Vasilica GRIGORAȘ – Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu

 

 

Erosul, forță cosmică primordială, este una din temele constante ale genului liric, întâlnită încă din antichitate. Poeții și-au cântat desfătările și suferințele iubirii încă din zorile civilizației umane. Nu cred că există poet să nu cânte iubirea, fie sub toate aspectele ei, fie doar anumite fațete ale acesteia.

Tălmăcirea unor poeme de dragoste nu e o întreprindere tocmai simplă. Și cred că acest lucru se datorează faptului că dragostea este o trăire extrem de personală. Există atâtea feluri de a iubi câți oameni sunt pe pământ. Atâtea intensități, atâtea oglindiri în sine, atâtea manifestări și interfețe exterioare. Este imposibil o disecare cu bisturiul a înțelesului acestui sentiment.

În cartea „Păcatul neliniștii”, apărută la Editura Paralela 45, București, 2011, poeta Daniela Gîfu realizează o schiță de portret. Un portet al iubirii, un tablou cu 12 detalii temporale, cu adâncimi, stagnări și înălțări. Un tablou al visului, un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și abis.

Autoarea dăruiește cititorilor un volum cu poeme de dragoste. Ceasuri, minute, secunde de încântare, pe care a simțit nevoia să le împărtășească. O exteriorizare a interiorului și o dedublare a Eului liric (masculin și feminin). Individualitatea sentimentală presupune ca ecoul bătăilor inimii să se exprime într-un ritm cu totul aparte, în cazul de față intim și temperat ceea ce dă firului iubirii o împletire melodioasă.

„Păcatul neliniștii” este o „Cântare a Cântărilor”; cântarea dragostei din toate timpurile. O evadare din contemporaneitate a celor două personaje, Ea și El (Mireasa și Mirele) cuprinși de fiorul iubirii.  Și nu oricând, ci odată cu împrimăvărarea naturii, (luna martie), când se dezgheață timpul, se topesc asperitățile vremii; atunci sufletul se revarsă în fuioare de trăiri înaripate de sentimente și gânduri revelatoare. Printr-o abordare specială, poeta prezintă încolțirea, înfrunzirea, înflorirea și rodirea bobului de iubire; nu lipsesc momente de ofilire, ca apoi să renască mai intens. Toate acestea sunt crâmpeie de timp finit pe firul infinitului. „Ea// Pecetluitu-ne-am/ începutul cu un sărut/ fugar, timid, dar atât de/ răscolitor. Un straniu/ sentiment s-a cuibărit, în/ cele din urmă, în inimile/ vătămate de înşelăciunile/ întrupate ale trecutului./ Te purtasem cu mine/ dincolo de chinuitoarele/ nopţi de singurătate./ Teama de dăruire în/  braţele întunecatului apus/ a fost delicat estompată.”; „El// Dansez încet pe/ aripile gândurilor,/ legănate în ritmul/ paşilor reggae cu tine,/ frumoaso. Umbrele nopţii/ s-au strecurat sfios în/ odaie, atente la tic-tacul/ pendulei lăuntrice. Îţi/ chem inima, îmbobocită,/ să se lase răsfăţată. Să ne/ deschidem curaţi în zorii/ rouăi alintată de prima/ rază de Soare./ Magică şi/ ademenitoare întâlnire…” (Martie)

Dragostea este elementul catalizator al ființei umane, cei doi actori ai poemului sunt cuprinși de fiorul și frenezia dragostei… Deloc timizi, însă cu delicatețe, cu inflexiuni grațioase și coerență se deschid asemenea unei cărți spre lectură. O stare de neliniște, fiecare cu simțirile, dar și cu închipuirile sale. Un simplu sărut, o mângâiere poate înfiripa o dragoste profundă. Cu ușoare urme de melancolie și nostalgie, textul este un exercițiu de imaginație, cu reglări abile ale intensității și etalări plastice ale vorbirii și tăcerii. Eul liric vorbește cu sine, vorbește cu celălalt, de nu mai știi dacă e realitate ori închipuire. „El// Generozitatea/ descătuşării şi scânteierii/ iubirii tale îmi înfrânge/ pornirile sărăcăcioase,/ întărindu-mi voinţa şi /înţelepţindu-mi putinţa./ Slăbiciunile convulsive/ sunt substituite de/ speranţa unui mâine/ binecuvântat. Vreau să/ rămâi, căci tu îmi eşti/ acum scăparea din/ strânsoarea slăbiciunii/ adamice. Te chem de/ teama de a nu-ţi uita/ numele.”„Ea// Mi-ai strigat/ numele. Nu mai răbdai/ amorţirea. Cu neputinţă/ să uiţi să respire/ eliberarea./ Până şi mintea, ce-şi/ autocenzura pornirile/ lumeşti, s-a deschis/ asemenea crinului trezit/ de hârjoana pisoilor/ vagabonzi, ce poposesc în/ ograda casei tale. Treptat,/ înţelegem neînţelesul la/ care am visat, acum prea/ prăfuit de atâta aşteptare./ Chinuitori şi izvorâtori/ ani.” (Aprilie)

Un joc sublim al neliniștii, tăierea respirației, toate de la păcatul originar, ispitirea lui Adam, cu ajutorul Evei, de șarpele viclean. O zbatere continuă, trecerea de la o stare la alta. Oare să fie păcat lăsarea iubirii lor în grija lui Dumnezeu? S-au îngrijorat peste măsură, uitând că Dumnezeu Însuși este iubire!! Nu numai că îngăduie iubirea, dar ne-a dăruit iubirea pentru înmulțirea în chip minuat a creației sale. Așa cum Dumnezeu ne-a creat din dragoste după chipul și asemănarea Lui, tot astfel, noi oamenii, din iubire vom da naștere copiilor noștri. Așa cum Dumnezeu ne iubește continuu și necondiționat, tot astfel ar trebui să iubim și noi, însă la om apar teama de singurătate, mândria, lipsa de credință… Să fie oare nevoie de retragere în pustie pentru a-I sluji lui Dumnezeu?

Deși cuprinși de slăbiciune și neputință, El și Ea nutresc o fărâmă de speranță; încearcă să descopere calea (iubirea), chemând-o, strigând-o cu îndurare. Astfel dragostea se deschide precum bobocul de crin alb, pur, curat. Se detașează de toxicitatea cotidianului și-și pune în ordine trăirile. Scenele emoționale descătușate sporesc în intensitate, iar eroii cărții, deși se simt captivi în iubirea lor sunt plini de recunoștință. „Ea// Când a slăbit/ strânsoarea îmbrăţişării/ noastre, am ştiut că iarăşi/ voi avea parte/ de o noapte de lămuriri, de apăsări./ Încruşişarea privirilor/ dojenitoare stărui numai/ un moment. Şi, totuşi…/ Vibrează neîncetat,/ asemenea păcatului/ originar, fiecare trăire ce/ mă-ncearcă. Ochii mei te/ văd, urechile mele te aud,/ inima mea te cheamă. Şi,/ totuşi, un zid…” „El// Am visat că vei/ veni în viaţa mea, dar/ prea mulţi vulturi îşi/ făcuseră cuib sub/ streaşina casei inimii/ mele. Mi-au răpit/ visele zgâriindu-mi fără/ milă, cu ghearele lor,/ lăuntrul. Scăpase doar un/ cotlon, păstrat apropierii/ tale, o chemare nepotolită/ în visele ce-mi îndulceau/ nopţile necruţătoare ale/ singurătăţii. E sărbătoare,/ acum, în sufletul meu.” (Mai)

Discursul poetic își pierde uneori coeziunea logicii formale. Viziuni fragmentare și intensități fulgurante sunt exprimate cu atenție sporită pentru o receptare intuitivă a mesajului. Persistă o impresionantă vitalitate, fără descătușări frivole și vulgare, ci într-un stil decent, discret. „Păcatul neliniștii” se prezintă cu un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal și fără a aluneca către un senzualism deșănțat. Poezia erotică a Danielei Gîfu are vigoare, expresivitate și echilibru interior. „El//  Azi şi mereu,/ aici şi acolo, sub forţa/ inimaginabilă a iubirii, ce/ o descopăr treptat, fragil/ şi tainic alături de tine. Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezenţa ta./ Uneori mă auzi, alteori/ briza lacului se interpune/ tânguitor între noi./ În vreme ce strig/ îndurare,/ mă scufund/ în contemplarea adierii/ nocturne./ Cu inima dornică, aştept/ parcă să se ivească/ un înger.” „Ea// Sunt iubită./ Am răspuns chemării/ din privirea ta./ Eşti iubit./ Ai întrezărit lumina/ inimii mele răbdătoare./ Am fost poftiţi acum/ împreună la masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească./ Nici eu, nici tu nu cunoaştem/ încotro-ul. Oricât de/ buimăciţi am fi,/ să stăruim în rămânere./ E rândul nostru să/ ne-nălţăm încet din/ chinul înnoptării/ scâncitoare.” (Iunie)

„Păcatul neliniștii” este un duet expansiv și exuberant, însă nu dramatic, nu lacrimogen. Actorii, două voci sincere, temperate, șlefuite de iubire. Cuvântul izvorăște din inimă și transmis către inimă. Miezul verii. Arșiță, zile toride. Inima parcă-i în deșertul Sahara. Rătăcire, căutare de sine, căutare de celălalt, căutare neîncetată. Ea// Ochiurile miraje/ ale Saharei mi-au atras/ inima închinată/ beduinilor. Căutăm/ împreună apa salvatoare./ Ne rămâne mângâierea/ firelor /de nisip, tămâiate/ de Soare. Mă simt slăbită/ de acest neîntrerupt drum/ de căutare. Se face din ce/ în ce mai fierbinte şi nu/ mai am ce să jertfesc/ pentru o picătură de/ ploaie. Oglindirea/ chipului tău/ mă consolează./ E peste tot.”; „El// Tresărind dintr-un/ vis bizar, am întins/ braţele după tine… Erai/ atât de departe! Doar/ mireasma mângâierii tale/ mă trezise. Ţin pleoapele/ strânse ca să nu mai vadă/ zădărniciile pământeşti ce/ mi-au pângărit sufletul./ Bântui totuşi zările/ infinite, tot întrebând/ norii pe unde eşti. De-ar fi/ să nu primesc răspuns,/ te-aş căuta până la/ sfârşitul cerului.) (Iulie)

Volumul de poeme al Danielei Gîfu este o frescă a iubirii. Prin exteriorizarea cu sinceritate a sentimentelor, El și Ea ating clipe de fericire și extaz, ceea ce este de fapt dragostea împărtășită și împlinită. Poeta s-a desprins cu eleganță de prezent, de realitatea timpului pentru a redeschide ușa miraculoasă a unei exprimări cu aură ușor nostalgică. Purtând armura sinelui îndrăgostit, înarmată cu arcul lui Cupidon întruchipează iubirea într-o călătorie în timp. Prin răscolirea și rostogolirea dorului de persoana iubită, discursul liric este o căutare permanentă a iubirii pure.

Printr-o poetică structurală, autoarea refuză canoanele clasice și contemporane ale poeziei. Textul se naște și devine substanță primă și indispensabilă poeziei, astfel îmbracă o haină personală. Scrierea Danielei Gîfu este o carte deschisă, cu o veritabilă putere de absorbție de către cititor. Aici, se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măiestria împletirii firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage.

Poeta, spirit cultivat are o voce multicordă. Cu abilitate mânuiește cea mai

fină și sensibilă coardă a limbii române omniprezentă în poezia sa. Un flux verbal ponderat, dar remarcabil în esență. Întâlnim în „Păcatul neliniștii” o viziune romantică în care verbul îmbracă varii forme ale iubirii, dar și o reprezentare metafizică. Autoarea vede și pune în Logos puterea tămăduitoare a iubirii. Asemenea unui leac, poemul curge lin, calm, firesc. Ea și El se bucură de egalitate de șanse în exprimarea sentimentelor.

Ingenuitatea și prospețimea sunt fructul unic al jocului erotic, cu străfulgerări semantice virginale și unice. Poemele sunt resorturi concentrate de sensibilitate și idee, compoziții în note lirice înalte. Durerea și neliniștea sunt doar aspirații spre solaritate și limpezime. Secvențe de o energie poetică debordantă, imagini costruite abil prin sintagme folosite explicit.

Volumul „Păcatul neliniștii” este un total de 12 termeni, iar rezultatul, indiferent de timp și anotimp este dragostea. Cine nu știe, nu admite, nu crede că IUBIREA este mântuitoare se înșeală amarnic. Prin poemele sale, Daniela Gîfu ne înștiințează că, chiar dacă ne dă și oarece tulburări, iubirea nu este un păcat, ci este jocul sublim al nelinștii, un neastâmpăr triumfător.

 

Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș – Interviu cu poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista DANIELA GÎFU

 

Bârlădeanca de la Cluj

„Obsesia pentru adevăr a filosofilor  ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.”

 

Vasilica Grigoraș: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu, Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea culturală „Academia Bârlădeană”…, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?

 

Daniela Gîfu: Da, sunt originară din Bârlad şi această mândrie locală am purtat-o mereu cu mine, mândrie pe care am mai divulgat-o în urmă cu câțiva ani Prietenului nostru, jurnalistul și scriitorul George Roca. Am venit pe lume un secol și jumătate mai târziu, după Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Țara Românească. Bârladul (Baaadul de altădată) a fost vatra multor personalități dragi atât copiilor, cât și adulților cu spirit viu. Mă gândesc la poeta Elena Farago care a scris îndrăgita poezie „Gândăcelul”. Sau la Nicolae Tonitza, pictorul inegalabilelor portrete de copii. Sau la lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond. Sau la dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe, autorul piesei „Tache, Ianke şi Cadâr”. Sau la savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, dar care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului. Şi, special l-am lăsat la urmă, pe fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu, cel din urmă nici nu votase. Întrebarea mă supune la un efort cel puțin responsabil… Se adună în mintea mea aproape toate întâmplările din trecut, mă refer la trecutul meu în acest spațiu binecuvântat. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!! Dar copilăria pălește în fața adolescenței pe care am trăit-o! Dincolo de inocență, bun simț, reținere, în lăuntrul meu își croiau drum ambiția, consecvența, responsabilitatea. Amintirea bunicii mele din partea mamei, a cărei prezență o simt mai ales atunci când timpul e îmbrăcat în haine de sărbătoare, m-a stimulat să progresez, mereu. De parcă ar dori să-mi risipească bucuria de a trăi altundeva decât pe prispa casei ei modeste, unde scrijelisem pentru prima oară tabla înmulțirii. Satul bunicii, Bălăbănești, aflat la 16 km de Bârlad, rămâne simbolul paradisului pe care fiecare și-l închipuie opusul vieții pământene ezitante. Să revin. Am avut un trecut bogat, mai ales spiritual.

 

V.G.: Citind interviul pe care l-ați acordat poetului, scriitorului, eseistului, jurnalistului, animatorului cultural, George Roca și eseul „Scrisul mă fericește”, publicat în Antologia „Taina scrisului” (București, ANAMAROL, 2019) m-am trezit în fața unui portret fascinant al unei tinere inteligente și ambițioase care s-a construit pe sine treptat, prin muncă și perseverență, în varii domenii ale cunoașterii umane. Curiozitatea debordantă, setea de știință și învățătură, seriozitatea omniprezentă și dăruirea v-au ajutat să adunați un portofoliu bogat: absolventă de fizică, specialistă în comunicare, doctor în filosofie și doctor în informatică… Un adevărat diamant uman. Vă propun să discutăm, pe rând, fațetele personalității Danielei Gîfu.

          Așadar, Daniela Gîfu – omul de știință, cercetătorul…

 

D.G.: Mda, cum precizam, sunt o femeie curioasă, abilă, asemenea unui „argint viu”,… cred că sunt câteva atuuri necesare ca să reușești. Studiile postdoctorale m-au ajutat să revin în mediul academic, devenind pe rând cercetător ştiinţific la cele mai prestigioase instituții academice din țara noastră și cadru didactic asociat la mai multe facultăți ale Universității ieșene. Sunt pietrele de temelie pe care am mizat și pe care le păstrez cu recunoștință… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care studiam permanent, finalizând un masterat în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (în engleză, NLP – Natural Language Processing), noua realitate m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi, în primul rând, că cercetarea, chiar dacă nu în biofizică, așa cum îmi dorisem, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult. După finalizarea studiilor postdoctorale am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică a Universității ieșene, devenită a doua mea casă profesională. Aici mi se oferiseră condițiile să mă dezvolt și să-mi construiesc cariera după care tânjisem. Și cum cercetarea este în simbioză, cel puțin în cazul meu, cu activitatea didactică, am pus bazele propriului curs, fiind titulara cursului de „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (în cadrul masteratului de Lingvistică computațională), elemente din acesta fiind folosite și la Tehnici de Ingineria Limbajului Natural. De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică, finalizat în anul 2016.

 

V.G.: Intelectualul cu preocupări în filosofie și știința comunicării…

 

D.G.: Un început îndrăzneț, privind peste Carpați. Poziția de referent la Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca mi-a deschis câteva ferestre de unde puteam privi cu îndrăzneală. Începutul carierei mele… Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai „ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți, acum PRIETENI pe viață!, mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi. Ei bine, aici în instituția gândită de Carol al II-lea cu diferite funcțiuni, după bunul plac al autorității publice locale, am cunoscut minți strălucite care se bucurau de o audiență selectă, deși seniorială. Este și motivul pentru care acum, când merg la Cluj, resimt un tip de emoție aparte. Îmi lipsește filosofia acelor ani care a însemnat, mai mult decât oricând, schimbări importante în modul de a privi viața, în special reflectate în discurs. Mi-a călăuzit preumblarea perspectiva pragmatistă a lui Rorty despre solidaritate și diferență culturală (și implicațiile acesteia asupra modului în care concepem azi politicile culturale pentru integrarea comunităților etnice, într-un oraș multicultural cum este Clujul). Încadrată, așadar, în așa numitul neo-pragmatism, m-am „abandonat” analizei limbajului, în  2010 susținându-mi teza de doctorat în filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, teză care a fost primită ca deschizătoare de drumuri, filosofia mână-n mână cu informatica. Era o temă centrată pe violența simbolică în discursul electoral, analizată cu metode computaționale. Invitată să urmez studiile postdoctorale la aceeași Universitate, de data aceasta la Facultatea de Informatică, am cunoscut o nouă lume, cea a prelucrării limbajului natural. Și cum eram preocupată de analiza discursului public, începând cu anul 2011 am început o minunată colaborare cu prof. univ. dr. Dan Stoica la două catedre: Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu am colaborat în cadrul masteratului de Relaţii umane şi comunicare organizat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei și tot așa. În fața studenților, am respins ideea că există o singură descriere a lumii. Obsesia pentru adevăr a filosofilor ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.

 

V.G.: Jurnalistul experimentând atât presă scrisă, cât și radio, tv…

 

D.G.: Pentru mine jurnalismul nu e o profesie, ci o pasiune. Este și motivul pentru care am investit în el mai mult de pe margini. Dar, îmi aduc aminte de vremurile când urmam cursurile studiilor aprofundate în Biofizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC). Atunci am făcut mai multe reportaje pe teme culturale la o televiziune locală din urbe. A fost un moment de cotitură în viața mea, înțelegând fascinanta lume jurnalistică pe care aveam să o cultiv permanent. Începând cu anul 2002, aflată deja la Cluj-Napoca, lucrând într-o instituție de cultură în care se întâlneau remarcabile personalități clujene, am început să mă implic în presa scrisă. Începând cu publicațiile clujene – „Curierul Primăriei”, „Cetatea culturală”, „Orașul” etc. dar și cele online, aflate în plin avânt, condeiul meu începea să prindă consistență. În paralel, din dorința de a-mi pune bazele teoretice ale comunicării de masă, am urmat și cursurile masteratului de Comunicare și Relații publice, organizat de SNSPA, București, și ale școlii doctorale în Filosofie și Științe Social-Politice, în cadrul UAIC, finalizată cu teza „Discursul presei scrise și Violența simbolică. Analiza unei campanii electorale”. Din 2011, aveam să fiu redactor șef adjunct și, la scurtă vreme, redactor șef la revista „Destine literare” din Montreal. De altfel, sub oblăduirea unor scriitori și jurnaliști prețuiți în țară și în afara ei – îi voi aminti în ordine alfabetică – Virgil Bulat, Alexandru Cetățeanu, Virgil Cisteianu, Dan Culcer, Dan Ionescu, Lucian Hetco, Corneliu Leu, Marcel Mureșeanu, George Roca, Victor Roșca, Artur Silvestri și mulți alții) am început să fiu prezentă și în presa de limba română din Canada, SUA, Franța, Germania, Australia ș.a.m.d. Din anul 2013, când am devenit parte din familia Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condeiul meu jurnalistic a fost primit cu deschidere și validat, de trei ani fiind și redactor șef al Revistei UZPR. În egală măsură, ca cercetător științific la Facultatea de Informatică, în cadrul UAIC și la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română – filiala Iași, am o activitate extrem de bogată în colectivele de redacție ale multor reviste de prestigiu din domeniul prelucrării limbajului natural / inteligență artificială din USA, Australia, India etc. Ceea ce pot spune, activitatea jurnalistică este o provocare continuă. Este normal ca un jurnalist bun, adevărat, să se „descurce” la fel de bine în toate domeniile presei. Se pare că am reușit să le îmbin inspirat. Cel puțin asta afirmă despre mine jurnaliști mult mai vechi și mai experimentați. Sigur, față de acești maeștri ai artei jurnalistice, eu mă consider încă o novice, dar constat cu satisfacție că evoluez în fiecare zi.

 

V.G.: Scriitorul, poetul, eseistul…

 

D.G.: În urmă cu mulți ani, m-am întâlnit cu doi amici de condei, îndoiți de faptul că și-au rătăcit neașteptat inspirația în timpul trecerii lor. Impresia pe care mi-o lăsaseră cu privire la nesiguranța lor, apreciați de-a lungul vremii de un public pestriț, dar constant, e că implorau o falsă empatie. În acea perioadă eu învățam să supraviețuiesc, făcând uz de emoția resimțită într-o lume complet străină. Inspirația, ca proces divin, include promisiunea prezenței vii a imaginilor și figurilor de stil aflate sub semnul contemplării native și a neviciatei relații emoție – cuvânt. Forțată de mâna vanității, inspirația este împinsă mai departe, în faza de expirație care, fiind un proces pasiv, exclude prezența metaforei. Cele două stări se succed într-o manieră instinctivă, adesea irațională. Ești atât năucit, cât și înfricoșat de faptul că starea de epuizare emoțională acuză purtătorul de crize motivaționale. E asemenea asteniei de primăvară care poate fi combătută cu variate infuzii din amestecuri de ierburi robuste și aromate. Ceea ce apărea ca dislocare a imaginației ne pare acum clar ca expresia unei pasagere pustiiri spirituale. Imaginația dislocată se reconstituie într-un alt fel de coerență alinătoare. De aceea, trebuie reluate temele marilor clasici care au experimentat deșteptarea și menținerea spirituală. Este și motivul pentru care refuz să mai privesc la cele care mi-au mâhnit pasul și mi-au slăbit cugetul. Un prieten drag mie mi-a tot spus că vede în scrisul meu (ba chiar și în felul în care mă exprim de multe ori în conversații) un talent literar autentic. Spusele lui – pentru că am încredere în judecata sa – m-au ambiționat. Am început prin a scrie un jurnal, în care am notat, între 1 ianuarie și 31 decembrie a anului în care împlineam 33 de ani, „vârsta Hristică”, într-o formă trecută prin judecata mea legată de învățăturile creștine, observații din cursul fiecărei zile. Așa s-a născut prima mea carte, 33. Jurnal de inițiere spirituală, binecuvântată de mitropolitiul Bartolomeu Anania, care a fost lansată în Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureș și s-a bucurat de succes. Asta m-a încurajat și am continuat. Am scris o nouă carte de eseuri, temele fiind legate de pilde biblice, după care am îndrăznit să scriu poezie. Am deja trei volume de poezie care, după părerea mea, dar și a criticilor, „desenează sentimente şi stări cu linii clare” (Ștefan Mitroi). Cred că acum pot îndrăzni să mă consider și scriitoare.

 

V.G.: Raționalitate și sensibilitate. La prima vedere un cumul de contrarii. Știința presupune rigoare, logică imbatabilă, poezia înseamnă trăire, transmite stări, emoții. Cum se împacă una cu cealaltă?

 

D.G.: Doar la prima vedere pentru că, așa cum spunea matematicianul și poetul (sau invers…) Ion Barbu (pe numele său adevărat Dan Barbilian), referindu-se la geometrie și poezie: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Eu consider că raționalitatea și sensibilitatea, știința și poezia sau, dacă vreți, realismul și romantismul, sunt forme ale cunoașterii care se completează și se întrețin reciproc. Astfel, continuând de la „punctul luminos”, invocat de Ion Barbu, pot spune că prin raționalitate și știință putem descoperi legile fizice ale mișcării fotonilor, cuantele de lumină. În același timp însă, sensibilitatea ne face să ne bucurăm intens la apariția, pe cer, a miracolului curcubeului spectral al luminii albe. Un alt exemplu, de data aceasta din cultura universală este Johann Wolfgang von Goethe, un mare poet și, în același timp, un ilustru gânditor, filozof și om de știință. Referindu-se la satisfactia pe care o oferă cunoașterea filosofică, Goethe spunea: „Acum pentru prima dată mi se pare să-mi surâdă o teorie”. Să amintesc și cunoscutul roman „Rațiune și simțire” al scriitoarei engleze Jane Austen (1811) în care autoarea analizează în profunzime aceste stări, trăiri, prin intermediul personajelor pe care le creează. Cred că gândind și acționând cu raționalitate, realist, putem să ne construim starea de echilibru și siguranță care „protejează” sensibilitatea noastră și ne permite să ne bucurăm de frumusețea zilei. Pe de altă parte, sensibilitatea, emoțiile plăcute, bucuria vieții, ne oferă hrana pentru regenerarea sufletească, atât de necesară ca să putem gândi și acționa rațional, realist, eficient. La aceasta se adaugă și facultatea sensibilității de a-ți deschide dimensiuni ale existenței pe care rațiunea doar le bănuiește, dar la care nu poate accede. Poetul persan mistic Jalalluddin Rumi ilustrează diferențele dintre rațiune și simțire printr-o grăitoare pildă în versuri. În poezia „Zugravii din Râm și cei din China”, povestește cum, odată ca niciodată, un sultan, dorind să-și împodobească palatul, a chemat la el pictori vestiți din China și pictori renumiți din Roma. Fiecare colectiv de pictori se lăuda că este cel mai bun. Acceptând să-i testeze, sultanul le-a distribuit spre împodobire două săli alăturate ale palatului (săli din acelea, despărțite după moda orientală doar de draperii și nu de ziduri și uși). Pictorii chinezi au solicitat pigmenți scumpi din care să prepare măiestrite culori. Pictorii romani au solicitat doar unelte de șlefuit. Zilele au trecut și pictorii chinezi l-au anunțat pe sultan că au terminat de pictat sala lor. La foarte puțină vreme și zugravii romani au anunțat că și-au terminat munca. Iată că veni și ziua minunată a verdictului sultanului asupra echipei câștigătoare. Sultanul vizită întăi sala chinezilor. A fost vrăjit de pictura acestora… totul părea viu. Apoi, trecu în sala romanilor. Pentru asta a dat la o parte cortina care despărțea cele două săli. Și ce credeți ? Toată pictura chinezilor se reflecta pe un perete șlefuit de romani precum oglinda. Dar în reflexia oglinzii, toată pictura chinezească părea și mai frumoasă! Morala lui Rumi este înălțătoare: „Gândirea amuțește ori face să mă-nșel. / Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El. /A inimii oglindă în veci o să arate / imaginile pure-n adâncu-i reflectate. / Acei ce-o șlefuiră scăpat-au de culoare. / Divina frumusețe-o privesc fără-ncetare.” Cred că avem de-a face, în acest context, cu un adevărat dualism.

 

V.G.: Sunteți o persoană cu multă adrenalină. De unde vine satisfacția cea mai mare?

 

D.G.: Am să răspund cu vorbele lui George Enescu, de la „odihna din muncă prin muncă”. Continui să trăiesc în numele adevărului, trăindu-l în metafore simple care mă țin pe un piedestal din ce în ce mai șubred.

 

V.G.: Vă considerați în continuare un explorator în ale vieții, profesiei, ori v-ați stabilit ținta și vă concentrați cu toate forțele spre a o atinge? Dacă da, care este aceasta și prin ce mijloace, pârghii veți accede la rezultatele dorite?

 

D.G.: Cum spuneam, sunt curioasă precum cei mici… Da, continui să explorez. Pot spune că domeniul inteligenței artificiale, căruia m-am dedicat de 10 ani încoace, este inepuizabil. Deși pentru unii pare de domeniul fantasticului, domeniul este regăsit și în mitologia greacă, când, de exemplu, se vorbește despre creațiile mecanice ale zeului Hefaistos. Un alt exemplu, pe înțelesul majorității, este monstrul doctorului Frankenstein care face referire la ideea de inteligență artificială creată de om. Ideea construcției unei minți artificiale, pe care o întâlneam în anii ’40, nu doar a prins contur, ci a atins apogeul în zilele noastre. Este și motivul rămânerii mele profesionale în acest domeniu. Fiecare țintă atinsă trezește în mine nevoia de mai mult… Consecvența, ambiția, sacrificiul sunt mijloacele pe care personal am mizat. Cel puțin, acestea mi-au adus cunoaștere și profunzime. Și aici există un exemplu mitologic. La nordici, zeul suprem Odin, pentru a afla secretul fiecărei rune (deopotrivă literă și semn magic cu valențe creatoare) a trebuit să stea nouă zile spânzurat de un picior de Arborele Lumii, în piept având înfiptă o lance, fără mâncare și fără băutură. Mai mult, a trebuit să-și scoată un ochi și să-l ofere ca ofrandă.

 

V.G.: Cu un asemenea CV extrem de bogat, care oferă mari oportunități de realizare în alte țări, nu ați fost tentată să emigrați? Nu ați avut oferte, ori, în ciuda acestora, ați decis să rămâneți în țară? Cum explicați/argumentați această decizie?

 

D.G.: Am mai spus-o: străinătatea, cu atât mai mult în acest context în care mă aflu, e pentru mine doar experiență turistică, științifică și literară. Nu m-am născut și format în România ca să slujesc o altă țară. Probabil sună prea patriotic, dar chiar îmi iubesc rădăcinile. Pe oriunde am fost, în deja multe țări aparținătoare altor 3 continente, nu am uitat să promovez și să fac cunoscută originea mea și Universitatea care mi-a dat aripi.

 

V.G.: În România generației mele și mult după, știam că, dacă urmăm o facultate, avem o profesie/meserie, ne perfecționăm în domeniul respectiv și lucrăm până la pensie în acea sferă de activitate. Prin tot ceea ce ați realizat, prezentați o cu totul altă perspectivă a instrucției și formării tinerilor. Ce le puteți împărtăși, recomanda în acest sens?

 

D.G.: „Timpul nu a mai avut răbdare”, cum spunea Marin Preda. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat. Le sugerez tinerilor ca, atunci când își aleg facultatea pe care doresc să o urmeze, să se asigure că specializarea, calificarea pe care o vor dobândi la absolvire, să fie una utilă, căutată pe piața muncii, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil. Știu că acest lucru nu este întotdeauna ușor, orientările din mediul economic fiind într-o continuă evoluție. Pe de altă parte, noțiunile care au fost predate în facultăți evoluează rapid, capătă noi valențe, chiar pe durata de timp în care o persoană este în puterea activității și împlinirii profesionale. Și pentru că eu „vin” din tehnologia informației, apreciez că aceasta constituie o expresie a adaptării tehnologiilor la arhitectura și organigramele funcționale ale societății viitorului care au și început a fi construite, pentru că „viitorul începe azi”. Le recomand tinerilor, absolvenți de facultate și nu numai, să aplice conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, așa numitul „Life Long Learning” pe care eu l-am utilizat încă de la sfârșitul anilor ’90, fiind deja la Cluj. Cu alte cuvinte, să se perfecționeze continuu în domeniile lor de activitate sau în cele complementare, conexe. Este bine însă ca ei să se orienteze spre specializări cu un pronunțat caracter aplicativ, acestea fiind de interes pentru angajatori.  De multe ori, la interviurile de angajare, întrebarea „ce știi să faci?” este adresată prioritar. Ca obiectiv al formării profesionale, în meseria aleasă firește, se află modelul specializării largi, în care știi „câte puțin din fiecare”, dintr-un evantai larg de probleme, sau specializarea de tip „nișă” sau „lamă”, în care știi „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin”.  În condițiile diviziunii muncii, orientate spre creșterea eficienței și performanței economice, al doilea model poate fi considerat unul care oferă sustenabilitate unei cariere profesionale. Făcând legătura cu tehnologia, de care depindem atât de mult cu toții, modelul de dezvoltare profesională și socială, pe care l-am expus anterior, este similar modelului „amplificare (putere) – banda spectrală”, folosit în fizică, în tehnologia informației și a comunicațiilor. Astfel, se poate transmite informația utilizând un spectru larg de frecvențe, dar cu o amplificare (putere) redusă sau, aceeași informație poate fi transmisă cu putere mare, dar într-o bandă îngustă, într-o „nișă” spectrală. Iată cât de fin se leagă, se întrepătrund lucrurile, cum se corelează tehnologia cu dezvoltarea profesională, cu modelele evoluției sociale.

 

V.G.: Sunteți un bun exemplu de schimbare a mentalității în ceea ce privește flexibilitatea pe piața muncii, un model de succes și demn de urmat de tineri. Cum vedeți acest aspect în societatea românească actuală? Au avut loc schimbări, se constată o adaptare la noile cerințe?

 

D.G.: Pregătirea mea în filosofie, prin teza de doctorat pe care am susținut-o, mi-a înlesnit înțelegerea conceptelor din diverse sfere de activitate, fapt care mi-a facilitat abordarea flexibilă a diferitelor domenii profesionale. Flexibilitatea pe piața muncii poate fi privită ca un mod sau o soluție prin care mediul de afaceri se adaptează constant la schimbările și provocările economice și sociale. Mentalitățile angajatorilor și angajaților evoluează și se modifică în consecință. Schimbările din societate, progresul acesteia influențează relațiile de producție și forțele de producție. Din punctul de vedere al relațiilor de producție, dezvoltarea culturii antreprenoriale a cetățenilor reprezintă o modalitate de adaptare individuală la noile cerințe ale mediului de afaceri. Înființarea propriei firme, a deveni din angajat – angajator, fiind propriul tău șef, este o oportunitate din ce în ce mai atractivă pentru tineri, fie că sunt, sau nu, absolvenți ai învățământului superior. Avem în România firme înființate de tineri, cu profilul de activitate în tehnologia informației, de exemplu, care au deja succes și o poziție bună pe piață. Fondurile europene și naționale accesibile prin programe de finanțare, de tip start-up de exemplu, pot fi o bună soluție pentru susținerea finanțării acestor firme dinamice, stimulându-le capacitatea de inovare. Tendința dezvoltării antreprenoriale va conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, beneficiară a unui nivel bun al calității vieții. Din punct de vedere al forțelor de producție, schimbarea și adaptarea majoră a mentalității angajatului, în cadrul procesului muncii, și-au găsit o expresie importantă chiar în cursul pandemiei COVID-19, prin așa numitul „lucru de acasă” (în engl. „teleworking”), desigur în sferele de activitate unde acest lucru este posibil. Activitatea în regim online s-a dovedit în multe cazuri eficientă, contribuind și la menținerea stării de sănătate a angajaților. Tehnologia informației și a comunicațiilor își face din plin datoria de a susține economia bazată pe cunoaștere. Cred că putem propune, în contextul actual, o nouă sintagmă, mai cuprinzătoare, și anume „economia bazată pe sănătate și cunoaștere”!

 

V.G.: Familia, școala și biserica sunt cei trei „actori” care trebuie să colaboreze cu dibăcie în educația copiilor; care este rolul și contribuția statului în procesul instructiv-educativ din România?

 

D.G.: Constituția României stipulează clar ce îndatorire are statul în privința educației. Iar această îndatorire este nu doar importantă, ci, o responsabilitate esențială. O bună lege a educației trebuie să corespundă nevoilor concrete ale României și să aibă consensul tuturor partidelor, pentru a nu fi schimbată de fiecare dată când ajunge la putere un alt partid. De departe cea mai bună lege a învățământului românesc este cea elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret care ar trebui luată drept model pentru o bună lege corespunzătoare actualului moment de dezvoltare a societății românești. Ținându-se cont de ceea ce Spiru Haret susținea – și avea perfectă dreptate – că „sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește”.

 

V.G.: Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a reuși în viață?

 

D.G.: Deloc puține, iar media online nu se lasă mai prejos în a le descrie… Ați avut curiozitatea de a căuta pe Google? Pagini întregi de sugestii cu „Cele n aptitudini / calități pe care orice om de succes trebuie să le aibă” vi se vor afișa, gata să te instruiască. Nu trebuie decât să te uiți în oglindă și să vezi câte ai. Cu siguranță, trebuie să fii serios, cultivat, creativ, ambițios, neobosit, onest cu tine însuți, să-ți cunoști bine meseria, să-ți propui țeluri importante, să te gândești mereu și la ceilalți, la binele comun. Știu că unii – și nu puțini – reușesc în viață și prin necinste, prefăcătorie, minciună, falsitate, fățărnicie, micime sufletească. Dar „realizările” acestora sunt artificiale și adevărul iese până la urmă la iveală, iar de acești oameni sperjuri până la urmă nu-și va mai aminti nimeni. Chiar dacă vor acumula bogății materiale.

 

V.G.: Vă rog, precizați câteva idei, concluzii despre societatea românească desprinse în urma cercetărilor sociologice realizate! Unde ne aflăm, ce ar trebui să mai facem?

 

D.G.: Dialectica ne învață că societatea omenească evoluează constant, iar acumulările cantitative conduc la salturi calitative. În 1989, pentru societatea românească s-au încheiat câteva decenii de dictaturi succesive, care au constituit un obstacol în calea evoluției și manifestării dinamismului autentic al societăți civile. După 1990, societatea românească s-a înscris pe drumul dificil al revenirii la democrație iar, în economie, sectorul privat a început să își dovedească eficiența. Din punct de vedere geopolitic, al alianțelor și al parteneriatelor, România se află într-o poziție extrem de ofertantă. Eu cred că este bine să facem în continuare eforturi pentru ca scara normală a valorilor, bazată pe moralitate, toleranță, educație, competență, și performanță, să se manifeste la toate nivelurile societății românești. În acest fel, forța de muncă foarte bine pregatită, inteligența românească vor putea rezolva majoritatea obiectivelor pe care societatea noastră își va propune să le realizeze pe parcursul timpului, făcând față provocărilor viitorului.

 

V.G.: Cum vă considerați: optimistă, realistă ori pesimistă? E nevoie de schimbare a viziunii și a modului de a acționa? Dacă da, care ar fi primii pași?

 

D.G.: Sunt foarte realistă. Văd și apreciez lucrurile bune, le văd și le critic pe cele necorespunzătoare. Modul de a acționa trebuie să corespundă unei asemenea viziuni. Și trebuie acționat cinstit, legal, hotărât, urmărind binele țării și al semenilor, nimic altceva. Primii pași? Să eradicăm minciuna, falsitatea, prefăcătoria, urmărirea interesului personal, al interesului de partid, să nu ne ploconim în fața intereselor, a poruncilor sau „sfaturilor” venite din străinătate și dăunătoare nației române și, implicit, a fiecăruia dintre noi.

 

V.G.: Ce calificativ ați da școlii românești de ieri? Dar celei de azi?

 

D.G.: „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul”, spunea umanistul olandez Erasmus din Rotterdam. Noi, românii, îl avem pe Spiru Haret, părintele învățământului românesc modern, pe care l-a creat fără să dispună de resurse bugetare remarcabile, fiind animat însă de patriotism și de o pasiune deosebită. Spiru Haret a înfiinţat 1305  școli în zonele rurale, cu 2230 de posturi și 2660 săli de clasă. Pe savantul român Spiru Haret noi trebuie să îl considerăm de referință, când se pune problema realizării unei reforme a învățământului românesc. În această perspectivă istorică și dialectică, școala românească este parte integrantă a vremurilor de ieri și de azi, trebuind să se adapteze acestora. Există similitudini importante între școala românească de ieri și de azi. Astfel, ieri și azi ne dezvăluie olimpici remarcabili care sunt doriți de marile universități ale lumii. Ieri și azi, practica meditațiilor este încă o soluție pentru realizarea unei pregătiri superioare a elevilor, în vederea admiterii la universitățile bine cotate din țara noastră și nu numai. Într-un eventual demers de acordare a unui calificativ școlii românești de ieri și de azi, trebuie să avem în vedere că școala este nemijlocit influențată de contextul economic, social, politic, în care aceasta funcționează. Cel puțin la nivelul unei medii statistice, acest context influențează direct calitatea orelor de curs, motivația dascălilor și nivelul de promovabilitate al elevilor la examene. Cred că putem considera calificativul acordat școlii noastre ca fiind determinat de cel acordat societății românești.

 

V.G.: De ce aceste diferențe?

 

D.G.: Într-un anume fel, răspund prin continuarea răspunsului de la întrebarea precedentă. Înainte învățământul beneficia, din partea statului, de o relativă susținere și stabilitate economică fiind, în schimb, controlat din punct de vedere politic și ideologic. Astăzi acest control a îmbrăcat alte haine, resursele financiare alocate învățământului sunt adesea insuficiente. Înainte de 1990, era încurajată raportarea promovabilității de 100%, pe ansamblul învățământului, în timp ce astăzi ne alarmăm, pe bună dreptate, de ratele scăzute ale promovabilității, subiectele fiind din ce în ce mai ușoare. În ciuda acestor probleme ale învățământului, aflat într-o prelungită tranziție, trebuie recunoscut că elevii care doresc cu adevărat să învețe se vor evidenția, căci, într-o bună măsură, instruirea proprie devine cea mai validă formă de succes. Mai ales acum, când Internet-ul oferă posibilitatea accesului rapid la un volum imens de informație. E drept, trebuie să știi să filtrezi sursele de informare. Consider benefică încurajarea orientării și pregătirii practice a viitorilor absolvenți ai diferitelor forme de învățământ, deoarece doar Școala îi pregătește pe tineri în mod concret pentru profesiunea viitoare. În fond, „O privire în cărți și două în viață, vor da spiritului forma adevărată. (Goethe).

 

V.G.: Cum vedeți școala în perspectivă – în evoluție, ori involuție? Ce ar trebui făcut pentru a spori gradul de eficiență? Cum poate fi oprit abandonul școlar?

 

D.G.: O adaptare la standardele europene, nu asta ne-am dorit? Aici, mi-ați atins o coardă sensibilă. Școala românească de altădată, căreia i-am trecut și eu pragul, trebuia să rămână de neatins. Dar se pare că avem nevoie de mase de manevră, nu de o școală de înțelepți… Școala noastră este de multă vreme într-un proces de involuție. Programele nu urmăresc pregătirea unor intelectuali care să posede cunoștințe solide, cu adevărat folositoare în sensul de a cultiva în elevi un spirit civic, cu iubire de țară și calități morale superioare. Vedeți, în acest sens, lipsa oricărui recurs la textele scriitorilor latini sau greci, texte care au format caractere patriotice în veacurile trecute. Avem din ce în ce mai puține cadre didactice de calitate și pasionați de profesia de dascăl. Statul nu-i prețuiește pe dascăli, nu le creează condiții bune pentru a desfășura o activitate de succes, nu-i răsplătește nici salarial, nici moral, pe măsura importanței muncii lor. Conducătorii de azi nu înțeleg marele adevăr haretian: „Cum arată astăzi școala, așa va rămâne țara”. Oprirea abandonului școlar este o problemă foarte importantă, dar și foarte greu de realizat. Și oricum de lungă durată. Cred că ar trebui, pe de o parte, să se ia o serie de măsuri care să demonstreze concret și foarte convingător că cei cu școală sunt mai prețuiți, din toate punctele de vedere, decât cei fără. Pe de altă parte, ar trebui să existe școli de toate gradele, pentru ca și cei care nu au capacitatea intelectuală de a urma școli mai pretențioase, să poată învăța undeva, pentru a ajunge, printr-o formă de școlarizare, să-și însușească o meserie utilă în societate. Și nu e vorba doar de școli de meserii, ci și de școli mai puțin pretențioase chiar și decât acestea.

 

V.G.: O altă problemă extrem de importantă pentru România este faptul că inteligența românească a luat drumul emigrării, din varii motive. Este o pierdere incomensurabilă pentru țară, neam, economie, cultură… Exportăm inteligență și nu câștigăm nimic, din start este o „afacere proastă” și extrem de neispirat gestionată. Ce ar trebui să facă factorii de decizie pentru a determina revenirea acestora în țară?

 

D.G.: Cred că majoritatea celor care emigrează nu o fac luând în considerare doar câștigurile mai bune de afară. Motivul principal este, cred eu, că la noi nu au condiții bune pentru a desfășura o activitate cu adevărat creativă, cu rezultate pe măsură, nu au echipamente tehnice de ultimă generație, sprijin material, înțelegere, susținere, o recunoaștere pe măsură a rezultatelor lor bune. De multe ori, șefi obtuzi, nepricepuți dar plini de sine îi umilesc. Cei care studiază în străinătate, cu rezultate bune și foarte bune și care vor să se întoarcă în țară, să aplice cunoștințele în folosul țării originare, sunt primiți, de cele mai multe ori, cu ostilitate. Cei mediocri, aflați în funcții de decizie, nu îi vor aici pentru că le-ar deveni concurenți redutabili. Rezolvarea constă în crearea unui alt climat, de susținere, prin toate mijloacele, a performanței.

 

V.G.: De ce vă este cel mai dor din Moldova (Bârlad, Iași)? Ce este acolo deosebit și nu ați regăsit la Cluj?

 

D.G.: Moldova are pentru mine, și e normal să fie așa!, un farmec aparte. Este un tărâm care mustește de tihnă… Timpul pare că își încetinește curgerea, ritmul activităților zilnice devine mai domol, oferindu-ți răgaz să auzi cum crește iarba sau cum cântă păsările… Moldovenii au ceva din vigoarea sufletească a oamenilor din vechime. Se bucură, se ceartă, dansează, se luptă… Pun suflet în tot ceea ce întreprind! Uneori, am impresia că sunt suflete cu o pojghiță mai fină ca pergamentul de carne. Este un lucru bun, dar în lumea dură de azi, acest dar se poate transforma într-un viciu. Suferința trăită intens dă naștere unei furii zgomotoase! Noroc că trece repede, aducând după o perioadă tulbure, din nou, acalmia. Ceva din liniștea codrilor seculari în care colindau zimbrii, mai vibrează în sufletul moldoveanului. De aici și filonul poetic inepuizabil și vitalitatea ce răsună din muzica populară cântată de taraf,  fanfară, orchestră!

 

V.G.: Ce are Clujul în plus față de Iași? Ce v-a atras, ce v-a determinat să decideți a fi ardeleancă adoptată de Cluj?

 

D.G.: Clujul are un climat și un civism aparte care, chiar dacă nu e perfect, este, totuși, mult superior celor din alte orașe. Și apoi, eu fiind în primul rând om de știință și cadru universitar, nu pot să nu fiu atrasă de faptul că UBB-ul este singura universitate din România aflată în Top 1000 al celor mai bine cotate universități din lume. Candidând la funcția de primar îmi doresc ca, în timpul mandatului meu, colaborarea între mediul universitar și cel antreprenorial clujean să devină mai consistentă, mai vizibilă. Vreau să încurajez crearea de parteneriate între acestea, pentru realizarea de proiecte și obținerea de finanțări care să conducă la creșterea nivelului calității vieții, culturii și educației în municipiul Cluj-Napoca.

 

V.G.: Din întreaga evoluție de până acum, este limpede determinarea dvs. de a merge întotdeauna la esența lucrurilor; ați avut nenumărate împliniri. Ați avut și neîmpliniri? Poate, și dezamăgiri… Ce ne puteți mărturisi în acest sens?

 

D.G.: Neîmplinirile, dezamăgirile… au fost acel imbold de a continua cu și mai multă dârzenie. E o zicală la noi, pe cât de lipsit de eleganță, pe atât de adevărată. Și uite așa, din șut în șut, putem face pași importanți mai în față. Preferabil, mai înspre bine.

 

V.G.: Realizările obținute vă aduc bucurie, vă relaxează, vă încântă, vă încarcă sufletul… Cu atât de multe preocupări, implicări, mai aveți timp personal, privat? Ce hobby aveți?

 

D.G.: Am foarte puțin timp doar pentru tihna mea. Îmi place să ascult muzică, să vizitez locuri deosebite. Când mă duc în străinătate, la conferințe și alte evenimente științifice, încerc să iau contact cu cât mai multe din valorile acelei civilizații, valori artistice și istorice. Vizitez muzee, expoziții, biserici, cartiere vechi, cu aer traditional și încerc să le imortalizez cu sufletul și cu camera foto. Când am două-trei zile libere mă duc să văd sau să revăd o mânăstire, un castel, o cetate, un oraș istoric cum e, de pildă, Sighișoara. Iar șofatul mă relaxează inimaginabil. Nu în ultimul rând, îmi face plăcere să-mi întâlnesc prieteni și să vorbim „câte-n lună și în stele”.

 

V.G.: Ce vă supără, deranjează, întristează?

 

D.G.: Cândva răspundeam că mă supără minciuna, laşitatea şi snobismul. Odată cu trecerea anilor, am învățat să trec peste ele, dar nu și peste autosuficiență. Autosuficiența este un fel de negare tacită a utilității personale în folosul altora sau a utilității altora în folosul personal. Sună a comportament național, așa-i? De asemenea, mă supără faptul că avem atât de puțini oameni politici de valoare și de mare anvergură. Mă întristează faptul că majoritatea celor cinstiți, bine intenționați și bine pregătiți, care ar putea face multe pentru țară, refuză să se implice, iar cei care totuși o fac sunt atât de puțini încât fie sunt izolați, fie cad pradă jocurilor politice.

 

V.G.: Ați avut momente în care ați simțit nevoia să vă reinventați? Cum ați conștientizat acest lucru? Dacă, da, care au fost primii pași?

 

D.G.: Drumul meu profesional mi-a oferit șansa de a învăța și lucra în multe domenii de activitate pe care le consider complementare: fizica, filosofia, informatica, activitatea didactică, cercetarea științifică, literatura, jurnalismul. Eu consider că aceasta reprezintă o fericită conlucrare între domeniile real și uman vizibilă atât în dezvoltarea personală, cât și în perfecționarea profesională. Astfel că da, am simțit nevoia să mă reinventez permanent. Rezultatul este cel la care asistați! Nu a fost greu să conștientizez acest lucru, să fac primii pași, deoarece am început prin a învăța și a mă specializa în fizică. Un domeniu care m-a ajutat să înțeleg și să descriu realitatea și în care este necesară, pe lângă matematică și informatică, multă imaginație și observarea atentă a fenomenelor, evenimentelor care se petrec în jurul nostru. Apoi am simțit imboldul de a descrie minunata realitate, în care trăim cu toții, și într-un alt mod, apropiat sufletului. Și am făcut-o în eseuri și în metafore. Așa am început să am preocupări literare și jurnalistice care încă se diversifică. Într-adevăr, atât știința, cât și poezia, sunt forme ale cunoașterii în care îmi regăsesc inspirația și motivația.

 

V.G.: La pregătirea dvs., cu un potențial intelectual excepțional, cu o activitate profesională prodigioasă, cu o implicare merituoasă în sfera științifică, jurnalistică și de comunicare, literară, culturală, curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: Ce v-a determinat să intrați în politică?

 

D.G.: Fiind un om de acțiune, am simțit nevoia să fac mai mult pentru orașul meu adoptiv, și, cine știe, poate mai târziu, pentru țara mea. Am conștientizat, însă, faptul că activitatea mea științifică, oricât de bogată ar fi, nu e suficientă pentru acest deziderat. Cred că, având un rol politic, aș putea realiza mai multe în acest sens.

 

V.G.: Ce v-a motivat și când v-ați decis? De ce PRM?

 

D.G.: Sunt femeie curajoasă și nu am găsit în niciunul dintre partidele contemporane determinarea, responsabilitatea față de destinul tinerei generații, a populației descumpănite și dezamăgite la cote îngrijorătoare vizavi de politicienii îndrăgostiți de funcții, avantaje și câștiguri personale. Da! PRM, oricât ar fi dorit unii să îl distrugă, nu a pierit! Partidul România Mare a renăscut, asemenea păsării Phoenix, încât chiar și afilierea mea la programul acestei formațiuni politice dovedește schimbarea radicală a profilului și programului său. Prin sigla sa, tinerii trebuie să recunoască un Partid Revoluționar Modern, o formațiune care crede în valorile românești și luptă cu îndrăzneală pentru păstrarea identității culturale. Un partid modern, dar autentic românesc, european totodată, care luptă pentru demnitatea vorbitorilor de limbă română, cu nimic mai prejos de idealurile fondatorului acestui Partid, poetul Corneliu Vadim Tudor. Sunt, la rândul meu, poetă și nu am niciun fel de sentiment de inferioritate în fața celor care se cred elitiști, manifestând o discutabilă morgă intelectuală, drapată în ideologii politice și curente culturale de import.

 

V.G.: Care este motto-ul dvs. în viață? Care este sloganul politic în această campanie electorală? Care ar trebui să fie limbajul politic în fața electoratului, care ar trebui să fie atitudinea vis-à-vis de oponenții politici?

 

D.G.: „Totul este trist în lume…”, o extindere a versului lui Eminescu din poezia „Floare albastră”, pe care l-am schimbat în timp cu „Să te odihnești de muncă prin muncă” de la Enescu. Cred că îmi vine mai bine, privind experiențele de până acum, mai mult sau mai puțin înălțătoare. În privința atitudinii față de opozanții politicii, cred într-o dezbatere rațională, politicoasă și în căutarea unei soluții armonioase! Limbajul politic trebuie să fie corect, pe înțelesul omului simplu, dar cu toate acestea decent și elegant prin simplitate.

 

V.G.: Creionați, vă rog portretul politicianului zilelor noastre! Care ar trebui să fie cuvântul, fapta și crezul politicianului când e vorba de soarta omului, țării și poporului?

 

D.G.: Eu consider că în politică există trei categorii de persoane: oameni de stat, oameni politici și politicieni: 1. Oameni de stat sunt cei care, în întreaga lor activitate, se gândesc numai la binele țării și al poporului, un bine gândit și pentru imediat, dar mai ales pe termen lung. Ei nu fac nimic pentru ei înșiși. Asemenea personaje nu cred că există azi în politica românească. 2. Oamenii politici se gândesc atât la propria lor carieră cât și la binele țării și al poporului, pe termen scurt și mediu (mai rar pe termen lung). Asemenea personaje sunt extrem de puține, azi, în politica românească. 3. Politicieni sunt cei care mimează interesul pentru țară și popor, dar, în realitate, sunt interesați doar de binele propriu. Vor să facă avere din politică. În realitate, țara și poporul nu-i interesează. Asemenea oameni avem cu nemiluita în România. Un adevărat om de stat sau om politic trebuie să-și stimeze adversarul politic, să-i recunoască cinstit meritele, nu să-l împroaște cu noroi, cu invective tot timpul pentru a arăta că acela nu are niciodată dreptate, că numai el știe ce e bine și cum trebuie acționat. Crezul omului de stat și al omului politic trebuie să fie întotdeauna: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”. Politicianul, în schimb, nu are niciun crez pentru țară și popor.

 

V.G.: Mai are România asemenea oameni?

 

D.G.: Categoric, DA!, dar sunt cufundați în masa votanților. Partidele politice le duc lipsa dar nici nu reușesc să-i capaciteze.

 

V.G.: Ce proiecte de viitor aveți? Cu ce veniți nou, deosebit față de ceilalți candidați? De ce are nevoie Clujul acum?

 

D.G.: Proiectele mele sunt acum proiectele clujenilor care știu că merită mai mult. Toate acestea se împletesc armonios cu nevoile fiecărui concetățean. Principala mea preocupare este reducerea poluării care este cu adevărat o problemă care cere imperios rezolvare. Se spune că într-o încăpere fără ferestre aerul curat este declarat nesănătos. Este exact ce se întâmplă astăzi în municipiul Cluj-Napoca. Vreau să deschid ferestrele, la propriu și la figurat, acesta este angajamentul meu în acest moment. Nu insist asupra poluării politice, care este „pandemică”. Dar municipiul Cluj-Napoca este – la propriu – unul dintre cele mai poluate orașe din România. Culmea, există o soluție chiar la noi acasă. E vorba de o tehnologie românească de purificare și oxigenare a aerului care zace de ani de zile în așteptare, în timp ce România plătește penalități usturătoare la Uniunea Europeană pentru nivelul inacceptabil de poluare. Voi face tot posibilul să implementez această tehnologie, ca și pe cea a transformării gunoaielor în sursă de energie, cu sau fără sprijinul celor care ar trebui să fie direct interesați.  De asemenea, mă gândesc la demararea demersurilor pentru utilzarea, implementarea BIM (Modelarea Informatică a Construcțiilor) la nivelul administrației publice locale prin procese inteligente bazate pe modele 3D care oferă profesioniștilor din construcții și instalațiile aferente perspective și instrumente pentru a planifica, proiecta, construi și gestiona mai eficient clădirile și infrastructura. Extrapolând, Clujul acum are nevoie de un climat curat.

 

V.G.: Modul de a ne comporta și reacționa la ceea ce se întâmplă în societate depinde de educație, de gradul de cultură, de modul de a gândi/raționa. Există o expresie latină, ale cărei rădăcini se regăsesc în textul Asinaria de Plaut (195 Î. Ch), „homo homini lupus est”, omul este lup pentru om; Acum, parcă este mai actuală ca niciodată. Privind evoluția a ceea ce se întâmplă în țară, dar și plan mondial, credeți că într-acolo ne îndreptăm? Dacă da, ce-ar trebui făcut pentru schimbarea mentalului colectiv și a atitudinii sociale și civice.

 

D.G.: Trebuie să avem înțelepciunea să alegem, să numim în funcții decizionale oameni cinstiți, dedicați interesului țării. Cei care se dovedesc a nu fi așa, trebuie înlăturați fără întârziere. Cei care ne conduc trebuie să fie mândri de țara lor, să-i apere interesele de azi și de mâine, să nu cedeze nimic din suveranitatea națională de dragul globalizării și al așa numitei „corectitudini politice” care s-au dovedit nefaste, care ne îngenunchează și ne pun în situația de aserviți ai unor forțe străine care doresc doar să exploateze din altă parte.

 

V.G.: Se vorbește de frățietate transpartinică a formațiunilor politice din România. Ce părere aveți: există aceasta? Dacă da, în ce constă?

 

D.G.: Frățietatea transpartinică este la noi întotdeauna de conjunctură. Ea se rupe imediat ce interesele de moment ale politicienilor hrăpăreți nu mai coincid. O colaborare serioasă a două sau mai multe partide trebuie să se bazeze pe slujirea cinstită și neabătută a interesului național.

 

V.G.: Cum vedeți România în context european? Dan Puric spunea (parafrazez): România trebuie să spiritualizeze Europa, iar Europa să civilizeze România. Sunteți de acord? Care este opinia dvs. în acest sens?

 

D.G.: Românii au origini sănătoase din punct de vedere religios, acea „frică de Dumnezeu” a însemnat și salvarea granițelor, atât cât a fost cu putință de-a lungul vremii. Alăturarea noastră la Europa civilizată înseamnă realizarea năzuințelor dintotdeauna ale poporului nostru. Armonia, cooperarea, bunăstarea, în pofida experienţei amărâtoare pe care țara noastră a avut-o câteva decenii în Europa, creează prilejul de reafirmare a nației noastre. Evoluția istorică și religioasă a Europei dezvăluie deosebiri, din multe puncte de vedere, între Estul și Vestul continentului. Geografia, la rândul ei, are un rol important în apariția și întreținerea acestor deosebiri. Un exemplu în acest sens este arcul Carpatic. Am putea spune că în România există multă, spiritualitate, „har” și talent însă, poate, mai puțin „sistem”. Prin „sistem” putem înțelege, în acest context, mod de organizare, civilizație, eficiență, performanță. În Occident există organizare și eficiență a sistemului însă, poate, mai puțină spiritualitate și har. În ambele situații lucrurile sunt nuanțate, iar o astfel de analiză și comparație, trebuie să fie complexă, să ia în considerare multitudinea aspectelor implicate. O posibilitate reală ar fi ca Occidentul să preia spiritualitate și har de tip românesc, iar România să preia eficiență și organizarea sistemului de tip Occidental. E un nou tip de negociere, s-o numim „civilizare”, realizată în ambele sensuri, pentru interesul ambelor părți. Analiza poate fi extinsă și în profunzimea planurilor religioase, privind Ortodoxia și Catolicismul. Prin realizarea integrării, a sintezei spiritualității și harului românesc, cu sistemul, „civilizația” de tip occidental, Europa poate câștiga enorm și își poate redobândi rolul de lider mondial, pe multiple planuri. Iar acest lucru se poate realiza, geopolitic, începând din „creuzetul” Europei Răsăritene și Centrale.

 

V.G.:  Prin tradiție, în decursul istoriei, românii au jucat hora și sârba; se pare că de la o vreme dansează foarte bine doar tangou –  într-un ritm lent, un pas înainte, doi pași înapoi? Credeți că România viitorului va fi salvată de români?

 

D.G.: Hmm…. Întrebare capcană căreia îi voi răspunde la fel. Îi vom face români și pe cei care nu sunt. Trebuie să credem că soarta României depinde de fiecare cetățean în parte. Că până la urmă se vor ridica din rândurile noastre personalități care să se situeze la înălțimea momentului și a cerințelor necesare îndreptării României pe drumul cel bun. Realismul meu devine, în acest caz, optimism.

 

V.G.: Sunteți o persoană plină de inițiativă, ambițioasă, tenace, toate aceastea includ și spiritul de faiplay? Acceptați că sunt și alții mai buni decât dvs.?

 

D.G.: Dacă nu aș fi așa și dacă nu ar fi alții mai buni ca subsemnata, nu aș intra în nicio competiție… Da, sunt mulți oameni mai buni, mai experimentați, mai pricepuți. Totdeauna, când întâlnesc asemenea oameni mă bucur că pot schimba idei cu aceștia. Asta mă face să cred cu și mai multă tărie într-un viitor mai bun pentru România. Și mă străduiesc să învăț de la ei. Cred că viața este – sau ar trebui să fie – un permanent proces de învățare, de perfecționare.

 

V.G.: A fost un privilegiu și o bucurie această convorbire. Sincere felicitări, calde mulțumiri și mult suces în împlinirea tuturor proiectelor! Să aveți împliniri personale și să fiți de un real folos Clujului și societății românești!

 

 

 

George ROCA: INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

 

 

George ROCA: Delicată, modernă, interesantă, sofisticată, prietenoasă, comunicativă, expresivă, harnică, educată… sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Dumneavoastră cum v-aţi defini, distinsă Daniela Gîfu?

Daniela GÎFU: Toate astea la un loc… şi ceva în plus. Sunt născută sub semnul Capricornului… Semn de pământ. Prin urmare, sunt ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzuită, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua. Dar mi-e să nu-L înfurii pe Cel de Sus!

De fapt, am o viaţă activă. Uneori exagerez de teama să nu fi pierdut timpul pe astă lume. Mereu îmi propun prea multe şi asta – probabil – mă înclină spre tristeţe. Dispun de un spirit… versatil. În sensul că, mai mereu – hmm, dacă voi continua, e posibil să mă tem şi de mine însămi – îmi schimb obiectivele, oricât de fermă mi-ar fi voinţa. Şi, cred că cel mai vădit defect al meu, păstrez amintirea ofenselor primite.

George ROCA: Puţină istorie personală, vă rog! Amintiri plăcute… din copilărie…!

Daniela GÎFU: Amintiri… Sunt unele cuvinte al căror sens este, sau ar trebui să fie, tăinuit. Sunt originară din Bârlad şi o mândrie locală am purtat-o mereu cu mine. Cine nu a auzit de primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Muntenia, Alexandru Ioan Cuza? Sau de poezia „Gândăcelul” scrisă de poeta Elena Farago? Sau de inegalabilele portrete de copii realizate de pictorul Nicolae Tonitza? Sau de lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond? Sau de piesa de teatru „Take, Ianke şi Cadâr” scrisă de dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe? Sau de savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului.

De altfel, o amintire tare dragă mie a fost vizita pe care am făcut-o în toamna anului 1992 doamnei sale, Rodica Procopiu, care s-a dus la cele veşnice la vârsta de 101 ani. Aveam 19 ani şi eram deja studentă în anul I la Facultatea de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC), facultate pe care am ales-o cu gândul să fac o carieră în cercetare. Avea o memorie absolut sclipitoare.

Şi, special l-am lăsat la urmă, fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă nici nu votase.

Dar să revin la… amintirile copilăriei. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!!

George ROCA: După terminarea studiilor liceale ce v-a determinat să vă înscrieţi la facultatea de fizică!? Aţi intrat, în felul acesta, în universul tainic al biofizicii şi biochimiei. V-aţi apropiat astfel, citindu-i şi studiindu-i, de eminenţi dascăli şi cercetători în materie: Emil Palade, Henri Coandă, Şerban Ţiţeica, Radu Grigorovici, Ştefan Procopiu, Wilhelm Reich,  Alain Lloyd Hodkgin, Walter Gilbert, Selig Hecht şi alţii. Prin ce se remarcă această ştiinţă numită „fizică”? Cine v-au fost profesorii şi ce curs v-a plăcut mai mult?

Daniela GÎFU: Am amintit deja… că Ştefan Procopiu a trezit în mine un patriotism local alimentat şi de profesorul Ioan Adam, cel care, săptămână de săptămână, îmi veghea timizii paşi în cunoaşterea misterelor fizicii. Ca studentă la Facultatea de Fizică am învăţat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg pe ce drum mi-ar plăcea să merg. Cu admiraţie şi stimă mă gândesc la profesorul meu Mihai Toma, primul de care mă leagă momente minunate. O altă amintire tare dragă mie. Aveam ore de Mecanică cuantică de la 8, oră pe care şi acum o evit. Prefer să-mi încep ziua, profesional, după ora 10. L-am aşteptat la pauză. Vădit marcată de moment, am început să mă scuz că întârziasem pentru prima oară. Cu un zâmbet părintesc pe care nu-l voi uita niciodată, mi-a spus: Întotdeauna există un „prima oară”. De altfel, acelaşi minunat Profesor, m-a încurajat când am fost pentru puţină vreme reporter la o televiziune locală. Dumnealui i-am luat primul meu interviu, axat pe probleme studenţeşti. Pe atunci era prodecan. Şi…, mai apropiat, în 2010, domnul Profesor a răspuns invitaţiei mele de a participa la susţinerea primului meu doctorat. La final, a vorbit minunat. Îi savuram vorbele, care au continuat faţă-n faţă, oferindu-mi un boboc de trandafir alb pe care l-am păstrat în manuscrisul tezei.

George ROCA: După terminarea facultăţii aţi început să lucraţi în domeniul cercetării?

Daniela GÎFU: Da, o vreme. Vreau să zic, în ultimii ani de facultate (4 şi 5) alesesem ca specializare biofizica. Eram pasionată de tot ce însemna bionică. Şi acum, mărturisesc faptul că sistemul nervos central mă fascinează. Împreună cu doamna profesor Doina Creangă, care credea mult în viitorul meu, începusem să scriem articole privind infuenţa radiaţiilor Hartman (emise de unda tectonică) asupra sistemelor biologice. Imediat după absolvire, m-am înscris la studii masterale. Tot în biofizică. Pe vremea aceea se numeau studii aprofundate. Aşa a început o nouă etapă în viaţa mea, pe care nu o vedeam în altă parte decât în cercetare. O alegere mai puţin inspirată, însă, a curmat o vreme îndelungată visul de a deveni cercetător.

George ROCA: La câţiva ani după absolvirea primei facultăţi aţi urmat o altă facultate! V-aţi încununat cu un masterat şi cu un doctorat trecând de la fizică la filozofie, studii politice şi comunicare. Care a fost motivaţia acestor schimbări? Prin câte centre universitare v-aţi plimbat paşii? Care au fost împlinirile profesionale după un asemenea efort academic?

Daniela GÎFU: Din tainele vieţii… Da, în 1998 am decis să mă stabiliesc în Cluj-Napoca, în speranţa că o schimbare însemnată îmi va readuce echilibrul în viaţă. Dar, Clujul nu e un oraş care să te primească doar pentru că eşti tânără absolventă de fizică la Iaşi. Stigmatul de moldoveancă avea să-mi dea puţin de furcă. A trebuit să învăţ să fiu ardeleancă! Începând cu graiul, vai, Doamne!!!, ce grai moldovenesc trădam?! Am avut însă cu mine acel îngeraş păzitor (cum suntem învăţaţi de mici) care a vegheat asupra-mi. Treptat m-am integrat printre clujeni. Vreau să spun, Clujul m-a adoptat!

Am început să lucrez cu copii, începând de la vârsta de 5 ani până la 14 ani. Aveam un magnetism aparte asupra lor, declarată de părinţii şi dascălii acestora. Le ţineam cursuri de calculatoare (o oră curs şi una de jocuri). De-atunci nu m-am mai jucat pe calculator. Am făcut-o atunci pentru o viaţă.

Apoi, în 1999, am cunoscut-o pe directoarea de la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca. Colaborarea s-a dovedit de bun augur pentru mine, care m-a şi angajat ca referent cultural. Aici coexista şi Universitatea Populară, unde mai multe personalităţi clujene susţineau expuneri pe diverse teme: educaţionale, culturale, ştiinţifice, sociale. Se ivise prilejul de a mă familiariza cu conceptul de Life Long Learning, ceea ce se pare că mă însoţeşte oriunde aş merge.

În toamna lui 2002 am decis să-mi continui studiile. Dar…. în comunicare. Cu doi ani înainte, în august 2000, la un seminar pe tema „Educaţia permanentă a adulţilor”, organizat la Buşteni, am avut bucuria de a-l întâlni pe prof. Dumitru Borzun. Pur şi simplu, m-a fascinat discursul său. Interactivitatea pe care nu o cunoscusem în procesul meu de formare. Este şi ceea ce practic cu studenţii mei, care răspund extraordinar. Se simt implicaţi, motiv pentru care rezultatele se reflectă în viaţă, atât în calitatea lor de studenţi, cât şi după. Am ştiut că am nevoie de o schimbare. Lucram deja în educaţia adulţilor. Fizica nu mă mai avantaja.

George ROCA: Studiile post-doctorale v-au ajutat să lucraţi într-un mediu academic. Aţi fost, şi mai sunteţi, cercetător ştiinţific, lector şi profesor asociat la mai multe catedre din diferite oraşe, precum Iaşi, Craiova, Cluj! Ce materii/ştiinţe predaţi studenţilor dvs.?

Daniela GÎFU: Au fost pietrele de temelie la care construiam, ca Manole, de ani de zile… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care terminasem masteratul în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (cunoscut în lumea ştiinţifică drept NLP – Natural Language Processing), acest fapt m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi că cercetarea, chiar dacă nu în (bio)fizică, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult.

Un început anevoios, adesea pe picior de plecare de unde venisem. Şi, totuşi, am refuzat barierele. Asta a şi fost cheia carierei mele în formare. Din 2011, adevărul e că duceam lipsa activităţii didactice, am început o minunată colaborare cu prof.univ. Dan Stoica la două catedre, Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). Seminariile pe care le ţin sunt: „Introducere în ştiinţe ale comunicării” (anul I, studii de licenţă), „Comunicare şi relaţii publice” (anul III, studii de licenţă) şi „Comunicare internă” (anul III, studii de licenţă). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof.univ. Mihai Dinu Gheorghiu avem o disciplină numită „Psihosociologia comunităţii”, la masteratul de Relaţii umane şi comunicare (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei).

După finalizarea studiilor postdoctorale, am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică, devenită a doua mea casă. Profesională şi nu numai. Aici am avut şi am ocazia să mă dezvolt, având condiţiile necesare şi suficiente pentru a-mi construi cariera. Am şi propriul meu curs numit:  „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (anul II, studii masterat). De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică. Ceea ce şi fac din toamna lui 2013. E năucitoare viaţa. Viaţa mea!

George ROCA: Aţi scris nenumărate studii şi cărţi de specialitate. Puteţi să îmi enumeraţi câteva titluri şi tematica pe care o abordează?

Daniela GÎFU: Prima a fost chiar teza mea de doctorat „Violenţa simbolică şi discursul presei scrise. Analiza unei campanii electorale”, desigur adaptată pentru o apariţie editorială, pe care am publicat-o în 2011 la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, intitulată „Violenţa simbolică în context electoral”. Tematica este practic anunţată de titlu: „Discursul politic”. Analizez formele şi strategiile discursive de care fac uz politicienii, mai ales în context electoral. Aici am analizat campania prezidenţială din 2009.

În acelaşi an, am publicat un volum intitulat „Dezvoltare comunitară şi incluziune socială în perspectivă socio-economică”. Este o colecţie de articole ştiinţifice din domeniul ştiinţelor sociale, semnate de mai mulţi doctoranzi sau cercetători postdoctoranzi de la acea vreme, pe care am coordonat-o cu Mihai Dinu Gheorghiu.

În 2013, am publicat la Editura Academiei Române cartea „Temeliile Turnului Babel”. O perspectivă integratoare asupra discursului politic, o vastă privire de ansamblu asupra temeiurilor comunicării politice, în general, şi ale discursului politic, în particular. În acest peisaj general, analiza de conţinut pe care am propus-o a avut drept subiect, Codul Muncii din 2011, pe vremea guvernării lui Emil Boc. De altfel, la fel ca în teza de doctorat, am folosit un instrument computaţional care vizează latura cantitativă a analizei semantice a discursului politic, la acea vreme primul pe piaţa românească.

Aş mai aminti două evenimente organizate de Facultatea de Informatică de la Iaşi în parteneriat cu Academia Română, Asociaţia Română pentru Inteligenţă Artificială şi Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, care se finalizează şi cu publicare de volume unde sunt şi eu părtaşă. „BringITon! Catalog”, ediţiile din 2012 şi 2014, este o colecţie de rezumate care descriu proiectele studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor de la informatică, supervizate de profesorii lor. Acestea cointeresează diferiţi parteneri industriali ori potenţiali investitori într-un dialog direct în timpul expoziţiei de postere. „Proceedings of The 11th International Conference Linguistic Resources and Tools for Processing The Romanian Language” (ConsILR-2015) este de asemenea un volum colectiv, care include articole semnate de distinşi profesori, studenţi şi cercetători din domeniile inteligenţei artificiale şi filologie.

Aceste volume sunt coordonate împreună cu mai mulţi colegi de la Facultatea de Informatică, al doilea volum aflându-se deja la ediţia a XI-a. An de an cu ocazia Conferinţei Consorţiului de Informatizare pentru Limba Română, intitulată „Resurse lingvistice şi instrumente pentru prelucrarea limbii române” se publică volumul lucrărilor prezentate, precedat de un proces atent de revizuire în care-i regăsim pe acad. Dan Tufiş, alături de prof. Dan Cristea, membru corespondent al Academiei Române, ambii fiind şi tutorii mei în pregătirea tezei de doctorat în informatică. De altfel, acestora le datorez revenirea mea în universul cercetării. Mă întreb dacă voi avea atâtea zile să mă revanşez pentru şansa pe care am primit-o a doua oară?!

George ROCA: Ne cunoaştem de câţiva ani prin intermediul revistelor literare virtuale cu care colaborăm. Cum şi când aţi produs primele creaţii literare? Ce vă place să scrieţi mai mult, proză sau poezie?

Daniela GÎFU: Da, este un privilegiu să mă pot bucura de prietenia dumneavoastră, stimate George Roca. Nu ştiu în ce măsură vă mai amintiţi, dar mi-aţi scris prima oară un mesaj, felicitându-mă pentru un interviu pe care îl luasem sculptorului Geo Goidaci.

Începuturile mele literare… hm!, pe la începutul anilor 2000 începusem să public în revista „Cetatea culturală” din Cluj-Napoca, îngrijită de dl. Dan Brudaşcu, unul dintre primii oameni care mi-au întins o mână prietenească la sosirea mea în Cluj-Napoca. Pe atunci lucra la Primărie, iar din 2000 a devenit deputat PRM, partidul edilului din acea vreme, Gheorghe Funar. Da, o altă etapă interesantă din viaţa mea. Realmente, erau nişte încercări, dar încurajările şi sugestiile pe care le primeam mi-au fost de folos. Apoi, Dumnezeu să-l ierte!!!!, cel care avea să-mi devină părinte în ale scrisului, Artur Silvestri, mi-a îndrumat filă cu filă cuvântul scris. Treptat, am început să colaborez cu Lucian Hetco de la revista „AGERO” din Stuttgart şi cu multe alte reviste din ţară. Dar, într-o formă sau alta, am rămas fidelă cuvântului religios. E adevărat, am abordat şi alte limbaje. Prefer eseul. Fără a mă considera poetă – deşi în ochii unui prieten de la Cluj-Napoca, Ion Cristofor, sunt o poetă – când sunt foarte obosită sau îndrăgostită, scriu versuri. Reminiscenţele adolescenţei trăite în regimul comunist şi într-o familie care mă păzea ca pe sfintele moaşte aduse din Israel.

George ROCA: Sunteţi redactor şef al unei reviste de limbă română numită semnificativ „Destine literare”. Tocmai din Canada! Cum este posibil, mai ales că dumneavoastră locuiţi în România? Care sunt obiectivele şi dezideratele acestei publicaţii? Cu ce alte reviste aţi colaborat şi colaboraţi în prezent?

Daniela GÎFU: Relaţia mea cu „Destine-le literare” din Montréal (Canada) a început tot în România. Mai precis la Cluj-Napoca, atunci când dl. Alex Cetăţeanu, împreună cu dl. George Filip, fuseseră invitaţii de onoare ai unui eveniment literar organizat la sediul revistei „Oraşul”, unde lucram în regim „part-time”. Atunci am aflat de revista „Destine literare” şi am primit primul număr al ei, care abia văzuse lumina tiparului. Intenţiile celor doi de a promova creaţiile scriitorilor români din România şi diaspora se suprapuneau peste ideea unui proiect pe care-l aveam în gând de mai multă vreme. Pur şi simplu, am început să lucrăm împreună. Îmi place să cred, aşa cum chiar dumneavostră aţi spus-o într-unul dintre mesajele trimise, că revista se îmbunătăţeşte de la număr la număr. Ce pot spune laudativ, avem semnatari dintre cei mai de seamă, ceea ce înseamnă o confirmare că trebuie să continuăm. Şi o facem. E adevărat, ne-am dori mai multe texte scrise în limbile engleză şi franceză. Deocamdată, avem, graţie colegei Maria Muguraş Petrescu, traduceri în limba engleză.

În afară de Destine literare… Hmm, dacă timpul ar fi mai generos?! Scriu la „Candela” de Montreal (am o rubrică permanentă acolo, „Filosofia discursului politic”), condusă de un foarte bun prieten, Victor Roşca, care mă anunţă din timp să trimit material. Am o relaţie minunată cu revista de cultură „AGERO” din Stuttgart, îngrijită de dl. Lucian Hetco, revista „Gând Românesc” de la Alba-Iulia (redactor, dl. Virgil Şerbu Cisteianu), Revista de „Recenzii” de la Craiova (redactor, dl. Dan Ionescu) etc… Sunt prezentă în reviste doar atunci când am ceva de spus. Altfel, evit să trimit articole doar de dragul de a trimite. Dar, îmi lipseşte foarte mult colaborarea cu un alt minunat prieten, dl. Corneliu Leu  (Dumnezeu să-l odihnească şi pe dânsul!) care îngrijea „Caietele periodice cu dezbateri, opinii şi considerente referitorare la nevoile României”, unde împreună şi cu prof.dr. Mihai Berca şi prof.dr. Adrian Severin eram moderatorii dezbaterilor „Grupului de Reflecţie privind Democraţia reală”. E un proiect în care am crezut şi care ar trebui să continue.

George ROCA: Cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată faţă-n faţă, fizic, am devenit prieteni şi colaboratori pe parcursul anilor. Ne-am împărtăşit deseori gândurile, ideile şi preocupările. Ce proiecte de viitor aveţi? Mă refer la taina scrisului şi ale celor din domeniul învăţământului universitar.

Daniela GÎFU: Da, este unul dintre privilegiile pe care ni le oferă Internetul. Pentru mine prietenia e sacră şi nu sunt vorbe de dragul de a fi scrise. Am simţit că pot fi eu, sentiment care nu apare la orice pas. Mulţumesc pe calea asta de reciprocitate şi la cât mai multe interacţiuni pe drumul scrisului, fie el şi virtual. Anul trecut am regretat că nu ne-am putut întâlni faţă-n faţă. Sper ca la următoarea dumneavoastră venire în România – sau, cine ştie, poate voi veni eu la Sydney – să putem sta de vorbă în faţa unei cafele foarte lungi. Multe se pot scrie pe Internet, dar eu sunt de modă veche. Prefer să respir acelaşi aer cu prietenii. Proiecte? Să continui ce-am început. E foarte mult de muncă şi timpul nu e mereu aliatul meu.

George ROCA: De curând, pe data de 10 ianuarie 2016, aţi împlinit 42 de ani! O vârstă frumoasă! Un secret pe care merită să-l dezvăluim cititorilor noştri! În realitatea fotografică păreţi mult mai tânără. Cum aţi reuşit să vă menţineţi forma fizică şi prospeţimea juvenilă? Faceţi sport? Aveţi o dietă specială?

Daniela GÎFU: De fapt 43! Hmmm, nu mai e o aşa de frumoasă vârstă, când e vorba de o femeie. Da, probabil că, fără excepţie, toţi sunt uimiţi de această tinereţe pe care am reuşit să o conserv. Cred că se datorează modului în care îmi trăiesc viaţa. Nu fumez, nu beau, nu pierd nopţile, am grijă de pielea mea, fac sport, mănânc cât mai crud. Şi… iubesc!!!

George ROCA: Deoarece acest interviu este neconvenţional, mi-am permis să vă pun unele întrebări care nu aparţin de domeniul ştiinţei sau literaturii. Aş mai avea o ultimă întrebare. Deci: Ce vă bucură şi ce vă supără cel mai mult!?

Daniela GÎFU: Mă bucură prietenia, tinereţea sufletească şi activitatea cu studenţii şi mă supără minciuna, laşitatea şi snobismul.

George ROCA: Wow! Aici la Sydney, îmi frec mâinile de bucurie că am realizat acest interviu! Vă mulţumesc mult pentru spumoasele răspunsuri şi vă doresc bucurii şi sănătate!

——————————————–

* Daniela GÎFU (Dr.Drd.), născută la 10 ianuarie 1973, la Bârlad. Doctor în filozofie (comunicare), specialist în comunicare şi relaţii publice, doctorand în informatică, cadru universitar, cercetător ştiinţific, redactor şef al revistei „Destine literare”, scriitor, eseist, poet, şi de curând şef al departamentului de Jurnalism din cadrul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

A consemnat,

George ROCA

Sydney, Australia – Iaşi, România

15 martie 2016

VALENTIN MARICA – NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU – SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Valentin MARICA - NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU - SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).
Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău.” Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință, este cale de urmat în scrierile Danielei Gifu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gifu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.
Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii.” Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc cununia speranțelor.
Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gifu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Vociculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Cifu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legâmânt cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie), într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.
Prin spovedanie (analogia cu rugăciunea eminesciană: Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie), eul liric se eliberează din vicleșugurile finitului (valul ce ne bântuie), din detenția sufletească și întunericul încărunțit, trepte spre zori (zori e cuvânt-titlu în poezia Danielei Gifu), spre luceafărul de dimineață la care năzuiește poeta; verbul năzuiesc devine axis al împletirilor lirice. Zbuciumul vieții, cuprins în teritorii de suferință, sărbătoare, vis, nostalgie ale iubirii, nu mai este tăinuit, („Mă căznesc să-l ascund de decenii “), netăinuirea deschizând calea adevărului și apropierea de cer. Este voia poetei și voia Lui, poezia devenind una a voirii, a limpezirilor, a „ordinei înțelegerii rostului lui doi.” Eul liric, cel fără vină prin spovedanie, domină timpul recluziunilor, umbrele rănilor, împlinind canon sfânt prin gestul pur al îngenuncherii în fața sublimului creației divine, aidoma unei reîntoarceri la punctul edenic al vieții, la inefabilul jocului de-a v-ați ascunselea al copilăriei. Este clipa supremă a poetei și a poeziei; „clipa mea”.
––––––––
Valentin MARICA
Târgu Mureș
15 aprilie 2017

Daniela Gîfu: Mă cheamă singurătatea (versuri)

MAMA

 

Plecat-am cu firescul,

condusă în umbrire de chipul mamei.

Fără zâmbet, fără înlăcrimare.

Doar o tăcere prin mărturiile copilăriei mele.

 

O caut mereu

în momentele cerşinde de mângâiere.

Nicicând nu întârzie să apară.

Mă petrece peste durere

o clipă, o zi, o eternitate.

 

O cuprindere tulburătoare

intensifică bucuria strădaniei mele.

Fiecare nouă stare de conştiinţă

fermentează în fiinţa mea

solidă, rezistentă,

pregătită să se armonizeze cu Cerul.

 

Revederile…

puţine, pasagere, străine,

în pas cu oprelile

prin staţiile încărcate de şedere.

Şi… pulsul îngreunatelor suflări

de amintiri, speranţe şi ecouri

trezesc în mine dorul de Acasă.

 

NU-MI RĂMÂNE DECÂT STRIGĂTUL

M-am cunoscut la vreme de boală,

strigând ajutor mănat de trecere.

Rugăciunile, un puhoi de lacrimi uscate.

Sub privirea divină,

rămâneau mute la poarta îngerilor.

 

Îmi păreau că râd de murirea mea,

cunoscută acum cu simţirea.

Da, lumea murea şi învia la păsul îngerilor…

Eu îi trădasem de prea multe ori

ca să mă audă.

 

Sufletul,

singurul care adulmeca tărâmul cu aripi,

unde nu cutezase să-l cuprindă gândul,

deschis în neajunsurile lui călătoare,

la poarta îngerilor,

strigând încontinuu.

 

SPERÂND LA O SLUJBĂ

M-am trezit într-o baltă de sânge.

Deasupra, o îngemănare heruvimică,

singura speranţă la binecuvântare.

Apoi un cântec trist

de clopot cuprins de rugină.

 

Din când în când

găuri de pustiire,

ca o zăcere la odihnă.

Puţine în anii cereşti,

pe care-i priveam

cu ochi însetat de dor de fetişcană.

 

Nu mai pot ascunde

multul nisipos al dezmăţului lumesc,

se întrevede abisul ce-mi înfioară vlaga.

 

Rămâne aşteptarea

astâmpărării setei de mângâiere.

Privesc în înşelătoarea-mi oglindă,

ieri îmi vorbise de iubire,

îmi veghease zbaterile tinereţii,

îmi ascultase

dorurile,

sudălmile,

rugile,

şi, poate,

iertăciunile.

Acum o cuprindere între cer şi pământ,

o negociere…

ce nu se ştie încotro mă va duce.

 

DE-AŞ PUTEA A MĂ ÎNTOARCE

În noaptea asta de-nceput de an,

rece, ninsă, nărăvaşă,

ca gura iubitului în ceas de-mpreunare,

aştept deşteptarea ascultării curate,

împotriva neastâmpărului pierdut.

 

Nu mai am timp de împotrivire,

pasul s-a îngreunat de la bocancul înzăpezit

la călcătura împotriva vântului aspru,

fără de iertare.

 

Mă-ntorc pe drumul ce se îndepărtase de lumină.

E plin de urme şterse şi pline de împotrivire.

Încerc să-mi desluşesc urma,

sub privirea lunii înfiorată în argintirea gerului,

întoarsă de învolburarea multelor ore peste abis.

 

Dar… nu mai e.

S-au aşternut peste ea amintirile clipelor brumate.

Pas cu pas,

vorbă cu vorbă,

ca dorurile unui sfârşit de gerar

printre offurile neştiute ale întunericului.

 

VREAU SĂ MĂ ROG

Nu dorm de multă vreme.

Am uitat de când.

Sub învolburarea neliniştii sfârşitului,

care răscoleşte împrejurul.

 

Îmi vin în minte vorbele unei rugăciuni,

auzite seară de seară în copilărie.

Spre înserare,

când orătăniile se retrăgeau în coteneţe,

glasul de mulţumire al bunicii

pentru clipele de respirare

şi îmbucăturile curate.

 

Intra în odaie transfigurată.

Într-un colţ,

templul ei de căinţă,

o aşteptare fremătândă.

Îşi cobora inima cucernică,

şi gândul cel mai pierdut

ca pentru ultima spovedanie.

 

Am uitat de rugăciunea de seară

şi ritualul candelei cuvântătoare.

În urma ajungerii în noapte,

rămâne doar tremurul pierzaniei:

Dă-mi, Doamne, puterea înţelegerii

şi a închinăciunii,

la templul moştenit

şi fără timp,

să-mi pot petrece gându’ îmbătrânit,

şi inima-n lumină.

 

IANUARIE

Sunt născută în ianuarie,

o lună cu ochii de gheaţă

în hibernarea greoaie a poverilor sufleteşti.

Alături,

înariparea îngerească a speranţei.

Zăbovesc pe străzi ca-ntr-o rugăciune.

În jur, doar pândele cerşetorilor

îmbrăţişaţi părinteşte de ger,

în uimirea trecătorilor indiferenţi.

Oriunde privesc,

abatere, risipă, pierzanie

de la drumurile moştenite de la facere,

în licărirea luceafărului de seară.

 

MĂ CHEAMĂ SINGURĂTATEA

Şoapte meschine

îmi şuieră în urechi,

tocmai când bat clopotele împărtăşaniei.

Robe atârnate peste capetele rugânde,

ochi înecaţi în lacrimi de căinţă,

mustrări sfidând timid lumina,

toate cheamă singurătea.

 

Se dă semnalul ridicării privirii,

şi te miri că nu eşti trăsnit

de sminteala bănuitoare.

Rămâne doar fuga de Eden,

scrijelind peste dureri.

În unduirea singurătăţii,

fraternizezi cu singurătatea.

 

CAUT

Caut de prea multă vreme,

dar am uitat ce.

Printre milioanele de vreri,

nu ştiu dacă am găsit ce.

Trasă întruna în zăluda-mi preumblare,

totul curge fără-ndemânare.

 

Caut acel ceva fără nume,

fără contur,

fără masă

şi ştiu că-l voi găsi

atunci când voi învăţa să uit.

 

Caut uitarea.

Uitarea de sine,

singura care-mi zăpăceşte trecerea.

Aici, acolo, dincolo,

ca-ntr-un labirint neguros.

 

POATE

Mă plimb pe străzi buimacă,

cu gândul că-l voi întâlni.

Nu vreau să mai trăiesc singură.

Mă înspăimântă gândul

că nu voi învăţa sensul lui a iubi.

Că DOI e o renaştere

într-o noapte fără sfârşit

pe aripile îngerilor ce trag Carul Mare,

risipind întrebările aburinde

despre sensul lui Poate.

Încă visez că apare

învăluit în giulgiul îmbrăţişărilor izvorânde

la umbra sălciei pletoase,

murinde de atâta aşteptare.

 

RĂMÂN

Să ştii că rămân pe strada ta,

unde-ţi ascunzi evadarea.

Mi-am închipuit că mi te arăţi

în nedesluşita încumetare de a mă îmbrăţişa.

Ţi-am mângâiat umbra,

ce-mi sărutase roşeaţa obrajilor,

la întoarcerea înserării timpurie.

Ieri-alaltăieri nu te-ai mai arătat.

Să fi devenit strada potrivnică poemului în doi?

Ori poate nu te-oi fi recunoscut,

în încordarea buzelor aşteptânde

zilei când vom merge braţ la braţ

la ceasul nestins de chemare.

 

EL

Noaptea îl chem adesea.

Sunt poate prea fragilă

ca să dorm singură.

Membrele se înstrăinează de trup,

dinţii încep să clănţăne supărător,

părul îmi cuprinde gâtul dureros,

urechile’s încordate instinctiv,

ochii pândesc clanţa uşii lucioase,

sub care am pus un taburet scrijelit.

 

A fost o dată şi nu mai ştiu

de-a fost aievea sau în vis.

E greu de spus cu nodu’n gât,

subţiat de-atâta ruşinare.

Îmi amintesc doar sunetul sacadat

al respirării subjugate’n sărutare.

 

Îi simt şi-acum căldura căutării,

a murmurelor tomnatice,

a soarberii dorinţei coapte,

a legănării magice şi transparente.

 

Timpul din mine

începe să mă zorească,

sfidând simţirea învăţată să aştepte.

Cu inima dorită de-amintire,

în lumi ce nu cunosc singurătatea,

nesomnul răcoros mă poartă’n braţe.

 

DE-AR FI

De-ar fi să vii,

lacrimile îţi vor îmbăia trupul

asudat de împreunarea dorurilor.

În cearceaful de fân proaspăt cosit,

un colţ de câmp pătat de roşul macilor

ascunde gândurile vremuite.

Ca şi cum

aşteptarea s-a oferit gaj la poarta lui Dincolo.

 

De-ar fi să vii,

întrebările vor atârna pe fitilul candelei,

cu ultimele pâlpâiri tăinuite

ce presimt ezitarea din gânduri.

Nici bucurie, nici tristeţe.

În aşteptarea atingerii,

o umplere în acorduri de tăcere.

 

UN NU ROSTIRII POTRIVNICE

Uneori rostirea loveşte neiertător,

de ai vrea să provoci furtuna

în deşertul liniştii

murdărite de neputinţă.

Rostirea devine capabilă de orice,

din nebănuite direcţii,

întotdeauna în căderea unei alte rostiri.

Spusele, otrăvitoare săgeţi

care se înfig în zona suportabilităţii,

pironite în veşmântul invidiei,

acoperind sumar goliciunea verbală.

 

Zadarnic cauţi liniştea apoi…

În aşteptarea unui zâmbet întârziat,

eşti osândit la viaţă,

clipă de clipă,

cu condeiul invizibil al contradicţiilor.

 

O RĂMÂNERE CONTEMPLATIVĂ

Dacă plec acum,

e ca şi cum aş trişa destinul.

Îmi înalţ respirarea până la Templul lui Dumnezeu,

şi aştept.

 

Stranie senzaţia de aşteptare:

mă mângâie adierea aerului divin.

Înaripate migratoare,

cu aripile obosite

ciripesc în agonie.

 

Un poem dramatic,

început din timpuri apuse,

rămân încă o vreme

să contemplu libertatea condeiată

în culori negrăitoare.

 

UMBRA

Peste tot îmi privesc umbra,

aş spune imperceptibilă,

dacă ţin cont de vremea de afară.

Ieri şi azi

un cer plumburiu

în acord cu grijile trecătorilor.

 

Uneori, umbra este însângerată

de sfâşierea pasului în căutarea

zâmbetului pe care l-am pierdut

în adolescenţă,

când îmi lăsasem braţul

petrecut peste visare.

 

Alteori, umbra este zglobie

de frumosul murmurat

al gurii mustoase,

care alunecă, nu se ştie cum,

pe apusul soarelui,

în fericirea cântului adierii de vânt.

 

Acum umbra doarme,

murmurând stelelor palide

despre blândeţea zilei de mâine.

 

MONADĂ

Citesc o scrisoare uitată,

în miezul nopţii,

când nu mă mai pot bucura

de nici un apus,

de nici un răsărit.

 

Căutam cartea Un veac de singurătate

şi-am găsit un teanc de scrisori

ce-mi amintesc de o adolescenţă goală,

ivită şi trecută ca roua de dimineaţă

într-o zi caniculară.

 

Pe colţurile foilor,

însemnări prescurtate

ce mă pregăteau de ieşirea

de pe o scenă asediată de nelinişti.

 

Am devenit o femeie prudentă

în dreptul inimii,

o listă de nume risipite,

în care mă refugiez

doar la nevoie.

 

Daniela Gifu

*

GÎFU Daniela, născută la 10 ianuarie 1973, în oraşul Bârlad, Vaslui, România. Stabilită în Cluj-Napoca. Studii: Facultatea de Fizică a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi (UAIC) – 1997; Master în Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti – 2004, Doctor în Filosofie la UAIC – 2010; Studii postdoctorale, domeniul interdisciplinar (Informatică şi Psihologie) la UAIC – 2010-2013. Cercetător ştiinţific, cadru universitar, scriitoare, poetă, jurnalistă, editor de carte, redactor şi redactor şef la mai multe publicaţii virtuale şi fizice. Detalii: http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/. „Diplomă de Excelenţă” din partea Asociaţiei Astronomice SIRIUS – Club UNESCO, România; Primeşte distincţia „Cetăţean de onoare” al comunei Bălăbăneşti, Galaţi, România.

 

Cărţi publicate:Zeno Fodor-80” (Antologie-evocări), Ed. Nico, Tg.Mureş, 2014; „A nyugtalanság bűne” (Poezie), Ed. Mentor, Tg.Mureş, 2014; „Temeliile Turnului Babel” (Eseu), Ed. Acad.  Rom., Bucureşti., 2013; „Păcatul neliniştii” (Poezie), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012; „Violenţa simbolică în discursul electoral” (Eseu), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012; „eu, tu şi El” (Oglindiri spirituale), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009; „Jurnal de iniţiere spirituală” (Eseu), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008.

 

Membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR),  Membru în Colegiul de redacţie „Avanti Publishers.com”, Karachi, Pakistan & Windsor, Connecticut, USA; Membru în Colegiul de redacţie „Computer Engineering and Information Technology Journal CEITJ”, Indore, Madhya Pradesh, India; Redactor la Social Sciences and Educational Research Review, Sitech Publishing House – Craiova, România; Vice-preşedintă a Observatorului Internaţional de Ştiinţe Sociale (OISS), afiliat la UAIC, România: Redactor şef al revistei „Destine literare”, Montreal, Canada; Redactor la „Revista de recenzii”, Craiova, România; Fondatoare şi preşedintă la Asociaţia ArtVerba, Târgu-Mureş, România; Membră a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), Montreal, Canada.