Diana Dobriţa Bîlea –  “CU TIMPUL DE MȂNÔ, O CARTE DE VERSURI CARE MI-A PLACUT!

Este posibil ca imaginea să conţină: Mariana Moga, stând jos

Este posibil ca imaginea să conţină: Calinescu Maria

Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici!

O relaţie idilică eu liric-timp

Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri: Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului.
După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei.
Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare-ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire).
Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/ cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte).
Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire).
Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte).
Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris.

Diana Dobriţa Bîlea