor, drumul revenirii la matcă, la obârşie” (pg 47).

O remarcă specială pentru adepţii lui Bachus a cărui elixir este căutat cu obstinaţie pentru a însoţi atât necazurile cât şi bucuriile, deopotrivă frecvente în viaţa obştei. Această latură existenţială străbate ca un fir roşu întreaga carte. Este de regulă percepută ca acel refugiu binecuvântat în care se retrag îndeosebi bărbaţii, uneori chiar şi femeile,. „Bărbaţii însă n-aveau probleme. Beau de stingeau. Fără selecţie şi neapărat mult pe datorie. Cădeau pe rând sau toţi deodată…” (pg 22), sau mai la vale „ fiecare îşi scoase din buzunar, conform regulamentului bine stabilit, paharul personal. Aveau şi femeile recipiente asemănătoare, mai curate însă, din sticlă sau porţelan” (pg 24).

Dacă preţuirea de care licoarea lui Bachus se bucură printre eroii cărţii pare să reprezinte o consolare în timp, mergând adeseori până la uitarea de sine, pentru autor cu certitudine reprezintă acea putere catalizatoare, generatoare de umor şi bună dispoziţie spre satisfacţia cititorului. Credem că aici este valabil ceea ce Blaise Pascal spunea „în puţin vin găseşti adevărul, în prea mult îl pierzi”. Asta ar putea explica de ce autorul găseşte adevărul cu atâta uşurinţă? în timp ce personajele sale aproape sistematic îl pierd. O explicaţie ar fi că aceştia din urmă îşi tocesc mintea consumând şi nicidecum nu o ascut, după cum spunea Eminescu „puţin vin ascute mintea, prea mult însă o toceşte”

Poziţionându-ne din convingere de partea înţelegerii autorului pentru această prea umană latură a existenţei noastre, credem până la urmă că domnia sa a devenit adeptul afirmaţiei verificate a lui Ch Baudelaire „cine ştie să bea un pahar de vin bun va găsi în el sclipiri de geniu, picăturide  umor, dar şi de amor”.

Dincolo de aceste trăsături care mi s-au părut esenţiale pentru opera prozatorului Corneliu Bichineţ este originalitatea sa, vocaţia narativă incontestabilă şi îndemânarea în arta scrisului. Pentru că în opera sa personajele sunt vii, dinamice şi mai ales autentice. Ele se regăsesc constant în viaţa satului nostru, cu bunele şi relele sale, în care, din fericire sau nu, „vremea vremuieşte în eterna ei curgere” cum ar spune Constantin Noica. Cititorul va constata repede că lectura cărţii este nu numai interesantă, ci deopotrivă captivantă, stârnind în egală măsură bună dispoziţie şi compasiune.

Pe acest fundal al consacrării în proza scurtă, o întoarcere a autorului „cît mai des la ale sale”, ar fi un real câştig pentru scrisul românesc, aşa cum inspirat prefaţatorul cărţii, Constantin Dram, îşi întitulează introducerea „Când autorul se întoarce la ale lui”.

Dr Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

http://bentodica.blogspot.ro/2016/02/viata-pe-caiet-sau-satul-nostru-cel-de.html