Dumitru Ichim: Kalokagatheice (poezii)

 ŞI CAISUL MI-ESTE RUDĂ

 

Numai calul, sânge pur poate fi;

dar al omului,

cine oare l-ar şti?

Prin ce taină ades

se amestecă,

să zicem,

cu cel al pomului?

Verbul de alb

cântecul nunţii cutează.

 

Bunica-mi spunea o poveste că…

(Dar ce mai contează?)

Nimeni nu ştie, ascunsu-mi-am zisul,

de ce

chiar până şi astăzi

când luna înspumă caisul,

tot sângele lui în al meu se răscoală

să uit dăscălitul din şcoală,

pe rafturi de rânduri în jos,

şi-mi vine să scriu tot pe dos,

nici o literă-n hamuri,

de la dreapta la stânga de ramuri,

şi mai presus

măcar odată vocala-nflorindă

cu scris invers, de jos până  sus,

până la norul ce-mi sporeşte floarea

ca tremurul de ape în oglindă.

 

 

CHENOZĂ PENTRU PUII DE RÂNDUNICĂ

 

Drumul,

spre unde lucrau prăşitorii,

părea dincolo de zare –

margini şi de cer şi de lume,

pe unde toamna

îşi scutura şi frunza şi cocorii.

 

 

Era lung, că nici lungul

nu ştia mai departe apusul s-alunge.

Numai pe acolo se putea ajunge

la Podul Înalt

pe unde se trecea pe tărâmul

celălalt.

Jos,

în străfund,

credeam că se ascund

balaurii, că  vrăjitoarea slută

solomoneşte apa fierbând în ulcică:

”Hai înapoi, hai acasă bunică!”

”Nu-ţi fie frică”,

mă mângâia bătrâna zicând:

”că Maica Domnului ne-ajută!”

 

Se numea şipotul La-Niţă,

unde luam răcoarea în ulcior

şi chiar în mijlocul pierdut în răzor

era o troiţă

înfiptă-n răscruce.

Acolo plângea Maica Domnului

cu Doamne-Doamne pe cruce.

Trandafirii sălbatici cadelniţau

din floarea-nroşită-n apus

din vecernii,

iar gladiolele cu ochii în sus

cântau în genunchi ca la denii.

”Fă semnul crucii”, aud şi acum pe bunica

şi mă-nvăţa ce să zic, dar în şoaptă.

Eu îi arătam unde şi-a făcut schitul

rândunica,

exact sub streaşina de icoană.

Doamne-Doamne

îşi aplecase capul în jos

mai mult, spre partea dreaptă,

să nu-i rănească  rândunicii

puii din cuib

cu spinii din coroană.

 

 

PARIUL CU PASCAL

 

Am aşteptat petalele de mac

minunea să şi-o scuture,

să mă transformi în fluture,

dar am ajuns cu mult mai rău,

neschimbat,

nici măcar în gândac,

ci tot omidă, tot vierme.

 

”N-ai înţeles scrisul Lui, crudul;

nu-n floare, ci-n frunză

meşteşugită-i taina ce ştie s-ascunză

subţirele zbor peste moarte”,

îmi zise-n ghicit esoteric

dudul.

O poţi învăţa ca din carte,

amar cucutean

de ştii cum să-l rozi

celor trei nopţi de-ntuneric.

Apoi – poarta de crisalidă !

Un altfel de timp te înfaşă.

Mugur ascuns pentru aripi

e în gogoaşă.”

”Dar cine va veni ca să-mi deschidă?

Mi-e frică de frunză, miroase a toamnă!

Dacă scrisul ei

ca şi cel din ceaslovul de tei,

se citeşte altcum,

cine-mi grăieşte ce-nsamnă?

Că una e buchea din spic

cu moartea pre moarte călcând,

iar alta pentru vierme

ca să se facă flutur.

Şi-atunci în ce mă scutur

de fire? În comând?

Tu crezi că e totuna?

Dar dacă firului de borangic

cu care voi să-mi cos urcuşul

( trei nopţi n-ar fi prea mult ca să le rod)

să zicem luna

că din greşeală-ar fi uitat

să-i facă nod?

 

 

RECITIND PE CREANGĂ

 

E altfel povestea…

Afurisitul de spân

nu în fântână m-a prins cu capacul,

ci, printre noi copiii, cu faţă

de iască,

viclean mi-a dat povaţă,

ca nimeni să nu mă găsească

să mă ascund în primul bătrân.

 

Bătrânul

cu mintea o ducea cam greu

că-adesea îi făcea feste

şi o ţinea de bună că nu e poveste

şi credea cum spânul

l-a convins că sunt eu.

 

Aşa este basmul cu spânul harap

ce prinse-un copil

în trup hodorog.

Degeaba îl rog.

Din casa pustie nu pot ca să scap.

Mă strigă copiii pe-afară…

 

In fiecare seară

după tipicul: „’Ce oră e?”

moşul începe să sforăie,

iar eu când singur rămân

mă caţăr în vis

către geamul deschis

(Cât de frumos miroase din nou

fânul!)

şi când sunt aproape să sar,

cucuveaua-şi trezeşte stăpânul.

(Ţipătul ei parcă muşcă.)

Iarăşi m-a prins şi mă bagă în cuşcă,

întorcând la perete bătrânul.

Era doar o clipă şi-aşi fi putut să scap

din trupul lui în cel ce-i al meu.

Şi atât!

 

***

 

„Dormi, puiul meu!”

parcă aud pe mama

cu vocea ei,

parcă din alte toamne

cuvintele-i căzând atât de dulci:

”Iar ai uitat ‘nainte să te culci

ca să te rogi lui Doamne-Doamne.

Şi ai visat urât.”

 

 

CURTEA DE ARGEŞ

 

Şoapte să fur? Le

aud, dar mi-e frică –

rostirea în hău le aruncă.

Oare-s cântare, oare nu-s caină

răsucitele turle

cu capul întors către taină?

 

Inchină-te şi lasă tăcerii

nespusul de cer

aşa cum îl deapănă zidul.

Ce s-a-ntâmplat în noaptea-nvierii?

Nu întrebaţi, n-o să vă spună ghidul.

 

Era cum de Paşte se face-nconjorul.

Convoiului de îngeri le încheia soborul

Manole cu Ana

cu transparente aripi de lună.

”Sunt ei, strigară turlele,

Manole cu Ana-mpreună!”

Uitând că din mortar sunt mistrite

vraja le-a prins meşterite,

zbor împietrind minunii fără glas

firidă cu firidă

aşa cum până astăzi

privirea peste umăr le-a rămas.

 

Dar ghidul,sub blestem, n-o să vă spună

nimic din binecuvântata vină,

uitată prea ades, că

aşa e şi năravul sfânt de frescă

de a sorbi cu buze arse

sfiala din lumină.

Precum şi ele au rămas întoarse

atât de feciorelnic spre un etern sărut,

cum doar psaltirionul să-l cânte-ar fi ştiut.

 

 

ÎNFLORITUL VIŞIN DESENAT CU CĂRBUNE

 

Păreri dacă-au fost,

zi şi nu le

mai spune a doua oară.

 

Vişinule,

era atâta alb

de se-auzea lunarul albului crud

pe ramul tău spre floare şi aripă.

Şi astăzi parcă-aud

(mai ştii răscrucea de-o clipă?)

când îngerul peste cer ţi-a strigat

din lut şi primăvară:

Deschide-ţi crengile şi zboară!

 

Vişinule,

păreri dacă-au fost

zi şi nu le

destaină tot spusul

când la pândă de nor

se-ascunde

şi torsul şi fusul.

 

…eram pe partea înaltă,

cealaltă

a vremii,

când visam fără aripi că zbor

peste ape –  lumină…

Şi totuşi te-ntreb:

Nu cumva n-ai plecat

crezându-te geamăn

cu îngerul meu păzitor

crescuţi în aceeaşi grădină?

 

Dar ce rost, dar ce rost…?

Odihnească-mă ierii!

Nici măcar părerea părerii

nu-mi vine să cred că i-am fost.

———————- 

Dumitru ICHIM

Kitchener, Ontario

4 august 2017