Dacina Dan: Poeme

 

LA MULȚI ANI, Adriana Popa !

Pseudonim literar, Dacina Dan

Oțelul Roșu

Ohaba

***

Tată

 

nu ţi-am spus niciodată

cât de mult te iubesc

cercuri concentrice

mă rănesc cu regrete

nu ţi-am văzut

surâsul morţii în ochi

tată

ai plecat subit în lacrima toamnei

între tine şi noi

fulguiesc depărtările

e vremea ploilor de frunze

ochii mei spală copacii

unde e glasul

cum doare pasul

ce se întoarce

ocolind

de unde a plecat

 

Father

 

I have never told you

how much I loved you

concentric circles

hurt me with regrets

I haven’t seen

the smile of death in your eyes

father

you left suddenly in the tear of autumn

between you and us

the distances fall as rare snowflakes

it is the time of raining with leaves

my eyes wash the trees

where the voice is

how the step hurts

when returning

meandering around

back to where it had left from

 

 

Cuvânt

 

indicibilă e sămânţa

cuvântul

un copac

în care-atârnă strâmb

două inimi albastre

în timp ce una bate

cealaltă-nmugureşte

sărbătorind tăcerea dintre noi

cu frunze

 

Word

 

unspeakable is the seed

the word

a tree

in which hang crooked

two blue hearts

while one beats the other buds

celebrating the silence between us

with leaves

 

 

Peisaj

 

 

sunt

ca o potecă

dintr-o pădure verde părăsită de căprioare

mi-am rătăcit

ecoul

printre copaci

clipa de tandreţe

a ancorat

lângă celălalt capăt

anotimpul meu

a înflorit cu umbre pe acele unui brad

 

 

Landscape

 

 

 

I am

like a path

in a green forest

abandoned by deers

I have lost

my echo

amid the trees

the moment of tenderness

has anchored

at the other end

my time of the year

has bloomed into shadows

on the needles of a pine

 

 

Ochii tăi

 

 

ochii tăi

mi-au arătat deşertul

nu păşi

peste cărările ironic consimţite

de auditoriu

e o pasăre falsă

undeva

se ghiceşte oaza

şi surâsul izvorului

dac-aş înfrunzi

în cadenţele sociale

mi-ai săruta cu aer albastru

fântâna privirii

 

 

Your eyes

 

your eyes

have shown me the desert

do not step

onto the paths ironically consented to

by the audience

there is a false bird

somewhere

you can catch a glimpse of the oasis

and the water spring’s smile

were I to grow leaves

following social cadences

you would kiss me with blue air

the glance’s fountain

————————-

Dacina Dan alias Adriana Popa

Timișoara

4 august 2017

Imagine similară

* Nota mea:

Din partea tuturor colaboratorilor, călduroase urări de sănătate și bucurii alături de cei dragi. Viața să-ți fie o poezie, îmbrăcând fiecare clipă cu veșmântul versului dăruit…

La Mulți și Fericiți Ani !

Mariana G.

Anunțuri

Dacina Dan: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Norii mă privesc prin geamul mare, de la terasă, cu degete de vânt. Miroase a tei, trecutul zvâcneşte viu, foşnitor, cu sânge de clorofilă verde, la picioarele mele, în mine se închid perspectivele, eu sunt stratul de celuloid ce poartă lumea sub retină, căci ce poate lega o seară fierbinte de vară, de foaia pe care înlocuiesc cuvintele cu inefabile păsări, decât faptul că m-am întâmplat, că m-am scris cu mine pe cicatricea albă a peretelui uterin, că m-am iubit şi m-am urât, că mi-am ridicat poeme (Frunze în oglindă – Editura Marineasa, 2002 şi Aparent/ Illusory – Editura Singur, 2016) în visul de abstract al sentimentelor, că rememorez şi-n acelaşi timp mă reconstruiesc, că sunt larvă şi fluture, lacrimă şi rug, trecut peste prezent, că sunt doar o anamorfoză a lui ieri, în care silabele se logodesc cu libertatea, rezultând, prin reacţii de hidroliză şi hidrogenare, doar un ester cu aromă de amintire.

Ca întâmplare, suntem. Ca memorie, sunt.

Verde

     Mihaelei

 

cine-mbracă versul cu floare de castan

cine-aşteaptă să cutreiere

ploile şi crengile

sau

umbra copilăriei

care s-a ascuns

undeva

sub cuvinte

din regăsire

se naşte un înger

speranţa se-ntoarce

cu ultimul dar

mă oprisem

lângă iubirea mea verde

şi

te visam

 

Fulg

 

melancolia albului

mă mai încearcă uneori

atunci ning

scuturându-mi copacii de păsări

mă caut printre fulgi

în mine însămi e iarnă

visul meu

îşi îngheaţă propria-i creangă

umbre bizare

viscolesc fără grabă

mă ning pe mâini

mă ning pe gene

cu mine însămi mă ning

ochiul îşi plânge zborul căzut

prea devreme

 

Zbor

 

dac-aş fi cer

aş declina cu norii

mi-aş dezbrăca speranţa

în stropii de ploaie

dac-aş dansa sub lună

cu picior de izvor

aş descânta deşertul din noi

cu livezi

dac-aş răsări dimineaţa

aş avea mireasmă de tei

toamna

aş înfrunzi în ţipăt de cocori

primăvara

m-aş ofili de gând în ghiocei

dac-aş fi ghimpe

mi-aş sfâşia noaptea

cu muguri

gata să conjuge iarăşi

 

Singurătate

 

soarele

mi-a aruncat azi

cu fluturi în geamuri

tresăream sub privirea ta

ca un mugur

sub picătura de apă

versul tău de dragoste

purta toamna ta pe obraz

uitată de-o dimineaţă

în peisajul meu stâng

încă înfrunzit

sub ultimele raze ale bucuriei

din reflex plouă iar

singurătate

 

Rug

 

chiar şi aici

amiaza are trup de cruce

nici rug măcar

poate un gând

incomparabil mai curat

printre atâtea frunze care cad

astenic

anotimpul se lipeşte de călcâi

vulnerabil în genele ierbii

peste ochiuri de timp

sublimat în ecou

o vreme

voi mai rătăci

prin templul subfebril

ce-n nopţile curând brumate

va rugini exuberant

inutil

 

Portret

 

mi-am zdrenţuit gândul

în mărăcinişul sufletului tău

mi-am rupt curcubeul

în toamna privirii

mi-a-ngheţat mâna-ntinsă

către macii iubirii

am răguşit căutându-ţi duioşia

am obosit alergând după soare

aştept o ploaie de aur

şi ea este numai cenuşă

ca şi când

s-ar fi umilit cuvintele

într-un copac tăcut

fără ramuri

 

Aş vrea

 

aş vrea

să nu ne fi-ntâlnit niciodată

să nu ne fi iubit niciodată

să nu ne fi despărţit niciodată

mă nasc din nou

printre sofismele tale

iar silogismele altor iubiri

îmi cântă poveşti

despre un lanţ

care-ar fi fost al lui prometeu nesupusul

de ce

mie

nu mi se regenerează versul

ciugulit de vultur

 

Aparent

 

cu mine însămi

la o margine de vară

lângă mare

într-un asfinţit oarecare

până aici

m-a călăuzit soarele

ca să-mi ghicească în palmă

însoţitori de vis

de un alb inegal

între nisip şi val

aparent

ne mai regăsim printre poeme

în zare

toamna

deschide umbrele de nori

mă-ntreabă

 

În vise încă ninge

 

în vise încă mai ninge

ramura mea e încă albă

în pleoapa unui drum

alb şi el

care nu duce nicăieri

gânduri perfecte

se lovesc

de zidul sufletelor mele

şi-mi creşte grâu

din palma-n care-mi topesc

trupul

din tine însuţi ningând

——————————

Dacina DAN

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Dacina DAN: Poeme

VERDE

(Mihaelei)

 

cine-mbracă versul cu floare de castan

cine-aşteaptă să cutreiere

ploile şi crengile

sau

umbra copilăriei

care s-a ascuns

undeva

sub cuvinte

din regăsire

se naşte un înger

speranţa se-ntoarce

cu ultimul dar

mă oprisem

lângă iubirea mea verde

şi

te visam

 

 

CUVÂNT

 

indicibilă e sămânţa

cuvântul

un copac

în care-atârnă strâmb

două inimi albastre

în timp ce una bate

cealaltă-nmugureşte

sărbătorind tăcerea dintre noi

cu frunze

 

 

AŞ VREA

 

aş vrea

să nu ne fi-ntâlnit niciodată

să nu ne fi iubit niciodată

să nu ne fi despărţit niciodată

mă nasc din nou

printre sofismele tale

iar silogismele altor iubiri

îmi cântă poveşti

despre un lanţ

care-ar fi fost al lui prometeu nesupusul

de ce

mie

nu mi se regenerează versul

ciugulit de vultur

 

 

LANŢURILE

 

nu-mi pot sfărâma lanţurile

mi-am pierdut cheia

încerc să mişc frunzele

mă desparte de ceilalţi

un peisaj

arunc cu verde

în privirile toamnei

întorc ziua noaptea cu silabe

şi-mi curge sânge din cuvânt

luaţi şi citiţi

acesta-i zborul meu

răstignit – când e grâu –

ploaie – când e tânăr –

anamorfoză – când albul se topeşte –

————————————

Dacina DAN

Timişoara

21 iulie 2017    

 

Ioan Popoiu: ,,Aparent” un volum al stărilor poetice pure

La editura ,,Singur” din Târgovişte a apărut, la sfârşitul lui 2016, volumul de poeme ,,Aparent” (Illusory), de Dacina Dan, ediţie bilingvă (română-engleză), în traducerea Mădălinei Maria Dăncuş. Volumul, in manuscris,  a fost premiat la Festivalul Naţional de Poezie ,,George Coşbuc”, ediţia a XIII-a.

Volumul se deschide cu o Prefaţă, substanţială, semnată de Mihaela Gheorghiu (autoarea copertei expresive şi lector al prezentei ediţii), veritabilă radiografie a unei cărţi atractive şi profunde. Autoarea prefeţei notează, chiar din primele rânduri, că volumul este dominat de ,,ambivalenţa real-imaginar, ideea reflexivităţii pierdute, imaginea deschisă şi înşelătoare a lumii, natura perisabilă a fiinţei umane, care şi-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern”. Ea subliniază apoi că ,,tot ce e simbol consacrat se transformă, în poezia Dacinei Dan, în contrasimbol”.

Poezia ei se caracterizează printr-o continuă căutare (,,un turn de nelinişte, nedefinitivat, care se construieşte mereu”- poeziile Tu, Fulg): ,,m-am rătăcit prin mine/ zdrenţuindu-mi lumina/ eram atât de atentă/ să-mi strâng sufletele/ într-o tăcere nouă virginală/ cu un profil inexorabil/ reverberat de umbra troianului fictiv”.

Dorinţa de evadare din realitate se împlineşte prin somn: ,,curând/ mă voi pierde în somn/ dezbrăcată de gând/ vreau doar să hibernez un timp” (Curând). Dar somnul aici nu sugerează moartea, ci cufundarea într-o zonă de plenitudine şi linişte.

Universul conceptual, conform Mihaelei Gheorghiu, este mai degrabă bacovian, avem senzaţia unei asfixii spirituale, a căderii totale şi ireversibile a miturilor.

În multe poeme predomină sentimentul neîmplinirii, al germinării interzise: ,,din scoica afroditei/ am luat o singură/ iluzie/ cu care-am înflorit şi-am germinat/ izvorul ce l-am adus în lume/ de-atunci pedepsită-s să/ port/ acest trup secetos de femeie/ pe care/ nu vor mai clipi nicicând/ gene de floare” (N-am primit). Astfel, seminţele, mirabile, în poezia lui Blaga, sugerează, la Dacina Dan, imposibilitatea rodirii şi, prin aceasta, închid accesul la eternitate, ca şi contrasimbol, devin ,,seminţe neadmise rodirii”.

Tema iubirii nu este una reală, plenară, ci o umbră lipsită de substanţă: ,,mi-am zdrenţuit gândul/ în mărăcinişul sufletului tău/ mi-am rupt curcubeul/ în toamna privirii/ mi-a-ngheţat mâna-ntinsă/ către macii iubirii/ am răguşit căutându-ţi duioşia” (Portret). Tema iubirii se corelează cu aceea a iernii ce sugerează încremenirea: ,,în mine însămi e iarnă/ visul meu/ îşi îngheaţă propria-i creangă” (Fulg), dar albul semnifică în acelaşi timp puritate şi nerodire: ,,ce creangă invocăm/ iubito iubitule/ în inima iernii/ prin viscolul înstelat de seminţe/ neadmise rodirii” (Necroză).

Citind poezia Dacinei Dan ai impresia că divinitatea s-a retras parcă în cele mai înalte sfere, abandonându-şi creaţia (Deus otiosus), iar locul acesteia este luat de un simplu demiurg (regizor, spune autoarea), care elaborează tot felul de scenarii şi guvernează destinul individului la întâmplare: ,,regizorul ce mi-a semnat prezentul/ a răsfoit o carte/ şi-a lăsat-o deschisă/ pe-o masă cu pietre/ şi-acum stâncile-mi rănesc trupul” (Regizorul). Este vorba despre un destin nefericit, lipsit de finalitate, împotriva căruia omul nu poate face nimic, el se va prăbuşi oricum: ,,în amintire/ orizontul iar mă cheamă/ şi-mi lăcrimează prăbuşirea-n geam/ rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului/ frunza/ mă desparte de ram” (Am visat). Pe de altă parte, oricât de vulnerabil, individul are şansa dedublării, în fiecare din noi există o fiinţă metafizică, nemuritoare, care aspiră la perfecţiune, un arheu: ,,fulgii păşesc/ în vârful sufletului/ între mine şi eul imaculat” (Alb).

Motivul drumului, de pildă, cu finalitate spirituală, strălucit ilustrat în vechea Chină (Dao-de-Jing), este aici o cale ,,care nu duce nicăieri”, ,,fără să ştiu unde se sfârşeşte/ drumul” (Drum), este un traseu în cerc: ,,unde e glasul/ cum doare pasul/ ce se întoarce/ ocolind/ de unde a plecat” (Tată).

Universul poetic este limitat formal, însă nelimitat conceptual, fiecare spirit e în luptă cu limita proprie şi conştientizează tragic căderea, marcată în volum prin îndoială: ,,…poate/ cine ştie/ nici nu există astfel de oameni/ şi nici infinit” (Poate).

Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă (cf. Mihai Eminescu) ne apare aici inversată (,,ochii tăi reduceau pădurea din jur/ la un singur punct”), într-o tentativă de regresiune la origini, într-o lume genuină, din care izvodeşte totul.

În sfârşit, autoarea inspirată a prefeţei scrie că, în volumul ,,Aparent”, se pot distinge două registre, unul care plânge (deplânge) şi altul care sfidează (ironizează). În acelaşi timp, descoperim, la Dacina Dan, două ipostaze, una proiectată asupra trecutului şi alta asupra prezentului, precum în Vară: ,,am pumnii-atât de plini/ de soare şi de verde/ că/ dacă i-aş deschide-acum/ aş luneca deodată/ într-o altă poveste mai lungă/ cu ploaie frig şi ceaţă”. Ea se întreabă, oare cum am putut crede că voi purta mereu ,,în braţe fân/ şi-n buzunare stele”, că voi putea înlocui ,,cuvintele cu inefabile păsări” (Stagiatură).

Dincolo de consideraţii estetice şi metafizice, noi credem că ceea ce frapează, în poezia Dacinei Dan, este tonalitatea aparte de inefabil şi diafan, ,,ca un desen transparent”. Este un volum al stărilor poetice pure, fără trimiteri extra-poetice, autoarea nu filosofează, nu ţine discursuri (revolta ei este pasageră), ci zugrăveşte, cu elemente simple, cu puţine mijloace, un tărâm poetic în care se instalează ca la ea acasă. Sunt nenumărate poezii în care nota accentuată de inefabil este definitorie, pare să copleşească totul.

Putem exemplifica din abundenţă în sensul acesta: ,,ploaia este altar şi rug/ mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu); ,,dac-aş răsări dimineaţa/ aş avea mireasmă de tei/ toamna/ aş înfrunzi în ţipăt de cocori/ primăvara/ m-aş ofili de gând în ghiocei” (Zbor); ,,soarele/ mi-a aruncat azi/ cu fluturi în geam/ tresăream sub privirea ta/ ca un mugur/ sub picătura de apă/ versul tău de dragoste/ purta toamna pe obraz” (Singurătate); ,,părul meu încă miroase/ a fluturi/ îţi strâng tăcerile/ din vie/ şi-n braţele mele/ începe să plouă (Nostalgie); ,,îmi pun inima pe-o frunză de vie/ şi-mi acoper gândul cu-o despărţire-albastră” (Regizorul); ,,n-am primit în dar/ nici o petală de/ roz/ nu mi-am văzut umbra/ în zăpada-mpăcării” (N-am primit); ,,ai plecat subit în lacrima toamnei / între tine şi noi/ fulguiesc depărtările/ e vremea ploilor de frunze/ ochii mei spală copacii” (Tată); ,,printre atâtea frunze care cad…/ anotimpul se lipeşte de călcâi/ vulnerabil în genele ierbii/ peste ochiuri de timp/ sublimat în ecou” (Rug); ,,zăpada-mi acoperă dimineaţa/ rece/ palma ninsorii/ pe pletele unduite/ de amintirea fânului copt/ în priviri de văi cu apus de fântâni” (Alb); ,,desenez cu migală/ petală cu petală/ dimineaţa albastră în care visezi/ printre gene de soare/ că ţi-ai regăsit frumuseţea” (Poem); ,,va fi toamnă/ peste alei de silabe/ plânge-un castan/ în locul ochiului/ căzut…/ am mâinile pline de greieri” (Curând); ,,băut-am rouă/ din potir de nufăr/ în timp ce bărcile/ răneau albastru/ trupul deltei/ serile de iulie/ înotau spre mal” (Delta); ,,cu mine însămi/ la o margine de vară/ lângă mare/ într-un asfinţit oarecare/ până aici/ m-a călăuzit soarele” (Aparent); ,,purtam/ eşarfe de iluzii verzi/ când ne întâlneam/ între anotimpuri/ tu-mi risipeai culoarea/ ca să-ţi pictezi pe suflet/ trandafiri japonezi” (Efemer); ,,am văzut azi/ toamna/ urcându-se în copaci/ şi numărându-mi sentimentele din mână/ i-am spus să coboare/ dar ea a început/ să-mi despletească frunzele din ochi” (Sentiment); ,,sunt/ ca o potecă/ dintr-o pădure verde/ părăsită de căprioare/ mi-am rătăcit/ ecoul/ printre copaci” (Peisaj).

Cuvintele au semnificaţii multiple în poezia autoarei, pot fi un refugiu în faţa realului: ,,dacă plouă cu versuri/ lumea rămâne în spatele ploii” (Vară), o modalitate de autodefinire: ,,gând şi cuvânt/ îngemănate adânc/ scuturându-şi de nins aripa/ fiind eu sunt” (Alb), dar la fel de bine, un mijloc pentru a-şi ţese ,,pânza la un război arhaic”, în aşteptarea unui Ulise salvator: ,,sunt doar o anacruz-a penelopei” (Sau), cel care s-o elibereze din lanţurile ce-o leagă simbolic de munte: ,,de ce/ mie/ nu mi se regenerează versul/ ciugulit de vultur” (Aş vrea).

Mihaela Gheorghiu face unele consideraţii interesante în Prefaţă, în legătură cu ,,rostul” cuvintelor, pe care nu le putem omite în această recenzie. Astfel, în societăţile tradiţionale (arhaice), ,,răspunderea” faţă de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice: cuvântul, odată rostit, nu mai poate fi luat înapoi, dobândind o existenţă proprie, de-sine-stătătoare, el se putea întoarce împotriva celui care-l rostea. În poezia modernă, cuvântul şi-a pierdut mult din puterea sa originară, aceea de a institui realul, în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei de-mitizări. La Dacina Dan, cuvintele suportă un soi de umilinţă prin tăcere: ,,ca şi când/ s-ar fi umilit cuvintele/ într-un copac tăcut/ fără ramuri” (Portret), sângerează: ,,întorc ziua noaptea cu silabe/ şi-mi curge sânge din cuvânt” (Lanţurile), însetează: ,,în lacrimă/ …/ silabe-nsetate” (Exerciţiu), iubesc: ,,vino cuvântule/ şi-mi desenează mâna prelungă şi mireasma de toamnă/ vino/ iubeşte-te” (Vers).

În ciuda decăderii lor în dimensiunea ,,profană”, cuvintele mai păstrează ceva din aura divină: ,,mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu), ,,zbor alb/ în frunza de apoi/ în care cred” (Punct).

Aceasta este poeta Dacina Dan, versurile ei, ca nişte trofee nepreţuite, cea care îşi oferă fiinţa lumii întregi, prin cuvintele ei inspirate, incantatorii: ,,luaţi şi citiţi/ acesta-i zborul meu/ răstignit”.

IOAN POPOIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/05/16/ioan-popoiu-aparent%e2%80%9d-un-volum-al-starilor-poetice-pure/

Dacina Dan: VERDE

VERDE

(Cu drag, Mihaelei)

cine-mbracă versul cu floare de castan

cine-aşteaptă să cutreiere

apele şi crengile

sau

umbra copilăriei

care s-a ascuns

undeva

sub cuvinte

din regăsire

se naşte un înger

speranţa se-ntoarce

cu ultimul dar

mă oprisem

lângă iubirea mea verde

şi

te visam

Dacina Dan

La mulți ani, Mihaela, frumusețe în viață și-n gând !

Dacina DAN: Tată

TATĂ

nu ţi-am spus niciodată
cât de mult te iubesc
cercuri concentrice
mă rănesc cu regrete
nu ţi-am văzut
surâsul morţii în ochi
tată
ai plecat subit în lacrima toamnei
între tine şi noi
fulguiesc depărtările
e vremea ploilor de frunze
ochii mei spală copacii
unde e glasul
cum doare pasul
ce se întoarce
ocolind
de unde a plecat
_________

DACINA DAN
Desen : MIHAELA GHEORGHIU

Timișoara

23 aprilie 2017

Dacina Dan: Interviu cu pianista Maira Liliestedt

„Muzica este o parte din fiinţa mea”

„Dacă m-aş aşeza acum la pian, aş umple restaurantul de lume!“ a spus Maira în  faţa palatului Lloyd din Timişoara, în timp ce ochii prelungi, ca zborul rândunelelor, urmăreau jocul fiicei ei, printre porumbei. Maira purta pantaloni albi, cu manşeta deasupra genunchiului, iar bluza de mătase înflorea cu roşu de mac lumina ce atârna pe crengile începutului de iunie, 2014. O reîntâlnesc pe Maira după doi ani, în aceste pagini şi-i privesc din nou mâinile ce poartă condurul delicat, pierdut de sunete, pe cea din urmă treaptă a unui castel muzical.

 

Dacina DAN: „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”  (Nichita Stănescu). Ce înseamnă muzica pentru prof. univ. dr. Maira Liliestedt?

Maira LILIESTEDT: Muzica este o parte din fiinţa mea. Simt că ceva, din propriul meu echilibru, e puternic afectat dacă nu pot studia şi preda la pian. Muzica nu este o profesie pentru mine, ci o necesitate. Dacă ceea ce am afirmat pare poetic, nu aceasta a fost intenţia mea. Este un adevăr pe care l-am simţit acut, dureros, atunci când am fost forţată să fiu departe de muzică şi un adevăr, incredibil de pozitiv, în momentele de vârf ale vieţii mele.

Dacina DAN: Ca pianistă, aduci bucurie şi înălţare sufletească spectatorilor din sălile de concert. Ai obţinut titlul de doctor înainte de 30 de ani, eşti profesor universitar în S.U.A., la University of Mount Union, ai o familie care e mereu alături de tine. Între atâtea realizări (chiar te rog să detaliezi ) e loc şi pentru deziluzii?  

Maira LILIESTEDT: Mulţumesc. Am obţinut titlul de doctor la 27 de ani şi a fost o realizare importantă, nu pentru faptul că am câştigat acest titlu, ci pentru orizontul larg de cunoştinţe care mi s-a deschis. Titlul în sine, nu înseamnă mare lucru pentru mine: sunt tot Maira, cu sau fără el. Dar am muncit mult ca să-l obţin şi sper că am devenit un om mai capabil, mai bun, cu mai multă frumuseţe şi sensibilitate interioară din cauza călătoriei acesteia pedagogice.

O calitate şi, totodată, un dezavantaj al unei vieţi în muzică este faptul că muzica trebuie să reflecte viaţa, în toate detaliile ei. Sunt perfecţionistă, dar ca şi în viaţă, nu există perfecţiune în muzică. Aceasta înseamnă că orizonturile sunt mereu deschise şi întotdeauna este loc de mai bine. Ca pianistă, perfecţionismul meu se luptă puternic cu imposibilitatea de a atinge un ţel perfect în interpretările mele. Acest paradox oferă numeroase eşecuri, dar şi multă libertate în a reda viaţa până în cel mai mic (şi imperfect) detaliu al ei.

Dacina DAN: Ai plecat din România, cu părinţii, la 14 ani, în 1992, după absolvirea a opt clase la Liceul de Arte „ Sigismund Toduţă “ din Deva. Cum ţi s-a părut, la acea vârstă, lumea de dincolo de ocean?  Cât de diferită era, faţă de  România?

Maira LILIESTEDT: Foarte diferită, fireşte. Deşi îmi plăcea limba engleză şi o învăţasem conştiincios în clasele V-VIII în România, dialectul folosit în America este oarecum diferit de limba engleză britanică, predată la Deva. Aveam un vocabular englez relativ bogat, dar în primele luni, mai ales la şcoală, mi-a fost foarte greu să leg cuvintele unele cu altele, ca să formez un limbaj englez fluid. Schimbarea a fost foarte dificilă: în primele săptămâni din clasa a IX-a în State, eram disperată că nu înţelegeam textul din manualele de şcoală. Însă m-am adaptat destul de repede; în câteva luni am reuşit să îmi pun vocabularul în funcţiune şi să mă descurc destul de bine.

Multe alte aspecte erau complet diferite faţă de cele ale vieţii din România. Sistemul şcolar e şi el diferit: elevii se duc de la o clasă la alta în timpul şcolii—de la chimie, alergi la sala de matematică, de acolo la istorie, etc., cu pauze de doar trei minute între ore. Stresant! În plus, deşi toţi elevii şi profesorii au făcut tot ce au putut ca să mă ajute să mă încadrez, liceul respectiv era foarte mic, cu colective de elevi care se cunoşteau încă din grădiniţă. Eu eram, de obicei, în plus: adică nimeni nu îşi aducea aminte să mă includă în activităţile lor. În această situaţie, nu prea am reuşit să îmi găsesc prieteni decât mai târziu, atunci când am ajuns la facultate, unde toţi studenţii încep relaţiile sociale de la capăt, îşi croiesc noi prietenii pe baza intereselor comune. La facultate am întâlnit-o pe prietena mea, Janelle, care mi-a rămas una dintre prietenele cele mai apropiate şi partenera mea, la două piane, de 20 de ani.

Dacina DAN: La ce anume a trebuit să renunţi pentru a te încadra într-un alt stil de viaţă?

Maira LILIESTEDT: Am renunţat la prietenii din liceu, deşi nu a fost alegerea mea. Am încercat să păstrez legătura cu câţiva prieteni din România şi, cu unii, am corespondat mulţi ani, deşi nu ne-am mai văzut niciodată de când am plecat. Cu un fost coleg, Virgil, am corespondat mai bine de 10 ani. Nu m-aş fi aşteptat la asta. Corespondenţa aceasta a fost importantă pentru mine. Era un fir care mă lega de o lume pe care o cunoşteam mult mai bine şi în acelaşi timp, faptul că locuiam într-o altă ţară, îmi oferea posibilitatea să îmbogăţesc prieteniile cu cei din România, prin aspectele noi de viaţă pe care le întâmpinam în America.

Dacina DAN: Ai revenit în România după 22 de ani, în 2014. Iar în 2015 ai fost membră în juriul Concursului  Internaţional „PIANO MODUS VIVENDI”, prima ediţie. Ai susţinut recitaluri de pian în Deva. Cum ai regăsit ţara natală, după atâţia ani petrecuţi în S.U.A.?

Maira LILIESTEDT: De multe ori mi-a fost dor de România, deşi locuiesc în S.U.A. de   aproape 25 de ani. Dar, am fost surprinsă cât de  „acasă”, într-adevăr  „acasă”, m-am simţit în România, la întâia revenire în 2014. A fost un moment aparte, în vara respectivă, când eram în vizită la nişte prieteni : cânta o muzică românească la radio, terminasem o cină delicioasă, tradiţional românească, eram înconjurată de oameni, nemaipomenit de calzi, care mă cunoşteau de când eram copil şi mi-am dat, brusc, seama că mă simţeam mai acasă în acel moment decât mă simţisem vreodată în ultimii 22 de ani. Am fost frapată. Ştiam că mi-e, des, foarte dor de casă, dar am o viaţă minunată în America: e ţara unde mi-am întâlnit soţul, mi-am născut fetiţa şi m-am realizat profesional. Chiar nu mă aşteptam să mă simt atât de clar „acasă” într-un moment, relativ comun, al unei vizite în România, după atâţia ani.

Dacina DAN: Care crezi că ar fi aportul şcolii de muzică româneşti la cariera ta şi cât de diferită este şcoala de muzică din S.U.A. faţă de cea din  România?

Maira LILIESTEDT: Educaţia muzicală pe care am primit-o în România mi-a oferit un început foarte trainic. Am progresat tehnic foarte rapid sub îndrumarea ambiţioasă şi foarte pricepută a d-nei profesoare Doina Ona. Am ajuns în S.U.A. cu mult mai multe cunoştinţe muzicale decât cele ale multor tineri de vârsta mea. Însă şi sistemul de educaţie muzicală în S.U.A. e foarte diferit faţă de cel din Romania. Aici nu există şcoli de muzică şi toate studiile muzicale sunt în sistem de ore particulare. În general, acest lucru înseamnă că multe familii nu îşi pot permite să îşi trimită copiii la ore de muzică. În şcoli se predă muzica generală, (cam o oră pe săptămână), şi din clasa a VI-a se începe de obicei muzica de ansamblu, ori instrumentală ori vocală, în cor. Dar educaţia muzicală intensă cu ore de pian, vioară, etc., plus teoria muzicii, în cadrul orarului normal al unei şcoli de muzică este ceva ce nu există în S.U.A. Şi acest lucru mi se pare foarte trist. Aici, societatea este mult mai fascinată de sportivi celebri şi fiecare şcoală (şi la nivelul claselor inferioare, câteodată) are echipe de baschet, baseball, fotbal american. Liceele mari au de multe ori şi echipe de gimnastică, înot, volei, golf, etc.

Dacina DAN: Eşti muzician la prima generaţie. Cum ai ajuns la pian?

Maira LILIESTEDT: Mama cânta puţin la pian şi părinţii mei cumpăraseră o pianină când aveam doar trei ani. Mama s-a gândit că ar fi interesant să învăţ şi eu, puţin, să cânt şi m-a dat la şcoala de muzică. D-na prof. Ona se pare că a avut încredere în mine şi a găsit un anumit potenţial muzical, pentru că m-a ajutat să fac progrese care acum, după ani de zile de meserie, mi se par surprinzător de rapide. Dar dânsa şi acum are asemenea rezultate, aproape cu fiecare elev al ei. Priceperea pedagogică a acestei profesoare este fantastică. D-na Ona mi-a amintit un episod din clasa I sau a II-a când mă pregătise pentru un concurs important. Însă mama îi spusese să nu mă preseze prea tare şi să mă lase să fac şi eu ce pot. Aşa că, nu i-a spus mamei că acesta era într-adevăr un concurs. Abia după ce am cântat şi am câştigat premiul I, i-a spus mamei despre concurs şi a adăugat “Uite, atât a putut!”

În Statele Unite mi-a fost greu să mă adaptez la stilul diferit al noii mele profesoare de pian. Era o doamnă mai în vârstă, care m-a pregătit într-un mod mult mai relaxat. Nu am ştiut ce să fac, fiind obişnuită cu ritmul rapid al d-nei prof. Ona şi dupa vreo doi ani în America, am început să mă îndoiesc că voi continua cu pianul. Nu aveam nici un interes să studiez şi, bineînţeles că piesele nu aveau să se perfecţioneze singure. Am fost foarte aproape de renunţa la pian. Dar şi în momentul acela, când nu mai voiam să studiez şi mi se părea că nu am nici un motiv pentru a continua, nu am reuşit să îmi imaginez viaţa fără pian. Atunci am hotărât să continui. Şi, de data aceasta, a fost decizia mea, aşa că am investit multă muncă, fiindcă eu alesesem ori să renunţ, ori să studiez pianul, însă la modul serios. De atunci, dragostea mea pentru muzică a crescut continuu. În afara iubirii pe care i-o port familiei şi prietenilor, muzica mă face să mă simt mai plină de viaţă decât orice altceva.

Dacina DAN: Gheorghe Zamfir spunea odată că, naiul este instrumentul cu I mare. Pianul este, cu adevărat, un instrument cu I mare, atât la propriu cât şi la figurat. Un muzician este foarte ataşat de instrumentul său. Însă propriul pian nu poate fi dus in sala de concerte. Cum e întâlnirea cu un pian străin?

Maira LILIESTEDT: Dificilă! Acesta e un dezavantaj clar al pianistului, faptul că nu poate niciodată să se bazeze pe acelaşi instrument. Dar, uneori este şi un avantaj, pentru că în unele săli de concert pianul de la faţa locului este absolut fantastic, cu totul deosebit şi cu mult mai valoros decât cel de acasă. Asemenea întâlniri sunt minunate, pentru că sunt piane care, cu adevărat, fac muzica să sune mai sofisticat, mai cald, mai strălucitor. Dar şi în aceste cazuri, pianistul trebuie întotdeauna să se adapteze la un instrument nou.

Dacina DAN: A intra în lumea muzicii clasice şi a fi pe scenă de tânără, necesită disciplină, multe ore de studiu si dedicare. Te gândeşti vreodată că ai pierdut anumite lucruri în copilărie şi adolescenţă, investind atât de mult timp şi energie în orele de pian?

Maira LILIESTEDT: Aceasta este o întrebare dificilă. S-au facut multe studii ştiinţifice în ultimii ani şi acestea prezintă beneficiile enorme ale educaţiei muzicale/pianistice asupra sănătăţii, inteligenţei şi agilităţii creierului şi asupra capabilităţii unui om de a gândi şi a simţi într-un mod complet aparte faţă de cei care nu au avut studii muzicale. Beneficiile muzicii sunt documentate ştiinţific. Asta nu înseamnă că nu mi-aş fi dorit să am mai mult timp liber când eram mică (sau şi acum!); dar nu regret orele de studiu. Mi-au dat, unele din momentele cele mai frumoase din viaţa mea. Sunt însă sigură că, numai studii muzicale, de o intensitate care începe să înlocuiască trăiri necesare omului din viaţa de zi cu zi, nu sunt un lucru bun. Muzica este modul cel mai universal uman de a comunica. Cei care văd numai clapele unui pian nu vor avea trăiri, destul de semnificative, (pozitive sau negative), care să inspire interpretări muzicale profunde.

Dacina DAN: Eşti apreciată pentru tehnica impecabilă. Mişcarea mâinilor este atât de graţioasă, încât e ea însăşi un spectacol. Cum poţi stabili echilibrul dintre tehnică şi lirismul muzicii, dintre precizie şi pasiune?

Maira LILIESTEDT: Tehnica mea nu este nici pe departe impecabilă! Dar mă străduiesc şi, în general, reuşesc să stăpânesc şi piese foarte dificile. Echilibrul despre care vorbeşti este într-adevăr aproape imposibil de stabilit, deşi este extrem de important. Îţi dau un exemplu: muzica lui Rachmaninov este muzica mea preferată. Simt că este o reprezentare foarte fidelă a interiorului meu, ca om. Dar această muzică este şi foarte dificilă tehnic. Şi acum, piesele lui Rachmaninov, îmi prezintă cele mai mari obstacole pentru că dacă investesc prea mult suflet în interpretarea pieselor, atunci pot pierde controlul asupra elementelor tehnice, dar totodată, puterea sentimentelor transmise în aceste piese este cu mult mai importantă decât elementele tehnice (necesare totuşi pentru transmiterea acelor sentimente!)

Dacina DAN: Fiecare artist are un anumit mod de a aborda relaţia cu muzica şi cu publicul. Am observat că ai o strălucire aparte atunci când interpretezi. De unde vine această „lumină”?

Maira LILIESTEDT: Iubesc muzica din suflet şi cred că este singurul mod de a comunica într-o limbă universală până şi cele mai nuanţate trăiri omeneşti. Probabil că „lumina” de care vorbeşti provine dintr-un adevăr, exprimat cel mai bine de compozitorul Carl Nielsen: „Muzica este viaţă şi, asemenea vieţii, imposibil de înăbuşit.”

Dacina DAN: Se spune că, învăţând pe alţii, te perfecţionezi pe tine insăţi. Mama ta este o distinsă profesoară de chimie, cu un har pedagogic deosebit. În ce măsură te-a influenţat acest lucru în alegerea unei cariere didactice? Ce satisfacţii ţi-a adus faptul că eşti „modelator “ de talente?

Maira LILIESTEDT: Ţin minte cât de respectată era mama ca profesoară. Am multe amintiri din vremea când mă jucam acasă, în timp ce mama preda ore suplimentare de chimie, pentru a pregăti generaţii de elevi pentru admitere la facultate. Mama părea întotdeauna sigură pe sine, profesională, extrem de capabilă, exigentă, dar dreaptă, cu un dar aparte de a obţine rezultate deosebite de la elevii ei, cerând mult elevilor, dar sprijinind progresul lor la fiecare pas. E cert că influenţa ei asupra mea a fost uriaşă . Poate că mi-a plăcut şi faptul că aş putea da ordine ca profesor (mi-a plăcut întotdeauna să fiu eu cea care face regulile. Dar, în mod serios, stima şi rezultatele, dar şi felul elegant şi profesional cum se îmbrăca şi se purta mama, au avut o influenţă foarte mare asupra mea.

Pedagogia mi-a adus multe satisfacţii. Îmi place în special să lucrez cu tineri la facultate. Vârsta aceasta specială, între 18 şi 22 ani, este incredibil de importantă în procesul de maturizare al unui om şi simt că e un privilegiu că pot avea un rol în acest proces de formare al studenţilor mei. Da, predau muzica. Dar cel mai important pentru mine, e faptul că pot încerca să ghidez procesul de maturizare, într-o direcţie pozitivă, în timpul acestor ani, atât de importanţi, din viaţa studenţilor mei şi, mai mult, că reuşesc să ghidez acest proces printr-o lentilă muzicală, care mi se pare cea mai pură reflexie a experienţei umane.

Dacina DAN: Cum percepi diferenţele între a cânta alături de o orchestră, într-un concert mare, a face muzică de cameră sau a avea recitaluri solo? Ce variantă ar fi mai aproape de suflet?

Maira LILIESTEDT: Aceste experienţe au fiecare frumuseţile lor, dar într-adevăr, sunt diferenţe. În cazul unui recital solo, eu sunt complet responsabilă pentru muzica interpretată, deci pregătirea tehnică şi muzicală, interpretarea pe scenă şi comunicarea mesajului sunt absolut toate responsabilitatea mea. E un mare risc, mai ales că, tradiţional, pianiştii interpretează piesele memorate, fără partitură. Şi este o responsabilitate enormă, pentru că este doar datoria mea să pot comunica auditoriului conţinutul, uneori extrem de complicat şi psihologic şi muzical, al unei piese. Dar totodată este şi o mare bucurie, pentru că îmi place să pot forma şi sculpta interpretarea unei piese, aşa cum cred eu că este mai frumos sau mai comunicativ, fără să fiu nevoită să fac compromisuri din cauza părerii altor muzicieni.

Muzica de cameră şi, într-o anumită măsură (mai mică), un concert cu orchestra, impune o colaborare strânsă cu alţi interpreţi. Aceasta duce la nevoia de a face compromisuri între felul în care aş interpreta eu un pasaj şi felul în care ar interpreta alţii, din grup, acelaşi pasaj. Nu vreau să folosesc cuvântul „compromis” numai într-un sens negativ. Este şi greu, bineînţeles, mai ales când toţi cei din grup sunt convinşi că au răspunsul cel mai bun şi atunci, pentru reuşita grupului, fiecare membru trebuie să accepte o interpretare, puţin altfel, decât ar vrea. Dar aceste momente de „compromis” pot duce şi la multe descoperiri minunate. Discuţiile acestea (câteodată verbale, alteori pur muzicale, prin care ne ascultăm unii pe alţii şi înţelegem intenţia interpretativă a celorlalţi), discutiile acestea, deci, dau naştere unor idei cu totul noi, fascinante, care ne îmbogăţesc propria comoară muzicală, şi pe care le putem aplica şi la muzica solo, în viitor.

Îmi plac toate aceste feluri de a face muzică. Des, ţin foarte mult la interpretarea mea pentru o anumită piesă şi din acest motiv, îmi place foarte mult să cânt solo. Totuşi, îmi place şi/nu numai, „convorbirea” muzicală într-un grup de muzică de cameră, ci şi prieteniile care se pot forma, continua, sau aprofunda prin această muncă de suflet împreună. Mă atrage muzica pentru pian şi orchestră, cel mai mult. Repertoriul romantic pentru pian şi orchestră (concertele de Rachmaninov, Chopin, Liszt, Mendelssohn, Saint-Saens, de exemplu), sunt unele dintre piesele mele preferate. Compozitorii romantici ai secolului al nouăsprezecelea, au scris piese masive ( măreţe)  şi din punct de vedere structural şi din punct de vedere al puterii afective, iar asemenea ţeluri înalte mă captivează. Dar realizarea unei asemenea piese, cu orchestra, e deseori puţin decepţionantă, pentru că timpul petrecut de pianist împreuna cu orchestra e, în general, foarte scurt şi nu permite dezvoltarea unei interpretări comune, profunde, ci e des folosit doar pentru detalii practice: „ce tempo luăm în partea a doua?,” „ai de gând să eziţi la revenirea melodiei acesteia?,” etc.

Toate aceste experienţe muzicale, au farmecul lor şi semnificaţia lor anume. Nu există un mod „perfect” de a exprima trăirile, visurile şi sentimentele omeneşti pe clapele unui pian. Dar, pentru mine, această „imperfecţiune” este una din minunatele calităţi ale muzicii: reuşeşte, cu cea mai mare „perfecţiune”, să exprime faptul că noi, oamenii, cu toate sentimentele şi ţelurile noastre, suntem  „imperfecţi”!

Dacina DAN: „O femeie trebuie să aibă clasă şi să-ţi taie respiraţia” (Coco Chanel). Eşti elegantă, frumoasă, plină de nobleţe. Cât de important este stilul pentru tine şi care ar fi legătura lui cu muzica?

Maira LILIESTEDT: Mulţumesc pentru complimente. Stilul e foarte important, pentru că oamenii sunt fiinţe vizuale, care percep şi îşi formează multe opinii de la prima vedere. Deci, dacă impresia vizuală este plăcută şi în plus, potrivită mesajului pe care vrei să îl exprimi, ai mult mai multe şanse să fii auzit şi înţeles. Întotdeauna aleg rochiile de concert cu mare grijă. E minunat să fii femeie şi să ai prilejul să achiziţionezi şi apoi să porţi un anumit număr de rochii foarte elegante şi eu, ca pianistă, sunt răsfăţată de aceste ocazii numeroase care necesită rochii splendide.

Vă dau un exemplu: anul trecut, am dat o serie de concerte cu două programe diferite de recital. Toată seria s-a numit, în italiană, „con passione.” Primul program de recital l-am intitulat „Passionate rose” (Trandafiriu pasionat) şi al doilea, „Passionate crimson” (Purpuriu pasionat”). „Passionate rose” a inclus o muzică nostalgică, sau delicată, cu umor, („trandafirie” şi, cu un anumit fel de zâmbet pe buze), ca de exemplu, Sonata Nr. 50 în Do Major de Haydn şi melancolicul tango „Cafe 1930” al lui Astor Piazzolla.

Programul „Passionate crimson” a inclus piese impulsive, directe, emoţionante, câteodată aproape „sângerând” de durere şi pasiune. Am interpretat Sonata Appassionata Op. 57 de Beethoven, al cărei nume nu cere nici o explicaţie şi Sonata Nr. 6 de Prokofiev, scrisă pentru a comunica groaza, speranţa, ura si frumuseţea sufletească a omenirii, în mlaştina psihologică al celui de-al doilea război mondial.

Revenind la stil, pentru „Passionate rose”, am purtat o rochie de mătase de un roz trandafiriu aprins, iar pentru „Passionate crimson”, am folosit o strălucitoare rochie de un roşu adânc, cu nenumărate puncte sclipitoare. Iesind pe scenă, într-o asemenea rochie, pianista îşi poate asigura atenţia publicului de la început şi acesta este un mare avantaj, pentru că atunci poate comunica intenţia compozitorului, cu mai mult succes şi conţinutul preţios al fiecărei piese.

Dacina DAN: Ai abordat compoziţiile unor mari muzicieni, Beethoven, Bach, Rachmaninov, Chopin, Liszt, Prokofiev, dar şi compoziţiile lui George Enescu. Făcând abstracţie de subiectivismul nostru, ca români, compoziţiile lui Enescu sunt percepute uneori, ca fiind mai greu accesibile. Care e reacţia audienţei din S.U.A. în faţa muzicii enesciene?

Maira LILIESTEDT: Îmi pare rău, dar nu prea pot răspunde. Am cântat, destul de puţin, din repertoriul marelui compozitor român.

Dacina DAN: Pe afişul recitalurilor tale, am observat că menţionezi „Born in Romania“. România e ţara unor „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri“. România e ţara legendei meşterului Manole: creaţia înseamnă sacrificiu. Ce a sacrificat Maira Liliestedt pentru a reuşi în cariera muzicală?

Maira LILIESTEDT: Nu ştiu dacă e vorba de sacrificiu propriu-zis. E multă muncă, e drept. Dar pe măsură ce am crescut, m-am maturizat şi am ales călătoria asta muzicală eu însămi, nu pentru că m-ar fi îmboldit altcineva. Pe măsură ce am crescut, vreau să spun, că munca a devenit ceva al meu, ceva ce  preţuiesc chiar şi atunci când e greu, sau neplăcut, pentru că ştiu că rezultatele şi ţelurile muncii acesteia sunt minunate.

Dacă vorbim de sacrificiu, ca un schimb de activităţi, atunci poate că am sacrificat mult. În copilărie, orele de studiu la pian, le-aş fi putut petrece la joacă. Când eram tânără, în liceu, aici, în America, orele din faţa pianului poate aş fi putut să le petrec la televizor, sau citind, sau scriind, sau făcând activităţi fără importanţă. Ca studentă, poate aş fi putut petrece orele acelea la pian cu prieteni, sau familie, sau pur şi simplu relaxându-mă. Ca adult, aş putea petrece orele acestea dedicate studiului la pian, cu familia, sau visând, sau relaxându-mă, sau făcând miile de treburi comune ale vieţii de toate zilele.

Dar… dacă aş fi petrecut orele acelea departe de pian… poate nu aş fi devenit un copil inteligent, sensibil, cu capacitatea de a înţelege lumea într-un mod, mai uman, mai târziu. Poate nu aş fi găsit în liceu un ţel profesional artistic cu totul al meu, un ţel care mi-a îndrumat viaţa într-un sens puternic pozitiv. Poate că nu aş fi avut marea ocazie, ca studentă, să lucrez cu profesori fenomenali, pianişti de renume, pedagogi întruchipaţi şi oameni, în cel mai frumos sens al cuvântului. Şi desigur, ca adult, nu aş fi avut o pasiune care mă face să mă simt mai împlinită decât orice altceva, exceptând dragostea pe care o port familiei mele, familia fiind intotdeauna pe primul loc. Deci, nu cred că e vorba de sacrificiu, ci de alegeri. Şi alegerile, pe care am fost îndrumată să le fac, sau pe care le-am făcut eu însămi, mi-au adus un dar de nedescris: limba universală pe care o iubesc cel mai mult: muzica pianistică.

Dacina DAN: Ai o fiică minunată care vorbeşte limba română. Nichita Stănescu spunea „Limba română este patria mea!“. Cum ai defini limba română ?

Maira LILIESTEDT: Nu aş putea defini limba română. Ceea ce ştiu este că, deşi vorbesc, cu mult mai multă usurinţă limba engleză decât româna şi acum, îmi face, mult mai multă plăcere, să citesc în limba română. E ceva în sânge, în naştere, creştere, în obiceiuri şi tradiţie şi, toate acestea, nu mă pot părăsi. Şi încerc, din răsputeri, să îi comunic tezaurul acesta şi fetiţei mele.

Dacina DAN: Pentru a învinge într-un spaţiu nou, necunoscut, e nevoie de multă forţă. E muzica un „izvor” de forţă în această lume mercantilă?

Maira LILIESTEDT: Muzica este altceva pentru fiecare. Formează un mănunchi, alcătuit din multe elemente, unele pe care anumiţi muzicieni le au în comun, altele care sunt diferite de la o persoană la alta. În mănunchiul meu, muzica reprezintă pasiune, repaus, minune, aventură, triumf, împliniri, dragoste, durere…de fapt, o colecţie completă de sentimente şi trăiri umane. Pentru că, aceasta e calitatea cea mai preţioasă a muzicii: ea poate reprezenta în toate nuanţele ei, viaţa: „Muzica e viaţa şi, ca ea, imposibil de înăbuşit.” – Carl Nielsen!

Dacina DAN: Îţi multumesc pentru sensibilitatea şi sinceritatea răspunsului. Eşti un ambasador al muzicii de care sunt mândră!

——————————————————

Maira Liliestedt (Maira Balacon), născută la 23 ianuarie 1978 la Deva, România. Profesor universitar dr. la University of Mount Union din S.U.A.

A consemnat,

Dacina DAN

Timişoara

1 august 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/08/02/dacina-dan-interviu-cu-pianista-maira-liliestedt/