Dorina Stoica: Îmi caut drumul spre Lumină – Emilia Țuțuianu

COPERTA_EMILIA_TUTUIANU_1

volumul de versuri “Pentru tine când vei veni”, Editura “Singur” -2017

O carte de poezie închinată dragostei și prieteniei în care poemele ce sunt pe o pagină în limba română, iar pe celalată în limba engleză traduse de prietenul Dianu Sfrijan, par a se îmbrățișa într-un soi de prietenie a cuvintelor, mai presus de cuvinte.
În prefața cărții, scriitorul Eugen Dorcescu ne atrage atenția pe bună dreptate că : “Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul și sonurile acestor stihuri.” Îmi permit să adaug, că doar aceste suflete vor rezona cu poezia Emiliei Țuțuianu! Spun aceasta deoarece volumul intitulat “Pentru tine, când vei veni”, pe care l-am citit și îl recitesc cu aceiași emoție, m-a tulburat prin trăirea emoției sale, i-am înțeles zbuciumul interior și dorul, așa cum numai o altă femeie poetă poate înțelege.
Predominantă este iubirea agape deși nu lipsește nici erosul, ca în orce lirică feminină. Poemele acestei cărți conțin acea energie pe care o dă închinarea, trăirea liturgică, truda pentru un scop măreț pus în slujba aproapelui. ”Îți iau inima în palme,/ căldura inimii tale…/ Singura existentă./ Apoi neliniștile tale/ altruismul, dăruirea ta/ le revărs asupra oamenilor/ arătând, evocând”.( “Tu” )
Într-una din poezii întitulată simplu “Iubire”, umanul se revarsă în divin și divinul în uman într-o simbioză aproape perfecta: “Gândurile mele aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă/ așteptându-te să vii”. Citind simți un dor permanent, o lacrimă uneori plânsă, alteori tăinuită. “Mă ghemuiesc în mine, obosită/ Și adun, în brațe ce-mi flutură în vânt,/ amintirile rămase, din alt timp./ Inima se deschide ca o rodie, cu picături roșii ce se-amestecă.”( Revenire).
Întru cunoașterea Adevărului, întrebările vin, tulbură precum îngerul în scăldătoarea Vitezda apa, unele își află răspunsul, altele ajung departe, “până dincolo de întrebări.”/, „ Voi răbda și voi îndura orice,/cu speranța că într-o zi/ voi desluși Adevărul.// (Cine? )
Poeta ca într-o șoaptă a rugăciunii are versul suav, încărcat de tristețea unei iubiri tainice. Ea nu deznădăjduiește deoarece are un scop precis, găsirea drumului spre Lumină. „Ca într-o litanie/ Îmi caut drumul spre Lumină.” ( Drumul meu)”.
Chipul smerit al poetei, cumințenia pe care o degajă întreaga sa făptură ascund o avalanșă de feminitate, de pasiune, de eros pe un fundal de iubire neîmplinită, ori poate doar visată. ”Pe aripi de vânt ajunge la mine/ chemarea ta sfântă și plină de dor./ Și-n val de mireasmă mă-ndrept către tine/ plutesc prin pădure…/ păsări ne cântă în cor, imnul iubirii eterne…/ Dar visul se stinge,/ din nou mă trezesc/ pun mâna pe buzele-mi aprinse”.( Visul dragostei). Sau “Caut fericirea ce s-a destrămat/ sub pleope îngreunate de lacrimi”( El).
Două elemente mi-au atras atenția în poezia E.Ț și anume culoarea verde folosită destul de des pentru a ilustra optimismul, primăvara, echilibrul, fertilitatea, renașterea, viața veșnică, culorea cea dintâi a lumii cea născătoare de frumusețe și de speranță și pădurea ca un drum nesfârșit al singurătății dar și al statorniciei. Poeta ne mărturisește despre o căsuță ascunsă într-o pădure! “Doamne, într-un loc anume/ mi-am regăsit rostul,/ prin poteci ascunse,… prin freamăt de frunze/ și casa mea tăcută/ plânge pe verandă…”(Căsuța mea).
Volumul se încheie cu un poem mai amplu intitulat “Joc” ce ar necesita o lectură mai atentă. Aruncarea pietrelor în apă putând avea semnificația parcurgerii vieții ca o călătorie având drept final întâlnirea Creatorului acestei lumi. Viața ca un joc de copil de-a pietricelele colorate!
Gestul autoarei de-a încredința hârtiei trăirile sale, pe alocuri aproape intime și a dărui cartea celor ce i-au fost aproape la fericitul eveniment prilejuit de inaugurarea Centrului Cultural Spiritual de la Mănăstirea Văratec, poate fi egalat doar de o spovedanie făcută cu inima curată.
Am îndrăgit-o pe această poetă iremediabil și i-am acordat un loc în față în sufletul meu.
Nu știu dacă acest gen de poezie va intra în atenția criticii de specialitate și nici dacă va primi cronici laudative, dar ceea ce simt după ce am citit-o de două este că poezia face parte din ființa Emiliei Țuțuianu și reprezintă acel balsam care îi alină durerile în nopțile de insomnii ori în momentele de tristețe și îi dă puterea să meargă mai departe pe drumul pe care și l-a ales spre împlinirea unui destin ce nu este dat oricărui muritor. O văd cu ochii minții pe Emilia împlinindu-și veșnicirea la Mănăstirea Văratec, într-o căsuță ascunsă de verdeață și flori, odihnindu-se în poezie și în rugăciune.
Pentru toți acei pe care îi poartă în suflet poeta mărturisește: “Am rămas aceiași”: Cuvântul m-a îmbrăcat,/ Credința mi-a fost rezem,/ Iubirea mi-a fost casă,/ Bunătatea, darul meu,/ Pentru voi.”
Citită cu sufletul și înțelesă cu inima poezia acestul volum are profunzimea unei fântâni în care se oglindește ca un bănuț de argint, cerul.

Dorina Stoica -15 august 2017

Anunțuri

Pâinea seamănă cu anușca.

Mama spală rufele la mână.
mâinile sunt crăpate de la leșie.
De câțiva ani plouă cu găleata dacă e vară,
ninge dacă e iarnă,
taman când le întinde pe sârmă.
Se vorbește că vina o poartă poza,
pe spatele căreia scria cu litere de tipar,
ANUȘCA,
găsită acum doi ani în buzunarul secret de
la pantalonii lui.
“ Nu mai spăla atâtea cerșafuri
că s-au înzăpezit toate drumurile.
Nu vezi că ai întins iarna în toată Moldova
și peste Prut?” strigă la ea toată lumea.
Se lasă înserarea peste foame.
E ziua de lichidare.
Tata nu mai vine.
“Spuneti-va rugăciunea de seara și
mergeți la culcare, în seara asta
nu avem pâine.”
Adorm cu spatele la Dumnezeu.
Foamea stă trează.
Lacrimile au gust de pâine.
În vis nu mai ninge.
S-au deschis larg porțile cerului.
Tata coboară din camion.
Strânge în brațe o pâine alba.
Pâinea seamănă cu anușca.
Am împlinit cinci ani.
Nu vreau să vorbesc.
Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege
ca sunt cu mult mai înțeleaptă
decât înțelepții lumii.
(Dorina Stoica)

timpul îmbătrânește în mine

peste amintiri se întinde noaptea,

mă învelesc cu pătura veche.

prin găuri privesc în ochi luna.

adorm.

mama începe de la un metru cincizeci

și crește, tot crește până mă întrece.

ochii ei inverzesc în fiecare primăvară.

noi două nu ne-am înțeles niciodată!

m-am făcut mare, mamă!

timpul îmbătrânește în mine,

piciorele învață pantofii noi să meargă .

plec întodeauna prima.

sunt un fel de nomad,

cununată cu toate drumurile

cu plânsul în bagaj călătoresc.

poposesc la câte-o mănăstire.

îl mint pe Dumnezeu.

El mă iartă “precum si noi iertăm greșiților noștri”.

mă rog.

rugăciunea mi se face blestem.

(Dorina Stoica)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2017/04/timpul-imbatraneste-in-mine.html

Dorina Stoica: “Momente de răgaz” cu „Poduri lirice – Poetical Bridges”

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat „poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.

În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs – Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmai.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.

În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).

Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Grecia), Valentina Teclici (NZ),  Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.

Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.

Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.

Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş,  „Greul” lumii de azi… : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi-n jos mă trage-asemeni unui lest şi cu poezia Trezeşte-te de Nikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să-l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”…  „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte-te lume!” Acesta-i sfârșitul“.

Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente Bucură-te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este…, aflăm că Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într-o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într-o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne-ai mai dansat!” (Dans)

Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie.  Carole A. Stewart  în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu  Mărae – Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu-ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să-ngenunchezi pe lespezile albe / să-ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.

O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestei cărţi.

Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia  sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.

Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă  apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în  realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet.

 

Dorina Stoica

Dorina Stoica: “Atât de imperfectă că doare” – Oana Mihaela Pop

Iubesc cărțile. Caut energia celui care a scris-o și picătura de sacru. Între file stă  ascuns un suflet. Părăsești  lumea ta,  te strecori în intimitatea celui care a scris, întârzii pentru un timp acolo, încerci să fii altcineva. E ca și cum o persoană necunoscută ți-ar fi lăsat în grijă un copil pentru un timp.

Zilele trecute am primit de la Oana Mihaela Pop, cunoscută  destul de vag în mediul virtual,  pe Cenaclul  qPOEM, o carte de poezie ce poartă numele” Vinerea cireșelor amare”, apărută la Editura “Școala Ardeleană”, Cluj Napoca 2016. Cartea  a obținut premiul literar “Petru Poantă” la Festivalul Național  Literar “Vox Napocensis” ediția a XV-a și face parte din colecția cu același nume, coordonată de poetul clujean Victor Constantin Mărunțoiu.  Aflată la cel de-al doilea volum (debutează  în 2015 cu “Jumătate eu, jumătate demon”, Editura Macedoneanul- Craiova, 2015), Oana este deținătoarea mai multor premii  la concursuri naționale de poezie.

În poemul care deschide volumul poeta se prezintă, poetic, desigur:” recunosc:/ nu sunt nimic din mine.// nici măcar o Oană nu sunt./ din mine ies stoluri de inimi”,  “nimeni nu știe cu adevărat cine sunt./ nu știu nici eu, nici tu,/ nici voi,/ exist și nu exist.//  totuși din când în când,/ adun bătăile inimii/ și stau la o poveste cu Dumnezeu/ în sala de așteptare// uneori din îmbrățișarea gândurilor/ se naște un poem”.  (semn de naștere)

Cartea aceasta, catifelată ca obrazul unui copil, mi-a transmis un sentiment aparte. Fără a fi declarativă dragostea poetei pentru Creator este evidentă și prezentă aproape în toate poemele.  Surprinzătoare este conștientizarea nimicniciei ființei umane, a ei până la urmă, căci despre trăirile sale e vorba în carte. Oana își vede cât se poate de clar neputința desprinderii de tină. Cu toate acestea aspirația spre desăvârșire există, soldată însă de fiecare dată cu un eșec. Sau poate e doar o manifestare a smereniei…“trebuie să mă opresc să scriu/ cuvinte interzise.// mi-e prea sete/ să te respir/ și să-ți sorb visele/ cu privirea ațintită spre cer.// de ieri,/ am început să te mâzgălesc/ în pașii timpului/ și-n oasele tuturor sfinților/ nedescoperiți/ rugându-mă pentru iertarea patimii/ de a dezveli/ încă odată/ atâtea cruci crescute / în noi.” (prea sete să te respir)

O carte despre un  iubit, ce poate fi un om sau chiar Dumnezeu, confesor tainic, ori pretext de a-și pune întrebări existențiale, aparent simple dar fără de răspuns.

Lumea, ca un spital de nebuni, o alienare generalizată pornită de la particular, ajuns un strigăt de disperare cu ecouri ce răzbat până la hotarele lui Dumnezeu: ”iubite,/ ne-am certat de atâtea ori cu  cerul,/ soarele, luna,/ norii…/ cu Însuși Dumnezeu,/ încât am uitat sunetul tăcerii/ și al timpului/ rămas să zgârie timpanele ușilor Raiului/ până la sfârșitul veacului./„. (încă zâmbetul)

Prezentul este o lume închisă în lume, lumea virtualului, un  univers rece aflat între patru pereți, în care monitorul este ochiul prin care privim și suntem priviți, trăim! Oamenii, niște morți vii, într-o aparență de viață. “din ce în ce mai des trăim,/ respirând aerul bolnăvicios/ al unei lumi cu pieptul/ plin de mucegai/ și zâmbetul mort întipărit pe față.// dăm bună ziua invidiei/ și curierului plătit să livreze/ cumpărăturile on-line;/ la revedere nu mai zicem deloc./ oricum la plecare ușa se închide mereu/ și nu ne mai aude nimeni.//”, „nimeni nu mai vede/ nimeni nu mai aude/ și singurul diagnostic găsit/ e supradoza de moarte.//”. ( supradoza de moarte)

Pe de o parte e conștiința că omul e de sorginte divină, iar pe de altă parte o tristețe, o lipsă  de speranță și o neputință a recâștigării Edenului pierdut, o viziune aproape apocaliptică asupra viitorului, „nu  mai știu sub care copac am îngropat/ aripile ultimului înger căzut/ și nu-mi amintesc nici când.// mi-e teamă.// de ceva vreme,/ din pământ răsare/ tot mai multă/ cenușă a deznădejdii.// ”. (amnezie)

Găsim în această carte disperarea unei generații ce s-a născut prea devreme pierzându-și speranțele prea curând. Marionete într-o lume în agonie pe care nu o înțeleg, ori poate refuză să o înțeleagă! „de curând,/ am învățat să sugrum țipete/ și să sufoc sentimente/ cu mâinile goale,/ fără niciun regret.//”(spovedanie),  de bună voie zăvorâți într-o închisoare a cuvintelor, “cu privirea ațintită spre cer”, „La limita absolutului”, „cad”.

Fără a respinge afirmația poetei, “știi foarte bine/ unui jumătate demon nu poți să-i ceri/ răbdarea lui Iov.//” (Spovedanie),  îmi permit a-i spune, cu optimismul generației mele că, atâta timp cât cealaltă jumătate este înger, împotriva demonului se poate începe oricând “războiul nevăzut”!

Dorina Stoica

Dorina Stoica – Libertate

nu mă pui în genunchi, la colțul vieții, pe coji de nuci
așa cum mă punea în copilărie tovarășa învățătoare
când uitam tabla înmulțirii,
mai târziu elementele din Tabelul lui Mendeleev.
nu-mi reproșezi că de la un timp te înșel cu Iisus și cu Apostolii.
eu, încerc doar să nu mușc când mi-e foame din mărul oprit.
spre propria-mi sihăstrie pornesc împreună cu mine.
am de făcut drum lung. cobor dintr-o închipuire,
mă urc în alta, “poftiți în vagone, se închid ușile urmează stația…”
m-ai iertat că am fost un fel de Alba ca Zăpada
care locuiam cu chirie în inima unui barbat însurat.
în toți anii când m-am plimbat prin el ca printr-un muzeu
aș fi avut nevoie de o hartă sau de o busolă
ca să aflu drumul cel bun.
într-o zi cu două dimineți, a lui ultima și prima a ta,
am evadat. m-am mutat cu tine
într-o casă cu miros conjugal.
din cand în când îmi oferi un bilet la spectacol în primul rând
și o cireașă de pe tort.
în fond, scopul veții nu este să fii
“fata babei sau a moșneagului”,
nici să găsești “punguța cu doi bani”,
ci libertatea dinlăuntrul tău.
(Dorina Stoica)