VALENTIN MARICA – NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU – SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Valentin MARICA - NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU - SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).
Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău.” Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință, este cale de urmat în scrierile Danielei Gifu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gifu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.
Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii.” Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc cununia speranțelor.
Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gifu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Vociculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Cifu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legâmânt cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie), într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.
Prin spovedanie (analogia cu rugăciunea eminesciană: Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie), eul liric se eliberează din vicleșugurile finitului (valul ce ne bântuie), din detenția sufletească și întunericul încărunțit, trepte spre zori (zori e cuvânt-titlu în poezia Danielei Gifu), spre luceafărul de dimineață la care năzuiește poeta; verbul năzuiesc devine axis al împletirilor lirice. Zbuciumul vieții, cuprins în teritorii de suferință, sărbătoare, vis, nostalgie ale iubirii, nu mai este tăinuit, („Mă căznesc să-l ascund de decenii “), netăinuirea deschizând calea adevărului și apropierea de cer. Este voia poetei și voia Lui, poezia devenind una a voirii, a limpezirilor, a „ordinei înțelegerii rostului lui doi.” Eul liric, cel fără vină prin spovedanie, domină timpul recluziunilor, umbrele rănilor, împlinind canon sfânt prin gestul pur al îngenuncherii în fața sublimului creației divine, aidoma unei reîntoarceri la punctul edenic al vieții, la inefabilul jocului de-a v-ați ascunselea al copilăriei. Este clipa supremă a poetei și a poeziei; „clipa mea”.
––––––––
Valentin MARICA
Târgu Mureș
15 aprilie 2017
Reclame

Daniela Gîfu: Mă cheamă singurătatea (versuri)

MAMA

 

Plecat-am cu firescul,

condusă în umbrire de chipul mamei.

Fără zâmbet, fără înlăcrimare.

Doar o tăcere prin mărturiile copilăriei mele.

 

O caut mereu

în momentele cerşinde de mângâiere.

Nicicând nu întârzie să apară.

Mă petrece peste durere

o clipă, o zi, o eternitate.

 

O cuprindere tulburătoare

intensifică bucuria strădaniei mele.

Fiecare nouă stare de conştiinţă

fermentează în fiinţa mea

solidă, rezistentă,

pregătită să se armonizeze cu Cerul.

 

Revederile…

puţine, pasagere, străine,

în pas cu oprelile

prin staţiile încărcate de şedere.

Şi… pulsul îngreunatelor suflări

de amintiri, speranţe şi ecouri

trezesc în mine dorul de Acasă.

 

NU-MI RĂMÂNE DECÂT STRIGĂTUL

M-am cunoscut la vreme de boală,

strigând ajutor mănat de trecere.

Rugăciunile, un puhoi de lacrimi uscate.

Sub privirea divină,

rămâneau mute la poarta îngerilor.

 

Îmi păreau că râd de murirea mea,

cunoscută acum cu simţirea.

Da, lumea murea şi învia la păsul îngerilor…

Eu îi trădasem de prea multe ori

ca să mă audă.

 

Sufletul,

singurul care adulmeca tărâmul cu aripi,

unde nu cutezase să-l cuprindă gândul,

deschis în neajunsurile lui călătoare,

la poarta îngerilor,

strigând încontinuu.

 

SPERÂND LA O SLUJBĂ

M-am trezit într-o baltă de sânge.

Deasupra, o îngemănare heruvimică,

singura speranţă la binecuvântare.

Apoi un cântec trist

de clopot cuprins de rugină.

 

Din când în când

găuri de pustiire,

ca o zăcere la odihnă.

Puţine în anii cereşti,

pe care-i priveam

cu ochi însetat de dor de fetişcană.

 

Nu mai pot ascunde

multul nisipos al dezmăţului lumesc,

se întrevede abisul ce-mi înfioară vlaga.

 

Rămâne aşteptarea

astâmpărării setei de mângâiere.

Privesc în înşelătoarea-mi oglindă,

ieri îmi vorbise de iubire,

îmi veghease zbaterile tinereţii,

îmi ascultase

dorurile,

sudălmile,

rugile,

şi, poate,

iertăciunile.

Acum o cuprindere între cer şi pământ,

o negociere…

ce nu se ştie încotro mă va duce.

 

DE-AŞ PUTEA A MĂ ÎNTOARCE

În noaptea asta de-nceput de an,

rece, ninsă, nărăvaşă,

ca gura iubitului în ceas de-mpreunare,

aştept deşteptarea ascultării curate,

împotriva neastâmpărului pierdut.

 

Nu mai am timp de împotrivire,

pasul s-a îngreunat de la bocancul înzăpezit

la călcătura împotriva vântului aspru,

fără de iertare.

 

Mă-ntorc pe drumul ce se îndepărtase de lumină.

E plin de urme şterse şi pline de împotrivire.

Încerc să-mi desluşesc urma,

sub privirea lunii înfiorată în argintirea gerului,

întoarsă de învolburarea multelor ore peste abis.

 

Dar… nu mai e.

S-au aşternut peste ea amintirile clipelor brumate.

Pas cu pas,

vorbă cu vorbă,

ca dorurile unui sfârşit de gerar

printre offurile neştiute ale întunericului.

 

VREAU SĂ MĂ ROG

Nu dorm de multă vreme.

Am uitat de când.

Sub învolburarea neliniştii sfârşitului,

care răscoleşte împrejurul.

 

Îmi vin în minte vorbele unei rugăciuni,

auzite seară de seară în copilărie.

Spre înserare,

când orătăniile se retrăgeau în coteneţe,

glasul de mulţumire al bunicii

pentru clipele de respirare

şi îmbucăturile curate.

 

Intra în odaie transfigurată.

Într-un colţ,

templul ei de căinţă,

o aşteptare fremătândă.

Îşi cobora inima cucernică,

şi gândul cel mai pierdut

ca pentru ultima spovedanie.

 

Am uitat de rugăciunea de seară

şi ritualul candelei cuvântătoare.

În urma ajungerii în noapte,

rămâne doar tremurul pierzaniei:

Dă-mi, Doamne, puterea înţelegerii

şi a închinăciunii,

la templul moştenit

şi fără timp,

să-mi pot petrece gându’ îmbătrânit,

şi inima-n lumină.

 

IANUARIE

Sunt născută în ianuarie,

o lună cu ochii de gheaţă

în hibernarea greoaie a poverilor sufleteşti.

Alături,

înariparea îngerească a speranţei.

Zăbovesc pe străzi ca-ntr-o rugăciune.

În jur, doar pândele cerşetorilor

îmbrăţişaţi părinteşte de ger,

în uimirea trecătorilor indiferenţi.

Oriunde privesc,

abatere, risipă, pierzanie

de la drumurile moştenite de la facere,

în licărirea luceafărului de seară.

 

MĂ CHEAMĂ SINGURĂTATEA

Şoapte meschine

îmi şuieră în urechi,

tocmai când bat clopotele împărtăşaniei.

Robe atârnate peste capetele rugânde,

ochi înecaţi în lacrimi de căinţă,

mustrări sfidând timid lumina,

toate cheamă singurătea.

 

Se dă semnalul ridicării privirii,

şi te miri că nu eşti trăsnit

de sminteala bănuitoare.

Rămâne doar fuga de Eden,

scrijelind peste dureri.

În unduirea singurătăţii,

fraternizezi cu singurătatea.

 

CAUT

Caut de prea multă vreme,

dar am uitat ce.

Printre milioanele de vreri,

nu ştiu dacă am găsit ce.

Trasă întruna în zăluda-mi preumblare,

totul curge fără-ndemânare.

 

Caut acel ceva fără nume,

fără contur,

fără masă

şi ştiu că-l voi găsi

atunci când voi învăţa să uit.

 

Caut uitarea.

Uitarea de sine,

singura care-mi zăpăceşte trecerea.

Aici, acolo, dincolo,

ca-ntr-un labirint neguros.

 

POATE

Mă plimb pe străzi buimacă,

cu gândul că-l voi întâlni.

Nu vreau să mai trăiesc singură.

Mă înspăimântă gândul

că nu voi învăţa sensul lui a iubi.

Că DOI e o renaştere

într-o noapte fără sfârşit

pe aripile îngerilor ce trag Carul Mare,

risipind întrebările aburinde

despre sensul lui Poate.

Încă visez că apare

învăluit în giulgiul îmbrăţişărilor izvorânde

la umbra sălciei pletoase,

murinde de atâta aşteptare.

 

RĂMÂN

Să ştii că rămân pe strada ta,

unde-ţi ascunzi evadarea.

Mi-am închipuit că mi te arăţi

în nedesluşita încumetare de a mă îmbrăţişa.

Ţi-am mângâiat umbra,

ce-mi sărutase roşeaţa obrajilor,

la întoarcerea înserării timpurie.

Ieri-alaltăieri nu te-ai mai arătat.

Să fi devenit strada potrivnică poemului în doi?

Ori poate nu te-oi fi recunoscut,

în încordarea buzelor aşteptânde

zilei când vom merge braţ la braţ

la ceasul nestins de chemare.

 

EL

Noaptea îl chem adesea.

Sunt poate prea fragilă

ca să dorm singură.

Membrele se înstrăinează de trup,

dinţii încep să clănţăne supărător,

părul îmi cuprinde gâtul dureros,

urechile’s încordate instinctiv,

ochii pândesc clanţa uşii lucioase,

sub care am pus un taburet scrijelit.

 

A fost o dată şi nu mai ştiu

de-a fost aievea sau în vis.

E greu de spus cu nodu’n gât,

subţiat de-atâta ruşinare.

Îmi amintesc doar sunetul sacadat

al respirării subjugate’n sărutare.

 

Îi simt şi-acum căldura căutării,

a murmurelor tomnatice,

a soarberii dorinţei coapte,

a legănării magice şi transparente.

 

Timpul din mine

începe să mă zorească,

sfidând simţirea învăţată să aştepte.

Cu inima dorită de-amintire,

în lumi ce nu cunosc singurătatea,

nesomnul răcoros mă poartă’n braţe.

 

DE-AR FI

De-ar fi să vii,

lacrimile îţi vor îmbăia trupul

asudat de împreunarea dorurilor.

În cearceaful de fân proaspăt cosit,

un colţ de câmp pătat de roşul macilor

ascunde gândurile vremuite.

Ca şi cum

aşteptarea s-a oferit gaj la poarta lui Dincolo.

 

De-ar fi să vii,

întrebările vor atârna pe fitilul candelei,

cu ultimele pâlpâiri tăinuite

ce presimt ezitarea din gânduri.

Nici bucurie, nici tristeţe.

În aşteptarea atingerii,

o umplere în acorduri de tăcere.

 

UN NU ROSTIRII POTRIVNICE

Uneori rostirea loveşte neiertător,

de ai vrea să provoci furtuna

în deşertul liniştii

murdărite de neputinţă.

Rostirea devine capabilă de orice,

din nebănuite direcţii,

întotdeauna în căderea unei alte rostiri.

Spusele, otrăvitoare săgeţi

care se înfig în zona suportabilităţii,

pironite în veşmântul invidiei,

acoperind sumar goliciunea verbală.

 

Zadarnic cauţi liniştea apoi…

În aşteptarea unui zâmbet întârziat,

eşti osândit la viaţă,

clipă de clipă,

cu condeiul invizibil al contradicţiilor.

 

O RĂMÂNERE CONTEMPLATIVĂ

Dacă plec acum,

e ca şi cum aş trişa destinul.

Îmi înalţ respirarea până la Templul lui Dumnezeu,

şi aştept.

 

Stranie senzaţia de aşteptare:

mă mângâie adierea aerului divin.

Înaripate migratoare,

cu aripile obosite

ciripesc în agonie.

 

Un poem dramatic,

început din timpuri apuse,

rămân încă o vreme

să contemplu libertatea condeiată

în culori negrăitoare.

 

UMBRA

Peste tot îmi privesc umbra,

aş spune imperceptibilă,

dacă ţin cont de vremea de afară.

Ieri şi azi

un cer plumburiu

în acord cu grijile trecătorilor.

 

Uneori, umbra este însângerată

de sfâşierea pasului în căutarea

zâmbetului pe care l-am pierdut

în adolescenţă,

când îmi lăsasem braţul

petrecut peste visare.

 

Alteori, umbra este zglobie

de frumosul murmurat

al gurii mustoase,

care alunecă, nu se ştie cum,

pe apusul soarelui,

în fericirea cântului adierii de vânt.

 

Acum umbra doarme,

murmurând stelelor palide

despre blândeţea zilei de mâine.

 

MONADĂ

Citesc o scrisoare uitată,

în miezul nopţii,

când nu mă mai pot bucura

de nici un apus,

de nici un răsărit.

 

Căutam cartea Un veac de singurătate

şi-am găsit un teanc de scrisori

ce-mi amintesc de o adolescenţă goală,

ivită şi trecută ca roua de dimineaţă

într-o zi caniculară.

 

Pe colţurile foilor,

însemnări prescurtate

ce mă pregăteau de ieşirea

de pe o scenă asediată de nelinişti.

 

Am devenit o femeie prudentă

în dreptul inimii,

o listă de nume risipite,

în care mă refugiez

doar la nevoie.

 

Daniela Gifu

*

GÎFU Daniela, născută la 10 ianuarie 1973, în oraşul Bârlad, Vaslui, România. Stabilită în Cluj-Napoca. Studii: Facultatea de Fizică a Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi (UAIC) – 1997; Master în Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti – 2004, Doctor în Filosofie la UAIC – 2010; Studii postdoctorale, domeniul interdisciplinar (Informatică şi Psihologie) la UAIC – 2010-2013. Cercetător ştiinţific, cadru universitar, scriitoare, poetă, jurnalistă, editor de carte, redactor şi redactor şef la mai multe publicaţii virtuale şi fizice. Detalii: http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/. „Diplomă de Excelenţă” din partea Asociaţiei Astronomice SIRIUS – Club UNESCO, România; Primeşte distincţia „Cetăţean de onoare” al comunei Bălăbăneşti, Galaţi, România.

 

Cărţi publicate:Zeno Fodor-80” (Antologie-evocări), Ed. Nico, Tg.Mureş, 2014; „A nyugtalanság bűne” (Poezie), Ed. Mentor, Tg.Mureş, 2014; „Temeliile Turnului Babel” (Eseu), Ed. Acad.  Rom., Bucureşti., 2013; „Păcatul neliniştii” (Poezie), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012; „Violenţa simbolică în discursul electoral” (Eseu), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012; „eu, tu şi El” (Oglindiri spirituale), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009; „Jurnal de iniţiere spirituală” (Eseu), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008.

 

Membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR),  Membru în Colegiul de redacţie „Avanti Publishers.com”, Karachi, Pakistan & Windsor, Connecticut, USA; Membru în Colegiul de redacţie „Computer Engineering and Information Technology Journal CEITJ”, Indore, Madhya Pradesh, India; Redactor la Social Sciences and Educational Research Review, Sitech Publishing House – Craiova, România; Vice-preşedintă a Observatorului Internaţional de Ştiinţe Sociale (OISS), afiliat la UAIC, România: Redactor şef al revistei „Destine literare”, Montreal, Canada; Redactor la „Revista de recenzii”, Craiova, România; Fondatoare şi preşedintă la Asociaţia ArtVerba, Târgu-Mureş, România; Membră a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), Montreal, Canada.