Elisabeta Iosif: Icoanele toamnei (poeme)

ICOANE

 

Heliotropul se roteşte după astrul palid revărsat

Peste trupul Toamnei. În festinul ei ameţitor

Soarele agonizează prin tămâia boabelor rubinii

Clătinându-se apoi printre gutui cu parfum exotic.

 

Hesperidele îl aşteaptă pe Herakles. În Grădina cu mere

De aur doar să întinzi mâna. Heruvimii din Hyperboreea

Visurilor pun icoane anotimpului. Să nu i se alunge

Norocul prins în curcubeul oglinzii. Să se  fixeze în Oracol.

 

TÂRZIU, ÎN TOAMNĂ

 

Te caut în toamna aurie, răsfoind-o prea

Târziu. Când pomi-s orfani, dezbrăcaţi de vise

Verzi, ca turcoazul din ochii tăi. Agonizând,

Precum  fluturii ei galbeni, zburând peste mine,

Bănuţi de aramă, acoperindu-ţi glezna

Ce ţi-a sărutat-o marea. Ştii!… Ştii,  numai eu o aud,

În ghiocul adolescenţei mele târzii, când ascult

Murmurul iubirii din  armonia unei veri, secătuite

Şi acoperită cu frunze, ca şi chipul său…

S-a micşorat ora de verde străpunsă

Te-aştept. Încă, apusul violet sticleşte anotimpul

Care se-agaţă în pomii încremeniţi, de-atâta aur.

Iubirea îmi surâde ca un poem neterminat.

E târziu… în toamnă. Şi-am rămas

Pribeagul rătăcit printre  şoaptele tale.

 

TOAMNĂ ÎN VENEŢIA

 

Îmi aduc aminte de mine

De atunci, când dădeam întâietate

Pianului, alunecând solfegii

Până la rumenirea zorilor…

Mi-aduc aminte de tine

Alungându-mi gluma ce ucide

Muzica sfredelitoare a gândului

De flaut. Gând cu gând de vis…

De vis şi vioară cu vioară, poem

De pianină lângă poemul

Icoanei din Catedrala Veneţiei…

Mi-aduc aminte de noi, de tot

Ce  n-am făcut! Mă înconjoară

Spaima de dorul care arde timpii

De lacrimi. Mi-am injectat iubirea de

Flacără din noi. Apusă la Palatul Dogilor.

Stinsă de harpă în Piaţa San Marco.

Sorbeam  şampania toamnei veneţiene

Privind lampa cerului spre care cocorii

Se înălţau  în chip sinucigaş…

 

IUBIRI ÎN BALCIC

 

Înveleşte-mă iubite, acum, când vuieşte

Doar toamna desculţă!  Când pădurea iubeşte,

Mai gândeşte în culori visătoare, mărunte

Iubeşte-mă-n ploaie pe frunze cărunte,

Când Dumnezeu pictează prin raza aurie…

Şi-n noiembrie printre copacii goi şi-n rouă pustie…

Departe-i lumina de Balcic, ce renaşte prin frunze!

Iubeşte-mă acum, când pădurea e ninsă

De  vise-mpletite  în vânt de lumina prelinsă

Şi poţi să-mi aduni viori pân’ la bolta-nstelată

Cuprinde-mă-n  iubire, pe-o  strună din lumina perlată!

 

VIORI DE OCTOMBRIE

 

Se-mpodobeşte octombrie cu giuvaere

Aprinse-n curcubeie. Ne-nveleşte cu frunze

În toamna desculţă… Când arborii-s năluci,

Şi gândesc în culori visătoare, cărunte

Iar luna înfloreşte a toamnă târzie…

Iubeşte-mă acum, în octombrie,

Când Dumnezeu pictează în roua aurie…

În noiembrie, copacii rămân goi şi singuri.

Ce departe-i lumina, care trimite alte frunze!

Iubeşte-mă acum, când pădurea se transformă

În viori şi în vise cu plete în vânt de lumină

Şi poţi să-mi ridici o liră pân’ la bolta-nstelată

Cântând a iubire în tăcerea verbului  ”a fi”…

 

GLASUL  DELTEI

 

Mai   găsesc lacul cu vise, tăcut, înmiresmat

De ierburi de leac? Doar anotimpul l-am înrămat

În iubirea mută. Delta-i sub aripa-i  strânsă

Şi-n răsărit fecund. Curge prin ea salcia  plânsă….

 

Eu sunt  poetul, culegător al stelelor ,

Când loveşte  şi-n lună,   şirul lung al cocorilor,

În  prag de toamnă. Deltei îi tresare copilăria

Iar Dunărea în somn îşi mai caută armonia…

 

Sunetul zilei înlănţuie pelicanii –  tâlharii nopţii

Prin logodna cu marea. În vioara toamnei –  zarul sorţii,

N-aude glasul Deltei –  strigăt în  jarul verii:

–  Să nu uitaţi  iubirea şi să-mi  primiţi  cocorii!

 

MIROSUL TOAMNEI

 

Din vârful dealului

Apusul arde-n flăcări

Nori de păsări.

De sub cărbunii aprinşi

Amurgul suflă aripi-frunze –

Culori în transhumanţă…

Agonizând, pâlpâie vara,

Respiră aurul gutuilor,

Îngreunând povara

Iubirilor spre Paradis.

Cad peste auriul frunzelor

Culori de un roşu nepermis

De ultima speranţă…

Numai…numai crizantema

Este sub domnia faldurilor

Arămii! Miroase a toamnă…

 

AGONISEALA MĂRII

 

Se stinge iar apusul printre comori marine

Valul căzut în toamnă se-neacă în destine

Pe plajă. Captura-i deasă o răspândeşte lung

Pe mal. Peste umărul serii priveşte des, prelung…

În sunetul de scoici portocalii,  agoniseala mării

Duce dorul de lună plină, ascunsă-n ochiul zării,

După soare-apune, iarăşi căzând  în super-lună,

Doar pescăruşul singur le sune: noapte bună!

Rotind peste cochilii şi melci cu gust de vară…

A câta oară-i toamnă?!  Doamne, a câta oară!

 

CU GUST DE MĂR

 

Luna aprinde în noapte

Un vârf de condei,

Rest astral pe podul cerului

Gust de fruct tomnatic

Din grădina gândului meu,

Alb, ca bujorul.

Doar merii explodează în roşu,

Visând la florile roze ale începutului.

Mai ninge cu fiori de măr în univers

Cât timp muşcăm din mărul lui Adam.

 

COCOŞII

 

Mi-a trimis Mercur în dar

Doi cocoşi. Dar în zadar

Se rotesc. Ei, au nobleţe?!

…Sunt  cu minte…

De cocoşi.

Agresivi, ca mai-nainte…

 

Rubiconzii lui Botero,

Familiştii

Lui Chagall

Sunt sexiştii  –

Picasso. Festivişti,

Dar onorabili. Talentaţi,

Cu mult aplomb,

La pictori … specializaţi…

 

Ce mă fac cu-aşa modele?

Cu un stil

Ca în rondele!

Personajele de  ”clasă”,

Mă iubesc.  Nu-i de mirare?!

Mă-nconjoară, cu ardoare!

 

Metafore în lut  a la Hurezi

La  pas de toamnă, să le vezi!

 

 

OVIDIU

 

Am uitat să-ţi spun, că te-am iubit

Deşi te-am înşelat cu Ariadna, cu Didona

Şi cu Medeea, iubita  lui Horaţiu,  din alt timp…

Era toamnă. A!  Am mai uitat ceva  să-ţi spun:

Eu…eu sunt OVIDIU!  Din altă viaţă…Mă ştii?

Poetul trimis la marginea Imperiului…

La Pontus  Euxinus. Un exilat printre sciţi

Acum 2000 de ani! Poetul roman al iubirilor

Prins între o seducţie, pe o coardă de vioară

Şi… reverberaţia unui surâs adolescentin

De violoncel. Mă crezi?! Sunt eu, ”Poetul Iubirii”!

Şi am venit acum, pe scena de pe malul Mării,

La celebrarea Anilor mei, petrecuţi în Paradis

De…de vreo  două milenii…Şi să nu uit:

Acum, m-am ascuns în Statuia mea din Tomisul străvechi

Şi… mă voi da jos de pe soclu! Da! Da!

Mă veţi vedea actor printre personajele

”Metamorfozelor” mele, dacă…dacă

Mă va săruta o fecioară!

Mai sunteţi tot atât de frumoase,

Cu harfa în suflet şi cu iubirea pe buze?!

Acum sunt un pelerin

Şi am venit să vă reînvăţ ”arta de a iubi”…

Faceţi loc iubirii, că vin!

 

 

ŞUIERĂ TOAMNA

 

Toamna picură livezile prin ochii aurii,  pierzători,

Copacii şueră-n braţe durerea în roşu.  Arzători,

Coboară şi cerul, tresărind plumburiu, odată cu ele

Cad frunze …şi iar le  rotesc, tot mai departe de stele…

 

Neputincioasă-i  şi ploaia, ce le strânge în ghiară

Numai noi revedem luminişul albastru din seară

Doamne, toamna asta n-a lăsat vara mai lungă

Pentru iubire. Dar o acopăr cu umbra-mi prelungă

 

Cerul e prins între iubirile noastre. Vise ne-mplinite

Găsesc în stihurile tale, ninse, încă necitite…

Şueră toamna nebună peste versul meu imaginar

Doamne, acoperă-l cu veşnicia Ta şi dă-i-l în dar.

 

Şi nu  lăsa toamna să şuere! S-o anini de iubire

Şi s-o acoperi cu-un vers violet, în plutire

Dar să-i adaugi, poete,  dansând în menuet

Un poem cu lumină, mereu melancolic, discret…

—————————-

Elisabeta IOSIF

Bucureşti

august 2017