Elena Ciubotaru – Irizaţii de poeme în volumul „Ochi în ochi cu lumea”, de Vasilica Grigoraş

Imagini inline 1

Acum-acum am terminat de citit manuscrisul unei viitoare cărţi de tanka şi pentastihuri, intitulată deosebit de sugestiv Ochi în ochi cu luna.

Stările descrise ori încriptate meşteşugit de Vasilica Grigoraş, abia lăsându-se decodificate, sunt de adâncuri greu sondabile. Singurătatea, resemnarea, iubirea cu fabrica de vise, toamna, rugina: îmi vine-adesea / să mă plimb prin inimă / în toiul nopţii – / mă sfarm de suferinţă / reinventându-mă din cioburi; pescăruş care-ngână geamătul valurilor, sentimente încuiate în tainiţele sufletului, zăvorâte dar nu uitate,  scoase acum la lumină pentru analiză, pentru a înţelege rosturile vieţii, anotimpurile trăirii: Colbul uitării / întunecă-ncet colţuri / de  amintiri – / mlădiţa unui poem / seamănă iar seninul. Nu se întrevede, nici măcar sugerat o atitudine de capitulare sau fugă din faţa lucrurilor neconforme cu aspiraţiile sale ci, dimpotrivă : Plânsul ploii în / răsăritul uitării / vibrează ritmic – / pe ţărmul înserării / tot mai pâlpâie o stea.

Filozofia propriei sale epopei, interpretări /reinterpretări, formulări/reformulări, concluzii sobre ori nostime,  înţelepciune dobândită în timp aşază lucrurile şi stările într-o ordine de vestală. Încercare reuşită a unei viziuni cât se poate de sinceră a parcursului temporar, începând din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate… Toate acestea şi multe altele au dat de furcă intelectului meu, mintea mea a fost pusă la treabă de aceste versuri, a scormonit printre cuvinte, a preluat fiorul dragostei de tot – de lumină, de viaţă, de culoare, de cer şi mare, de gâze şi flori, de mama, de abstractul – ca principiu filosofic – timp, de anotimp, dar şi de… el, de eternul masculin, prezent în mintea şi inima autoarei, în amintirile sale, în dorinţe şi în rarele defulări de dor, de arşita adusă doar de chimia îndrăgostitului:  Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n / neastâmpărul iubirii.

Ceea ce m-a liniştit, m-a readus după fiecare astfel de poem în dimensiunea sufletului, recăzând în cea densă a minţii la o nouă  poezie. Sunt obosită de stările acestea, am nevoie de pauză. Valoroasele poeme sunt tablouri ale unui psyhe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. Ochi-n ochi cu luna, este „cartea de pe noptieră”, la care să revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine, sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de  lumină ori cufundate în umbrele eului liric.

Părţile senine ale creaţiei autoarei le-am regăsit fericită în secvenţele Anotimpuri, Pânza de paiang, Topită în poezie, Odaia inimii şi destule altele!

Ca un filon viu, din volumul de tanka şi pentastihuri transpare sufletul credincios în toate sensurile cuvântului.  Regăsim  de fapt, un mănunchi de poezie de dragoste, cu fascicole irizante. Vasilica Grigoraş a păstrat această comoară în străfundurile inimii sale, precum o scoică perla ei nestemată. Recunosc, m-a luat pe nepregătite, însă am redescoperit-o în nopţile lungi / luând pulsul vântului / i-ascult ecoul – / absenţa ta ţipă iarăşi / trezind amintirile, sau toate cele trei poeme din Oglinda mea eşti tu: Plânge iar brumar / pe oglinda lacului-n / cercuri mărunte – aud în tăcerea mea / lumina glasului tău, sau: Sub cerul pestriţ / vântul cald rostogolind / un penel tocit – / poveştile inimii / cu slovele argintii”. Cât de insensibil să fie cineva şi să nu se simtă inundat de forţa venită, parcă, din eternitatea unui sentiment  ajuns la platonicism, nici măcar rostit până acum, totul sugerat delicat, elegant prin epitetele tocit (penel) şi argintii (slovele)!

Sunt tare fericită că am în mâini asemenea comoară de spiritualitate. Aici este o lucrare grea, adâncă, foarte serioasă. Şi-aş îndrăzni să spun: cine nu are suflet, cine nu a iubit profund, să nu o citească!

Nu-mi este somn, a sărit, a fugit cine ştie pe unde, deşi este ora 2 dimineaţa. Multe ar mai fi de spus, dar nu mai continui să scriu. Las să se mai aşeze  sensurile, rosturile, imaginile, trăirile autoarei devenite şi ale mele. Sunt empatică, deci am melancolii. Însă, Vasilica Grigoraş, pregătindu-ne pentru actul 3 al vieţii,  ne împărtăşeşte modul ei de a se  strecura frumos şi inteligent prin labirintul vieţii până la sfârşitul inevitabil:

 

Ghiocei-n păr

şi frunze arămii prin

inima deschisă –

ştrengarul şi-nţeleptul

se joacă de-a prinselea.

Iubesc asemenea cărţi, preţuiesc autorii lor.

Elena Ciubotaru, Decembrie 2016

Recenzie inclusă în cartea:

Imagini pentru ochi in ochi cu luna vasilica grigoras

Elena Ciubotaru: „Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” de Vasilica Grigoraș

„Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie. Este decuparea unui segment important din viaţa autoarei, segment cuprins între septembrie 1972 – 7 mai 2013, ziua revenirii acasă din lunga şi fascinanta călătorie în „Ţara Norului Lung şi Alb” , AOTEAROA (lb. maori), englezeşte vorbind, New Zealand. Călătoria este descrisă după modelul unui jurnal – ca stil literar, purtându-ne alături de ea cu precizie, pe date şi locuri exacte, fixate prin preţioase informaţii despre istoria, geografia ori geologia ariilor străbătute, a aşezărilor mici – întâlnite fugar – sau a zonelor mari, urbane în care a locuit, precum Napier, Wellington, Rotorua, Auckland.

Toate noutăţile care îi copleşesc mintea şi sufletul revarsă torente de efuziuni descriptive, reliefări superbe ale sentimentelor unei turiste uimite de minunea ce i se întâmplă: prezenţa ei aievea în acest „capăt‛ de lume, în îndepărtata (privind dinspre România) Oceanie, în sânul unui peisaj mirific oferit de insulele vulcanice ale Noii Zeelande, împădurite cu pini gigantici şi scăldate la poale de apele Pacificului – pe o coastă – şi a Mării Tasmania – pe cealaltă coastă. Dar nu sunt descrieri romantice de peisaj, nu! Vasilica Grigoraş este o neobosită şi dăruită autoare de Haiku. De câţiva ani şi-a descoperit aceste veleităţi, până acum fiind deja câştigătoare pe locuri fruntaşe a câtorva concursuri naţionale, iar în anul 2014 apare într-o Antologie Haiku! A învăţat şi reuşeşte excepţional să creeze imagini de neuitat şi să producă stări, sentimente, trăiri superioare concentrând totul în neiertătorul tipar fix de 17 silabe. Citiţi-o, nu veţi regreta! Această abilitate a intelectului ei împletit vădit cu sufletul, stilul exact, matematic – didactic pot spune – se regăseşte în toată proza ei. Nu doreşte doar să ne descrie cele văzute şi trăite, vrea să rămânem şi noi, cititorii, cu ceva concret din lectură, căci, luându-ne de mână, ne plimbă cu ea şi ne împregnează sufletele cu ROGVAIV-ul Oceanului, al cerului, al florei şi faunei descoperit, al civilizaţiei maori şi kiwiote ce i se dezvăluie în cale. Dovedind o sete grozavă de A ŞTI ne spune şi nouă tot ce a citit şi aflat, documentându-se temeinic în multe situaţii despre fiecare sătuc sau defileu prin care a trecut!

Dar nu este doar atât această carte. Ne invită autoarea în lumea ei lăuntrică, ne face părtaşi la cele mai mici amănunte ale pregătirii ei de călătorie, la emoţiile, fricile, uimirea că i se întâmplă tocmai ei acest lucru, la fericirea că trăieşte toate acestea, dar, mai ales, la recunoştinţa ei…

Două fire roşii, împletite armonios, ţinându-se mereu „mână în mână‛ răzbat de la început până la ultimul cuvânt al Jurnalului: recunoştinţa faţă de Bunul Dumnezeu, manifestată la fiecare pas, recunoştinţa şi iubirea pentru prietena ei, Valentina. De fapt, să analizăm jaloanele temporale pe care le fixează Vasilica Grigoraş: septembrie 1972 – superbul, sensibilul şi vibrantul moment al întâlnirii celor două viitoare studente, startul prieteniei neîntrerupte, de atunci şi până în momentul actual.

Anii următori defilează înaintea ochilor şi minţii noastre precum trenurile într-o gară: noiembrie 2002, anul emigrării Valentinei în N.Z.; februarie 2005, anul scurtei reveniri în ţară a Valentinei şi a soţului acesteia, Robert; vara lui 2009, alt concediu de odihnă al prietenei sale în România; vara lui 2011, când află autoarea gândul preietenei sale de a o invita pentru trei luni de zile în N.Z.; sfârşitul anului 2012 când primeşte Invitaţia concretă pentru perioada februarie – mai 2013 şi apoi, „ultimul tren‛ al Jurnalului, călătoria în sine.

Aici simt imperios necesar a vă reaminti versurile unui poem ce aparţine lui Rabindranath Tagore, şi care, am aflat nu demult, stă scris în întregime la intrarea micii mănăstiri de la Sădinca, judeţul Sibiu… Iată o parte din poem:

„Un lung tren ne pare viaţa

Ne trezim în el mergând

Fără să ne dăm noi seama

Unde am suit şi când.

Fericirile sunt halte

Unde stăm câte-un minut.

 Până bine ne dăm seama

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii

 Lungi de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră, parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La o ţintă ce-o dorim”…

Acest suflet evlavios, intelect riguros, această fiinţă meticuloasă în gând şi faptă, omul aplecat necontenit spre cuvântul care iluminează – dăscăleşte vorbind! – Vasilica Grigoraş ridică, realmente, o ODĂ celor mai înălţătoare sentimente umane, iubirea de Dumnezeu, precum şi prietenia împletită cu iubire necondiţionată pentru Valentina, sentimente împărtăşite, desigur de aceasta din urmă. ODA îşi are izvorul pur, nesecat în simţămintele ei de recunoştinţă, exprimate necontenit, atât de fierbinte, încât uneori devin palpabile! Anual ori bianual mă transpun în situaţia de locuitor temporar al capitalei, Wellington, în intervale de trei până la şase luni, în ultimii 7 ani din existenţa mea. Mă împart egal între cele două lumi de dragul a tot ceea ce am mai scump pe lume – unicul meu fiu şi familia lui. Adăugaţi mărturia mea la ceea ce ne povesteşte Vasilica Grigoraş în acest Jurnal.

Citiţi rând cu rând. Veţi ieşi mai bogaţi, mai frumoşi la capăt de drum.

Elena Ciubotaru