Dorina Stoica: Îmi caut drumul spre Lumină – Emilia Țuțuianu

COPERTA_EMILIA_TUTUIANU_1

volumul de versuri “Pentru tine când vei veni”, Editura “Singur” -2017

O carte de poezie închinată dragostei și prieteniei în care poemele ce sunt pe o pagină în limba română, iar pe celalată în limba engleză traduse de prietenul Dianu Sfrijan, par a se îmbrățișa într-un soi de prietenie a cuvintelor, mai presus de cuvinte.
În prefața cărții, scriitorul Eugen Dorcescu ne atrage atenția pe bună dreptate că : “Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul și sonurile acestor stihuri.” Îmi permit să adaug, că doar aceste suflete vor rezona cu poezia Emiliei Țuțuianu! Spun aceasta deoarece volumul intitulat “Pentru tine, când vei veni”, pe care l-am citit și îl recitesc cu aceiași emoție, m-a tulburat prin trăirea emoției sale, i-am înțeles zbuciumul interior și dorul, așa cum numai o altă femeie poetă poate înțelege.
Predominantă este iubirea agape deși nu lipsește nici erosul, ca în orce lirică feminină. Poemele acestei cărți conțin acea energie pe care o dă închinarea, trăirea liturgică, truda pentru un scop măreț pus în slujba aproapelui. ”Îți iau inima în palme,/ căldura inimii tale…/ Singura existentă./ Apoi neliniștile tale/ altruismul, dăruirea ta/ le revărs asupra oamenilor/ arătând, evocând”.( “Tu” )
Într-una din poezii întitulată simplu “Iubire”, umanul se revarsă în divin și divinul în uman într-o simbioză aproape perfecta: “Gândurile mele aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă/ așteptându-te să vii”. Citind simți un dor permanent, o lacrimă uneori plânsă, alteori tăinuită. “Mă ghemuiesc în mine, obosită/ Și adun, în brațe ce-mi flutură în vânt,/ amintirile rămase, din alt timp./ Inima se deschide ca o rodie, cu picături roșii ce se-amestecă.”( Revenire).
Întru cunoașterea Adevărului, întrebările vin, tulbură precum îngerul în scăldătoarea Vitezda apa, unele își află răspunsul, altele ajung departe, “până dincolo de întrebări.”/, „ Voi răbda și voi îndura orice,/cu speranța că într-o zi/ voi desluși Adevărul.// (Cine? )
Poeta ca într-o șoaptă a rugăciunii are versul suav, încărcat de tristețea unei iubiri tainice. Ea nu deznădăjduiește deoarece are un scop precis, găsirea drumului spre Lumină. „Ca într-o litanie/ Îmi caut drumul spre Lumină.” ( Drumul meu)”.
Chipul smerit al poetei, cumințenia pe care o degajă întreaga sa făptură ascund o avalanșă de feminitate, de pasiune, de eros pe un fundal de iubire neîmplinită, ori poate doar visată. ”Pe aripi de vânt ajunge la mine/ chemarea ta sfântă și plină de dor./ Și-n val de mireasmă mă-ndrept către tine/ plutesc prin pădure…/ păsări ne cântă în cor, imnul iubirii eterne…/ Dar visul se stinge,/ din nou mă trezesc/ pun mâna pe buzele-mi aprinse”.( Visul dragostei). Sau “Caut fericirea ce s-a destrămat/ sub pleope îngreunate de lacrimi”( El).
Două elemente mi-au atras atenția în poezia E.Ț și anume culoarea verde folosită destul de des pentru a ilustra optimismul, primăvara, echilibrul, fertilitatea, renașterea, viața veșnică, culorea cea dintâi a lumii cea născătoare de frumusețe și de speranță și pădurea ca un drum nesfârșit al singurătății dar și al statorniciei. Poeta ne mărturisește despre o căsuță ascunsă într-o pădure! “Doamne, într-un loc anume/ mi-am regăsit rostul,/ prin poteci ascunse,… prin freamăt de frunze/ și casa mea tăcută/ plânge pe verandă…”(Căsuța mea).
Volumul se încheie cu un poem mai amplu intitulat “Joc” ce ar necesita o lectură mai atentă. Aruncarea pietrelor în apă putând avea semnificația parcurgerii vieții ca o călătorie având drept final întâlnirea Creatorului acestei lumi. Viața ca un joc de copil de-a pietricelele colorate!
Gestul autoarei de-a încredința hârtiei trăirile sale, pe alocuri aproape intime și a dărui cartea celor ce i-au fost aproape la fericitul eveniment prilejuit de inaugurarea Centrului Cultural Spiritual de la Mănăstirea Văratec, poate fi egalat doar de o spovedanie făcută cu inima curată.
Am îndrăgit-o pe această poetă iremediabil și i-am acordat un loc în față în sufletul meu.
Nu știu dacă acest gen de poezie va intra în atenția criticii de specialitate și nici dacă va primi cronici laudative, dar ceea ce simt după ce am citit-o de două este că poezia face parte din ființa Emiliei Țuțuianu și reprezintă acel balsam care îi alină durerile în nopțile de insomnii ori în momentele de tristețe și îi dă puterea să meargă mai departe pe drumul pe care și l-a ales spre împlinirea unui destin ce nu este dat oricărui muritor. O văd cu ochii minții pe Emilia împlinindu-și veșnicirea la Mănăstirea Văratec, într-o căsuță ascunsă de verdeață și flori, odihnindu-se în poezie și în rugăciune.
Pentru toți acei pe care îi poartă în suflet poeta mărturisește: “Am rămas aceiași”: Cuvântul m-a îmbrăcat,/ Credința mi-a fost rezem,/ Iubirea mi-a fost casă,/ Bunătatea, darul meu,/ Pentru voi.”
Citită cu sufletul și înțelesă cu inima poezia acestul volum are profunzimea unei fântâni în care se oglindește ca un bănuț de argint, cerul.

Dorina Stoica -15 august 2017

Pâinea seamănă cu anușca.

Mama spală rufele la mână.
mâinile sunt crăpate de la leșie.
De câțiva ani plouă cu găleata dacă e vară,
ninge dacă e iarnă,
taman când le întinde pe sârmă.
Se vorbește că vina o poartă poza,
pe spatele căreia scria cu litere de tipar,
ANUȘCA,
găsită acum doi ani în buzunarul secret de
la pantalonii lui.
“ Nu mai spăla atâtea cerșafuri
că s-au înzăpezit toate drumurile.
Nu vezi că ai întins iarna în toată Moldova
și peste Prut?” strigă la ea toată lumea.
Se lasă înserarea peste foame.
E ziua de lichidare.
Tata nu mai vine.
“Spuneti-va rugăciunea de seara și
mergeți la culcare, în seara asta
nu avem pâine.”
Adorm cu spatele la Dumnezeu.
Foamea stă trează.
Lacrimile au gust de pâine.
În vis nu mai ninge.
S-au deschis larg porțile cerului.
Tata coboară din camion.
Strânge în brațe o pâine alba.
Pâinea seamănă cu anușca.
Am împlinit cinci ani.
Nu vreau să vorbesc.
Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege
ca sunt cu mult mai înțeleaptă
decât înțelepții lumii.
(Dorina Stoica)

timpul îmbătrânește în mine

peste amintiri se întinde noaptea,

mă învelesc cu pătura veche.

prin găuri privesc în ochi luna.

adorm.

mama începe de la un metru cincizeci

și crește, tot crește până mă întrece.

ochii ei inverzesc în fiecare primăvară.

noi două nu ne-am înțeles niciodată!

m-am făcut mare, mamă!

timpul îmbătrânește în mine,

piciorele învață pantofii noi să meargă .

plec întodeauna prima.

sunt un fel de nomad,

cununată cu toate drumurile

cu plânsul în bagaj călătoresc.

poposesc la câte-o mănăstire.

îl mint pe Dumnezeu.

El mă iartă “precum si noi iertăm greșiților noștri”.

mă rog.

rugăciunea mi se face blestem.

(Dorina Stoica)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2017/04/timpul-imbatraneste-in-mine.html

Dorina Stoica: “Momente de răgaz” cu „Poduri lirice – Poetical Bridges”

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat „poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.

În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs – Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmai.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.

În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).

Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Grecia), Valentina Teclici (NZ),  Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.

Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.

Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.

Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş,  „Greul” lumii de azi… : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi-n jos mă trage-asemeni unui lest şi cu poezia Trezeşte-te de Nikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să-l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”…  „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte-te lume!” Acesta-i sfârșitul“.

Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente Bucură-te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este…, aflăm că Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într-o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într-o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne-ai mai dansat!” (Dans)

Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie.  Carole A. Stewart  în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu  Mărae – Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu-ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să-ngenunchezi pe lespezile albe / să-ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.

O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestei cărţi.

Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia  sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.

Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă  apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în  realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet.

 

Dorina Stoica

Dorina Stoica: “Atât de imperfectă că doare” – Oana Mihaela Pop

Iubesc cărțile. Caut energia celui care a scris-o și picătura de sacru. Între file stă  ascuns un suflet. Părăsești  lumea ta,  te strecori în intimitatea celui care a scris, întârzii pentru un timp acolo, încerci să fii altcineva. E ca și cum o persoană necunoscută ți-ar fi lăsat în grijă un copil pentru un timp.

Zilele trecute am primit de la Oana Mihaela Pop, cunoscută  destul de vag în mediul virtual,  pe Cenaclul  qPOEM, o carte de poezie ce poartă numele” Vinerea cireșelor amare”, apărută la Editura “Școala Ardeleană”, Cluj Napoca 2016. Cartea  a obținut premiul literar “Petru Poantă” la Festivalul Național  Literar “Vox Napocensis” ediția a XV-a și face parte din colecția cu același nume, coordonată de poetul clujean Victor Constantin Mărunțoiu.  Aflată la cel de-al doilea volum (debutează  în 2015 cu “Jumătate eu, jumătate demon”, Editura Macedoneanul- Craiova, 2015), Oana este deținătoarea mai multor premii  la concursuri naționale de poezie.

În poemul care deschide volumul poeta se prezintă, poetic, desigur:” recunosc:/ nu sunt nimic din mine.// nici măcar o Oană nu sunt./ din mine ies stoluri de inimi”,  “nimeni nu știe cu adevărat cine sunt./ nu știu nici eu, nici tu,/ nici voi,/ exist și nu exist.//  totuși din când în când,/ adun bătăile inimii/ și stau la o poveste cu Dumnezeu/ în sala de așteptare// uneori din îmbrățișarea gândurilor/ se naște un poem”.  (semn de naștere)

Cartea aceasta, catifelată ca obrazul unui copil, mi-a transmis un sentiment aparte. Fără a fi declarativă dragostea poetei pentru Creator este evidentă și prezentă aproape în toate poemele.  Surprinzătoare este conștientizarea nimicniciei ființei umane, a ei până la urmă, căci despre trăirile sale e vorba în carte. Oana își vede cât se poate de clar neputința desprinderii de tină. Cu toate acestea aspirația spre desăvârșire există, soldată însă de fiecare dată cu un eșec. Sau poate e doar o manifestare a smereniei…“trebuie să mă opresc să scriu/ cuvinte interzise.// mi-e prea sete/ să te respir/ și să-ți sorb visele/ cu privirea ațintită spre cer.// de ieri,/ am început să te mâzgălesc/ în pașii timpului/ și-n oasele tuturor sfinților/ nedescoperiți/ rugându-mă pentru iertarea patimii/ de a dezveli/ încă odată/ atâtea cruci crescute / în noi.” (prea sete să te respir)

O carte despre un  iubit, ce poate fi un om sau chiar Dumnezeu, confesor tainic, ori pretext de a-și pune întrebări existențiale, aparent simple dar fără de răspuns.

Lumea, ca un spital de nebuni, o alienare generalizată pornită de la particular, ajuns un strigăt de disperare cu ecouri ce răzbat până la hotarele lui Dumnezeu: ”iubite,/ ne-am certat de atâtea ori cu  cerul,/ soarele, luna,/ norii…/ cu Însuși Dumnezeu,/ încât am uitat sunetul tăcerii/ și al timpului/ rămas să zgârie timpanele ușilor Raiului/ până la sfârșitul veacului./„. (încă zâmbetul)

Prezentul este o lume închisă în lume, lumea virtualului, un  univers rece aflat între patru pereți, în care monitorul este ochiul prin care privim și suntem priviți, trăim! Oamenii, niște morți vii, într-o aparență de viață. “din ce în ce mai des trăim,/ respirând aerul bolnăvicios/ al unei lumi cu pieptul/ plin de mucegai/ și zâmbetul mort întipărit pe față.// dăm bună ziua invidiei/ și curierului plătit să livreze/ cumpărăturile on-line;/ la revedere nu mai zicem deloc./ oricum la plecare ușa se închide mereu/ și nu ne mai aude nimeni.//”, „nimeni nu mai vede/ nimeni nu mai aude/ și singurul diagnostic găsit/ e supradoza de moarte.//”. ( supradoza de moarte)

Pe de o parte e conștiința că omul e de sorginte divină, iar pe de altă parte o tristețe, o lipsă  de speranță și o neputință a recâștigării Edenului pierdut, o viziune aproape apocaliptică asupra viitorului, „nu  mai știu sub care copac am îngropat/ aripile ultimului înger căzut/ și nu-mi amintesc nici când.// mi-e teamă.// de ceva vreme,/ din pământ răsare/ tot mai multă/ cenușă a deznădejdii.// ”. (amnezie)

Găsim în această carte disperarea unei generații ce s-a născut prea devreme pierzându-și speranțele prea curând. Marionete într-o lume în agonie pe care nu o înțeleg, ori poate refuză să o înțeleagă! „de curând,/ am învățat să sugrum țipete/ și să sufoc sentimente/ cu mâinile goale,/ fără niciun regret.//”(spovedanie),  de bună voie zăvorâți într-o închisoare a cuvintelor, “cu privirea ațintită spre cer”, „La limita absolutului”, „cad”.

Fără a respinge afirmația poetei, “știi foarte bine/ unui jumătate demon nu poți să-i ceri/ răbdarea lui Iov.//” (Spovedanie),  îmi permit a-i spune, cu optimismul generației mele că, atâta timp cât cealaltă jumătate este înger, împotriva demonului se poate începe oricând “războiul nevăzut”!

Dorina Stoica

Dorina Stoica – Libertate

nu mă pui în genunchi, la colțul vieții, pe coji de nuci
așa cum mă punea în copilărie tovarășa învățătoare
când uitam tabla înmulțirii,
mai târziu elementele din Tabelul lui Mendeleev.
nu-mi reproșezi că de la un timp te înșel cu Iisus și cu Apostolii.
eu, încerc doar să nu mușc când mi-e foame din mărul oprit.
spre propria-mi sihăstrie pornesc împreună cu mine.
am de făcut drum lung. cobor dintr-o închipuire,
mă urc în alta, “poftiți în vagone, se închid ușile urmează stația…”
m-ai iertat că am fost un fel de Alba ca Zăpada
care locuiam cu chirie în inima unui barbat însurat.
în toți anii când m-am plimbat prin el ca printr-un muzeu
aș fi avut nevoie de o hartă sau de o busolă
ca să aflu drumul cel bun.
într-o zi cu două dimineți, a lui ultima și prima a ta,
am evadat. m-am mutat cu tine
într-o casă cu miros conjugal.
din cand în când îmi oferi un bilet la spectacol în primul rând
și o cireașă de pe tort.
în fond, scopul veții nu este să fii
“fata babei sau a moșneagului”,
nici să găsești “punguța cu doi bani”,
ci libertatea dinlăuntrul tău.
(Dorina Stoica)

Dorina Stoica: Poezia în care “umbra se face litanie” – Dumnezeu și umbră de Mariana Gurza

Mariana Gurza este fără doar și poate o poetă ce a ajuns la maturitatea scrisului său. O poetă creștină ce mânuiește cu măiestrie cuvântul spre zidire, îndemn la cercetare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, în raport cu cei din jur. Ne-o dovedește volumul bilingv “Dumnezeu și umbră” apărut în toamna anului 2016, la Editura Singur în condiții grafice deosebite, așa cum sunt toate cărțile apărute la această editura, în colecția “Scrisul de azi’’, prin grija scriitorului editor Ștefan  Doru Dăncuș. Un plus de valoare este dat cărții prin traducerea în limba engleză de către renumitul scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca. Acesta,  în   cuvântul de întâmpinare “Frumoasa doamnă între Dumnezeu și umbra” sesisează “singurătatea poetei de neam și nemaineam”, purtând rezistența prin logos, înviere la înviere”. Poemele se caută liturgic și “au mai mereu dimensiunea rugăciunii Tatăl Nostrusubliniind și că, în versurile poetei, ”umbra se face litanie.”

Umbra este de fapt omul, ființă minunată dar căzut prin luciferică mândrie, perdant al raiului. Dacă în poezia Marianei ar fi vorba despre umbra propriu-zisă, lucrurile ar fi un pic mai simple, dar această alăturare, Dumnezeu – umbră poate crea o adevărată filosofie în mintea celui ce încă nu a deschis cartea. Umbra este zona de graniță între amintire și uitare. Un titlu foarte ispirat și plin de înțelesuri teologico-esoterice. Lucrurile pe care vrem să le uităm le punem întâi în umbră, iar într-un final ele ajung în întuneric. Umbra creează secretul. Fiecare om este un secret. Lumea în care trăim este un mare secret, pentru că nimic nu este dezvăluit în totalitate, “//Totul e un simulacru/ de moarte/ E doar o șaradă//” (Iubitule voi fi umbra ta). Sau “Am crezut că ştii/ cine sunt/ şi umbra şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/  că-n oglinda timpului/ nu  eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie alba,/ o flacără de lumânare,/ un ou roșu,/ o bucățică de prescură,/ un ochi de lumină//.( Spune-mi cine sunt)

Putem vorbi de o poezie lirică filozofică în care poeta își pune unele probleme în legătură cu existența omenească. Se poate vorbi de un universul poetic firesc, a unui cotidian trist o durere nu atât persoanală cât pentru cel aflat în suferință, un dor de părinți, de bunici, grija pentru fii, nepoți,  amestecate cu multă dragoste și cu nădejde în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului.

Poeta are conștiința imperfecțiunii lumii în care trăiește. Ea visează o lume plină de iubire, de compasiune și ne mărturisește simplu, fără subtilități, frumos : // ”Spre infinit m-aș duce/ cu un cântec de dor păgân,/ și-n lacrimi tremurânde,/ aș semăna iubiri;/  m-aş prinde printre stele/ cu mâinile de flori,/ și-aș îngenunchia o lume, / o lume plină de erori”(Speranță)

Durerea pe care o simte pentru suferințele semenilor este la fel de puternica ca durerea persoanală. Ea suferă pentru acei care și-au pierdut serviciile, pentru copilul orfan, dar și pentru acei îndestulați care trăind în opulență uită de semenii lor . //”Trecătorule/ privește în jurul tău/ și spune-mi ce vezi./ Cum arată ochii copiilor,/ ai bătrânilor..”//( Indiferență). Mariana Gurza crede că omul este viu prin puritate și curățenia gândului, iertare și iubire:  //“Lăsați-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsați-mi sufletul curat/ Și visele plăpânde”//(Manifest pentru viață)

Înțelepciunea conținută de majoritatea poemelor rezultă din cunoașterea și trăirea credinței. Totul însă este dozat, discret, subtil, smerit: //”Am reușit să-mi zăresc  îngerul/ rătăcit în mine,/ căutându-mă/ în gestul meu de umilință.”//(Cerul plânge în inima mea).

Poezia Marianei Gurza trebuie citită de mai multe ori, o primă lectură nu-ți dezvăluie decât parțial mesajul profund creștin. Ei îi pasa! De oameni, de lume, de sufletele care se pierd, de copiii care se nasc într-o lume poluată moral și spiritual, globalizată.

Ea face parte din categoria poeților exegeți care cred într-o lume mai bună ce ar putea fi posibilă dacă oamenii s-ar schimba prin credință și dragoste. //“Deschid geamul și simt/ Răceala stropului de lume/ plâng și eu, nu pot să tac,/ dar simt/… și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul cel ceresc.”

Parafrazându-l pe N. Steinhardt, conform căreia Omul însuși e mister (adică o Taină), poeta Mariana Gurza prin poemele sale, se destăinuie pios prin reflecție, ajungând la esenţa umanului, în strânsă legătură cu esența Dumnezeirii. “Nihil sine Deo”!

 Dorina Stoica

18 decembrie 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/18/dorina-stoica-poezia-in-care-%e2%80%9cumbra-se-face-litanie%e2%80%9d/

„Dincoace…Dincolo…Respectul!” de Ion. N. Oprea – Editura Pim Iași 2016

Scriitorul Ion N. Oprea și-a propus și a realizat anul acesta o un proiect măreț, o decaniadă a antologiilor ale căror coordonator este în cadrul Cenaclului la distanță inițiat și pus în mișcare de către domnia sa. O muncă asiduă, mii de pagini adunate în cărți cu o diversitate de stiluri, genuri literare, personalitați de vârste diferite din diferite domenii, reunite între coperțile unor carți pe care le vor descoperi fără dor și poate urmașii, pe rafturile multor bibliotecii din tară și nu numai.

Pe mine acest scriitor octogenar prolific mă uimește cu atât mai mult cu cât eu nu sunt prea harnică în ale scrisului și nici foarte ordonată cu cele pe care le scriu și public.

Acum când s-au adunat o mulțime de cărți destul de voluminoase despre care ar tebui să scriu măcar cate o binemeritată pagină aferntă fiecăreia, din respect pentru munca autorului și drept recunoștință pentru spațiul pe care mi l-a oferit pentru a publica în aceste antologii,  mă cuprinde un soi de pancă. Fiecare carte primită a fost citită parțial, unele doar răsfoite și amânate pentru vero călătorie mai lungă cu trenul, ori pentru serile lungi de iarnă. Am lecturat totuși suficient pentru a  înțelege munca titanică a autorului pe care mi-ar face deosebită plăcere să-l așez pe un podium construit din cărțile publicate de domnia sa, de-a lungul vieții.

Temele propuse de către Ion N. Oprea sunt incitante de fiecare dată și nu puțini sunt autorii pe care îi regăsim în mod repetat în aprope toate aceste antologii. Dintre aceștia am remarcat pe Marian Malciu din Slatina-Olt, pe Gheorge Clapa profesor de istorie bârlădean de asemenea prolific în ale scrisului, jurnalista Geta Modiga, prof dr. Ion Popescu Siretenau, Olguța Luncașu Trifan, prof univ, Ioan Dănilă și mulți, mulți alții. Gestul domniei sale de a trimite membrilor Cenaclului la distanță cărțile prin poștă fără a aștepta bani pentru acest efort intelectual dar și pecuniar mi se pare mai mult decat generos. Despre cărțile acestea  primite prin poștă sau personal de la autor, se cuvine din respect să scrie fiecare dintre coautori. Scrisul și socializarea prin cuvântul scris este pentru jurnalistul INO, un mod de a trăi frumos, activ, un fel de “tinerețe fără bătrânețe” și de ce nu, prin ceea ce lasă în urma sa, „viață fără de moarte.”

Referindu-mă la antologia „Dincoace…Dincolo..Respectul” Editura Pim, Iași 2016 pe care acum o am în față remarc articolul prof. documentarist Gheorghe Clapa, un iubitor al cuvnatului scris, istoric meticulos în a trata orice subiect cât mai amplu. Articolul în discuție are un titlu inspirat, adecvat temei propuse, „O națiune ca să aibă viitor, trebuie să-și cunoască trecutul care-i dă forța coeziunii în prezent. Să fie dincoace de Lethe!” . Un articol de 35 pagini care merită a fi citit, o pleduarie  pentru cultură, normalitate, patriotism, condimentat cu trimiteri la legende, istorie, religie.

Profesorul Vasile Fetescu din Iași  ne pricinuiește o incursiune în “Universul creației lirice” pe mai bine de 15 pagini. Domnia sa ne mărtirisește în poemul „Dezamăgire”următoarele: „Ca să pătrund în universul/ poeziei/ a trebuit să trec prin/ furcile caudine/ care străjiuesc intrarea/ în lumea miraculoasă/ a creației poetice./ Se spune/ pe drept sau pe nedrept,/ că românul s-a născut/ poet/ și este de așteptat/ ca în țara poeților/ gignați/ și a efemerilor/ pigmei/ poezia să crească/ și să înstăpânească/ precum / iarba/ câmpului./”

Un articol ce pare după o parte din titlul pe tema dată, este cel scris de dr. Aurel Pamfil din Iași intitulat „Dincolo și Dincoace de…ghidonul bicicletei”. “Prin larghețea și bunătatea sa dl Oprea va fi cred cel mai surprins de alegere, deși probabil o vor face alții. Îmi cer de fapt, un drept acum, la aproape 70 de ani, să scriu ceea ce vreau, să fac ceea ce-mi place și să profit de contextul favorabil de a avea un…protector.”. Și o va face, povestindu-ne cu dezinvoltură,  talent și umor, despre…biciclete.

Olguța Luncașu Trifan tot din Iași în “Anonimus: între două praguri, secunda”, ne prezintă fleșuri despre cotidian de pe poziția de polițist. Apreciez talentul autoarei pe care o cunosc din mediul virtual de câțiva ani și ii citesc postarile.

Prof. Traian Nistiriuc-Ivanciu din Câmpulung-Moldovenesc ne vorbește despre respectul ce se cuvine oricarui om, despre degradarea și minimalizarea relațiilor interumane în ultimele decenii datorită unei libertăți prost înțeleasă de către tânăra generație internaută, în mod deosebit.

Moartea cuiva apropiat ne pune în fața o realitate pe care unii nu o pot accepta și anume conștientizarea existeței a ceea ce numim omeneste, dincolo…

„Căci, dincolo de ceea ce vedem se întinde țara celor încă nevăzute, dincolo de ceea ce auzim se află ceea ce încă nu am auzit, dincolo de azi e ceea ce a fost și va fi: dincolo de materie domnește imaterialul: dincolo de mormânt ne așteaptă oare ce? Ne vom întâlni vreodată cu cei pe care i-am iubit? Dincolo ești tu, dincoace sunt eu!; dincolo beznă frig și spaimă-dincoace: lumină, căldură și sete de cunoaștere…”

Urmează un purpuriu de versuri inspirate de tema propusă de INO. Citez ,“Dincolo de toate- respectul”, „Dincolo/ sau dincoace de../ Dincolo de toate,/ plutind aparent spre…/ atât cât se mai poate/ și cât de mult simțim,/ își precizează aspectul,/ în tot ce vrem să fim,/ respectul/”

Geta Modiga scrie un articol tot despre respect, mai curând despre lipsa acestuia de cele mai multe ori în relațiile interumane ca fiind pornit dintr-o proastă educație primită în familie ori în procesul de formare a tinerilor în școală.

Un alt articol care mi-a atras atenția este cel intitulat “Satul rămâne matca spiritualității românești ortodoxe”, scris chiar de coordonatorul antologiei Ion N. Oprea despre poetul și scriitorul german năsut în România, Eginald Schlattner care a iubit și admirat până la divinizare țara în care s-a născut. Retras, departe de societatea dezlănțuită acesta scrie „N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.

Despre respect, profesorul Constantin Zavati din Bacău ne spune: “Odată cu intrarea în Liceul militar “Ștefan cel Mare din Cernăuți am înțeles pentru prima dată ce înseamnă respect pentru șefi, profesori, colegii noștri, pentru regulamentele militare”.

Fiecare autor inclus în această antologie merită a fi citat, toti au scris cu pasiune, talent și bucuria de a aborda temele propuse. Mă opresc aici, având convingerea că vor mai scrie despre această carte mulți altii. Se cuvine ca în semn de respect și recunoștință pentru efortul domnului Ion N. Oprea să punem pe hărtie câteva impresii de cititori. Tot ce am scris despre cărțile primite de la domnul Ion N. Oprea sunt semne de lectură și impresii de cititor implicat iar nu critica literară.

Cartea „Dincoace…Dincolo…Respectul!” este un volum unitar, de toată lauda a domnului Ion N. Oprea în care te întâlnești cu o lume bună de oameni culți  și unde ți se permite să pătrunzi cu sfială dar din care ieși mai înțelept mai informat și mai educat.

Si de acestă dată, îmi exprim uimirea, admirația și recunoștința pentru domnul Ion N. Oprea, un scriitor ce-și pregătește un loc în cultura românească măsurându-și viața  în pagini de carte tipărită.

Dorina Stoica- Bârlad.

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/08/dincoacedincolorespectul-de-ion-n-oprea.html

Dorina Stoica – Mi se întâmplă mereu minuni!

Adeseori am premoniții legate de cele ce urmează să mi se întâmple într-un viitor apropiat sau mai îndepartat. Întâmplarea este declanșată de un vis, o imagine, o întâlnire reală sau virtuală, un anunț, o știre…

Acum trei ani am primit pe email de la o persoană cunoscută pe un forum creștin ortodox o icoană -Maica Domnului cu pruncul Iisus. În imagine era și o bisericuță din lemn veche, frumoasă ca o bijuterie. Pe iarbă  două prosoape cusute cu motive naționale. Pe unul dintre ele stătea un înger. Anul urmator într-un vis mi-a apărut acel loc din imagine: biserica din lemn, crucea din fața ei cu Mântuitorul răstignit, iarba verde,  și eu în fața bisericii mirându-mă de ușa de la intrare foarte mică, sub formă de gaură de cheie.

Mi-am amintit de acea imagine și am căutat pe internet bisericii vechi de lemn din zonă. Am găsit în cele din urma biserica Mănăstirii Lăpușna, Mureș.

Anul trecut pe peretele de facebook mi-a apărut într-o dimineață anunțul despre Festivalul concurs de poezie religioasă CREDO, organizat de către Direcția pentru cultură Mureș, în parteneriat cu Biblioteca Municipală Reghin. Aveam o Antologie de autor, de poezii rugaciuni, “Când nu Te iubeam”, edit Pim- 2014 pe care am trimis-o la concurs de volume. Dorința de a fi printre cei învitați era extrem de mare, dar nu am câștigat decât unul dintre premiile revistei Vatra veche nefiind printre cei 15 invitați.

Mă tot gândeam cum aș putea să ajung acolo, am socotit distanțele, căutând variante de drum și mijloace de transport convenabile plănuind să pornesc într-o călătorie de una singură spre locul acela, doar ca să văd biserică și să mă închin în ea. Dar cum Dumnezeu le așează pe toate cele de folos după rosturile pe care doar El le cunoaște, iata că anul acesta, în 2016 visul avea să se împlinească, legându-se toate, parcă de la sine într-un șir de întâmpări favorabile.

Am trimis volumul publicat în 2015 “Ochiul curat”, poezie și un grupaj de poeme inedite. Mare mi-a fost bucuria când domnul Nicolae Băciuţ, inițiatorul acestui concurs, m-a invitat să mă pregătesc de drum lung. Cât de lung avea să fie drumul m-am convins, vineri 5 august, când am plecat cu mașina din  București. Un singur popas am făcut, în Sighișoara. Pentru că era foarte aproape de localul unde am sevit masa, am urcat sus în Cetatea veche singură, pentru a vedea acel loc și am făcut câteva poze.

Dupa opt ore și ceva de mers, am ajuns în Reghin.  Aveam mari emotii pentru drumul până la Lăpușna despre care citisem pe internet că este destul de prost.

Drumul însă fără a fi asfaltat a fost acceptabil, aș putea spune chiar bunicel dacă e să-l comparăm cu drumurile spre alte mănăstiri aflate în inima pădurii. Am mers mult pe acel drum puțin circulat, trecând  printr-o singură comună și n-am întâlnit decât tiruri lungi, încărcate cu lemne. Peisajul frumos desfătare privirii, aerul curat spre bucuria  plămânilor, zgomotul alb al apei odihnă creerului, și verdele brazilor liniște ochilor, recompense ale călătoriei! Pe măsură ce mașina înainta pe drumul forestier, a pus stăpânire pe mine o teamă de necunoscut conștientizând cât sunt de departe de casa. Gândul că aș fi putut porni la acel drum cu trenul, fără să cunosc pe nimeni, mi-a dat fiori reci. Am mulțumit în gand lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung cu mașina, însoțită de oameni dragi.

Am oprit mașina în fața mănăstirii unde era mai multă lume și toți vorbeau la telefon. Am fost mirată de aceasta dar am aflat că este singurul loc unde este semnal. Cineva ne-a arătat drumul spre Castelul de vanatoare de la Lăpușna, unde aveam sa fim cazați. După ce ne-am asigurat că vom avea unde dormi am pornit în recunoșterea  locului, iar  mai apoi m-am apropiat de grupul poeților veniți ca și mine la  festivalul Credo. Gândul îmi era însă la mănăstire și nu mai aveam răbdare, voiam să văd în seara aceea biserica din lemn din visul meu.  Am găsit pe cineva să-mi arate drumul pe scurtătură. Deși destul de târziu, poarta nu era încuiată, de parcă cineva mă aștepta. Cănd am văzut biserica ce era exact ca în vis, am plâns de bucurie și am mulțumit în gând Maicii Domnului, și tuturor celor care au făcut posibila această împlinire.

Peste tot întuneric. Lumina era doar în spatele bisericii într-o clădire de unde venea miros de mâncare. Mi-am dat seama că acolo este trapeza. Părintele Arsenie, așa cum aflasem că se numește, cu gesturi sigure, îndemânatice pregătea mâncarea. Înainte de a-mi face cunoscută prezența, l-am privit pret de un minut. Gesturile sale aveau ritmul rugăciunii, “Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, muluieste-mă pe mine, păcatosul”. Mi-a spus să fiu la ora opt la biserică, întrebându-mă dacă avem unde dormi. La plecare am mai poposit preț de câteva minute în fața bisericuței din lemn, cu ușa asemenea unei găuri de cheie!

Sâmbătă dimineață, pentru sărbătoarea Schimbării la Față  am îmbracat costumul popular pregătit  special pentru acesată zi și la sfârșitul Sfintei Liturghii, m-am “apropiat cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste “ de Sfintele Taine.

Festivalul „Baladele Verii”, este organizat de Primăria Municipiului Reghin şi de Biblioteca Municipală „Petru Maior”, în parteneriat cu Primăria Ibăneşti şi SC Grand S.A, prin Claudia Pescar, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş și Asociaţia Culturală „Casa dinainte”. In cadrul acestui festival are loc si Festivalul de poezie religioasă Credo, singurul festival de acest fel din  tară ce a ajuns la ediția 17-a si se desfășoară de trei ani în acestă locație, Castelul de vânătoare de la Lăpușna. Este singurul festival de creație religioasă de asemenea anvergură din România, având scopul de a redescoperi poezia religioasă și a o pune în valoare.

Festivitatea de premiere a  avut loc în altarul de vară al Mănăstirii Lăpușna, după Sfânta Liturghie. L-am cunoscut pe poetul și inițiatorul acestul concurs, Nicolae Băciuț datorită căruia am ajuns în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. M-a recunoscut și l-am recunoscut din prima clipa deși ne văzusem doar în spațiul virtual. Pe doamna Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii Minicipale din Reghin, pe poetul Răzvan Ducan și pe cei mai mulți dintre poetii particpanți îi cunoscusem cu o seară înainte la masă și la focul de tabară unde am cântat împreună cu cantautorii prezenti până după miezul nopții. Între cantautori prezenți am recunoscut pe Florin Săsărman și pe Angela Mariasiu. În cuvântul său părintele Arsenie a subliniat faptul că poezia religioasă trebuie să pornească din trăirea credinței și dintr-un sentiment religios profund, autentic.

“Avem mari poeti religioși, in frunte cu Sfinții închisorilor. De la Eminescu la Ioan Alexandru, după ce a fost pusă la index timp de 50 ani, promovarea poeziei religioase este necesară,  este datorie și chiar obligație morală. Eu nu cred în clasamante literare, talentul  este sau nu este. Creațiile literare premiate au valoare literara și credință, rugăciune. Scriitorul nu scrie doar pentru el, a scrie literatură înseamnă intrarea în dialog cu cititorii. A scrie literatură religioasă înseamă a intra în dialog și cu Dumnezeu…”, a spus în cuvântul său, domnul Nicolae Băciuț, preşedintele Consilului Judeţan pentru Cultură Mures, la rândul său creator de poezie religioasă.

Domnia sa a mai spus că departajarea a fost dificila deoarece fiecare poet are propria sa modalitate de exprinare lirica si este foarte greu să spui ca unul este mai talentat decât altul, nexistand vrea unitate de măsura pentru talent.

Acodrarea Marelul premiu al festivalului concurs cartii mele “Ochiul curat” Editura Pim 2015, cu grafica lui Mihai Cătrună și grupajului de poeme inedite, în manuscris m-a umplut de bucurie. Mă așteptam desigur la unul dintre cele cinci premii importante dar, nici nu visam că voi fi numarul unu în acest concurs. M-am bucurat nespus!

La festivitatea de premiere au fost prezenti doamna Claudia Pescar, cea care a făcut posibilă găzduirea invitaților în această locație de vis, patroana hotelului Premier din Reghin și administratorul castelului de vânătoare Lăpușna. Cel care a sponsorizat premiile se numește Peter Shules, un om de afaceri aflat pentru a doua oară la Festivalul mureșean “Baladele verii”, îndrăgostit de România si mai nou, de acest loc mirific. Pe drept cuvânt domnia sa a afirmat în cuvântul său, “…daca ai fost în România și nu ai vizitat castelul de vânătoare de la Lăpușna, nu ai văzut nimic, păcat că drumul din Reghin până aici este destul de greu de parcurs, nefiind asfaltat”. Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii municipal din Reghin, o persoană pe cât de gingașă, pe atât de energică, preocupată ca toată lume să se simtă bine, mereu zâmbitoare, a reusit să fie la înălțime și să lase o impresie deosebită.

După masa de prânz în foișorul din curtea castelului, premianții concursului Credo au susținut un recital din poeziile lor. Atmosfera a fost animată de cântăreții folk, cu atat mai plăcută fiind cu cât au interpretat melodii puse pe muzică din versurile poetului Nicolae Băciuț.

Deoarece aveamun drum lung de parcurs, am plecat după ce am improvizat un moment poetic scurt. Mi-am luat rămas bun de la gazdele primitoare, de la poeti și cantautori, de la doamna directoare Sorina Bleoj și de la domnul și doamna Băciuț cu speranța că ne vom mai revedea vreodată.

Drumul pana la Sibiu unde am ajuns pe înserat mi s-a părut cu mult mai scurt ca la venire.

Aș mai putea scrie o pagină, poate chiar două despre popasul la Sibiu, despre peisajele de vis de pe valea Oltului, despre popasul la mănăstirea Curtea de Arges, despre bucuria purtată în suflet în acea fumoasă și de neuitat duminica de vară. Si despre multe altele aș scrie…Mă opresc însă aici cu povestirea. Port în inimă bucuria unui vis împlinit, o Schimbare la față, și în bagaj o valoroasă icoana pe sticlă a Sfintei Fecioare Maria!

Castigarea marelui premiu al Festivalului Credo anul acesta ( 2016) pentru poezia mea religioasă, faptul că am ajuns la Mănăstirea Lăpușna, unde m-am închinat și cuminicat în bisericuța din lemn, visată acum doi ani, ce poartă în ea istoria unui neam de oamnei cuminți, poate prea cuminți si credinciosi, discuția duhovnicească avută cu părintele Arsenie despre credință și poezie, dar în mod special ocazia de a -l cunoaște personal si asculta pe poetul preferat Nicolae Băciuţ, un om ce înmulțește necontenit talantul pe care îl au acei care scriu și cred, dar și întâlnirea cu multime de poeți, cantautori mureșeni cunoscuți unii doar virtual, este o bucurie nespusă și o împlinire.

Aceasta este o povestire adevărată, despre o călătorie spre inima unei țări preafrumoase în care se nasc mereu poeți cu suflete gingașe, scrisă pentru informarea celor care vor mai ajunge acolo prin voia lui Dumnezeu, pentru acei care nu vor ajunge,  dar si pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste amintiri.

Multumesc Doamne!  Sunt o faptură minunata și am parte mereu de minuni. Nu ma laud. Minunați sunt oamnii  care cred în minuni.  Dorina Stoica –Barlad