Cristina Maria Necula – EXILUL ROMÂNESC – o nostalgie și o ,,chemare” a ,,patriei-cuib”

Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatările ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  să-și istorisească propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, să-și mărturisească dorul de patria-cuib, de țara natală păstrată cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece narațiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii. Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: ,,Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grădină dulce).

Spațiul povestirii, la Octavian D. Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidența realității, sub semnul paradisului descoperit, ,,regăsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniță), originală, personală, reală: ,, La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aștepta  deja. Ne-am așezat la o masă și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și căruia îi simțeam dorința sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Mitică). Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți. Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” . Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos. Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.  Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică.  Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană.  În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian ,,Las’că rezolvă domn Mitică!”. Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

E cel dintâi pas către aflarea de sine: ,,Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84). Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țară în altă țară. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna  mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171). Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438). ,,Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării  din țară nu este o dezamăgire, nu este o ,,iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.

Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare. Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui ,,pașoptistului”- mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege că ,,Dumnezeu s-a născut în exil”.

Cristina Maria Necula