Pe platoul lumii din diasporă (II), Întâlnire cu Doru Ionescu, TVR Bucureşti, unul dintre realizatorii emisiunii „Lumea şi noi”, 17 septembrie, 2014

 

Doru Ionescu: Dacă nu aveţi nimic împotrivă…?

Ben Todică: Nu…

D.I.: Fumăm o ţigară şi ne apucăm de treabă.

B.T.: Da, faceţi cum vreţi. Vă mai dau şi cafea, ce poftiţi, vă dau şi…

D.I.: Şi apă.

B.T.: Deci, nu vă faceţi probleme, simţiţi-vă ca acasă, simţiţi-vă ca acasă… măcar două ore sau trei cât staţi la mine.

D.I.: Suntem înrudiţi mai mult decât am fi crezut.

B.T.: Aşa e filmul, meseria te leagă.

A.T.: Cu ce aparate de filmat aţi lucrat?

B.T.: Îl am în mână, Krasnogorsk 16 mm. Am o fotografie unde sunt cu aparatul. Am lucrat cu Meopta 8 mm cehoslovac,

Quartz 8 şi super 8 mm URSS, toate cu arc; Chinon, Canon, Bauer, Sony super 8 mm; cu Meopta Admira 16 mm tot cehoslovac, apoi cu germanul Ariflex de 16 mm, şi în Australia cu Ariflex Super 16 mm; erau electrice prin cablu sau baterii.

A.T.: La cele de 8 mm nu mă pricep, aşa că nici nu vă întreb.

B.T.: Da, de 8 mm japoneze şi ruseşti. Am aici aparatul din România, Quartz cu trei seturi de lentile, cu ataşament de tip ”baionetă” super 8, cu lentile. Un aparat foarte bun a fost Krasnogorskul. Sigur, era mai scump, dar n-am putut să-l iau că aparţinea Casei Pionierului şi altul aparţinea Exploatării miniere; pentru că erau mai scumpe n-am putut să le iau cu mine ca amintire, când am fost în ţară, însă nimeni nu mai ştia nimic de ele. Nu ştiu unde sunt, pentru că cei care mi-au luat locul la Casa Pionierului şi Casa Albă nu mai aveau nimic din echipamentele lăsate de mine acolo.

A.T.: Aţi lucrat cu Paillard Bolex sau Eclair?

B.T.: Am pus şi eu mâna pe ele, dar n-am reuşit să lucrez cu ele.

A.T.: Ăsta este aparatul de 16 mm cu care am lucrat eu. (Punctez spre poza din mâna lui Andrei)

B.T.: Asta e o fotografie din Oţelu Roşu, cu semnătura lui Gopo şi cu dedicaţie; la filmul ăsta am lucrat.

D.I.: Îhî.

B.T.: Asta este o fotografie cu dedicaţii de la colegii de clasă, de la şcoala de film.

D.I.: Filmează-le individual, Andrei!

B.T: Poate se vor recunoaşte unii dintre cei care mai sunt în viaţă. Eu am fost cel mai tânăr şi mai mic; nu prea am avut şansa să iau poze bune de pe panourile şcolii, eram mai naiv şi mai ruşinos. Am cules rămăşiţele. Veteranii, Lucian, Lucaveţchi, Kochi, Ştefi, Beni, Albu, Colonelu, Dragoş, Preda, Mateiaş, Militaru, Mircea, Negruţi, Crăciun, Octavian, Terry, Simona, Tony, Claudiu, Bădini, toţi cei mai mari, mai isteţi, au luat ce-a fost mai bun primii, iar eu, fiind mai ascultător, am aşteptat ca ei să ne dea, dar şmecherii s-au furişat, şi când m-am trezit eu, nu mai erau poze care să ilustreze momente din perioada şcolii.

D.I.: Eraţi studenţi de la toate cinecluburile din ţară?

B.T.: Da. Oraviţa, Anina, Reşiţa, Oţelu Roşu, Timişoara, Sânnicolau Mare, Galaţi, Suceava, Hunedoara, Bucureşti, Arad, Oradea, din oraşele de care îmi aduc aminte. A fost o lume extraordinară, o societate a progresului cultural care a dat şansă tuturor celor care au dorit să-şi materializeze visul; în sistemul ăla comunist au avut şansa să-şi realizeze dorinţa. În capitalism nu ai şansa asta, pentru că a face film e o aventură costisitoare, şi tu ca individ nu poţi concura cu instituţiile; posibilităţile sunt terminate. Ce se va întâmpla în noua ordine mondială va fi şi mai rău: nu va mai avea nimeni nicio şansă, nu va mai fi nicio cale de distribuţie şi expunere liberă, totul va fi cenzurat şi legislat. Hollywoodul controlează piaţa de distribuire mondială. Nu vedeţi că peste tot se spune Hollywood, doar Hollywood.

D.I.: Va fi un alt colhoz, vom trece la cazan.

B.T.: Sigur cazan, da, trecem la feudalismul global. România se dizolvă şi ea în forma asta nouă de „comunism” global şi vom dansa cum cântă ei, pentru că ăsta este ritmul în care se merge. Am fost sub romani, fanarioţi, turci, austro-ungari, ruşi şi acum, sub UE. Cum v-am zis, dacă vreunul are curaj să zică ceva împotriva lui „satana” ca să ne dezrobească sau printr-o minune să-l facă să dispară precum Atlantida, atunci avem şansa să ne eliberăm, să mergem în voie. Eu, de exemplu, sunt şi împotriva Europei unite politic, economic şi administrativ. Asta-i cea mai mare măgărie, este o distrugere totală a culturilor popoarelor Europei. Le tai vocea, le tai ritmul natural de sute de ani de evoluţie. Nu vedeţi că au început deja să le corcească limba, să le altereze tradiţia!

D.I.: Ăia mici rămân tot mici.

B.T.: Îţi dai seama, să ai o grădină şi să primeşti ordin să cultivi numai roşii şi doar asta să mănânci. Nu mai ai voie la castraveţi, la ardei graşi, cartofi, varză, la mirodenii, la multitudine şi varietate, la nimic. Ori, ţările astea ar fi fost foarte bine să se gospodărească singure, să rămână în cultura lor. Puteam face un alt bloc militar, dacă asta e ideea, cum a fost cel din Polonia, de la Varşovia. Puteau să facă blocul militar european, şi rămâneau ţările cu economia şi modul lor de administrare…

D.I.: …Cu piaţa noastră comună, nu a lor…

B.T.: …Da, tu trăieşti cu sarmalele tale, ei trăiesc cu burgării lor, şi fiecare cu tradiţia lui. Dar chestia asta este cea mai mare tâlhărie: să iei limbile oamenilor, să nu-şi mai vorbească în limba lor. Pe ce limbă vor vorbi atunci, germana? Nu sunt de acord! Asta e cea mai mare iluzie să trăieşti cu impresia că germanii vor fi şefii Europei. Aiurea, ei nu-s şi nici nu vor fi. Crezi că israelienii o să-i lase pe germani să fie ei şefii Europei?! Îl vezi pe israelian vorbind germana? Ce-s nebuni la cap! Nicio şansă! E ca şi cum i-ai lăsa pe japonezi să administreze China. Nu există! Ăştia au pierdut războiul! Au fost învinşi! Gata, s-a terminat cu ei. Totul e doar o perdea de fum. Asta a fost ideea bancherilor: „Hai să croim şi noi un bloc militar ca să fim independenţi şi fără frică”. Noi, ţările Europei ne unim ca să fim împotriva cui? Împotriva Rusiei, a Chinei sau împotriva Americii? Cum împotriva Americii? America, de la război încoace nu a încetat să controleze şi să exploateze Germania şi o face în continuare. Dacă Europa avea o conştiinţă, nu-i lăsa pe americani să intre pe continent ca să-i bombardeze pe sârbi! Trebuia să fi luat atitudine: „Du-te domnule acasă, asta-i gospodăria noastră, o rezolvăm noi.” Te lauzi că ai şi tu armament şi ai putere militară? De ce trebuia să vină americanii să-i bombardeze pe sârbi?

D.I.: Eu am o temere cu ruşii. O fi Rusia o ţară mare, cu o mare cultură, dar suntem prea aproape de ei… eu prefer Europa…

B.T.: Eu prefer americanii în schimbul chinezilor… m-am căsătorit cu China, dar voi n-aveţi idee ce înseamnă să ajungi pe mâna chinezilor, să te jupoaie ei de viu. Şi nu mă gândesc să fiu căsăpit nici de ruşi. Sigur!

D.I.: Am auzit că au cumpărat bănci la americani, şi ei, şi arabii.

B.T.: Politica americană este foarte bună în străinătate; s-o doreşti, să visezi la ea, dar mai mult nu e bine să se împlinească, oamenii n-o duc bine. Eu am fost şi în America, n-aş putea să trăiesc acolo. Este o ţară frumoasă, totul este imens, gigantic, dar oamenii sunt cu toţii stresaţi, sunt supăraţi. Tu trăieşti o oră şi trebuie să te gândeşti la următoarea oră cum faci rost de bani ca să-ţi plăteşti ratele. Acum înţeleg de ce sunt aşa săriţi de pe fix şi umblă cu puşti şi pistoale. Sunt terorizaţi în interior.

D.I.: Da, da.

B.T.: Vezi, n-aş putea să trăiesc în lumea aia stresantă, ori aici în Australia este raiul pe pământ; dacă iei un împrumut de la bancă ai garanţie de serviciu, de la o companie care te garantează că nu te dă niciodată afară, numai dacă se întâmplă o catastrofă sau dacă tu calci pe bec. În America nu există aşa ceva, n-ai nicio garanţie de la nimeni; trăieşti mai mult din „ciubucuri”, din generozitatea clienţilor, din bacşiş. Preţurile sunt forte vulnerabile, totul este de moment. E greu să trăieşti aşa. În România, în comunism, noi am avut extrem de multă libertate: după şase sau opt ore de serviciu făceam ce vroiam, eram liberi să ne ducem unde vrem, să ne combinăm cu cine dorim, să mai avem o viaţă în paralel.

D.I.: Cine a avut o „bisericuţă” a fost cel mai fericit, eu am fost fericit în „lumea mea”.

B.T.: Da, da.

D.I.: De asta am supravieţuit.

B.T.: Da, aicea nu ai libertatea asta. Aici 24 de ore eşti mereu angrenat în lupta pentru existenţă; n-ai voie să gândeşti pentru tine ci doar pentru capitalist. Comuniştii te „biciuiau”, te băteau ca să-ţi faci norma, să munceşti, aici nu te bate, te obligi singur, că trebuie să-ţi plăteşti datoriile în care te-au băgat momindu-te cu materialismul care îţi va aduce fericirea; cauţi singur două slujbe, lucrezi în două fabrici şi transpiri cu „sânge”. Te „biciuieşti” singur şi tot nefericit eşti. PENTRU CĂ FERICIREA VINE DIN COMUNITATEA ÎN CARE TRĂIEŞTI, DE LA CEI DIN JUR, DE LA SEMENII TĂI, ori individualismul izolează. Fericirea individualistului se măsoară în profit. Dacă nimeni nu te aude plângând sau râzând, nu exişti. Devii o insulă. Dar ăsta e capitalismul. Ai tot ce-ţi trebuie, dar numai pentru tine; pe cei din jur nu-i interesează fericirea ta, nu le pasă de tine. Sunt două lumi diferite, înţelegi? Nici una perfectă. A blama orânduirile, a da vina pe ele e ca şi cum ţi-ai fura căciula singur. E o pierdere de vreme şi o insultă adusă omului. Toate orânduirile îşi au FERICIŢII şi NEFERICIŢII lor.

D.I.: Dar şi tu l-ai ales!

B.T.: Dar e foarte greu să fii mulţumit. Te naşti într-o lume şi crezi că totul merge liniar, înspre bine, în schimb totul este întortocheat.

D.I.:  Aşa o fi când intri într-un alt neam decât al tău.

B.T.: Să nu mai criticăm pentru că toate orânduirile îşi au nemulţumiţii lor. Am citit cărţi cu nemulţumiţi după instaurarea comunismului şi am citit cărţi cu nemulţumiţi după instaurarea democraţiei, şi toate sună cam la fel.

D.I.: E un mare lucru! Sunt două culturi total diferite. Cum va descurcaţi?

B.T.: Da, mărturisesc că eu n-am avut de gând să mă căsătoresc în China; am fost acolo doar cu intenţia de a-mi petrece concediul. De mai mult timp umblam să găsesc pe cineva ca să-mi refac viaţa, să întemeiez o căsnicie. Am umblat prin 17 ţări, dar n-am întâlnit pe nimeni să-mi placă, n-a fost să fie. Ei, când m-am dus în China, am întâlnit-o pe nevastă-mea, care mi-a fost un fel de ghid. Poate este impropiu spus ghid, sau un ghid cumva aparte: ea nu vorbea engleză, eu nu ştiam o boabă de chineză. Cum să te ducă gândul că într-un asemenea context de comunicare se poate înfiripa o relaţie care să aibă un final fericit în căsătorie? De-asta zic eu că fiecare are un destin: ori îl găseşti tu, ori te găseşte el, dar se împlineşte.

D.I.: Îhî, aşa este.

B.T.: Am călătorit în China vreo două săptămâni, am umblat în jurul Shanghai-ului pe o rază de 400 de kilometri, pentru că ea lucra pentru o companie care făcea lenjerie şi perdele pentru industria hotelieră. Lucra în departamentul financiar al fabricii şi, când apăreau platnici întârziaţi, se ducea la clienţii respectivi să adune banii. Eu eram în concediu cu un coleg de serviciu chinez, vecin de scară cu ea. Eu am dorit să văd cât mai multe locuri şi atunci, ştiind că ea umbla distanţele astea mari, a rugat-o să mă ajute. Când plecam împreună undeva, îmi spunea: în oraşul ăsta faci ce vrei, ne întâlnim diseară şi te aduc înapoi acasă. Mergeam patru ore cu trenul şi în felul ăsta, stând împreună şi încercând să comunicăm unul cu altul a intervenit creativitatea, inventarea unui nou limbaj. Când cunoşti pe cineva şi vorbeşti aceeaşi limbă, te prezinţi cu uşurinţă, cu diplomaţie, îţi faci cumva publicitate ca să te vinzi şi să câştigi. Îi spui: „eu sunt bărbat bine, inginer, plin de bani, etc.”, dar când nu vorbeşti limba nu mai poţi să înfloreşti nimic, s-a terminat filmul… pardon de expresie…, şi-atunci trebuie să dezvolţi un altfel de limbaj. Să-ţi foloseşti ingeniozitatea şi adevăratul tău talent ca să te faci înţeles; şi încerci să pari oarecum şi interesant. În realitate, în această situaţie, nu mai poţi fi altul decât cel adevărat. Prin desene, prin semne şi sunete am pătruns unul în sufletul celuilalt şi ne-am îndrăgostit. După ce ne-am despărţit, ne-am sunat, ne-am scris; ei îi traducea cineva scrisorile; ea îmi scria în chineză şi aveam pe cineva la serviciu care-mi traducea. Ne sunam la telefon şi stăteam de vorbă câte 20 de minute, o jumate de oră…

D.I.: În ce limbă vorbeaţi?

B.T.: Aici este frumuseţea!! Unii întrebau pe bună dreptate: „da, ce vorbiţi voi, dacă nu vorbeşti engleza?”, îi ziceau ei, iar mie: „ce faceţi voi la telefon jumate de oră dacă tu nu vorbeşti chineza?” Noi gânguream şi retrăiam momentele anterioare, scoteam aceleaşi sunete pe care le spuneam când am fost două săptămâni împreună.

D.I.: Limbajul acela comun descoperit în peştera primitivă.

B.T.: Da, şi ne plăcea gânguritul ăla… În special la ţară, ei folosesc în vorbire şi combină în dialog jumătate cuvinte, jumătate sunete din natură… Exemple: aseară bătea vântul, ei spun; „aseară vuuuuu vântul” sau „uşa se deschise scârţâind”, ei zic „uşa iiiiiiirs se deschise”…; ei amestecă sunete şi cuvinte când vorbesc. Când mă întreba ce aş dori să mănânc, venea cu polonicul şi imita vocile animalelor ca şi cum ar fi întrebat: „Ce vrei să mănânci, Muu, Cotcodac sau Beheee?”, iar eu răspundeam: „Cotcodac!” Dacă literele chineze sunt de fapt imagini, atunci vă puteţi închipui că şi în vorbire folosesc imitarea zgomotului din natură ca ilustrare în frază. Au altfel de rezolvare în comunicare: literele lor, caligrafia lor chinezească sunt de fapt imagini, tot ce vezi scris cu literele acelea frumoase sunt imagini.

D.I.: Simboluri…

B.T.: La început a fost desenul unei imagini care a evoluat aşa de repede că s-a transformat în simbol, o literă poveste a devenit scriere, dar de fapt sunt imagini. Ca să spui: eu sunt în casă, desenezi un pătrat, îi pui acoperiş şi obţii o casă şi apoi tragi o liniuţă verticală înăuntrul pătratului care reprezintă un om în casă… Fără linie, omul nu-i acasă… Dacă întorci litera Y cu susul în jos, în chineză reprezintă un om. Litera a evoluat din desenul unui om văzut din profil care păşeşte. Dacă linia verticala a Y-ului întors o încrucişezi cu una orizontală, obţii un simbol care arată cât de mare e ceva şi e un simbol care vine de la un om cu mâinile larg deschise: „Atât de mult!”

D.I.: Metaforizat…

B.T.: Toate astea sunt imagini. Eu am avut un profesor de chineză refugiat din China, care a lucrat cu mine şi stăteam cu el în pauza de masă şi-mi explica diferite secrete legate de literele chinezeşti. Am rămas impresionat de felul cum au fost dezvoltate simbolurile astea şi ce reprezintă ele, am fost fascinat.

A.T.: Acum o să vă rog să luaţi loc aici. Unde pot alimenta aparatul de luat vederi?

B.T.: Priza e chiar acolo…

A.T.: Staţi să calibrăm lumina şi sunetul.

B.T.: Da, ok…

A.T.: O să vorbiţi dumneavoastră acolo…

B.T.: Da, bun. Vreţi să aranjez şi scena un pic. Să le mut…

D.I.: Nu, nu, lăsaţi-le acolo!

B.T.: Da.

D.I.: Să ne vorbiţi despre toate…

B.T.: O să vorbesc fără frică despre orice mă întrebaţi, o să vă spun şi despre Băsescu şi despre Ungureanu şi despre… cine vreţi.

A.T.: Pe mine să nu mă băgaţi în seamă.

B.T.: …Că eu sunt în străinătate şi n-are ce să-mi facă…

D.I.: Eu nu fac politică în emisiuni.

B.T.: De ce, că nu vorbeşti dumneata, la asta m-am referit.

D.I.: Prefer povestea vieţii dumneavoastră.

B.T.: Asta nu ştiam – că vreţi să faceţi un film despre mine sau un film despre comunitate, despre activitatea mea în comunitate, sunt două lucruri diferite…

D.I.: În primul rând dumneavoastră şi lumea care vă înconjoară, cu oamenii şi realizările lor.

B.T.: Cu mine e cam greu să faci într-o oră o poveste despre o viaţă.

D.I.: Acesta e formatul emisiunii şi datorită ei ne-am întâlnit.

B.T.: Mi-a plăcut, am văzut câteva emisiuni care sunt pe YouTube şi mi-au plăcut.

D.I.:  Aţi văzut doar portretele muzicale?

B.T.: Am văzut una cu o doamnă din Germania, Adriana Cîrcu cu „Expatria”, originară din Timişoara; eraţi pe la ea pe-acasă. Apoi una cu un muzician de la Filarmonica din Oradea, Florian Chelu Madeva şi arhitecta Anda Andrei de la New York.

D.I.: Suntem mai mulţi cei care le realizăm; eu le difuzez de obicei vinerea…

B.T.: Am văzut ce-a apărut de Doru Ionescu.

D.I.: Da? Mulţumesc mult! Din 2010 încoace am filmat aproape o sută.

B.T.: Felicitări! Aţi cules toată esenţa românului din diaspora. Nu ştiu ce aş mai putea eu adăuga ca să completez imaginea dorului de acasă. Bine că aţi venit acum, că dacă mai stăteaţi mult, îmbătrâneam de tot şi nu-mi mai aminteam nimic din aventura vieţii mele. Ce v-ar interesa?

D.I.: Ceva interesant din partea locului… o concluzie despre o perioadă… sau ce v-a determinat să plecaţi, cu mintea de-acum sau cu mintea de-atunci; cum o să consideraţi dumneavoastră, vă duceţi într-o direcţie sau în alta. Nu mă interesează faptele exacte … e o poveste… dacă vreţi o telenovelă… care a format omul de faţă.

B.T.: Nicio problemă, eu discut.

D.I.: O să vedem cum merge discursul şi atunci voi hotărî cum o să procedăm. Multe din vorbele dumneavoastră le rezum eu, ca povestitor, iar dumneavoastră le veţi puncta şi veţi sublinia concluzia.

Cameramanul îşi aranjează scena.

B.T.: Vreţi să vă mai dau lumină, sau altceva?

A.T.: E bine aşa.

B.T.: Scaunul ăsta trebuie să se ridice mai sus.

A.T.: Dacă staţi frumos, îmi fixez şi eu cadrul.

B.T.: Eu nu sunt orator; toate lucrările mele sunt pe bază de scenariu scris şi nu întotdeauna poţi să cucereşti publicul dacă nu eşti bun orator. Aşa făcea şi Stanley Kubrik: era stângaci în faţa ziariştilor şi din acest motiv îi refuza pe toţi cei care veneau la el să-i ia interviu. Era un geniu în film, dar la vorbit era lemn; şi dacă mai eşti şi o persoană care ai complexe de inferioritate că n-ai pus o virgulă colo sau te-ai exprimat greşit, lucru peste care eu am trecut acum, atunci te-ascunzi… pentru că majoritatea oamenilor nu te judecă după înţelepciune, experienţă sau informaţiile pe care le ai, ci te judecă după imaginea prezentă, a faptei imediate… E păcat, dar asta e. De asta îmi place capitalistul: pe el nu-l interesează cum vorbeşti sau cum araţi, ci ideile pe care le ai.

D.I.: Prima impresie. O să vă întreb pur şi simplu: de unde sunteţi de loc?

B.T.: Sunt născut în judeţul Vaslui, într-un sat la poalele unui deluţ, numit Iezer, lângă Bârlad.

Trece pe-acolo râul Tutova. Mi-aduc aminte de satul ăsta, cu toate că noi am plecat de-acolo când aveam doi ani. Dar au fost evenimente în viaţa mea care s-au imprimat în memorie şi pe care le-am luat cu mine visându-le de-a lungul vieţii; îmi aduc aminte de ele şi acum… cum ar fi biserica. Îmi aduc aminte de clopot.

Acolo am descoperit prima dată sunetul de la clopotul bisericii şi-mi aduc aminte că mă căţăram pe un coşar plin cu porumb ca să ajung cât mai sus să aud de unde vine dăngănitul … şi atunci am văzut turla bisericii… Aşa l-am descoperit pe Dumnezeu. Îmi aduc aminte de-o soră a mamei care mă speria. Când mama pleca la nunţi sau la cumetrii, mă lăsa cu sora ei acasă. Ea avea un ibovnic şi ca să poată să-l vadă, trebuia ca eu să dorm; deci lua purcelul şi-l ducea la fereastră să mă sperie că vine bau-bau, iar eu mă băgam sub plapumă şi m-ascundeam. Pe urmă, îmi aduc aminte cum trecea prin faţa casei o orchestră de cântăreţi la clarinet, tobă… Asta se întâmpla când se făceau anunţuri mari prin sat. Satul Iezer aparţine comunei Puieşti şi orchestra trecea prin sat ca să anunţe un bâlci sau un alt eveniment comunal; trecea prin faţa casei, şi auzind hărmălaia aia mare, copilaş fiind, ieşeam afară şi mă luam după ei. Îmi plăcea gălăgia lor şi ritmul tobei, astfel am început să mă îndrăgostesc de muzică, de muzicalitatea vieţii. De multe ori îi furam mamei cleştele de foc şi mă jucam cu el ca şi cu un taragot, şi cântam prin curte. Iar mai târziu, îmi povestea mama cum aveam o cămăşuţă până la buric şi alergam în pielea goală cântând „du, du, du”… Deci, astea sunt imaginile pe care mi le amintesc, imagini comfirmate de două doamne foarte sufletiste şi generoase pe care nu le pot uita din povestirile mele. E vorba de  doamna prof. Vasilica Grigoraş şi doamna prof. Elena Anuşca-Doglan care au făcut efortul de a-mi vizita sătucul natal şi de a fotografia uliţele şi împrejurimile acestuia, tărâmul copilăriei mele, vatra unde am deschis ochii, cu oamenii, casele, biserica şi copiii de azi jucându-se şi mi le-au trimis în Australia. Doamne ce cadou!

Dacă nu contribuim la vieţile oamenilor înseamnă că am încetat a exista. Şi asta fac şi eu – EXIST! Dar mai sunt şi alte imagini în amintirile copilăriei mele mult mai grafice, mai violente şi mai cenuşii, care probabil nu-şi au locul aici.

D.I.: Şi-apoi toată familia s-a strămutat…

B.T.: Toată familia a plecat în Banat. Ştiu de la tata că noi am avut pământ. Ei au fost şapte fraţi acasă, dar bunicul după mamă, fost pădurar din Familia Andrunachi, a avut pământ. Când au venit comuniştii, le-au luat cam totul. Mi-aduc aminte că tata plângea c-avea doi boi, Bourean şi Plăvan; boii plângeau şi ei, dar i-au luat cu car cu tot. Nu mai aveam cu ce ara pământul şi a trebuit să plecăm. Tata nu şi-a cunoscut părinţii; a rămas orfan de tată înainte de a se naşte. Iar mama lui, când l-a născut a murit şi ea. Deci a fost orfan de amândoi părinţii.

D.I.: Când s-a întâmplat asta?

B.T.: Prin anii treizeci. Asta se întâmpla în Iezer, Puieşti; apoi am plecat în Banat, la Bocşa, la Ocna de Fier. Se auzea că la mină se câştigă mai bine. La Ocna de Fier cred că am stat un an, doi, până s-au deschis minele de uraniu de la Ciudanoviţa. Cu privire la Ciudanoviţa, lumea era cam fricoasă, nu vroia să meargă, dar se plătea extraordinar de bine. Ei, şi de acolo am plecat la Ciudanoviţa prin 1956.

D.I.: Şcoala, liceul, unde le-aţi făcut?

B.T.: Şcoala primară am făcut-o la Ciudanoviţa.

Ciudanoviţa este într-adevăr raiul pe pământ pentru mine; a fost locul cel mai clocotitor pentru că au fost oameni veniţi din toată ţara, de toate felurile, de toate neamurile; acolo era şi cazarmă militară şi o puşcărie. La mină lucrau şi militari şi puşcăriaşi. Se construia intens, atunci s-au construit şosele, s-au construit blocurile cu militari, minele, iar pentru noi, copiii, a fost o abundenţă de nisip, de locuri de joacă şi de alergat.

Erau oameni interesanţi, armată, militari cu puşti şi mitraliere fascinante pentru noi copiii. A fost o chestie extraordinar de frumoasă, a fost şi propaganda adusă de ruşi, că ruşii controlau totul. Erau şi cinematografe: unul lângă cazarma pompierilor, unul era peste râu, într-o baracă; aici la film erau aduşi şi soldaţii în termen. Câte un pluton, două, de umpleau sala. Erau aşezaţi în ultimile rânduri, intrau ultimii în sală; civilii erau respectaţi, aveau prioritate. Noi copiii îi admiram pe soldaţi. Aveau ceva plin de forţă şi mister în statura lor. Mai era un cinema la Lişava şi unul nou în casa de cultură, toate pe 35 mm. Nu mai vorbesc de caravanele judeţene de film pe 16 mm, şi cei de la Casa Armatei veneau din când în când cu caravana lor militară cu filme eroice. Multe din filme veneau direct din Rusia. Deci era un fel de forfotă imensă. La Ciudanoviţa erau mulţi copii şi mai multe şcoli, însă doar de nivel primar şi secundar.

De acolo am plecat la Bocşa, unde am făcut şcoala profesională de sudori; de la Bocşa am revenit la Ciudanoviţa şi m-am înscris la liceul seral de la Oraviţa. Ziua lucram la mină şi seara mergeam la cursuri; făceam naveta 20 de km cu autobuzul. Pe urmă am plecat în armată, la grăniceri la Arad şi Timişoara, apoi pe frontiera cu sârbii, la Toager, lângă Giera. Am fost în blocul de defilare la Bucureşti, de 23 August. Aia a fost o perioada frumoasă pentru că ne-a scos din cazarma ordinară şi ne-au băgat pentru o lună de pregătire intensă cu regim special de alimentare şi cazare.

A.T.: S-a terminat bateria. Oprim puţin.

D.I.: Eu ştiu Teatrul din Oraviţa, din imagini, acolo unde a fost sufleur Eminescu.

B.T.: Am jucat şi eu pe scena aia, copil fiind m-a recrutat profesorul Ion Călin din Ciudanoviţa pentru că îi plăcuse cum îl jucam pe Gâtlan din Amintiri din Copilărie şi el punea în scenă aceasta piesă şi în Oraviţa, şi mai târziu invitat în echipa teatrului am câştigat locul trei pe ţară la Oţelu Rosu, la Bienala Ion Luca Caragiale.

D.I.: Ce-aţi jucat, vă mai amintiţi?

B.T.: Comedie cu olteni, rolul lui Tiron din piesa lui Mazilu, în regia doamnei Geta Vlad.

D.I.: Dumneavoastră moldovean, în Banat, jucaţi piesa cu olteni!!

A.T.: Camera e gata: Motor!

B.T.: Da, Să continui.

D.I.: Cu armata…

B.T.: Am fost la defilare şi a fost o mare bucurie că ne-au scos de la instrucţia militară şi ne-au dus la pregătire academică, unde eram trataţi mai bine, mai igienic; hrana era mai bună pentru că ne pregăteau pentru Bucureşti, pentru Ceauşescu. Ne-am antrenat intens pentru grupul de defilare pe Stadionul 1 Mai din Timişoara, apoi ne-au cazat la Ghencea. A urmat iar un pic de pregătire, un pic de spectacol cu fetele de la Teatrul de revistă, corul militar şi fanfara armatei, apoi după defilare ne-au aruncat înapoi pe graniţă. În armată am fost caporal, comandant de grupă, pe urmă am ajuns şi secretar de UTC pe pichet şi am fost şi locţiitor de comandant de pichet, în final. Am avut prieteni care mi-au scris că vor să treacă frontiera, dar nu le-am răspuns ca să nu intru în păcat. Era periculos! Eu am avut de mic pasiunea pentru electronică, radio, devenisem specialist la reparat televizoare.

A.T.: Îmi cer scuze, s-a ars reflectorul.

B.T.: Vrei să-ţi dau altă lumină?

A.T.: Nu! Lăsaţi… mă descurc aşa.

D.I.: Eu am prins vremea cu Voineasa, cu concursul ăla de radio-locaţie prin Caraş Severin.

B.T.: Voinea îl chema şi pe vecinul nostru de bloc care era electronist şi repara radio şi televizoare. Eu eram mic şi mă băgam pe la el pe sub masă; cum ei nu aveau copii, soţia lui mă plăcea şi se bucura să mă ştie pe lângă ei; de la el am prins dragostea pentru piese mici, să mă joc cu ele; aşa am ajuns să fac galenă, să fac multe.

D.I.: Prindeaţi şi posturi de radio străine?

B.T.: Nu prindeam decât două, trei posturi. Aveam pietricica aia de silicon primită de la colegul meu de clasă, Molnar. O primise de la tatăl său din Băiţa. El locuia acum doar cu mama lui, părinţii erau divorţaţi. Cu o sârmă oţelită scurmam prin cristal ca să prind postul. Îmi făcusem o bobină din sârmă de cupru şi procurasem o pereche de căşti de galenă cu impedanţă înaltă, 10.000 – 20.000 de ohmi, foarte sensibile la semnalul radio. Căşti folosite de geofizicieni în aparatele de detecţie a uraniului prin mină şi zona de la suprafaţă.

D.I.: Da.

B.T.: Făcusem o bobină pe un sul de carton de 80 mm diametru, din sârmă de un milimetru de cupru, o piatră de silicon sau quartz şi căşti. Erau detectoarele acelea militare şi erau din abundenţă, extraordinar de recomandate pentru a-ţi face un receptor radio; atunci mi-am făcut şi eu galenă. Era semnalul slab, de putere mică; umblai pe cristal şi prindeai postul radio Timişoara, Belgrad, Novisad şi radio Bucureşti câteodată, depinde cum era semnalul şi vremea. Şi pentru că repara televizoare acest vecin Voinea, am prins dragoste de electronice. Apoi m-am apropiat de un alt vecin care era inginer geofizician, inginerul Draga Ion, şi apoi de tehnicianul Fânaru Gheorghe, Nea Giukin şi maistrul Cârje Nicolae; ei lucrau la atelierele de electronică şi complexul de sortare. Aceşti oameni au prins drag de mine şi m-au luat pe lângă ei pentru că mă trimiteau întotdeauna să le cumpăr ţigări, o bere. Ei jucau poker pe-ascuns şi ascultau muzică; eram mai tot timpul pe lângă ei şi-am învăţat multe. M-au ajutat să-mi fac primul aparat de radio cu lămpi de la zero şi pot spune că ei m-au educat de mic copil în acest domeniu. Mai târziu, când am terminat şcoala profesională şi m-am întors la Ciudanoviţa, m-au angajat ca electronist să construiesc aparatură electronică de detectat uraniu, pentru că aparatele de detectat uraniu şi toată reţeaua asta venea din Rusia. Când ruşii au terminat de exploatat uraniu, n-au mai vrut să ne mai dea echipament. Mina a continuat activitatea şi-a trebui ca noi să ne facem ce ne trebuia.

Băieţii care reparau, au devenit ei ingineri electronişti şi au construit aparatele noastre. Aşa m-au angajat ca electronist. Şi în armată am avut noroc cu asta, pentru că mă duceam să repar televizoare; mă lua comandantul şi mă ducea prin sat… în felul ăsta eram şi un fel de agent, de spion, ca să aflu dacă cineva vrea să treacă frontiera. Să vă povestesc şi o fază de teribilism tineresc. Am trecut graniţa ca militar ca să-mi satisfac un vis pentru că ştiam că niciodată n-o să ajung în străinătate. Că ştiam ce-au păţit nişte vecini de-ai noştri din Ciudanoviţa, nişte şoferi! Au făcut cerere să meargă în concediu în Franţa, la Paris; au cumpărat biletele şi-au venit noaptea… i-au bătut securitatea de i-a stins. Le zicea: „N-aţi văzut Mănăstirea de la Voroneţ?” Ei ziceau: „Nu.” Şi îi lua la bătaie. „Mergeţi şi vedeţi ţara întâi, nu la Paris!” Şi aşa am văzut că nu se poate merge în străinătate; şi-atunci, ca să-mi satisfac un vis, că am mers şi eu în străinătate, am trecut graniţa la sârbi (apa era îngheţată, nu se puteau vedea urmele). Dincolo m-am întâlnit cu un soldat sârb, am fumat o ţigară cu el. Sârbii erau mai relaxaţi, nu ca noi, românii; noi am fost mai duri, mai instruiţi. Eu îmi realizam un vis şi cu asta am fost mulţumit că unul din familia noastră a fost în străinătate. Nu ştia nimeni, dar acum când mă gândesc mai bine, puteam muri liniştit în escapada mea. Nu mă gândeam eu atunci că o să fug din ţară!! Dacă mă prindeau, mă băgau în batalionul disciplinar. Am văzut pe unul, îi plângeai de milă. După armată, am venit acasă, m-am căsătorit, am avut un băiat cu prima soţie, Mioara. Băiatul, Guardeni e aici cu mine. Am continuat liceul şi în acest timp am fost trimis şi la Bucureşti, la România film pentru un curs de operator proiecţionist.

La 12 ani m-am îndrăgostit de film, m-am dus la Arad şi acolo am cumpărat primul aparat de filmat de la o consignaţie. Când l-am văzut, vai de mine ce bucurie! De fapt, ca să fiu mai explicit, microbul pentru film mi-a venit din filmele ruseşti care rulau la cinematograf la noi. Ei erau foarte dotaţi şi am văzut nişte filme cu copii care se jucau cu un aparat de filmat, cu regizorii şi actorii care au făcut filmul… şi m-am îndrăgostit de lucrul ăsta. Când am ajuns la Arad şi am văzut în vitrină aparatul, atunci mi l-am şi cumpărat. Acasă am făcut primul film de 3 minute în culori intitulat Copilărie. Am mai făcut unul cu calea ferată Bocşa-Reşiţa, pe care le-am dus la Arad, la un neamţ care lucra ca inginer la Vagonul, să-l developeze el, dar mi-a confiscat filmul cu calea ferată. Lucrând la Vagonul, el ştia că sunt reguli în acest sens; eu copil fiind, habar n-aveam că n-ai voie să filmezi căi ferate şi trenuri. De fapt, el mi-a zis că s-a stricat la developat, dar mai târziu am realizat că mi l-a confiscat… însă cu filmul am luat nişte menţiuni la un festival mai târziu. Apoi am început să creez în paralel cinecluburi la Bocşa, Ciudanovita şi la Oraviţa. Un inginer de la exploatarea minieră, Topală Iulian, a intrat odată în sala cineclubului Ciudanoviţa, unde prezentam un filmuleţ, şi a văzut ce instrument bun de promovare ar fi filmul pentru invenţiile şi inovaţiile la care lucra el în subteran. M-a luat pe lângă el, m-a dus la sindicat şi m-a promovat ca să fiu sponsorizat şi încurajat. Bineînţeles că deja eram informat despre sindicat de când eram la Bocşa şi de pe când mergeam la Timişoara, la clubul CFR. Din momentul în care am descoperit aparatul, am început să fiu atras de locurile unde erau aparate de filmat, ca să învăţ care e structura, cum se organizează şi astfel am ajuns şi la Sandu Dragoş, şeful cineclubului din Timişoara. De multe ori am dormit şi în gări numai să mă întâlnesc cu ei la cinecluburi. Mergeam cu treburi de la Bocşa la Timişoara, unde n-aveam pe nimeni, şi mă învârteam toată ziua la clubul CFR, până am intrat în relaţie cu ei şi-au început să-mi explice care e situaţia cu sindicatele, cu cinecluburile, şi că nu puteam să particip la festivaluri de unul singur, ca independent.

D.I.: Bebe Costinaş, vă spune ceva numele?

B.T.: Da. De la Cineclubul CFR; noi eram în Banat ca la noi acasă. Cei de la Oţelu Roşu, Reşiţa, Anina, Sânnicolau Mic, Băile Herculane sau Oraviţa eram o familie de cinefili. Sigur, Oţelu a fost primul din judeţul Caraş Severin, şi al doilea din ţară, după Timişoara. Costinaş şi Mateiaş erau foarte pasionaţi în arta filmului. Erau de admirat; aveau nişte studiouri extraordinare. Şcoala de cineaşti a fost organizată de Uniunea Sindicatelor de la Bucureşti, al cărui director a fost Ion Popescu-Gopo. De fapt, cursul de film a fost organizat într-un hotel de pe Muntele Semenic, într-o iarnă când nu era nimeni acolo, numai noi, cei de la şcoală, profesorii şi studenţii. Hotelul Sebeş era nou construit. Am avut mare noroc în acele timpuri, pentru că datorită sistemului ne-au fost create aceste condiţii. Au fost aduşi de la Bucureşti profesori pentru toate subiectele: ingineri de sunet, de imagine, cameramani, scenografi, tehnicieni în developat film, tot felul de specialişti. Ne-au pregătit serios; aşa am învăţat meseria de cineast.

D.I.: Anul, aproximativ.

B.T.: 1974, este fotografia cu Gopo în Oţelu Roşu.

D.I.: În 1974-1975, acolo au locuit Phoenix când au compus capodopera ”Cantafabule”; au stat pe Semenic trei luni: s-au dus de Revelion şi au stat până la întâi aprilie.

B.T.: A fost un privilegiu să-i cunosc şi eu. Phoenix organiza sămbăta sau duminica baluri la CFR, la subsol, şi eu mergeam acolo. Când nu era Sandu Dragoş sus la ultimul etaj în studiourile cineclubului, atunci coboram jos; era muzică acolo; mă duceam şi priveam timid de pe margine la mulţimea care dansa, mă uitam plin de curiozitate şi admiraţie; îi admiram mult pe studenţi. Eu eram un ucenic simplu de la şcoala profesională, iar acolo erau toate genurile şi gusturile de îmbrăcăminte şi atitudine, toţi eleganţi, exotici şi rafinaţi. Phoenix cânta! Când se termina, plecau studenţii şi apoi o luam şi eu încet prin semiîntuneric către gară. Privilegiul ăsta l-am avut şi cu Cioran, fără să ştiu cine este. Asta s-a întâmplat în Latina, lângă Roma. A venit la cantină, în lagărul de refugiaţi, a intrat acolo; habar n-aveam noi, eu n-auzisem de Cioran în viaţa mea în România. Se uita după cineva, era cu un palton verde pe el, părul zburlit. Unul a zis: ăsta-i Cioran. Mai târziu, după ce am venit în Australia, am auzit mai multe despre el la postul de radio ABC; am cumpărat Utopia şi Lacrimi şi sfinţi şi le-am citit. Când am înţeles, am zis: „îi sărutam picioarele dacă aş fi ştiut cine e”…, sau măcar să-i fi strâns mâna. Eu am simţământul că sufletele comunică între ele când se ating. Acelaşi lucru l-am făcut cu Anita Ekberg, blonda din La dolce vita; când a venit la Melbourne cu Festivalul Fellini, m-am dus şi am îmbrăţişat-o, ca prin ea să-l ating şi eu pe Fellini. Aşa de mare a fost şi dorinţa să ajung să-l fi atins pe Cioran, dar n-am ştiut cine este. În acelaşi fel s-a întâmplat şi cu Phoenix. Eu am credinţa asta: că te poţi contamina de talent atingându-i.

D.I.: Deja vă îndreptaţi spre o carieră de cineast amator sau profesionist? Sau ăsta era încă un hobby şi aveaţi viitorul neplanificat?

B.T.: Deci învăţasem sudura la Bocşa şi am revenit la Ciudanoviţa; dar n-am putut să lucrez prea mult ca sudor pentru că m-au luat la electronică; eram talentat şi era o zonă secretă. După armată, m-am dus la muncă tot ca sudor pentru că locul meu a fost ocupat şi pe urmă, încet, încet am trecut iarăşi pe poziţia asta. Am creat cineclubul cu ajutorul lui Jurca de la sindicat şi am fost luat să fac film pentru exploatarea minieră, să promovez noua tehnologie, invenţiile şi inovaţiile inginerului Iulian Topală, care era foarte cunoscut în România. Ceauşescu vroia să-i promoveze invenţiile la conferinţe internaţionale care se organizau în domeniu. Pentru Amsterdam, am făcut două fime de 40 de minute, în culori; la Timişoara unul a luat o menţiune. Era destul de lung ca film documentar şi l-au scurtat, dar a luat menţiune. Era făcut în subteran, unde era foarte greu de filmat. Îmi trebuia foarte multă lumină şi era de mers prin suitoare pe unde avea el invenţiile (cum să se extragă şi recupereze armăturile din lemn din suitoarele şi nişele în care se lucra ca să facă economie). Am umblat cu el prin ţară, la Satu Mare, la Deva unde au fost conferinţele Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei; eu prezentam filmele. Acestea erau pe 16 mm, dar coloana sonoră o făceam pe bandă magnetică; le sincronizam eu manual, că nu era domeniul lui. Cred că toate cinecluburile lucrau la fel: toţi îşi developau singuri filmele; deci făceam şi eu tot procesul de realizare a filmului singur. Urma să plecăm la Amsterdam, la conferinţă, dar am fugit, nu m-am mai dus. În momentul în care eram plătit să fac film, mă puteam deja considera profesionist.

D.I.: De ce aţi fugit?

B.T.: De ce am fugit din ţară? De curios, din aventură.

A.T.: O secundă, adu o altă casetă!

B.T.: Pot să beau nişte apă?

A.T.: Da, da.

Dacă doriţi să aflaţi de ce am fugit din ţară, urmăriţi filmul lui Doru Ionescu de la TVRI şi TVRPlus.

Pe platoul lumii din diasporă (I)

Întâlnire cu Doru Ionescu, TVR Bucureşti, realizatorul serialului Lumea şi noi

17 septembrie, 2014

Pe cineastul Doru Ionescu l-am aşteptat în gara Dandenong din Victoria, Australia. A venit din România pentru a mă intervieva în scopul realizării unui episod pentru serialul de la TVR Internaţional Lumea şi noi. Îl aştept din 1979, de când am fugit din ţară. Dorul de ţară ne-a făcut pe mulţi dintre cei plecaţi s-o cântăm prin tot ceea ce facem, ca să contribuim la reputaţia patriei mamă. ”Viaţa românilor din străinătate”, spune Doru în Cartea Emiganţilor, ”completează istoria contemporană a României, mai puţin cunoscută. Poveştile lor de viaţă bat filmul, începând cu perioada din România şi până la prezentul care se scrie în diasporă…”. Cei rămaşi acasă aşteaptă cu nerăbdare povestea lor şi sunt mândri de reputaţia adusă de fiii care nu i-au uitat, care nu s-au lepădat de tradiţie şi limbă, de graiul strămoşilor lor. Doru Ionescu s-a întâlnit cu o sută de români şi această întâlnire este cu scriitorul, jurnalistul, radio/tv producătorul şi cineastul Ben Todică din Melbourne.

Ben Todică: Ai, ia, ia! Păi, numai doi? Păi, unde-i al treilea?

Doru Ionescu: N-a venit.

B.T.: Bine aţi venit!

Cameraman: Îmi pare bine, Andrei Ţoneş.

D.I.: Suntem în formulă redusă de lucru.

B.T.: Da, că aţi spus că veniţi cu doi cameramani.

D.I.: Am schimbat cameramanul, pentru că primul, la fel ca şi anul trecut n-a obţinut viza.

B.T.: Domnule, v-am aşteptat ca-n tinereţe fără bătrâneţe; … nu mai vin ăştia… moare moartea în cutie măi, aşteptând… Ia uite ce-i aicea! Nu mai e parcare. Ăsta o să ne înjure un pic pentru că n-o să poată trece… Intraţi, vă rog, unde vreţi! Se bucură oamenii ăştia, privesc şi ei împrejur, văd şi ei ce-i pe-aici…

(Râd cu toţii)…Vă e foame, vreţi să mergem să mâncăm undeva?

D.I.: Deocamdată nu, venim de la micul dejun.

B.T.: Bun, mâncăm după aceea.

D.I.: Atât am aşteptat să ne vedem!

B.T.: Bun, da. Bun…

D.I.: Dacă anul trecut am dat zece email-uri, acum am dat unul singur că nu mai aveam nicio speranţă cu vizele lor.

B.T.: Aşa e cu incertitudinea asta. Nici nu ştii cum să planifici… Mai bine mai târziu decât niciodată… Nevastă-mea a plecat în China, de-asta nu e aici… voi aţi trimis email-ul după ce a plecat ea, deci, sunt burlac, cum ar veni.

D.I.: S-a dus cu serviciul, cu ce?

B.T.: Nu, nu… nu lucrează, e casnică… Soţia e chinezoaică…

D.I.: Aaa…

B.T.: Avem o fată măritată acolo şi băieţelul ei a început grădiniţa; tradiţia la ei este ca bunicii să fie acolo, prezenţi cu nepoţelul.

D.I.: Da, da…

B.T.: Deci, ea s-a dus acolo ca să fie cu nepotul la început de an. Noi avem un apartament în Shanghai, în centru, iar fata locuieşte într-o suburbie. Grădiniţa este mai bună în centru şi au decis să-l dea la grădiniţa asta; o să se mute şi ei în perioada asta în apartamentul nostru.

D.I.: Da, da…

B.T.: Deci, de-asta s-a dus acolo să stea vreo două luni, iar aici băiatul lucrează; … Noi avem doi băieţi şi o fată.

D.I.: Să vă trăiască!

B.T.: Da, mulţumesc! Şi ai dumneavoastră! Băiatul care stă cu noi este consultant şi lucrează în oraş pentru o companie care dă consultaţii la diferite bussiness-uri cum să promoveze, cum să îmbunătăţească situaţia, să se extindă în străinătate… depinde unde este postul. Cel mai mare, pe care l-am adus din România, e psiholog de meserie, e mai aventurier, nu ştiu cu ce afaceri se ocupă…, vinde/cumpară, etc., are peste 40 de ani acum… Iar fata este stewardesă pentru Air New Zealand.

D.I.: Când aţi plecat?

B.T.: Eu am plecat în 1979 din România, erau alte vremuri atunci.

D.I.: Mult mai bune.

B.T.: Dacă ar fi fost România de astăzi România anilor 70, m-aş fi întors înapoi, dar acum nu mai e aceeaşi Românie, este alta. Eu sunt de 35 de ani în Occident, iar voi aveţi alţi 35 de ani de comunism şi democraţie, deci sunt 70 de ani între noi distanţă ca timp şi evoluţie; eu am evoluat cu saxonii, voi cu cea urmat, vedem lucrurile un pic diferit.

D.I.: Ai auzit Andrei?

A.T.: Interesant…

B.T.: …Eu am trecut fraudulos graniţa în Iugoslavia, am ajuns în Italia, iar în lagărul în care am ajuns erau vreo două mii de refugiaţi.

D.I.: Italia era pentru Statele Unite sau în general?

B.T.: Erau două lagăre mai mari în Europa. Unul era în Italia şi altul în Austria, la Traiskirchen, lângă Viena.

D.I.: Aha.

B.T.: În Italia era unul la Trieste, aproape de iugoslavi, lângă graniţă, şi unul central la Latina, lângă Roma, pe care îl ştiu eu. De acolo se emigra în trei ţări: SUA, Canada şi Australia. Şi din Iugoslavia se putea pleca în Australia; unul dintre noi a plecat din Beograd direct în Australia, iar patru dintre noi am plecat în Italia.

D.I.: Aţi fost cinci?

B.T.: Da, am fost cinci români. Eu, în final, am mers cu ei ca să-i ajut să treacă pentru că altfel nu plecam. A fost o întâmplare sau aşa a vrut soarta să fie. Pentru mine plecarea din ţară nu înseamnă că am fugit pentru că mi-a fost greu, da de unde; a fost doar o curiozitate, un spirit de aventură. Am fost curios, precum biblicul Adam, să gust din măr, să văd cum este în vest. Eu am dus-o bine, am fost mulţumit, fericit în România, n-am avut probleme.

Sună telefonul, răspunde Doru Ionescu: ”Alo! Uite, ne-am întâlnit cu domnul Ben Todică şi suntem acasă la dumnealui. Ai ascultat robotul meu? Da, după amiază, Ana Maria Beligan are o urgenţă şi nu ne mai întâlnim azi. M-aş fi bucurat dacă aş face mâine un interviu cu cei doi soţi, despre care am auzit numai vorbe bune şi … şi ne întâlnim oricum… Aa, păi nici eu. Tocmai că avea rezerva asta cu … Aa, păi mâine…, Nu azi, mâine…, O să vorbim, aşa… La revedere! ”

D.I.: Tot răul spre bine… După amiază, nu ştiu dacă am apucat să vă spun, trebuia să mă întâlnesc cu Ana Maria Beligan.

B.T.: Dar aţi fost aseară.

D.I.: Nu, nu, miercuri.

B.T.: Păi, astăzi este miercuri.

D.I.: Am ajuns marţi seara şi am avut nişte probleme.

B.T.: Aa, ok, lăsăm maşina aici până luăm (bagajele) din ea… e cam greu de deschis.

D.I.: Da, la hotel n-aveam decât dolari americani că n-am apucat să schimbăm în dolari australieni, băncile erau închise. Şi nu aveam carduri pe care să le recunoască ei ca garanţie… chestii din astea…

B.T.: Sunt vremuri grele deci… Poftiţi în casă!

D.I.: Apoi am mers cu şeful hotelului până am găsit o casă de schimb.

B.T.: Vă arăt ce-i de arătat, vă servesc şi câte-o cafea sau cu ce vreţi ca să vă odihniţi un pic.

D.I.: Vreau să vă ofer o carte, ”Poveşti cu cântec din Diaspora” Şi un DVD, ”Timpul Chitarelor”, publicate de mine… eu filmez muzicienii români din străinătate. În general, muzicienii români au avut întodeauna geniu, cred eu, indiferent de gen. Ei continuă să culeagă nu numai căpşuni dar şi aplauze. Am intrat în proiectul ăsta din 2010, lansarea a fost în iulie (odată cu concertul corului româno-canadian LA MUSE), iar DVD-ul ăsta a însoţit prima carte şi conţine clipuri rock din arhiva Televiziunii Române … şi folk; sunt şi Phoenix şi Sincron, Dan Aldea, etc.

B.T.: Mulţumesc! M-am bucurat când am citit un pic din biografie (v-am găsit pe internet); aţi lucrat ca dj în muzică şi radio, etc. şi eu am fost dj. Avem ceva în comun.

D.I.: Eu când v-am studiat, la rândul meu biografia, am văzut că m-aţi luat pe nepregătite … citisem câte ceva, dar totul se întâmpla anul trecut; însă anul ăsta am fost destul de bulversat. Am primit aprobările pentru Australia şi operatorul iarăşi n-a obţinut viza, deci credeam că se va repeta figura şi nu voi mai ajunge.

B.T.: Cu ce vreţi să vă servesc? Vreţi cafea, ceai, wisky, vin, bere, că nu ştiu cum să vă tratez, că sunteţi români; bine, şi eu sunt român, dar acum sunt aici în Australia şi după distanţa asta de 70 de ani între noi, cum ziceam mai devreme şi cum Eugen Cristea, actorul Teatrului Nottara care a fost aici, spunea, noi suntem altfel de români: ”voi sunteţi românii anilor şaptezeci”… nu ştiu cum mai e moda pe acasă.

A.T.: Eu sunt un pic răcit şi cred că un ceai mi-ar prinde bine…

B.T.: Cel mai potrivit. Apa este aproape caldă. Ce fel de ceai doriţi?

A.T.: Nu ştiu, un ceai mai potrivit.

B.T.: Şi de fructe dacă vreţi…

D.I.: E foarte schimbător timpul pe aici, prin Melbourne.

B.T.: Eu eram necăjit că începuse să plouă. Ieri, alaltăieri, a fost o vreme frumoasă şi-mi ziceam, dacă vin marţi, uite ce vreme urâtă e! Nici nu pot să iasă, poate vor să filmeze pe afară sau…

D.I.: Iniţial am vrut să luăm trenul din Sydney. Am fi făcut zece ore şi la Informaţii ne-au zis: “Aveţi grijă băieţi, că în Melbourne e mai frig ca aici”. Ne-am speriat. Pe urmă, ne-am întâlnit cu Loredana Tomescu, dacă o ştiţi!

B.T.: Da, o ştiu. E din Sidney.

D.I.: Şi ea ne-a spus: ”Ce vorbeşti, domnule! E o căldură mortală la Melbourne! Uite ce poze am făcut acolo! ”

B.T.: Păi, depinde de situaţie, că aici pot fi patru anotimpuri într-o zi, dimineaţa plajă, seara schiuri, deci cam greu.

D.I.: …Şi în avion ne anunţă pilotul că mai tragem o tură în jurul aeroportului că e ploaie torenţială jos şi nu putem ateriza.

B.T.: Da, da.

D.I.: Bine, ştiam de anul trecut când am vorbit cu diverşi oameni pe care doream să-i intervievez; ei mi-au spus că e mişto să vii de revelion, când e vară în Australia, adică iarnă în România, dar n-am cum; numai vara pot pleca din ţară.

B.T.: Ei, ia vedeţi, vă place?

A.T.: Mulţumesc!

D.I.: Sănătate! Mă bucur că v-am cunoscut.

B.T.: Asemenea! Şi eu.

D.I.: E bun. E bun.

B.T.: Sâmburi de caise, cireşe, vişine.

D.I.: Îmm, mmm, mmmm…

B.T.: Votcă ”Leningrad” de 40 de grade.

D.I.: Reţetă proprie?

B.T.: Da.

D.I.: Foarte bună.

B.T.: Da. Vă mai fac un ceai?

A.T.: Da! Vă rog.

D.I.: Pe Ana Maria… am cunoscut-o prin Loredana…

B.T.: Aha…

D.I.: Şi când am vorbit cu ea am aranjat să ne vedem de dimineaţă, însă cu o seară înainte am primit mesaj că are o întâlnire şi am amânat interviul. Acum suntem la dumneavoastră.

B.T.: Da, da… Ea e foarte ocupată, dar sigur că atunci când te întâlneşti cu Ana Maria Beligan, te întâlneşti cu Radu Beligan. Radu e un ”Everest”. Face parte din identitatea noastră. În ciuda vremurilor comuniste, el a ales mai bine decât Petre Ţuţea să poarte mai departe stindardul culturii române ”făcându-se frate cu dracul”… ca să ducă mai departe spiritul poeziei şi teatrului românesc. Ţuţea s-a sacrificat şi-a rămas dat uitării, aruncat în sărăcie chiar după venirea la putere a democraţiei, când putea fi onorat cu o catedră la una din universităţile noastre. Ce timp mort şi pierdere pentru naţiune.

D.I.: Nu, nu, pe mine mă interesează doar povestea ei, ca emigrantă.

B.T.: Aveţi vreo preferinţă la ceai?

A.T.: Green tea (ceai verde).

D.I.: Aţi cunoscut-o?

B.T.: Da, da este foarte de treabă, a predat şi la şcoala de film din Sidney şi aici… a făcut şi film. Am văzut un documentar de-al ei făcut pentru Universitatea Monash şi mi-a plăcut foarte mult.

D.I.: Ce-a predat?

B.T.: Nu ştiu exact ce materie a predat din film. Acolo sunt mai mulţi profesori şi predă fiecare un anumit subiect. Toţi cei care vin din România sunt extraordinari de bine pregătiţi; noi românii avem o paleta largă de cunoştinţe generale în jurul materiei pe care o predăm şi ne facem uşor înţeleşi, putem vorbi de orice subiect. Românul se implică în toate, pe când cei de aici sunt foarte specializaţi şi din acest motiv par, în general, slabi. Ei se specializează doar într-un domeniu, o secţiune din arta filmului…, pe care o fac BINE. Am aflat despre Ana Maria întâmplător, cercetând lumea artelor din Australia. Poate c-ar fi trebuit să-i solicit un interviu, însă nu te gândeşti niciodată să-ţi intervievezi colegii.

Zahăr, lapte, ceva?

D.I.: Un pic de zahăr, dacă se poate.

B.T.: Aşa. A mai făcut câteva emisiuni şi cu mine la radio şi cu Eugen Ionescu.

D.I.: Ionescu?

B.T.: Eugen Ionescu este profesor de ştiinţe economice şi politice. A predat la Melbourne University…, acuma este şi el la pensie, este la radio de multă vreme. E aici de prin anii 50. El fiind mai vechi aici, a fost prin România ca jurnalist, a avut relaţii cu toţi preşedinţii, cu toţi miniştrii de pe vremuri… i-a cunoscut pe toţi dumnezeii sau tartorii. Eu fac emisiuni cu el. Are o oră de emisiune şi eu îi realizez partea tehnică, cum ar veni. Eu fac pentru el ce-ar fi putut face Pleşu pentru Ţuţea când a fost ministru; pentru că îi este mai uşor… dar el se duce în România foarte des, cunoscându-i pe mulţi dintre demnitarii de la noi.

D.I.: Acum după revoluţie?

B.T.: El se ducea şi înainte, când era Ceauşescu. Dacă e aici de prin cinzeci, îţi dai seama că Eugen n-a avut probleme cu comuniştii. Da, a avut acces la toţi. A adus o grămadă de echipe de teatru, l-a adus pe Dan Puric aici; şi Teatrul Nottara, Arşinel, doamna Buciuceanu şi Stela Popescu au fost aici, şi l-a promovat şi pe Constantinescu, ca preşedinte. Iliescu n-a venit în Australia; i-a fost frică, nu ştiu de ce că nu i s-ar fi făcut nimic. Noi ne-am bucurat şi de Ceauşescu când a fost în Australia. Bineînţeles că nu am ajuns lângă el. Cel mai aproape de Ceauşescu am ajuns când am defilat de 23 August în Bucureşti; şi când a trecut prin Bocşa Română, ne scoseseră pe toţi de la şcoala profesională UCMMA şi ne inşiraseră pe marginea drumului cu domnul pedagog Sirotenco, de pe la şase dimineaţa, că preşedintele venea în limuzină decapotabilă de la Reşiţa şi mergea la Timisoara; a sosit pe la trei după amiază; eram pe marginea şoselei frânţi de foame şi de oboseală făcându-i din mână lui şi Ilenei. Eu am fost în blocul de defilare de 23 August, băteam pasul sus… defilam… Sigur că atunci îţi imaginai cum e să-l împuşti pe Ceauşescu cu puşca mitralieră din dotare de la defilare. Te vedeai eroul României. Aşa erau vremurile, cu toate că după ce l-au omorât, eu am plâns. Eram în concediu la Adelaide, am văzut la televizor totul şi am început să plâng, pentru că am crescut cu el pe cărţile de limba română şi istorie; am votat pentru el; şi când a murit Gheorghiu Dej am plâns. Noi copiii, la şcoala din Ciudanoviţa, l-am ales pe Ceauşescu ca fiind cel mai tânăr şi pentru că ni se spunea ăa îşi iubea ţara necondiţionat. A fost un mare român în simplitatea sa şi nu se cădea să-l omoare. El a făcut pentru România şi a construit ceea ce nu au facut mulţi până la el. Poate Ştefan cel Mare… care a construit mânăstiri! Tatăl meu şi mama mea m-au bătut de mi-au sărit fulgii şi ce… trebuia să-i împuşc? Noi ăştia care suntem mai pământeni, mai legaţi de brazdă iubim altcumva, avem altfel de suflet faţă de politicienii de azi, care sunt perverşi, rafinaţi sau crescuţi şi educaţi în occident. Toţi dau ordine de război, dar nici unul de-a construi. Toţi critica distrugerea ecologiei criticând vaca, însă nimeni nu are curajul să menţioneze industria de razboi pentru distrugerea globala a ecologiei. Prin deciziile lor, mor azi milioane de oameni şi nu îi amendează nimeni, darămite să-i împuşte, ca pe Ceauşeşti. Trăim vremuri tulburi! Toţi ar trebui internaţi, zău! Niciunii nu mai servesc cetăţeanul şi constituţia.

D.I.: …Până să fie influenţat de regimul acela asiatic sau de nevastă-sa, prin anii 60 era semizeu, la sfârşitul anilor 60, nu? Dăduse libertate mai multă în ţară şi începuse să se desprindă de Rusia.

B.T.: Da. Oricum şi oricine ar vorbi de el de rău, el va rămâne în istorie ca om politic, ca un mare român; mai târziu va fi scos în evidenţă ca patriot şi ca mare iubitor de ţară, ca şi conducător; pentru că în simplitatea lui, ţăran fiind, el a fost foarte legat de ţară. A crezut mult mai mult în patriotism şi în popor decât ăştia care sunt sofisticaţi şi educaţi şi dresaţi în străinătate. A făcut extraordinar de multe lucruri, a făcut sacrificii; sigur că n-a fost vina lui, că aşa a fost situaţia politică internaţională; iar noi am fost băgaţi în datorii şi a crezut că aşa se va elibera. Sigur că, în final realizezi că nu este nimic permanent şi nimic solid în lume, că, de fapt totul este o MANIPULARE, un EXPERIMENT. Mai târziu, descoperi că toată omenirea asta e o şcenă de teatru, că istoria, totul e un joc, te trezeşti la realitate şi mori tăcut. Majoritatea din cei care mor bătrâni, mor pe gânduri. Măi ce… mizerie a fost toată chestia asta!

D.I.: Problema e să trăieşti până la 60-70 de ani, eu am 49…

B.T.: Mulţi înainte!

D.I.: Mulţumesc, asemenea! Andrei are 30 şi… El este deja altă generaţie şi se gândeşte cum va fi în 20 de ani. Doamne ajută să trăiesc. Cum va fi lumea şi dacă voi înţelege mai mult din ea. Spun asta, pentru că momentul ăsta pentru mine e o varză şi-o degringoladă.

B.T.: Acuma suntem la mijlocul schimbării; se aşteaptă ca generaţia mea să moară, cei care au o altă istorie, un alt trecut, un alt fel de gândire, iar cei tineri sunt lăsaţi în paragină. Programele şcolare şi educaţia sunt complet dezechilibrate şi sărăcite tocmai ca să-i poată trece uşor la un nou sistem de gândire, o nouă formă de conştiinţă. De la instituţia familiei bărbat-femeie, probabil se va ajunge numai la bărbat-bărbat sau femeie-femeie, sau bărbat-porc, femeie-câine, sau cine ştie, om-copac… Nu mai înţelegi nimic, nu te mai miră nimic. Depinde de cât de mult o să reziste lumea şi dacă ”satana”, ăsta care ne manipulează pe toţi, diavolul care i-a cumpărat pe toţi, trage de sfori, că acum toţi sunt cumpărţi; nu poţi să mai judeci nimic din România, pentru că România este nimic în comparaţie cu cei care conduc lumea, cu cei cu ”parul mare” care dictează… şmecherii trag sforile. România se află între balauri, românii sunt complet nevinovaţi; ei sunt aşa din cauza istoriei şi din cauza situaţiei internaţionale.

D.I.: Nici sus la conducere nu avem oameni buni.

B.T.: Da, n-avem un punct de reper, păcat…

D.I.: Pe întreg pământul, nu mai e nimic pe care să ne sprijinim…

B.T.: Nu! Golăneală! Totul este confuzie, peste tot se minte, se spune că este albă şi e neagră, şi ţi-o bagă în cap până şi tu crezi, cazi de acord şi intri în jocul căpcăunilor sau renunţi. Zmeul care a furat-o pe Cosânzeana are drepturi mai mari decât împărăţia.

D.I.: De ce este golul acesta aici? (Doru observă o deschidere în perete, deasupra şemineului)

B.T.: A, era un raft de sticlă aici, pentru vaza de flori (pe perete sunt şi câteva fotografii)… Aici sunt când am cunoscut-o pe nevastă-mea… ea cu fetiţa… da, o să vă arăt mai multe poze. Aici este nevastă-mea cu băiatul care este consultant, aici sunt eu cu băiatul din România. Vă dau un album, să vă uitaţi; v-am pregătit o serie de chestii pe care puteţi să le filmaţi, fotografii şi diplome, medalii din ţară primite de la Ion Popescu Gopo, de la Alecu Croitoru, Alexandru Satmari, Bob Călinescu… Medalia de bronz pentru filmul ”Visul” câştigată la Festivalul de film de la Timişoara, la primul cineclub din România, C.F.R. Timişoara, înfiinţat de sindicatele muncitorilor ceferişti în colaborare cu ACIN… că dacă tot am început să vă arăt… Potra era preşedintele juriului atunci… era renumita revistă Cinema, pe care o citeam cu admiraţie; am fost abonat şi aici. Îi urmăream cu atenţie pe Călin Căliman, Ecaterina Oproiu şi Florian Potra care scriau despre activităţile cineamatorilor din ţară după care tânjeam nespus. Eu fac filme de la 12 ani. Le am aici, vi le pot prezenta, poate le includeţi în montaj. Am şi material filmat în ţară: role cu filme de 16 mm făcute de mine în ‘74, tanc de developat, că ne developam singuri filmele în România; am aparat de proiecţie de 16 mm, mai multe de 8 mm… aparate de filmat, mese de montaj, teleobiective, am o grămadă de chestii…

D.I.: Putem lua nişte fragmente pentru a le insera în emisiune. Le aveţi în format digital, că eu nu am posibilitatea de transfer?

B.T.: Da, vă pot da astfel. Am dat un film în alb/negru de prin 75 pentru ilustrarea documentarului ”Copiii uraniului” a lui Iulian Manuel Ghervas şi Adina Popescu; au obţinut cu el premiul pentru Cea mai bună cercetare într-un film românesc la ASTRA Film, Sibiu, 2009… produs de Libra Films. Au luat deasemena premiul pentru material de arhivă. Eu le-am dat filmul şi ei au folosit secvenţe. Filmul se intitulează ”Banat Uraniu 25” şi poate fi vizionat pe You Tube la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=xSLvfh5Gu3k&list=UURu2oA5aIUtG2cafZUJpDOQ

Da, pot să vă dau multe materiale… am peste 300 de filme pe YouTube. Dacă aveţi probleme cu drepturile de autor sau sunetul, puteţi include doar imagini fără muzică…sunt ale mele. La multe sunetul e natural şi nu aveţi probleme. De exemplu, am un film pe 8 mm, de 25 de minute, pe care l-am realizat pentru o poziţie de documentarist în Canberra. Un film fabulă. L-am filmat în 8 mm, cu mişcare din mână, fără trepied. Se intitulează ”Labirintul”, iar pentru sunet şi muzică am decupat segmente din mai multe filme de la Hollywood. Am mixaje probabil din vreo 20 de filme … care reprezintă dialogul dintre un câine şi o pisică care discută şi se ceartă. Filmul este pe YouTube de mai mulţi ani şi recent Sony mi-a dat drept de autor la toate sunetele de pe filmul ăsta. Deci, poate fi arătat fără probleme. Probabil că le-a plăcut şi-au făcut un gest de caritate pentru talent şi încercare, că bani nu am.

D.I.: E o piesă inedită.

B.T.: Da, l-am făcut manual cu genericul scris de mână. E original, din mână, un tablou.

D.I.: O sculptură.

B.T.: Am stat într-o cameră de hotel, l-am editat şi m-am dus la interviul ăla. Când l-au văzut au exclamat că era limbajul cinematografic european; însă nu era ceea ce căutau ei pentru filmul documentar într-un studiou de stat. În anii ‘80, era la modă, în special la englezi, să fie totul filmat pe trepied; totul era static, imaginile erau fixe. O mică mişcare a camerei în cadru şi erai penalizat. Azi, după mai bine de 30 de ani, au început toţi să filmeze, inclusiv în lumea anglo/americană, din mână, să fie acceptate mişcările ca limbaj cinematografic.

D.I.: Revoluţia europeană…

B.T.: Birocraţii artelor din guvern se lăudau: uite ce lumini frumoase sunt seara în Melbourne, uite ce scenă frumoasă de seară… ori eu veneam de la filmul european, în care limbajul nu era, cum spunea Alfred Hitchcock, ”teatru filmat”, în care doar povesteşti şi arăţi o scenă, o stradă sau altceva. Oricum, n-am reuşit să intru în rezonanţă cu ei. Aşa au fost vremurile. Am lucrat apoi la TV Canalul 7, la Canberra, ca operator la ştiri, unde am stat doar 9 luni, pentru că eu vroiam să fac film, dar acolo nu era niciun acces la film, la procesul artistic. Ieşeam cu reportera şi cu şoferul pe teren la sondaje cu fermieri sau constructori, veneam înapoi la studio, le dădeam caseta cu filmul la montat, mă duceam la cantină unde erau ţinuţi cameramanii, curăţam aparatele şi aşteptam o nouă zi. Ori, pe mine nu mă interesa munca asta; eu am crescut mirosind film de mic şi am vrut acces la procesul creativ, deci am plecat. Plus, salariul era mic. Când m-am dus şi-am cerut o mărire de salariu mi s-a spus că o mare vedetă în Australia, Bert Newton, celebru ani de zile… e pensionar acum, a lucrat zece ani fără salariu până a ajuns vedetă de televiziune. Îmi spuneau: ”Uite, eşti popular, te vede lumea pe ecran, îţi vezi numele acolo scris!!!” ”Bine, dar am şi eu nevoie de casă, să-mi fac o familie”, am raspuns. Da zice el: ”Tu ca emigrant vii aici şi ceri atâţia bani, tu ai pretenţii de-acuma, din primul an!!?” I-am lăsat cu logica lor mai ceva ca cea comunistă şi m-am dus să lucrez ca sudor, cu diploma de sudor de la UCMMR Bocşa. Mulţumesc lui tata că m-a făcut sudor! Acolo făceam o mie de dolari pe săptămână. Ca subcontractor, e-o grămadă de bani. Mi-am făcut casă în Melbourne, apoi am vândut-o, mi-am cumpărat o altă casă şi aşa mai departe. În final, casa am făcut-o numai ca să supravieţuiesc, să am un loc al meu unde să stau, un cuibuşor, însă întreaga viaţă mi-am dedicat-o comunităţii, filmului şi radioului. Toţi banii care i-am avut, i-am băgat în această dragoste, pentru că asta m-a ţinut în viaţă. Aşa am rămas român, altfel eram terminat. Nu pot să mă conectez cu cei de aici, venim din mitologii diferite; sunt oameni buni, dar nu-mi cunosc vecinii, n-am nimic cu ei, n-au nimic cu mine, aşa e moda aici. Singura mea identitate, CONSOLARE/CONSOLIDARE este românismul. Am pus toţi banii ăştia în pasiunea copilăriei mele: de a-mi face mândru aproapele şi ţara. Dacă era să strâng banii, probabil aş fi fost ca Nicu Cojocaru sau alţii, care sunt multimilionari. Dar e vorba de chemare, depinde ce-ţi alegi… asta a fost chemarea mea, aceea chemarea lui.

D.I.: Unde o să facem interviul?

B.T.: Alegeţi unde vreţi!

D.I.: Arătaţi-ne laboratorul!

B.T.: Aşa, hai să vă arăt casa. Uite, vedeţi camera asta, eu am făcut-o singur, cu acoperiş cu tot, eu am construit-o complet. Aici a fost verandă înainte.

D.I.: Da, da!

B.T.: Aici a fost veranda, aici este dormitorul nostru…V-arăt aşa, numai să aveţi idee, nu de filmat…, aici când m-am căsătorit, ăsta este un portret al meu făcut în creion de o mare pictoriţă poloneză, Alicja Grecka; tot ea l-a făcut şi pe ăsta (un altul de-a lungul coridorului dintre camere). Aici îmi fac filmele. Eu n-am fost căsătorit de la început cu o chinezoaică; am fost singur în Australia când am sosit, în 1980. Am locuit apoi cu prieteni, chiriaşi şi partenere, etc. Înainte făceam totul în camera asta; aici era studioul şi toţi pereţii erau acoperiţi de filme pe stelaje cu role… După ce m-am căsătorit, am mutat băiatul în această încăpere, cel care locuieşte cu noi, iar eu mi-am făcut două magazii în spate şi acolo am dus toată arhiva. Aici, la masa asta mi-am montat toate filmele. Masa de montaj Casablanca, am cumpărat-o cu unsprezece mii de dolari, o avere în 1993, atât era pe vremurile acelea. Acum poţi s-o găseşti cu două mii de dolari, dar atunci aşa au fost vremurile. La început am lucrat pe casete Super VHS, acum lucrez pe discuri, dar în majoritate, eu le-am pus pe casete mici, Mini DV. Am făcut emisiuni împreună şi alternativ cu Augustin Luchian, preşedintele grupului românesc, Mozaic Românesc de-o oră, duminica, şi miercurea am avut o emisiune documentară de jumătate de oră, intitulată ”Destinaţia România”. Deci, pregăteam în fiecare săptămână două casete şi le dădeam la studio. Aici am făcut toate casetele, aici le-am editat pe toate. Desigur, am camera de filmat Cannon XL1s, nu mai are rost să v-o arăt, cumpărată special pentru aceste emisiuni. De restul aparatelor nu mai vorbesc.

D.I.: O putem vedea?

B.T.: Este un tip de cameră pentru reporteri; într-o viaţă schimbi o grămadă de camere de televiziune. Când am cumpărat camera, costa zece mii de dolari, am cumpărat-o cu fonduri proprii. Am investit o mulţime de bani.

A.T.: Aaaa, XL1s cu trepied!

B.T.: Da, am câteva trepiede, am vreo cinci camere, care sunt ale mele. Ce se întâmplă? Eu am făcut şi un scenariu de film împreună cu un cineast de origine italiană, Georgio Mangiamele. El este renumit prin faptul că a reprezentat pentru prima dată Australia la Cannes, pe vremea când Ciulei participa cu Pădurea Spânzuraţilor. Stilul italian de film nu a prea fost acceptat în lumea filmului australian, dar asta e o altă poveste. Deci am depus scenariul la Australian Film, unde din sute de aplicanţi se aleg doar unsprezece şi se finanţează unsprezece filme pe an. Mie nu-mi venea rândul niciodată, că ei se servesc între ei din multe motive, aşa-i peste tot în lume. Cei care sunt cunoscuţi deja oferă garanţie mai multă de profit şi li se oferă lor, oricât de bun sau diferit ai fi tu. Unul dintre noi a făcut o probă: a dat un scenariu de-a lui Fellini şi n-a reuşit. Îţi dai seama cât de nesiguri sau nevăzători au fost cei de acolo că nu l-au recunoscut pe Fellini, pe cel mai mare în lumea filmului. Şi atunci mi-am zis: ”chiar dacă ăştia mi-ar aproba o bursa de jumate de milion să fac un film acum, şi mi-ar da încă una când o să am 50 de ani, o să ajung să fac un film de-o oră sau două toată viaţa”. M-am gândit supărat pe situaţie: ”Dă-i în mă-sa, eu nu sunt aicea pentru ei! Eu sunt aicea pentru mine. Lumea este a mea să o descopăr”, şi am început să-mi fac teme singur. Deci, aşa am sute de filme făcute din viaţă şi comunitate, despre oamenii printre care am trăit, din România şi până aici. Am făcut aşadar cineclub la Bocşa, la Ciudanoviţa, la Oraviţa, am fost în competiţii în România. Am luat premii de aur, am luat medalii şi menţiuni, şi am luat marele premiu pe ţară cu un film de 4 minute intitulat ”Perseverenţa”. Deci, am avut succese în ţară, şi am avut tangenţă cu oameni mari, pe care îi consider titani ai filmului faţă de cei din ziua de azi.

D.I.: Asta vroiam să vă întreb: aţi cunoscut pe cineva din Clubul cineaştilor din Timişoara?

B.T.: I-am cunoscut aproape pe toţi.

D.I.: Pe Gelu Şfaiţer?

B.T.: Da, sigur.

D.I.: E la TVR Timişoara, suntem colegi…

B.T.: Pe Lucian Ionică, directorul televiziunii l-am cunoscut în copilărie ca cineamator. TVR Timişoara a făcut un documentar despre mine prin 2006, realizat de Vasile Bogdan, un cineast multipremiat, apoi am dat câteva interviuri la Radio Timişoara, jurnaliştilor Simona Pele şi Veronica Balaj şi am făcut schimb de emisiuni radio cu jurnaliştii Mihaela Dincă şi Roxana Iorgulescu de la Radio România Internaţional. Eu l-am cunoscut pe Lucian Ionică prin Sandu Dragoş; aşa i-am cunoscut mai pe toţi marii cineamatori din ţară.

D.I.: Şi Bebe Costinaş… care a murit…

B.T.: Cineclubul CFR de la Timişoara a fost înfiinţat ca să răspundă necesităţii însuşirii culturii cinematografice. Ca spectatorii să înveţe să interpreteze un film. Bela Balazs întreba în continuu prin ziare şi reviste: ”Unde se învaţă cum trebuie filmele văzute?” Eu eram copil, mergeam şi mă milogeam la uşa lor, la studioul din Timişoara. Veneam de la Bocşa, unde eram ucenic la şcoala profesională. La CFR erau fraţii Dragoş, figuri de olimpieni. Ştii cum arată CFR-iştii? Îi recunoşti pe stradă când merg prin Bucureşti, negri, afumaţi şi cu hainele boţite de atâta stat la cârmă. Aceşti oameni înţelepţi, calmi şi buni la suflet, după mulţi ani în laboratoarele de developat film în întuneric, erau albiţi de vaporii de la chimicale.

D.I.: Ca de zăpadă…

B.T.: Eu aveam deja filme făcute la 12 ani. Deci la 15 ani mă duceam pe la ei şi-mi spuneau: ”Măi, băiatule, tu nu poţi să te înscrii la competiţii, să intri în relaţii cu noi, să participi la festivaluri pentru că tu eşti singur. Asta este o instituţie de stat, a sindicatului; tu trebuie să faci un cineclub sau să găseşti un sindicat să te finanţeze”. Eu nu mă priceam la chestii din astea, dar în final m-am dus şi m-am milogit pe la UCMMA Bocşa care mi-a dat o cămăruţă la biblioteca din Bocşa; acolo am făcut un mic cineclub. Pe atunci habar nu aveam de filozofia limbajului cinematografic şi de importanţa culturii cinematografice pe care o dezbăteau entuziaştii de la Cineclubul CFR: Sandu Dragoş, Lucian Ionică, Maria Sandu, Gheorghe Kretsch, Dan Lazarovici sau Emil Matheias şi Nicolae Negruţiu de la Oţelu Roşu; eu voiam să fac filme cu eroi, bucurii şi durere, poveşti de dragoste şi cowboys. Filme fără bani. Eram copil, un tânăr crescut în cinematograf cu filmele giganţilor lumii. Am făcut 4 filmuleţe pe 8 mm la Bocşa, Călătorie cu trenul Bocşa – Reşiţa, color. Intrarea trenului Reşiţa-Berzovia în Gara Vaşiova, alb negru. Întâlnire la cimitir, color, realizat cu un elev şi o elevă de la liceu; şi Munca voluntară la grădiniţa UCMMA din Bocşa Română, alb/negru. Apoi am terminat şcoala şi m-am reîntors în Ciudanoviţa, unde am înfiinţat Cineclubul Apollo, pe lângă sindicatul Exploatării Miniere Banat Oraviţa. De acum intrasem în rândul cineclubiştilor români, cu drept de participare la festivaluri şi premii. Ultima mea dorinţă, înainte de a pleca din ţară, a fost să organizez un festival de film la Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu.

D.I.: Ce materiale de arhivă aveţi în magaziile respective?

B.T.: Am toată munca comunitară de peste douăzeci de ani, o grămadă de fotografii, şi diplome primite de la mai multe instituţii din Vaslui. Aş menţiona: Colegiul Economic Anghel Rugină, Biblioteca Judeţeană, Casa Corpului Didactic, Palatul Pionierilor şi, nu în ultimul rând, Primăria Vaslui. De asemenea am şi alte cadouri de la şcoli din Vaslui, printre care de la elevii Colegiului Economic Anghel Rugină … iconiţe, măşti şi un drapel tricolor, chiar şi o sticluţă cu apă sfinţită. Toate astea mi-au încântat sufletul. Toate din ţara mea dragă!
Apoi am colecţionat muzică populară românească. Nu ştiu dacă generaţiile actuale îşi mai aduc aminte de discurile de vinilin, de plăci. Înainte, emisiunile de radio se făceau cu muzică de pe plăcile aduse din ţară de emigranţi. Unele erau zgâriate şi crăpate, însă erau o comoară.

D.I.: Foarte populare…

B.T.: Se făceau şi baluri pe vremuri cu ele. Uite aici diploma de la facultate; am terminat Şcoala de ingineri de sunet … Şi pe asta o ţin în arhivă… Numai să vedeţi cum arată o diplomă australiană de inginer de sunet. Mare!

D.I.: E ca un tablou!

B.T.: ….am şi diplome de participare la festivaluri de film din România. Medalia asta de bronz mi s-a dat la Timişoara pentru filmul ”Visul”, în juriu au fost criticii de film Călin Căliman şi Florian Potra; asta o am de la Gopo…

D.I.: …V-aţi cunoscut şi cu Eugen Gondi, bateristul, care a lucrat mult în animaţie, la Bucureşti?

B.T.: Nu-mi aduc aminte. Singurul de la animaţie pe care mi-l amintesc e Bob Călinescu, cu măştile de cârpă.

D.I.: Eugen era din Timişoara.

B.T.: Vă daţi seama că eu am plecat din ţară când aveam 26 de ani; eram totuşi destul de tânăr, dar mi-am adus aceste fotografii cu mine. Aici am un meci de fotbal; aici fac un film documentar despre Cheile Nerei; aici sunt la liceu şi aici sunt cu Gopo. Bun venit, Gopo! Aici suntem la Şcoala de film care s-a ţinut în Munţii Semenic, la Hotelul Sebeş, nou construit, şi al cărui şef de promoţie a fost el.

D.I.: Dar de Emilian Urse, de la Casa Studenţilor ”Preoteasa” din Bucureşti, ştiţi?

B.T.: Nu ştiu, că sunt mulţi cei din Bucureşti…

D.I.: Din păcate, acum câţiva ani, arhiva cineclubului CFR era blocată; nimeni nu putea s-o folosească pentru că nu se stabilise a cui proprietate este.

B.T.: Şi eu am lăsat multe filme în România.

D.I.: Eu căutam filme cu Phoenix… e vorba de perioada lor?

B.T.: Da, da, nişte filme care au luat premii. A fost revoluţia şi nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu ele. Uite, fotografiile astea sunt de la Cântarea României, de la Festivalul de film Ecran 5 din Reşiţa, de la cineclubul Sânicolaul Mare, Oţelu Roşu, Anina, Lupeni, Băile Herculane, Galaţi, Suceava…

D.I.: Haideţi să facem interviul şi după aia ne mai uităm… Unde să ne aşezăm?

B.T.: Unde vreţi, ori afară, ori înăuntru, nu ştiu, cum vă convine.

D.I.: Unde găsim lumină?

B.T.: Lumină este în cameră. Dacă vreţi în centrul camerei, pun scaune în centru camerei…

D.I.: Mergem acolo la atelier, Andrei?

B.T.: Atelierul este o cameră cam mică, dar dacă vă place, mergem, nu-i nicio problemă.

A.T.: Ne descurcăm noi!

B.T.: Cum doriţi, nu am nimic împotrivă.