Vasilica Grigoraş: Dan Plăeşu la braţ cu Sinele prin „Răspântiile” vieţii

De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul  Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând.

Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat:  lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.

În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.

Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.

Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire.  Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.

Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).

Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.

Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor.

Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“.   Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.

Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara S“, din cel de-al doilea miniroman.   Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.

Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“,şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe  bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.

Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea.  Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !… M-ai cucerit pe mine ! “…  „O adevărată minune!“

În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o  casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel  Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?…“

În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi  ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari – convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?

Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.

M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul  de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere.  Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!

—————————————

Vasilica Grigoraş,

 iulie, 2017

Vaslui

Dan Plăeșu – Un pod până-n Noua Zeelandă!

https://i1.wp.com/www.marianagurza.ro/blog/wp-content/uploads/2017/02/poduri-lirice-valentina-teclici.jpg

Consemnări

Un pod până-n Noua Zeelandă!

* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/  „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici

 

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

Dan Plăeșu

Sursa: http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/85367-cronica-de-carte-un-pod-pana-n-noua-zeelanda

 

  

„Vinovatele meandre” de Dan Plăeșu

Mi-a „picat” în mână una din cărţile scriitorului Dan Plăeşu. Un roman, considerat ca fiind unul „de sertar”. Scris înainte de 1989, dorit să fie publicat atunci, însă, probabil, din varii motive, autorul a găsit de cuviinţă să-l arate lumii după douăzeci şi ceva de ani, în 2011, la Editura „Junimea” din Iaşi. Mărturisesc faptul că la început n-am fost tentată să zăbovesc prea mult asupra conţinutului acestei cărţi. De ce? Fiind în vacanţă, nu aveam chef să mă întorc în umbra şi tenebrele anilor trecuţi şi nici nu mai voiam să aud judecăţi şi condamnări ale regimului trecut.

Pe de altă parte, din mai multe considerente nu voiam să renunţ la ideea de a lectura cartea. Este vorba de un volum al lui Dan Plăeşu, nume de rezonanţă în literatura română. Titlul cărţii este deosebit de inspirat şi atractiv în aceeaşi măsură. Materialul întroductiv scris mai mult decât onorabil de Elena Leonte recomandă cartea spre lectură. Mai adaug şi faptul remarcabil că acest roman a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi pentru anul 2011. Toate acestea fac parte din „cartea de vizită” a romanului. Aşa că, am mai făcut un pas şi am citit pasaje, pagini la întâmplare, care m-au captivat prin stilul deosebit de elegant al scriiturii şi dialogul limpede, lin, firesc. Am început să citesc cartea de la prima sa pagină, ca după o oră să mă simt confortabil în textul său. Acţiunea romanului curge asemenea unui fluviu, uneori molcom, potolit, alteori cu intensitate şi iuţeală. Poate, asemenea Dunării pe care autorul o cunoaşte atât de bine şi de la care a împrumutat ceva din comportamentul ei. Şi, uite aşa m-am cufundat serios în Vinovatele meandre.

Prin aprecierea că această carte este „de sertar”, de la prima vedere suntem tentaţi să credem că este un roman de moravuri, de politică. Nimic mai neadevărat. Este un roman de dragoste, cu trăiri profunde, cu atingeri şi conotaţii psihologice şi sociale. Romanul prezintă o poveste de dragoste între Adrian şi Livia, cu lumini şi umbre, cu frici, angoase şi bucurii mărunte, vremelnice. Acest lucru sporeşte profilul psihologic, umanist şi romantic al romanului. În jurul iubirii şi vieţii celor două personaje, autorul zugrăveşte un tablou amplu şi veridic al societăţii. Prezintă o epocă în desfăşurare, cu mentalitatea şi cu moralitatea ei şi, mai ales, cu tipicurile şi cu tertipurile de manipulare a oamenilor. Dan Plăeşu prezintă starea de fapt a unei societăţi care mimează bunăstarea, umanismul, egalitatea. Maniera de prezentare este plină de umor de mare fineţe şi de ironie subtilă, stil ce caracterizează întreaga scriitură a autorului, ceea ce dă savoare naraţiunii, în esenţă sobră şi serioasă.

Dan Plăeşu conturează personaje pline de naturaleţe, unele cu un şarm aparte care tânjesc după libertate şi au dorinţa de a evada din cuştile morale ale socialismului.
Adrian, absolventul de studii inginereşti împlineşte ambiţia tatălui său, omul simplu, muncitorul harnic şi gospodar, de a-şi purta băiatul la şcoli înalte pentru a avea un viitor luminos. „Să fii inginer, nu-i de colea şi nici la îndemâna oricui”, tot spunea mândru tatăl. După absolvire, inginerul nu practică o muncă în domeniul tehnic. Se implică pe plan politic, slujind cu devotament regimul, neieşind din tiparele moralităţii impuse. „Navalistul lui Dan Plăeşu ne prezintă pe noi, cei născuţi după ultimul război, cei cu mândria inocentă de pionieri fruntaşi, de premianţi şi bursieri cu aspiraţii atât de false, cei care şi-au irosit vieţile cu inconştienţă şi totală neputinţă sub tăvălugul uniformizator de destine şi strivitor de ipotetice eroisme” – Elena Leonte în Firescul despre care merită povestit. Ajuns inginer în construirea navelor, în forul său intim, Adrian Teodoru este conştient de labirintul în care trăieşte, doreşte să depăşească tiparul croit de epoca socialistă, însă n-are curajul şi puterea să rupă lanţurile morale atât de bine zăvorâte.

Livia, tânăra şi ambiţioasa regizoare, spirit liber, îndrăzneşte să creadă că ar putea schimba ceva în viaţa socială de atunci. Având la îndemână arme culturale, doreşte să imprime teatrului o tendinţă cumva nonconformistă, ceea ce nu este tocmai potrivit în ochii aparatului de stat şi nici în mentalul colectiv al epocii. Se simte încorsetată de regulile şi cutumele pe care trebuia să le respecte într-un oraş de provincie, preponderent industrial şi visează să zboare spre libertate personală şi profesională şi să ajungă la un teatru din Bucureşti. În voinţa ei egoistă şi oarecum arogantă de a-şi vedea visul împlinit nu se sfieşte să acţioneze şi pe căile mult uzitate în socialism (pile, cunoştinţe, relaţii), întervenţii la cei suspuşi care deţineau cheia cu care puteau deschide orice uşă, oricând. Din dragoste pentru soţia sa, Adrian încearcă s-o ajute mituind un director de teatru din Bucureşti, lucru ce-i aduce o adevărată povară existenţială, pe lângă cea a neîmplinirii în iubire.

Iubirea celor doi se spulberă uşor precum puful de păpădie în bătaia vântului. Fiecare încearcă să se regăsească pe sine, să-şi reinventeze drumul în viaţă. Adrian „plecase de acasă, în urmă cu o săptămână, cu dorinţa de a se limpezi. Nici el nu ştia cum, dar sperase că drumul îi va decanta gândurile, îl va ajuta. Nu nădăjduia în ajutorul cuiva, însă acesta a apărut, totuşi. Fără să-l ceară, aproape împotriva dorinţei lui. Da, se întâmplase o minune. Şi Mariei îi era cu totul îndatorat pentru asta. Desigur, trebuie s-o caute, s-o cheme la el. Un alt gest necugetat de necinste nu mai poate face. A fost prea de ajuns unul…” (p. 296) Însă în călătoria dorită a fi salvatoare, Adrian întâlneşte „braţul iernii” care îl îmbrăţişează.

Acţiunea romanului este unitară, bine închegată, manifestarea personajelor este firească, ceea ce face ca cititorul să întrevadă blândeţea şi respectul moldoveanului de pe malul Dunării de jos faţă de semeni, iar pe de altă parte, rafinamentul stilului său de scriitor. Acest lucru nu-l împiedică să sape în locuri mai ascunse şi să scoată la lumină fapte obscure şi meschine ale regimului. Abilitatea de bun condeier şi inteligenţa îl ajută pe scriitor să prezinte detaşat faptele, nu interpretează, nu face judecăţi de valoare, nu condamnă. Dă largheţe cititorului să citească şi să aibă propria înţelegere. Unii să facă apel la memorie care este încă vie, pentru readuceri aminte. Pentru alţii, cei mai tineri, cartea este o provocare de a căuta informaţii sau poate martori oculari ai regimul prezentat pentru a-şi forma propriile convingeri.

Gălăţean prin naştere, Dan Plăeşu, după terminarea studiilor revine în oraşul dunărean. Filolog, profesor, ziarist profesionist, director de teatru, scriitor, dramaturg, poet, fabulist, această vastă paletă de preocupări întregesc profilul literar şi cultural al lui Dan Plăeşu. Prin întreaga sa activitate aduce un plus vieţii cultural-artistice gălăţene. Opera sa scriitoricească (poezii, fabule, povestiri, piese de teatru, scenete, cronici literare şi dramatice, romane, reportaje) este publicată în diverse apariţii periodice locale şi naţionale. De asemenea, dăruieşte publicului cititor mai multe publicaţii editoriale de mare valoare literară, dintre care amintim: Colecţionarul de exerciţii, fantezii satirice, Editura Junimea, Iaşi, 1983; Veghea, roman, Junimea, Iaşi, 1885; Lucrare de control la istorie, roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Gând de arici liber, fabule sexy, Hypatya, Galaţi, 1995; Muntele personal, teatru, comedii, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2005; Crocodil-Show, fabule cu fitil, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007; Consulting & love, proze de dragoste, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2009. Numeroase lucrări dramatice sunt reprezentate pe scene profesioniste, pe scene de amatori, radiofonic, în lectură profesionistă la diferite cenacluri, publicate în volum de autor sau în reviste şi antologii.

După începutul şovăielnic al lecturii, am parcurs pe nerăsuflate întregul roman „Vinovatele meandre” al scriitorului Dan Plăeşu şi-l recomand cu sinceritate spre lectură.
Vasilica Grigoraş