Daniel DUMITRU – POEME

 

ZBOR

 

îmi e atât de greu să ajung la tine

în nori

încât îmi decopertez mâinile

las la o parte coaja tare de lut

unghia de cărbune

nările mele de mirosit nemurirea

şi mă umplu treptat de …. gol

până voi simţi că murim

aceeaşi moarte

după stingerea peisajului din carte

 

 

BURSA

 

Tu valorezi o mie sau două

el patru mii, copilul acela şapte mii

Mă uit în zare şi văd scris pe o etichetă şapte zeci de mii

preţuri mute dintr-un templu cu mese dărâmate odată

cifre zburând prin cărnurile noastre negociate la bursă

contractate de furnizori ai iadului cu aripi de cârpă

Tu… valorezi un an… şi copilul ăsta… uită-te la el că mai e

doar o respiratie surdă, cărată de vulturi chiuind

„ăsta e al meu! ” „ba nu, o să iau pe el pene noi”

Tu taci şi îţi aştepţi rândul să înceapă licitaţia

Azi

sunt tranzacţii cu brokeri albi ca figura ta când ai auzit

„fetiţo, miroşi a citostatice”

Taci şi îţi aştepţi eticheta

 

 

SUBTERAN

 

Am să mă întind un anotimp

Sub iarbă ( nu doar să visez,

Cum zice Eleanor aşa de frumos)

Cu mâinile pe piept o să mă joc de-a Superman

Şi cum fiecare pământ are un cer

O să zbor mâncând brazde

Încât cartitele ramele şi tinerii de la balcon

Vor aplauda entuziaşti si vor citi în editoriale de scrum

Despre o stea căzătoare luminând feeric

Liniştea ierbii devenită spaţiu

 

 

VIS

 

Mă împiedic în somnul tău

şi vreau să plec pe lună

cu tot cu visele

despre care zic eu

doar eu

că sunt vise

pentru că un glas dinspre pleoapele

fluture

date ţie de către fantezie

îmi spune să astept

până la următorul pătrar

când voi fi somnambul

alergând de mână cu tine

printre florile unei realităţi

cu miresme

de lenjerie

 

 

DURERE

 

M-a apucat deodată o durere surdă

în colţul unde păstram ceva urme de copilărie

Poate numai eu mai auzeam scrâşnetul acela de os

de parcă Sisif îşi mutase bolovanul în coastele mele

M-a apucat şi o durere de cozonacii nebun de frumoşi ai celei

care îmi spunea să construiesc flori de gheaţă la intrecere cu gerul

apoi o durere de vanilie

frumoasă ca fruntea tatei sărutată de riduri egoiste

Ca să nu mai sufăr m-am cotrobait în glasul mamei pierdut undeva

în scăriţa rupta de urletul ceasului (îmi spunea întruna nebunul

că o să tac odată cu bateria lui)

Şi nu am mai găsit decât un bătrân în piele de copil

Îmi intrase veşnicia la apă

 

 

NEFERICITA

 

.Am discutat de multe ori cu moartea

Ca să îmi dau seama de ce e tristă

Îmi spunea printre pauze de fum

Ca e singură

Singură şi necăsătorită

Fără copii

La poarta dintre soare şi nimic

O lăsau toţi mirii

Doar colecţiona speranţe

Uneori case fără suflet

Părăsite de adolescenţi în căutarea fericirii

Pe ale tărâmuri

Ea

Plângea povestind

Şi lacrimi de ceară îi umpleau singurătatea

De o frumuseţe nereuşită

 

 

MAMA

 

Când te-am văzut înghiţind cerul

Cu ochii înfometaţi

Am ştiut că neputinţa mea o să păteze

Toată mobila ruptă perdelele şi uşa

De lemn unde cariile se pregăteau

De cină

De atunci

Mâinile tale calde, mamă

Strigă din fiecare copil care moare

De cancer

Doar vântul îmi mai duce rugăciunile

În jurul lumii

 

 

TIMPUL

 

Mi-a dezertat timpul si a fugit

La moarte

Dincolo de pădure

Nu vrea să mai lucreze pentru mine

Si zice ca urâta aia zilnică il plăteşte mai

Bine

Si că e cazat pe marginea răului

La cinci stele

Sunt hotărât să nu plâng

Chiar dacă văd riduri crescând in jurul

Cortului si

Nici măcar aerul nu mai e asa colorat.

Mai bine sărut iarba si iau lecţii de înot

Oricum o sa il văd destul in

Pieptul meu

Obosit

 

 

BUNICI

 

Despre bunici

Pot spune că au textura

Unui puf de porumbel

Aşa de frumos se împiedică şi mor

Cu graţia unei păsări îndrăgostite

Îţi mai cerşesc un zbor din când în când

Şi

Tu zvâcneşti nervos din aripile

Aurii

Îngamfate de tinereţe

Uneori vedem cum zborul trece singur

Fără ei

Şi pământul se umple de trupuri fine

Încât zici că toţi frumosii cu oase pline

De aer

S-au mutat între gardurile albe ale cimitirului

Apoi realizezi cu tot zborul auriu,îngamfat şi neputincios

Eşti gata şi tu să devii porumbel

 

 

CUTIA DE DULCIURI

 

În cutia de dulciuri

zac alb negru

Mândru de pantalonii mei

în carouri

pe care viaţa a jucat şotron

Acolo

mama desăvârşeşte cea mai frumoasă

Iluminare a

mesei de Crăciun

Doar în cutia albastră

mai reuşeşte să mă ţină de mână

Ca o mamă de hârtie

Lângă copilul ei

Din camera obscură

––––––––-

Daniel DUMITRU

Craiova, 20 noiembrie 2017