Vasilica Grigoraș – „de-un bob zăbavă” – o carte, ca la carte (de Corneliu Traian Atanasiu)

Este o îndrăzneală din partea unui discipolul să scrie despre maestru și să facă aprecieri asupra operei acestuia. Să nu vă îmaginați cumva că este simplu. Doamne ajută!

Cartea de haiku, intitulată de-un bob zăbavă”, tipărită la Iași, Editura PIM, 2019 m-a provocat în acest demers.

În dicționarul explicativ al limbii române un bob zăbavă” înseamnă ceva care se întâmplă, se înfăptuiește imediat, îndată, doar că e nevoie de puțină răbdare. Autorul cărții întitulează cartea astfel, probabil dorind să ne reamintească faptul că haiku-ul este un instantaneu, care apare brusc, scurt și la obiect. Și ca să înțelegem mai bine că fiecare poem este de-un bob zăbavă”, maestru ne explică mai clar în motto-ul cărții: totul pe fugă -/ numai în vîrful crengii/ de-un bob zăbavă”. În zilele noastre, toate lucrurile se desfășoară rapid, în viteză, totul pe fugă”, viața însăși își deapănă firul într-un ritm galopant, doar ici-colo o lucru mai deosebit sau un mic amănunt al unei stări este așezat strategic numai în vîrful crengii” și ne atrage atenția, oprindu-ne pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.  La prima vedere, ceva care pare  banal, dar, cu siguranță nu lipsit de importanță; un bob de rouă timid stă atârnat de-o frunză, neștiind ce să facă, dar nici ce se va întâmpla cu el. Autorul intervine și ne spune că este nevoie să avem un pic de răbdare, de-un bob zăbavă”. Știm cu toții că un bob de rouă nu poate sta la infinit oriunde s-ar afla și că, dintr-o cauză sau alta, sfârșitul îi este inevitabil. Acest poem își are tâlcul său: așa cum se întâmplă în natură, se întâmplă și cu noi, oamenii (biete boabe de rouă), de aceea este bine ca din când în când să ne mai oprim, pentru că mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul vom ajunge acolo unde soarta ne va duce, dar merită să ne bucurăm de lucrurile frumoase din viață.

Broșura ”de-un bob zăbavă” este alcătuită metodic, este bine structurată și am putea spune că este o carte scrisă, ca la carte. Are patru capitole, stabilite în funcție de cuvântul ori expresia, kigo-ul legat de anotimp. Fiecare capitol începe cu un poem reprezentativ pentru anotimpul respectiv. De pildă: „adio arme -/ cotropitor desantul/ păpădiilor”. Prin primul vers „adio arme”, autorul ne dă o veste minunată, nicio armă nu mai amenință pe nimeni, liniște și pace pentru toată lumea, însă în versul al doilea ne sporește din nou îngrijorarea prin cele două cuvinte grele prin conținutul lor ”cotropitor desantul”, și ne duce cu gândul la ceea ce poate fi mai grav – un arsenal întreg de trupe în misiune, dorind să distrugă tot ceea ce întâlnesc în cale. Instant, emoțiile ajung la un punct maxim, ca în ultimul vers „păpădiilor” să deconspire cine reprezintă desantul în circumstanțele date – nimeni altcineva decât puful păpădiilor. O antiteză  perfectă între greutatea mașinilor de război și finețea pufului de păpădie, între culoarea unora și a altora,  între toate ce le compun și le definesc. Îmbrăcând haiku-ul în haina sumbră a cuvântului, haijinul crează în fapt o imagine mirifică a împrimăvării naturii și, în consecință și a omului. Nu suntem pe un teren de luptă, ci într-un peisaj de poveste, în care ne împresoară o  multitudine de fulgi albi, o ninsoare caldă și blândă.

Suntem conduși pe firul timpului spre alt anotimp: „nimeni în hamac- / mereu vești noi din faxul/ ciocănitoarei”. Aducând vorba de hamac, credem că suntem invitați să mergem în concediu, să ne odihnim, de ce nu, să lenevim și să ne bucurăm.  Dar, stupare, aflăm că hamacul este gol, „nimeni în hamac”, poate vremea este nefavorabilă, poate copiii și adulții sunt implicați în cu totul alte treburile, dar în această situație destul de incertă, apar „mereu vești noi din faxul”, ceea ce ne dă o speranță, ne îndeamnă să fim optimiști, așteptând cu sufletul la gură să cunoaștem noutățile venite prin nevoința „ciocănitoarei”. O asemănare inspirată a sunetului provocat de ciocănitul în copac al păsării și sunetului faxului, aparatul prin care se primesc diferite mesaje, vești. Vechiul și noul își dau mâna în expresie unică. De ce a preferat Corneliu Atanasiu să apeleze la ciocănitoare pentru a aduce vestea bună? Poate pentru că la vechii greci, apariția ciocănitoarei și auzul bătăilor sale caracteristice reprezenta un semn de bun augur pentru vânători, era pasărea sacră a lui Ares (zeul războiului) și călăuzea călătorii rătăciți; la romani, ciocănitoarea simboliza metamorfoza regelui Picus (mare prezicător) și îi hrănea pe Romulus și Remus când erau mici, iar în multe alte culturi această pasăre este simbolul protecției, siguranței, dar și al renașterii naturii în toată splendoarera ei.

Ce-i frumos nu ține mult, așa este planificat de sus și revenim pe un „drum vechi de toamnă -/ călăuză doar ghinda/ pocnind pe cale”. Citind primul vers „drum vechi de toamnă”, la prima vedere avem în fața ochilor o imagine de toamnă austeră, deja cunoscută, nu ne mai trezește nicio curiozitate. În planul doi, suntem anunțați că pe această cale, ne va fi „călăuză doar ghinda”, cea  care anunță/confirmă venirea acestui anotimp. Analizând cu atenție și întorcându-ne în timp, descoperim că ghinda este considerată o figură alegorică, un simbol al prosperității, puterii și, chiar a evoluției spirituale. Toate acestea fiind  vizibile în toamna naturii, dar și a omului. Natura la maturitate este încărcată de recoltă bogată, iar omul încărcat de roadele înțelepciunii.  Nu se poate să nu remarcăm aceste fructe ale întomnării, pentru că maestrul Atanasiu ne spune clar că le-a auzit „pocnind pe cale”.

Numărând fiecare ghindele care ne-au ieșit în cale, observăm pe geamul, de-acum aburit un  „puf de nea în zori -/ ghete cu scârț iau urma/ unicornului”. Dacă primăvara ne dezmiardă puful de păpădie, pe care îl căutăm dorind să-l prindem și să-l punem în sân pentru a ne purta noroc, iată că „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;” (Mihai Eminescu – Glossă),  de data aceasta, vine iarna cu „puf de nea în zori” spre bucuria copiilor și, nu numai a lor. Vremea se răcește, pământul se troienește și îngheață, iar „ghete cu scârț iau urma” și îi conduc pe purtătorii acestora în căutarea „unicornului”. Acesta este tare greu de găsit, nu numai datorită condițiilor meteo nefavorabile, ci pentru că așa cum aflăm din mitologia chineză el apare doar atunci când bunătatea va domni în lume. Se spune că primul unicorn a fost văzut în Grădina Edenului de Adam, mai târziu devenind un simbol al lui Hristos, care reprezintă adevărul, puritatea și iubirea pierdute în decursul istorie, și cu mult mai mult în lumea de astăzi. Să sperăm că unicornul va mai apărea, dar pentru a se întâmpla acest lucru este musai ca fiecare dintre noi și toți laolaltă să ne străduim să fim mai buni.

„de-un bob zăbavă” este o carte etalon, un curs de literatură despre scrierea și editarea unei cărți; este un manual din care învățăm lecția intitulată ”așa da, așa este bine” să se scrie haiku. Observarea obiectivă a realității este reflectată simplu, haiku-urile fiind doar schițe dintr-o descriere, detalii dintr-un tablou, spropi dintr-un ocean, clipe din vârtelnița timpului, puncte în spațiu…  În spiritul haiku-ului de economie de versuri și silabe, cartea de-un bob zăbavă” are un format mic (A6), un număr mic de pagini și de poeme,  însă o structură internă solidă și  se dovedește a fi un consistent album de imagini, cu un bogat conținut de idei. În fiecare capitol al cărții, autorul include câteva secvenţe a câte  cinci micropoeme fiecare; titlul secvenței exprimă în modul cel mai relevant esența imaginilor create și conținutul ideatic profund de dincolo de simeza fiecărui haiku. Acestea se potrivesc omului fără prea multă sămânță de vorbă, care spune esențialul în unul sau doar câteva cuvinte. Imaginea nu este sterilă, nu este fadă, atonă, ci dimpotrivă una care glăsuiește și oferă multe.

Autorul respectă cu sfințenie tăierea haiku-ului în două planuri prin ceea ce se numește kireji, împărtășind ideea lui Lee Gurga, fostul președinte al Societății Americane de Haiku, care crede că haiku-urile cu două imagini sunt cele mai delicate. El susține că arta de a tăia este tehnica fundamentală a haiku-ului.” Fragmentarea poemului prin cesură nu este una falsă, ci una reală, iar cele două imagini alăturate exprimate prin două idei care nu se continuă prin înțeles, nu fac parte din același univers, însă între ele există o legătură de sens, fiecare dintre cele două planuri având efecte puternice unul asupra celuilalt, formând în fapt un tot unitar expresiv cu un impact puternic asupra cititorului.

Privind acest poem ca întreg „prin geamul deschis/ primul tril de mierlă-/ cafeaua dă-n foc”, observăm că ne aflăm în anotimpul de primavară, vremea este mai blândă și sătui de gerul iernii deschidem larg fereastra să intre aerul proaspăt, respirând adânc fără teama de a răci, însă împreună cu aerul pătrunde în casă și trilul unei mierle, grăbită  să se exprime, să dăruiască ceea ce i-a fost dat de la natură,  să vestească sfârșitul unuia  și începutul altuia dintre cele două anotimpuri alăturate  și să bucure inima celor care o ascultă. Impresionați de glasul ei melodios, nu mai percepem mireasma cafelei pe care o savurăm în fiecare dimineață. De data aceasta, bucuria auzirii trilurilor de mierlă ne face chiar să uităm de cafea, iar ea cumva supărată din cauza indiferenței noastre, ori dintr-un simplu obicei al ei ca sub influența focului să se învolbureze, astfel depășind malurile ibricului, năpustindu-se asupra focului. Nu-i bai, mai putem face o cafea, dar merită să ne bucurăm și de primele triluri ale mierlei. O imagine superbă, realizată prin alăturarea a două planuri, unul din natura primăvăratică și altul din natura umană.

Dacă imaginea din poemul anterior este una plină de lumină, speranță, în poemul „gâze la soare -/ degete noduroase/ țepene-n poale”, lucrurile stau cumva altfel. Deși ne aflăm în aceeași atmosferă de primăvară și autorul ne spune că soarele câștigă teren și se impune tot mai mult pe pământ, ceea ce determină și gâzele să iasă afară și să se bucure de lumină și căldură. Pare că totul se relaxează, toate viețuitoarele se bucură,  printre acestea și bătrânii. Dacă primul plan al tabloului ne sugerează veselie, voiciune, mișcare, în cel de-al doilea plan, în ciuda voinței de a-și depăși starea, totul este static, fără nicio șansă de a se liniști și uita de nevoințele vârstei și a ignora degetele înțepenite de vremea rece, aspră și de timpul îndelungat scurs peste existența lor. Acum nu le rămâne decât să-și accepte starea și să se mai bucure de încă o primăvară, chiar dacă ei se află în toamna vieții.

În prima lună a verii „urbea în clocot –/ soarele-apus opărit/ în mireasma de tei”, autorul surprinde minunat orașul într-o adevărată efervescență, ajunsă până la exaltare. Până și soarele este toropit, ofilit de mirosul pătrunzător al teiul înflorit. Și dacă, urbea fierbe în timp ce soarele este mistuit în apus, mireasma miraculosului copac (al păcii, al prieteniei și al dragostei) este binefăcătoare întregii naturi, harnicelor albine care-i culeg nectarul pentru miere, oamenilor care culeg florile pentru ceaiul atât de căutat pentru efectele sale asupra sănătății în perioada iernii, când ne împresoară recelile și virozele. Totul e bine când se termină cu bine.

Nimic mai schimbător pe acest pământ decât vremea:  „vânt toată ziua -/ o grămadă de gânduri/ nelalocul lor”. Asemenea vântului de toamnă, gândurile omului, uneori deraiază de pe calea lor firească, rătăcindu-se aiurea cine știe pe unde, luând forma unor angoase, astenii. Atunci când gândurile tulburate se adună grămadă nu este o veste bună, ci crează disconfort oamenilor, conduc la adevărate lupte cu sine și cu ceilalți.  Poate și acestea sunt experiențe ale căror lecții, pe care este bine să le învățăm și să înțelegem că atunci când este totul „alb fără păcat-/ crengile se apleacă/ pînă la pământ”. În bunătatea Sa, Domnul așterne în cale pledul alb, purificator al iernii pentru a hrăni și proteja pământul de intemperiile gerului necruțător. Nimeni nu poate fi insensibil observând o atitudine atât de generoasă și plină de empatie, de aceea până și ramurile copacilor se apleacă cu smerenie până la pământ în semn de mulțumire.

Pe coperta a patra a cărții stă scris poemul: „șuier în urechi- / un pescăruș și vântul/ în echilibru”. Primul vers „șuier în urechi” ne amintește de gălăgia care domnește în lumea nebună de astăzi, pe de altă parte, zgomotul în urechi este un simpton al unor afecțiuni și duce la dezechilibru în plan fizic.  În versul al doilea,  autorul dă o altă conotație acestui șuier, aducând în atenția cititorului sunetul provocat de „un pescăruș și vântul”. În zborul său lin și diafan (un dat al firii), pescărușul reușește să-și păstreze echilibru chiar și atunci când este vânt. Să fie vorba de pescărușul Jonathan care își depășește limitele în zbor, indiferent de vreme, reușind să-și găsească scopul vieții, altul decât al celorlalți pescăruși, care consideră că rostul existenței este doar procurarea hranei? Dacă astfel stau lucrurile, atunci este bine să luăm aminte și indiferent de condițiile exterioare în care viețuim și de trăirile noastre interioare este nevoie să ne întindem toate aripile minții, ale trupului și ale sufletului pentru a ne păstra „în echilibru” și forța pentru a trăi bucuria clipei spre a ne împlini menirea.

Poemele maestrului Corneliu Traian Atanasiu sunt o manifestare vie, concretă a ceea ce este un haiku și prin cărțile sale ni le dăruiește întru evoluția noastră ca haijini (fiecare după potențialul său intelectual, cultural și după răvna sa). Ne-a deschis poarta spre lirica niponă, poate uneori ne-a lăsat să căutăm, să experimentăm și chiar să ne împiedicăm, să greșim, dar și bucuria de a culege roadele propriului nostru efort. După ce au învățat să zboare (să scrie), mulți dintre discipoli au compus și publicat cărți de poeme de inspirație niponă de certă valoare literară. Pentru aceasta, precum în artele marțiale, ne îngăduim și noi să aducem salutul nostru de respect și recunoștință  maestrului pentru tot ceea ce realizează și reprezintă în mișcarea haijinilor din România. Haiku-ul nu-i ușor de scris, nu-i simplu de înțeles, dar merită cu prisosință să încercăm și una și alta, să scriem și să citim spre bucuria minții și a sufletului.

Mulțumim maestre!

Vasilica Grigoraș

 

Vasilica Grigoraş – Haiku

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

https://ccfhaikuulzilei.blogspot.com/…/haikuul-zilei-10-mai…

Haikuul zilei – 10 mai 2019

aşteptând în prag –
urme de pui pe prispa
proaspăt lipită

(Vasilica Grigoraș)

Impresia (alegorică) este aceea că nu doar mama sau bunica așteaptă în prag, ci copilăria cu amintirile ei. Una din ele este chiar cea din partea a doua a poemului: puii nu așteaptă să se usuce prispa abia lipită și îngăduința pentru fapta lor frizează indulgența pentru copiii neastîmpărați. Poate că în ochii celor rămași acasă urmele de pui (acum crescuți și răspîndiți în lume) sînt emblematice pentru iubirea lor.

Îmi permit să închipui mai mult: zărind urmele de pui pe prispa proaspăt lipită cel/cei care așteaptă în prag parcă văd urmele copiilor care-au crescut și s-au împrăștiat în lume. (Corneliu Traian Atanasiu)

Vasilica Grigoraş – Haiku

https://rohaiku.blogspot.com/…/…/resultatele-etapei-598.html

Haiku (Locul II, Concurs CSH, Etapa 598, (Săptămâna 29 aprilie – 05 mai 2019)

irişi în rouă –
spre asfinţit mai grele
pleoapele mamei
(Vasilica Grigoraș)

Oricît s-ar spune că metafora e dușmanul haiku-ului, deși ea nu e explicită aici, orice cititor simte că irișii sînt ochii și roua lacrimile. Construcția aluzivă face doar ca lucrurile să fie spuse mai subtil, mai ascuns, totdeauna ușor eliptic. Haiku-ul este o metaforă altfel. Una extinsă la întreg poemul. (Corneliu Traian Atanasiu)

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, floare, natură şi în aer liber

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni stând jos şi interior

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

teatru de umbre –
sub bagheta vântului
rufe pe sârmă

Comentariu: Corneliu Traian Atanasiu:
„Un poem obiectiv în care nu apare nici autorul și nici ființa umană. O observație simplă și reală, împletită cu intuiția autorului, este prelucrată cu inteligență și sensibilitate. Teatrul de umbre este confiscat cu desăvîrșit profesionalism de vînt pe post de dirijor. Actorii sînt rufele de pe sîrmă.
O alegorie perfectă care ne transportă în lumea lui ca și cum.”

(Ilustratie internet)
CSH, Romanian Haiku, etapa 562
(Săptămâna 20 – 26 August 2018)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

bal caritabil –
regina nopţii oferind
tot parfumul

Haiku (Locul I, CSH etapa #545, săptămâna 23-29.04.2018)

COMENTARII:

Corneliu Traian Atanasiu: Toate cuvintele sînt și apropouri, o performanță de invidiat. Caritabil virează spre o generozitate mult dincolo de scopul lucrativ al evenimentului. Regina nopții devine regina incontestabilă a balului închipuit. Oferta un dar neprecupețit. Parfumul o bogăție cu care-ți poți umple pieptul cu fiecare suflare fără s-o poți epuiza.

Cecilia Birca Felicitări!
Nu este prima oară când sunt fascinată de haiku rile dvs.!
V-am remarcat si in cele din „cocori”.
Mulțumesc pentru că scrieți!

Alexandru Nemoianu Dragostea adevărată înseamnă dăruire fără condiţii, sacrficiu al bucuriei.

(Ilustraţie internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Haiku

cireşi în floare –
mama cărând stelele
cu cobiliţa

Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.

Comentariu Vasilica Grigoraş: Este o imagine, un tablou din copilărie. Privind prin ochii copilului este ceva feeric, idilic, privind prin ochii adultului, trăitor la țară și nevoit să muncească din noapte în noapte, viața are și aspecte neplăcute.
Când cireșii (caișii, prunii…) înfloreau, o preocupare a țăranului era și îngrijirea grădinii de legume și zarzavaturi – sădit, prășit, udat… Nu aveam fântână lângă casă și mama era nevoită să care apă cu cobilița de la o fântână mai depărtată. Pentru că trebuia să meargă și la muncile câmpului, udatul grădinii se făcea dis-de-dimineață, când pe cer mai erau încă stele, care treptat apuneau și răsărea soarele.
Mama cu cobilița pe umăr trecea pe lângă doi cireși din grădină. Vântul adia ușor, iar florile acestora, de acum începeau a se scutura și cădeau în gălețile pline cu apă. Întrebând-o pe mama unde se duc stelele de pe cer, mi-a spus atât de simplu: ”Iată-le în găleți! Am cules câteva, pe care să le punem la rădăcina roșiilor, ardeilor, vinetelor… ca să crească mari și gustoase, iar voi să le mâncați și să creșteți sănătoși și frumoși”. Mi-aduc foarte bine aminte acea dimineață. Am admirat ”stelele” din găleată minute în șir, luam cu grijă apă și ”stele” cu ulcica de lut și turnam la rădăcina plantelor .
Mult timp, primăvara urmăream mereu acestă imagine a ”stelelor” aduse de mama cu cobilița. Era o splendoare să le privești!!! Dar cu ce efort erau cărate?
Mai târziu am observat că, mergând cu gălețile pline cu apă de la fântână până în grădină și stelele cerului se bălăceau în apa cărată cu cobilița de biata mama, ca multe alte femei de la țară. Domnul să le odihnească în liniște și pace!
Primul vers „cireși în floare” – exprimă frumusețea primăverii, a naturii pline de viață, de culoare, de lumină…
Celelalte două versuri, „mama cărând stelele/ cu cobiliţa” creează, în contrast cu imaginea optimistă, plină de speranță… din primul plan, una tristă, de muncă asiduă, destul de împovărătoare. Dar și țăranii au stelele lor, și în acest poem, acestea dau savoare, satisfacție vieții lucrătorilor pământului.

Comentariu Ioan Nicolae MuşatFelicitări, felicitări, FELICITĂRI! Minunat poem al transcendenței prin făptuirea zilnică…. Poemul are o mare complexitate și timpul nu ne permite să dezvoltăm toate aspectele, dar, începem prin a ne minuna de TRANSCENDENȚA descoperită, propusă de acest poem, căci, cunoscând profunzimile scrierilor distinsei doamne Vasilica Grigoras, fără să vrei chiar, ești foarte atent la fiecare cuvânt…. Poemul este dominat de numiri transcendentale: Cireși, Floare, Mama, Cărând… și Cântarul-Cobilița…. Vorbim despre poem aici, în România, în Hyperboreea Neamurilor, locul cunoașterii cuvintelor și al scrisului, grafia cuvintelor, locul în care a șasea lună din an este a cireșarilor…., IOANICI, căci, este luna a șasea și sărbătorirea Drăgăicilor, a Nașterii sf. Ioan Botezătorul, adică a plinirii raportului dintre om și Dumnezeu, căci, mișcarea Ioanică leagă cerul cu pământul, de aceea la Botez apare puterea Cerului pe pământ, Epifania…. Deci, aici nu avem „cireșarii=cireșár s. m. ◊ „Sunt copii între 12 și 14 ani și li se spune «Cireșarii» – nu după titlul unei cunoscute cărți pentru tineret – ci după ocupația pe care au adoptat-o în timpul liber: sunt cântăreți din coajă de cireș, obicei larg răspândit prin partea locului.” R.l. 7 IV 73 p. 2 (din cireș + -ar; DEX – alte sensuri), ci floarea cireșilor, adică NOUA CÂNTARE, FLOAREA CÂNTĂRII CE VA SĂ FIE…. Iar despre Floare, Florii, am vorbit în altă intervenție, fiind Trecerea Cetății de la ale pământului la ale cerului prin Primirea Împăratului Cerurilor… Deci, pârga Noii Cântări, Floarea Noii Cântări vestește aducerea Cerului pe pământ (imagine sugerată de stelele din cobiliță) )sunt stelele și nu soarele pentru că această cântare este vestitoare nu în timpul „zilei” adică a curăției oamenilor și lumii, ci în timpul dimineții foarte devreme (al Învierii Domnului) când puterea nopții (întunericului, căderii) încă nu-i biruită de puterea „zilei” a plinirii pe pământ a dreptei credințe, a curăției…. Ori, cine duce BALANȚA-COBILIȚA, cu care se aduce Cerul pe pământ în cântarea IOANICĂ? este chiar Maica Domnului, de aceea la picioarele Crucii mântuitoare sunt Maica Domnului și Ioan Botezătorul… adică, truda de a aduce cerul pe pământ este a omului care, asemeni ca Maica Domnului, Îl primește pe Hristos Domnul în toată ființa, în cuget, simțire, duhovnicesc dar și fizic, aievea (de aceea avem împărtășanie în cuvânt dar și fizic, în forma materială). Trebuie văzut încă un aspect foarte important al complexului cultural fotografie-poem… În imagine, în mod minunat, nu sunt flori de cireș, ci imaginea dezvoltă noțiunea de floare mare, puternică, venită din pom verde, din lemn puternic… și nu este albă floarea… ci TRANDAFIRIE… (în intervențiile mele am vorbit despre TRANDAFIR- TRANDAFIRARE, schimbarea FIRII, din cea pământenească în cea cerească (stelele din cobiliță). Avem aici un poem al bucuriei Trecerii, bucurie care este prin Lucrare, prin străduință (cărat), prin trudă adevărată… Mă înclin cu smerenie în fața acestei capodopere, acestui imn închinat Bucuriei, închinat Trecerii, închinat Maicii Domnului și Sfântului Ioan Botezătorul…. Numai harul poate să ne dăruiască asemenea Cântare! Reverență distinsă DoamnăVasilica Grigoras! BUCURIE!

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Imagini pentru măr înflorit

Haikuul zilei – 23 decembrie 2017

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

(Vasilica Grigoraș)

        Calitatea cea mai remarcabilă a poemului de mai sus este faptul că folosește în fiecare dintre părțile lui o expresie.

Este bine să nu mergem mai departe înainte de a lămuri ce se înțelege din punct de vedere lingvistic cînd vorbim de expresie. Genul proxim este îmbinarea de cuvinte (unitatea frazeologică, sintagma) fixă, adică aceea în care sensul, unic, se păstrează doar dacă înșiruirea cuvintelor rămîne neschimbată. Diferența specifică prin care se deosebește de locuțiuni sau cuvinte compuse este expresivitatea sensului. Albul ochiului (cuvînt compus) este un nume pentru ceva bine precizat, a băga de seamă (locuțiune verbală) este o îmbinare care se comportă ca un verb și și-a cam pierdut expresivitatea, de florile mărului (expresie) se folosește doar pentru sensul său figurat – degeaba, în zadar, de pomană –,  greu de motivat prin sensurile componentelor.

Recurgînd la expresia de florile mărului, autoarea nu s-a rezumat doar la a reitera ideea de gratuitate a unui gest, ci, prin felul în care a plasat-o, a mimat și o imposibilă înălțare a unui drapel aninat pe fragilitatea, acum înțeleasă la propriu, a unor delicate flori de măr. Expresia, rămînînd autonomă, cochetează și cu o integrare gramaticală într-o îmbinare de cuvinte mai consistentă. Sensul final însă bate mai departe, gestul este demascat și la propriu și la figurat ca unul nu atît zadarnic, de o inutilitate poate naivă, ci ca unul mai mult ca sigur interesat și ipocrit.

Fățărnicia însă, acum o putem spune pe față pentru că arborarea steagului a fost dovedită ca o înșelăciune, compromite viitorul, nădejdea că patriotismul afișat ar fi unul autentic. Speranța în plop vrea să spună că ea e imponderabilă, aeriană, inconsistentă. În mod ciudat, expresia, altfel extrem de cunoscută și vehiculată, nu există nici în DEX, nici în Dicţionarul de expresii şi locuţiuni româneşti.

Frumusețea poemului constă, pentru mine, în felul în care obiectivitatea celor două expresii construiește cu detașare un dialog profund mîhnit. (Corneliu Traian Atanasiu)