Emilia Țuțuianu: Un act de cultură este ca o rugăciune atunci când este făcut cu sufletul

Orice zidire se face cu sacrificii. Tot astfel, după destule încercări întâmpinate în construcția Centrului Cultural Spiritual Văratic, am reușit să oferim comunității un edificiu care se dorește un loc de convergență al iubirii – pentru oameni, pentru arte, pentru credință – cu dorinţa de a fi un reper util şi activ în viaţa comunităţii. Pe locurile unde creatori ca Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, George Lesnea, Cornelia Pillat, Constantin Ciopraga, Valeria Sadoveanu, Ştefania Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bartolomeu Anania și-au purtat pașii și au fost încântați de încărcătura spirituală, a fost ridicat Centrul Cultural Spiritual Văratic, din iubire, entuziasm și generozitate, cu intenţia de a lumina, a aşeza şi a rostui lucrurile vieţii de obşte, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale și pentru a bucura sufletul celor dedicați artelor, fie că vorbim de literatură, arte plastice sau de tradiții. Proiectul, pe care l-am conceput din dragoste de oameni și iubire de valorile perene ale spiritului, a găsit în domnul Dianu Sfrijan, un generos finanțator, care, legând dragostea și prețuirea fără margini pentru soția lui, de pământul care i-a oferit rădăcinile, de iubirea de cultură și de oameni în general, își vede acum, la inaugurare, sufletul mângâiat și alinat de acest prinos al generozității și dăruirii, într-un moment de cumpănă al vieții Domniei sale. Proiectului meu i-au crescut aripile prin sprijinul material al dlui Dianu Sfrijan și prin implicarea oficialităților care au crezut în viabilitatea și mesajul pe care-l va transmite celor ce vor veni după noi. Tuturor celor care au fost alături de mine, sprijinindu-mă, implicându-se, consumând împreună timp și energia necesară unei asemenea lucrări, mulțumiri sincere și plecăciune. Toată această experiență mi-a demonstrat că atunci când crezi într-un vis, când pui suflet și investești muncă la modul extrem poți palpa posibilul. Și acesta poartă astăzi numele de Centrul Cultural Spiritual Văratic – așezământ al lucrurilor inedite ce vor căpăta sens, temelia și zidurile sale șoptind tuturor zbaterea facerii sale.

Mulțumesc maicii starețe Iosefina pentru colaborare și înțelegere pe tot parcursul lucrărilor de construcție a CCSV și doresc o colaborare apropiată ca de la soră la soră și pe viitor pentru a onora dorința ctitorului.
Mulțumesc soțului meu, Dorin Dospinescu, omul din culisele acestui proiect care, cu maximă discreție, cu modestia ce-l caracterizează, cu meticulozitate și o extraordinară dedicare și implicare, a înțeles că prezența lui la fața locului în timpul derulării lucrărilor e imperios necesară. A fost puntea de legătură între mine, Centru și Dianu, trecând peste oboseală și obstacolele ivite, animat de gândul frumuseții acestui proiect.
Mulțumesc domnului Lucian și Ștefan Spânu, care au fost atât de înțelegători și toleranți la toate problemele ivite în derularea acestui proiect și cu profesionalism m-au ajutat să transform un vis așezat pe o hârtie de calc într-un așezământ de vis pentru generațiile ce vor veni.
Îmi vin în minte versurile poetului Traian Dorz și gândul mă poartă la timp – judecătorul suprem al efemerei noastre treceri prin viață:

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alții-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe mulți o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui
în viața ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… și-n veci nu-l mai aduci,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă – vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăți sau va-ntina,
rodind sămânța pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Arăți o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuși sau va’nălța,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
O, om!… ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lași prin pilda care-o dai,
pe mulți, pe mulți, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!… fii credincios,
cu grijă și cu teamă!
Să lași în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seama!…

Ceea ce oferi semenilor de-a lungul unei vieți e voia lui Dumnezeu, materializată prin tine. Înțelegerea acestor lucruri vine odată cu bogăția noastră interioară și cu transformarea acesteia în lucruri din suflet pentru suflet. De vom rosti tainic rugăciunea „Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau, pentru a avea cu adevărat de unde să dau, astfel încât să se simtă că Tu ești cel care, prin mine, dai!” vom simți lumină, bucurie, iubire, o imensă stare de bine și că totul în viață are un scop, iar voia este a Lui.
Fie ca iubirea să guverneze acest așezământ cultural spiritual, iar activitățile viitoare ce se vor desfășura aici să fie un univers de dăruire sufletească, de frumos, de lumină și preaplin divin! Așa să ne ajute Dumnezeu!

————————–

Emilia ȚUȚUIANU

Roman

Neamț

1 august 2017

 

*

Notă:

Emilia Țuțuianu, a fost decorată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei cu distincția ”Crucea Sfântul Ierarh Dosoftei”, decorația cea mai înaltă oferită de Mitropolia Moldovei și Bucovinei unei persoane pentru merite culturale.

Felicitări sincere, Emilia Țuțuianu!

Emilia Țuțuianu: Poesis

LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, EMILIA ȚUȚUIANU !

 

Destin           

 

Păşesc, privind tot înainte,

prin frunzele ce cad foşnind-

crâmpei de vise ostenite,

tresar sub pasu-mi obosit.

 

Zadarnic ochii mei mai cată,

prin vechiul Aladin ochean –

O rază limpede, curată,

pe care-o vreau…dar n-o mai am!

 

Stingher tu treci pe lângă mine,

și ierni aduci şi vânturi reci…

Oh !…te cunosc atât de bine,

destin al meu, la cine pleci?

 

 

Revenire

Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni..

 

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

 

Mă ghemuiesc în mine, obosită;

și adun în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

 

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă

cu scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră

 

 

Cine?

 

Cine poate să-mi răspundă?

Pacea sufletului să o găsesc,

ca viaţa să curgă clar, fără margini,

până dincolo de moarte,

până dincolo de întrebări…?

 

Voi răbda şi voi îndura orice,

cu speranţa că într-o zi

voi desluşi Adevărul,

și când orbirea, cedarea va veni…

mă voi opri…pecetluind întrebările

…cu tăcerea.

 

 

Drumul meu

 

Am ajuns să cred

în singurătatea mea,

plutind adesea pe nori plumburii.

Am ajuns să cred,

că tu,

omule

ți-ai uitat rostul…

 

Ca într-o litanie,

îmi caut drumul

spre Lumină.

 

Știu că printre mătănii

lacrimile mele

aduc izbândă

în fața vântului

în fața tornadelor

nestăpânite,

aici,

de nimeni.

 

Drumul meu,

a fost deja pictat

pe calea veșniciei.

—————————————-

Emilia Țuțuianu

Roman

12 iulie 2017

 

Centrul Cultural Spiritual Văratic – dulce sunet de clopot

Sfânta Mănăstire Văratec rămâne una dintre multele ,,tinde ale raiului”, cum frumos denumea Părintele Teofil Părăian mănăstirea. Frumuseţea şi sacralitatea locului a atras de-a lungul timpului, spre vieţuire şi contemplare, cărturari şi oameni de cultură.

Vorbind despre Mănăstirea Văratec, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, a găsit la Văratic: ,,… ceea ce au numit un topos sacru, cum zice grecul, loc sfânt.” Aici veneau personalităţi ale vremii, pentru a se îmbogăţi sufleteşte la şezători şi audiţii muzicale, sau pentru a se destinde în mirificul peisaj din jurul Mănăstirii, primind acea blândă lumină a harului ceresc. Văratecul fiind descris în numeroase opere literare ale autorilor români care au poposit pe aceste locuri.

Mănăstirea Văratec a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori, precum: Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu şi mulţi alţii. În volumul ,,Oameni şi locuri” apărut în anul 1908, Mihail Sadoveanu scria despre aceste locuri: ,,grădiniţi de trandafiri le împresoară; şi e o grijă aşa de migăloasă în toate, parcă ar fi o întrecere necontinuată… Sunetul clopotului se împrăştie dulce la sfârşitul liniştit al zilei.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „rodirea luminoasă a credinţei în istoria şi cultura unui popor se vede în virtuţile statornice ale poporului, adesea personalizate în luptători eroi, în cărturari înţelepţi, în artişti inspiraţi şi mai ales în sfinţii martiri, mărturisitori, cuvioşi, ierarhi şi voievozi“.

La noi, cultura îşi are începuturile în tinda bisericii, prin înţelepciunea şi osteneala nenumăraţilor slujitori ai Bisericii şi a oamenilor de cultură, pătrunşi de credinţa noastră ortodoxă. În istoria culturii româneşti, au ostenit cu râvnă, vrednică de pomenire, un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, ctitori de limbă, de cultură şi unitate românească. Şi în acest spirit, un teolog consemna: „Biserica Ortodoxă a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică…“

Important şi demn de menţionat este şi faptul că în acest proces de evoluţie şi creaţie culturală şi spirituală a existat continuitate chiar şi în vremuri de restrişte pentru poporul român. Piloni ai credinţei şi ai culturii s-au înălţat permanent luminând cugetul şi simţirea românilor, care s-au hrănit şi se hrănesc cu aroma florilor nemuritoare ale ortodoxiei.

O cultură de calitate nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură bună, aşa cum afirma marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine. Aşa a procedat şi doamna Emilia Ţuţuianu, psiholog și editor, în dorinţa sa de a crea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”- un proiect gândit minuțios și realizat cu destule sacrificii – un vis devenit acum realitate.

În urmă cu doi ani, Emilia şi-a propus să realizeze proiectul cultural legat de mănăstirea Văratec, dorind să evidenţieze valoarea culturală şi spirituală a locului. Un proiect ambiţios care adună sub cupola credinţei, personalităţile care au trecut pe la Văratec şi au consemnat în operele lor frumuseţea, duioşia şi taina locului.

Inimoasa Emilia Ţuţuianu, psiholog, editor, director fondator al Editurii Muşatinia,  membru fondator al primei reviste culturale apărute la Roman, a revistei on-line, Melidonium,  şi-a împlinit visul.

Pentru omul de cultură Emilia Ţuţuianu, Văratecul reprezintă ,,poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”. Pentru a spune acest lucru, mai întâi trebuie să simţi astfel în eul interior, să-l descoperi pe Dumnezeul din tine. Doar împreună, poţi face alţi paşi pe drumul creaţiei,  spirituale, culturale, artistice. Prin har divin apare inspiraţia pentru a identifica metode şi căi de concretizare a gândurilor. În acest sens, se trezea în mintea şi sufletul Emiliei Ţuţuianu o dorinţă arzătoare de a lăsa generaţiilor viitoare un loc de întâlnire prin iubire şi creaţie.

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.

Biserica Ortodoxă Română a încurajat acest proiect şi cum Dumnezeu este mereu de partea celor care ,,zidesc” pentru eternitate, s-a găsit şi un investitor pentru demararea lucrărilor. În anul 2016 au început lucrările la ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”.

O clădire impunătoare, aproape de Sfânta Mănăstire, construită în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar –  dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, George Lesnea, Cornelia Pillat, Grigore Ilisei, Constantin Ciopraga, Valeria Sadoveanu, Ştefania Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bartolomeu Anania, George Bălăiţă, Fănuş Băileşteanu, Gheorghe Brătianu şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului  adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă  este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură.

Priveliștea oferită de la balconul mansardei ne poartă într-un periplu de imagini,  de la biserica Sf. Ioan – unde se află mormântul poetei Veronica Micle – până la Cetatea Neamțului, peste Codrii de aramă și Pădurea  de argint, prezente în versurile eminesciene.

Bineînţeles, ca orice lucrare în folosul iubitorilor de Hristos şi de cultură, în timpul lucrărilor au apărut şi dificultăți create de spirite meschine. Nu le-a fost uşor iniţiatorilor, Emiliei Ţuţuianu şi soţului ei, Dorin Dospinescu, fiindcă apăruseră oportuniştii, oameni fără puterea de a înţelege menirea acestui proiect, izvorât din dragoste și dăruire, interesaţi doar de imagine sau pentru a-şi însuşi din realizări, dificultăți cu cei care câştigaseră licitaţia, cu meşterii indolenţi şi prea hrăpăreţi, interesați doar de umplerea buzunarelor…

Cu ispite şi piedici de tot felul, Emilia Ţuţuianu nu a avut parte de linişte în toată această perioadă. O jertfă și dăruire pentru un ideal pe altarul culturii, cu preţul nopţilor  nedormite, a bolii şi a luptei cu forţele obscure…

Cu ajutorul Celui Preaînalt, ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”, iată, s-a finalizat!

Totul are însă un preţ! Nu contează că acel domn investitor, venit tocmai din Anglia, a crezut în visul Emiliei, dar noi, cum ştim să apreciem şi să mulţumim acestor oameni care au realizat ceva nu pentru ei, ci pentru generaţiile care vor veni?

Curând va avea loc inaugurarea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” unde sper ca oficialităţile să-și dea mâna, pentru a sărbători evenimentul pe măsura importanței edificiului și a efortului depus de cei care şi-au pus sănătatea, liniştea, timpul, şi nu în ultimul rând rezervele financiare, pentru construirea unei instituţii de spiritualitate şi cultură pe pământ sfânt românesc şi pentru sufletul fiecărui pelerin sau turist ce-și va purta paşii pe aceste meleaguri moldave.

Un act de cultură, uneori este ca o rugăciune, când este făcut cu sufletul. Pentru doamna Emilia Ţuţuianu, este și un dar la ceas aniversar, peste câteva zile fiind data de naştere a domniei sale, încununând ani de dăruire și muncă pentru comunitate.

Prieteni, scriitori din ţară şi diaspora, vom fi alături de Emilia și vom urmări acest moment important, fiind cu toți interesaţi a ne reîntâlni într-un loc binecuvântat.

Felicitări ctitorului pentru generozitatea sa, felicitări celor care nu au precupeţit nici un efort pentru ridicarea ,,Centrului Cultural Spiritual Văratic”, într-o adevărată epopee  a iubirii și dăruirii de sine, lăcaș care va intra în circuitul cultural și spiritual național, sperând, ca peste ani, să nu-şi schimbe destinaţia…

Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-un document mai puţin cunoscut, privind opera lui Caragiale, într-o manieră incontestabilă: ,,În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruţa niciodată”.

Personal, doresc să-i urez de pe acum distinsei Doamne Emilia Țuțuianu, felicitări și urări de bine cu sănătate cu ocazia zilei de naștere. Ziua de 12 iulie, o zi însemnată printre cei care prețuiesc truda domniei sale.

Întru Mulți Ani Fericiți !

 

Mariana Gurza

Timişoara

10 iulie 2017

 

Eugen Dorcescu – Despre excelenţă

Intelectual subtil, foarte instruit, cu mare vocaţie şi generozitate culturală, cu iubire de carte, de cuvântul tipărit sau desenat pe fila virtuală a computerului (a întemeiat şi conduce o editură, Muşatinia, şi o revistă, Melidonium, este fondatoare a Societății Culturale George Radu Melidon din Roman, a realizat ample şi inteligente interviuri cu importante personalităţi etc.), Doamna Emilia Ţuţuianu se impune, concomitent, şi ca un înzestrat creator de literatură, aşa cum probează cele două volume de poezie publicate până în prezent: Flori de măr, 2002 şi În amurg, 2004. Am avut prilejul să-l citesc, de curând, pe cel de al doilea, apărut la Editura Timpul, din Iaşi, şi prefaţat, cu pricepere şi acurateţe, de Tudor Ghideanu. Un profil al autoarei ne oferă şi Ion Rotaru în O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009. Ceea ce urmează nu sunt altceva decât nişte simple însemnări, glose, ce mi-au însoţit şi încheiat lectura.

Arhitema scrierilor Doamnei Emilia Ţuţuianu pare a fi, potrivit dovezilor pe care textul însuşi le aduce, excelenţa. Altfel spus, perspectiva superioară în care este abordată şi înţeleasă existenţa. Eul porneşte, în această confruntare, în acest dialog cu lumea, înarmat cu un set de valori – morale, artistice, spirituale – pe care se străduieşte să le păstreze intacte, la care nu poate renunţa: dragostea (în sens larg), bunătatea (atotcuprinzătoare, vezi o scrisoare a lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, în secţiunea secundă a cărţii: „să fii bun, ca să poţi fi fericit”), încrederea în fiinţa umană şi în şansa ei de a ajunge la împlinire, preţuirea strămoşilor, ataşamentul faţă de ceea ce este frumos în peisaj şi în oameni etc. Acest arsenal sui-generis îi dă eului o mare tărie, dar, simultan, îl şi fragilizează, expunându-l asperităţilor, provocând deziluzii:

“Când a căzut o petală,
m-am bucurat.
Am crezut că va creşte
Fructul.
Am aşteptat…,dar
el n-a mai apărut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!”

Există, însă, pentru persoana sensibilă, câteva soluţii de viaţă şi câteva rezolvări poetice, la care nu ezită să apeleze. Una din ele este visul. Visul lucid (reveria potenţată de meditaţie). Iată-l, configurat, şi transfigurat, în Salcia:

“Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise
Şi vântul dezmierdându-i faldurile grele,
Pe malul solitar al unui râu rămase,
O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.
Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,
Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…
Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,
Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:
Tu la izvor, Eu la vărsare
ne legănăm cu vise şi iubiri,
.. cuprinşi de neuitare! “

Apoi, implicarea, decisă, îndrăzneaţă, precum în frumos ritmata şi rimata poezie Zefirul:

“Zefirul mi-aduse pe aripă,
Un gând de iubire stingher –
Timid, el se arată o clipă
În blânda lumină, pe cer.
Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…
M-atinge cu pasu-i uşor,
Mă-ntreabă:
„- Cui vrei să te dărui,
Cu-atâta iubire şi dor ?”
Ş-atunci, murmure sfinte, curate –
Buzele-mi calde-ţi şopteau
Regretul, că nu eşti aproape,
Spunându-ţi mereu …că te vreau!”

În fine, înţeleapta împăcare cu ambianţa, cu meritele şi imperfecţiunile ei, acceptarea, cum declară poeta însăşi:

“În intervale de ani
tipicul Vis se repetă,
şi-ntr-o lume paralelă,
cu umerii plecaţi păşesc
potrivindu-mi paşii
cu tăcerea din regresul cuvintelor…
Un vânt pribeag mă poartă
peste pământul verde,
zămislitor de viaţă
şi-n mâini cuprind înfiorată
izvoarele cu apă cristalină
în care mă privesc ca-ntr-oglindă…
Aştept şi Tac,
Plâng şi Zâmbesc
…Trăiesc!”

Aceste forme ale participării sunt contrabalansate, însă, şi, într-o măsura apreciabilă, contrazise chiar, de retragere, de recul, de evadare. Mai întâi, spre edenul copilăriei, unde veghează, protectoare, de neuitat, umbrele bunicilor (să se vadă Bunica, Bunicul, Acasă). Dar trecerea timpului năruie sau, măcar, decolorează până şi amintirile, iar inima resimte cu durere lucrarea vremii:

“Mă-ndrept spre casa bunicilor,
Dar ea mă primeşte pustie şi goală.
Mă-ntorc spre căminul părinţilor
ca o pasăre care,
după ce şi-a luat zborul,
îşi caută cuibul plin de
penele ce i-au căzut din aripi.
Mă-ntorc la fiinţa iubită,
cu sufletul plin de dragoste,
să-i spun c-a fost cu mine mereu!
Mă-ntorc, spre tot ce-a fost
tristeţe şi bucurie…
şi
Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge…fuge…fuge”

Şi atunci? Cum să se sustragă eul acestei terori a dezolării, acestei nemiloase curgeri ce duce şi nimiceşte totul? Există vreo speranţă pentru suflet?
Există, desigur. Ceva stabil, ceva care hrăneşte nobleţea sentimentelor, civilitatea, ceva ce generează virtuţile cardinale (credinţa, nădejdea, dragostea) : Duhul, aspiraţia spirituală. Aceasta este tema ciclului Lumina din adânc, secţiunea forte a cărţii, cuprinzând texte situate la limita dintre proză şi poem şi dedicate, în cea mai mare parte, Mănăstirii Agapia. Aici mi se pare că autoarea se exprimă pe deplin, aici intuim şi substanţa şi vastitatea orizontului său lăuntric. În enigmatica frază finală, spre exemplu: “Nu aştepta pe nimeni… nu aştepta nimic!”
M-aş bucura să lecturez, cât mai curând, o carte intitulată, poate, chiar aşa, Agapia, şi semnată Emilia Ţuţuianu.

————————————————

Eugen Dorcescu

Timișoara

Veronica Balaj: Cultura, un vector – Profilul poetei şi editoarei Emilia Ţuţuianu

Cultura? Câte secole nu a salvat ea de la pieire şi câte impedimente nu a survolat? Nu a fost adesea factor hotărâtor şi totuşi, şi totuși adesea, mai totdeauna chiar s-a dovedit a fi coloana de sprijin, ușa spre luminăşi  neuitare, însumare de gânduri şi atitudini care au făcut liantul în istorie? Şi astăzi, când circulă informaţiile de tot felul cu rapiditate şi toată lumea are acces la esența lor, când se scot bani din orice, uneori, mai rar şi din faptul, evenimentul cultural, (firește, așa se accede pentru că așa scrie în legea supraviețuirii din orice societate), în mare parte, fenomenul cultural este accesat de un segment aparte. Născut pentru a-l înțelege, sensibil pentru a-l iubi chiar şi fără beneficii materiale, idealist pentru a crede în el necondiționat, etc.

Din această categorie fac parte mulți scriitori, editori, oameni de litere, cercetători în domeniul filologic, de la modești amatori până la academicieni sau nume sonore în ale scrisului. Dar ce spun, este doar o sumară  creionare a situației bine știute, oamenii de cultură nu cer prea des beneficii, sau aproape deloc, nu se implică în astfel de demersuri nu pentru că nu ar avea nevoie ci…pentru că ei căută punctele de rezistenţă ale lumii, sunt prinși în lupta cu timpul din ghearele căruia trebuie să salveze, de la uitare va să zică, să salveze ceva: o carte, un nume important, un vis.

Doar așa, ca lumea să nu fie mai săracă în vremile ce vor veni.

M-am folosit de acest cadru scurt, evident, schematic întrucât, fiecare slujitor al culturii de orice gen şi fel trebuie să accepte corelarea, încadrarea într-o  derulare  socio-psiho-istorică.

Au fost daţi afară din cetate artiștii, cândva, s-au ars cărţi valoroase pentru omenire în alte epoci, s-a restricționat libera exprimare a ideilor creatoare şi totuși, arta, oamenii de artă au continuat să existe. Sunt şi ei niște curajoși. Niște oşteni ai istoriei.

Azi, coordonatele sunt altele, dar, chiar şi în  aceste condiții de libertate a expresiei artistice mai sunt încă accente de iscusită indiferenţă, de searbăda negare a importanţei culturii, înverșunarea de-a nu vedea cât valorează  munca unui om, dăruirea sa în acest domeniu.

Ei, oamenii atinși de morbul creativității, de pasiunea pentru cultură, nu se împiedică de fapte, scene, întâmplări trecătoare potrivnice.

Acesta ar fi şi subiectul acestor rânduri. Iau ca referințăo persoană discretă în atitudine dar perseverentă, inventivă, dăruită în munca pe tărâm cultural.

Doamna Emilia Ţuţuianu, psiholog după studii, este un om care iubește cartea şi o protejează după toate normele biblioteconomiei, (având obligații de serviciu în acest sens), este editor, directoarea şi fondatoarea Editurii Muşatinia,  prima editură laică înfiinţată la Roman, după căderea regimului comunist (1989).

Tot domnia sa este şi membru fondator al primei reviste culturale apărute la Roman, a revistei on-line, Melidonium  dar, nu în ultimul rând este şi  poetă.

Are toate datele  necesare  unui profil cultural pe care şi-l asumă cu onestitate şi  consecvenţă.

Nu intră în discuție câştigul material. Așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri din domeniul pe care îl avem în atenție, valorile vizate sunt cele de perspectivă, de durabilitate în timp.

Într-o ordine aleatorie, nu legată de importanţa sau performanţele într-un domeniu sau altul din cele amintite, Doamna Emilia Ţuţuianu, ca editor spre pildă, a realizat atâtea, încât, şi-ar putea scrie o carte despre experiența fiecărei cărţi îngrijite, redactate, lecturate şi girate de  ea.

De cele mai multe ori pentru această structură umană construită pentru a dărui,  munca prestată  în orice  segment cultural, scoaterea unei cărţi în lume, înseamnăşi o tumultoasă prindere într-un joc intelectual şi o îndrăgită corvoadă. Cu gândul de-a clădi împreună cu autorul ceva durabil, prețios, influent în timp.Totul prin cuvinte.

E o magie, o taină  pe care doar un autor şi deopotrivă în alte coordonate, un editor o poate  încerca. Nu încap  nicidecum uzura, nepăsarea sau resentimentele.

O carte se cere lucrată cu iubire şi dăruire. Plata constă adesea doar în  fiorul emoțional încercat la lansările din librarii sau, când o aşează în raftul bibliotecii.

Desigur că intervine o doză de înțelepciune implicită, de subtilă tactică precum cu o ființă, aşa trebuie lucrat cu cartea nou născută.

Cel puțin așa mi-a lăsat impresia editorul Emilia Ţuţuianu, cu suflet răbdător, sensibil. În adânc, pasional şi dârz.

Se cuvine a menționa măcarîn treacăt câteva dintre titlurile pe care le-a tipărit, multe fiind o adevărată operă de Restitutio Culturale.

Mă refer la  personalităţi uitate care au revenit în atenție prin editarea sub sigla Editurii Muşatinia:

– Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, Melchisedec Ştefănescu, în transcrierea prof. Tudor Ghideanu, 2008;  Melchisedec – Lumina Ortodoxiei, autor Tudor Ghideanu, 2009; Autocefalie şi patriarhie, autor Tudor Ghideanu, 2010;Starţun, între temniţă şi vecie, autor Victor Leahul, 2006; Graniţele Moldovei, autor: Sorin Ullea, 2010; În luptă dreaptă cu zimbrul, autorIlie Săvescu, 2010 (romanul vede lumina tiparului la mai bine de 20 de ani de la moartea scriitorului, cel care a înfiinţat Muzeul Arheologicdin Târgul Ocna); Încheierea cronologiei picturii moldoveneşti, sec. XV-XVI, cu datarea ansamblurilor de la Părhăuţi şi Arbure, autor Sorin Ullea, 2012 (o carte ca un obiect de artă, coperta, conținutul, grafica interioară concură la această definire); Mecena medic şi misionar Teodorescu, autor Gh. A. M. Ciobanu, 2012; Rugul creaţiei Nicolae Otto Kruch, autor Daris Basarab, 2014, Irimescu, demiurg al tăcerii – Irimescu a demiurge of silence, autor Gh. A.M. Ciobanu, 2015 (un volum bilingv englez-român);Coordonate critice – Veronica Balaj, 2015; Calul troian al lumii, America sau Luceafărul, autor Ştefan Dumitrescu, 2014; Al treilea mare curent în istoria filosofiei universale, autor Ştefan Dumitrescu, 2015

Sau personalităţi din zona Roman – Neamț, unde  doamna Emilia Ţuţuianu îşi desfășoară activitatea:

Biru  Emanuela-Carmen: Constantin Noica în contextul European,  2005;

Vega, Dana; Vartolaş, Maria Biblioteca „George Radu Melidon ” Roman: 1885-2005, Roman, 2004

Bârjoveanu Constantin – Pegasul dă cu copita, 2003 şi reeditare 2010

Bârjoveanu ConstantinCronica pisălogului, 2005;

– Cîrnu, Ion –Nimbul crizantemei. 101 poeme haiku. 2005;

– Ciobanu, Gh. A.M –Primii fiori: 2005,

– Ante, Laurian O antologie a literaturii nemţene. 2006 ( O carte document, o carte de suflet, rămasă în manuscris, destinul a făcut ca ultima clipă a vieţii să fie tipărită în filele acestei opere.);

Gh.A.M.Ciobanu: Mioriţa mit triadic(volum care reprezintă esenţa vieţii spirituale româneşti o carte „cu siguranţă, cea mai năzdrăvană” dintre judecăţile filosofice şi religioase, care s-au formulat până în prezent, cum specifică în prefaţa cărţii prof.univ.dr. Tudor Ghideanu); Mileniul III pe portativ, 2007 (volum unicat, aparte în domeniul muzicii şi artei telurice).

– Ursachi, Minodora Muzeul de Artă Roman: 50 de ani,2014 (un volum care reliefează munca şi activitatea unei distinse doamne, muzeograf timp de 50 de ani la Muzeul de Artă Roman);

Otilia MirceaConservarea pieselor arheologice, 2008

– Conferinţa naţională de antropologie urbană, ediţia a II-a, 2011

Otilia Mircea, George Dan HânceanuDescoperiri arheologice din târgul medieval al Romanului, 2012

Cordun monografie, 2013

Gheorghe Stoica – Cartea cu vise, 2013

Ursachi, Minodora Identităţi artistice la Roman, 2014.

Vasile UrsachiAşezarea dacilor liberi de la Simioneşti, 2014

şi multe alte lucrări purtând semnătura poeţilor: Constantin Enianu, Ioan Ţepordei, Cecilia Pal, Florentina Niţă etc.

Pentru o asemenea reușită e nevoie fără îndoială de cunoștințe, de informare. Să plonjezi într-un domeniu unde se cochetează cu  permanenţa, ar fi o înscriere la eșec din start daca nu ai avea un eșafodaj cultural.

E nevoie şi de inteligenţă creativă, nu e un meșteșug care se învaţă şi îl repeți, o carte cere mereu o notă de noutate. Este, de fiecare dată, o replică  la care  timpul va răspunde negreșit.

Un alt plan în care se remarcă, pilduitor şi onest doamna Emilia Ţuţuianu, este acela al revuisticii. Al publicisticii atât de moderne şi eficiente, în stil on-line. Revista Melidonium, din  Roman, al cărui membru fondator este, apare sub egida Societăţii Culturale George Radu Melidon şi este coordonată cu seriozitate şi competenţă de către omul factotum: selecția colaboratorilor, a materialelor, lecturarea acestora, punerea în pagină, ilustrarea necesară etc.

Revista Melidonium este un element de cultură vie, racordată la evenimente actuale din domeniu, un factor de stabilire a unei linii de interculturalitate. Se  poate accesa de oriunde în lume. S-ar putea asemui cu o scrisoare de încredere, ținând cont de linia şi standardul materialelor publicate. S-ar putea foarte onest să o considerăm un segment de încredere în cultură, de mobilitate ideatică, de neștirbită onoare a specificului cultural de la noi. O revistă care valorează cât o întemeiere culturală pentru un fragment din rotundul spiritual exprimat în limba română. Condiția grafică este nu doar inspirată, atractivă, dar şi foarte sugestivă. Cu o notă de eleganţă. Nedorind să șocheze prin elemente frivole sau vulgare cum am mai întâlnit pe acest teren al  luptei pentru a intra în atenție.

Aş remarca nota de echilibru pe care Emilia Ţuţuianu o imprimă fiecărui număr, excelând doar în munca pe care o depune cu aceeași perseverenţă şi încredere în binele şi lumina pe care  o pagină culturală obligatoriu trebuie s-o aducă.

În peisajul revuistic actual foarte colorat şi activ ca într-o arenă in orgolioasă fierbere, Melidonium rezistă onorabil şi onorant.

Faptul că nu se hazardează în dispute, iscate uneori pe plan literar, nu atacă să-şi facă auzită prezenţa așa cum se întâmplă adesea ci, merge pe  construirea unor punți de legătură culturală, este  o biruinţă.

Însumate, numerele revistei de la apariţie şi până acum, s-ar putea constitui,fără nici o reticenţă spunem asta, într-o imaginea unei mici istorii culturale: parte din prezentul complex, cutezător, demn, pilduitor din viaţa cetăţii.

Notațiile unor nume sonore sau prezentarea unor evenimente remarcabile din cotidianul cultural, frecvenţa cu care este stimulată diaspora în paginile revistei sunt doar câteva argumente în favoarea sa.

Întreaga prețuire pentru coordonatoarea Emilia Ţuţuianu, care, fără emfază, fără orgolii revendicative,  profundă în reacții şi atitudini, dedicată unui scop nobil, cultura din imediata noastră apropiere, pune munca şi dăruirea la rang de vector existențial. Trebuie să menţionez şi faptul că a inițiat şi fondat revista Constelații, revista Spitalului de psihiatrie Sf. Nicolae din Gâdinți, Roman, prima revistă de socio-psiho-terapie, apărută după anul 1989, din județul Neamț.

Un alt element care  trebuie luat în seamă, dacă vorbim de un  profil cât de cât ilustrativ, este acela de poetă.

Îmi face plăcere să cunosc asemenea persoane care se dedică mai multor planuri deodată şi care, spectaculos, fără să uzeze de trâmbițe, reușesc.Doamna EmiliaŢuţuianu scrie versuri cuprinse în volume care au avut deja răspuns şi aviz favorabil din partea publicului.

Volumele: Flori de măr, Ed. Princeps, Iași 2002; În amurg, Editura Timpul,Iaşi, 2004;Constantin Bârjoveanu: pictor, publicist, Editura Muşatinia 2003; Monografia satului Cordun, Editura Muşatinia, 2013 (coautor); au nota personalității autoarei: sensibilă raportare la univers, o subtilă nuanțare a stărilor, o extra-trăire mutată în  peisaje si anotimpuri, convingerea ca prin poem viclenia timpului poate fi știrbită.

Nu se poate trece cu vederea o undă jovială, convivă, reținută până a nu ajunge patimă. Poezia sa e proaspăta prin trăirile, topite în versuri, e provocatoare şi demnă în raport cu trecerea vremii corosive. E o poezie tandra si gravă. La  puterea discreției.

Nu în ultimul rând amintesc interviurile luate de către doamna Ţuţuianu unor personalităţi cu preocupări literare ale momentului, precum doctorul poet rezident în Gibraltar, Dimitrie Grama, poetul Boris David, fizicianulcu preocupări istorice Tiberiu Tudor, scriitoarei şi eseistei de peste ocean, Vavila Popovici etc.

Putere de muncă şi fără stânjeneală, reușită să aibă în continuare!

——————————–

Veronica Balaj

Timișoara

Eugen Dorcescu: Despre filia, agape, Eros & About philia, agape, Eros

Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor  the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”.  După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”.

Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii.

Drama, fiindcă  mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc).

În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi.

Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii  lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Consecinţa imediată este deplasarea tensiunilor din evenimenţial în mental şi în imaginar, ceea ce implică şi o selecţie riguroasă a receptorilor. Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul şi la sonurile acestor stihuri. Ceea ce, presupunem, este pe placul, este dorinţa, este nădejdea autoarei.

Iată această Revenire:

 

„Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni…

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă,

în  scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră”.

 

*

 

About philia, agape, Eros

 

Mrs Emilia Ţuţuianu belongs to those happy few, about which, in the footsteps of Shakespeare and Goldsmith, Stendhal speaks, defining them as âmes sensibles. Mrs. Emilia Ţuţuianu is definitely a “sensitive soul”. As she is, she is not only a human individual, pure and simple, but most importantly a person, which, myself in my humbleness I conferred her to this notion. “The person is that human bearer of excellence who lives for an ideal that carries the feeling and the cult of values that recognizes its spiritual needs to be made aware of”.

The poems contained in this book prove, as convincingly as possible, the moral, reflexive and affective excellence of the poet, the nobleness of her feelings and thoughts, even though the typological framing, that is to say, the competence does not necessarily uses everywhere and  indisputably the textual performance and the axiological framing.

The theme of the poems – Love – is approached with immense shyness and delicate periphrases; Love having nothing instinctual, vehement, shadowy, but consuming between vague aspirations, discrete regrets, intense desires but bashfully kept, perhaps even repressed, according to a code of common sense, of honour, of purity.

Drama, because we always have to do with a love missed, unfolds in full light (in the “City of Light”), is fully communicable, because it does not affect the imperative of decency: “From the Truth the light of love was conceived”. (“Game”).

In her intimate, vital composition, Emilia Ţuţuianu’s Poetry strives for the synthesis between philia and agape, leaving for Eros a secondary role, not neglected, of course, but less important. This is a priceless quality, in a time of behavioural disinhibitions and linguistic brutality, of the great love. The poet honours a love that, even real, remains ideal.

This is indeed what the author wished to convey…

As in “Return”

“I embrace the heat of the summer

wanting to fill my soul with it

and to keep it for you, when you’ll come.

 

Loneliness, a cunning creature,

spitefully defying, was watching me.

I find myself in me, tired

and I gather in my waving arms in the wind

the remaining memories of another time.

The heart opens like a pomegranate,

With red drops, mixing

in the merciless flow of Time,

with the sand of lost things,

with the torment of the tumultuous body,

with the burning fever … that devours

 

 

—————————————–

Eugen Dorcescu

Traducere în limba engleză, Dianu Sfrijan

~ Prefața volumului bilingv de poezie „Pentru tine, când vei veni…/ For you when you come…”, semnat de poeta Emilia  ȚUȚUIANU, Editura SINGUR, 2017, Colecția SCRISUL DE AZI ~

Emilia Ţuţuianu: Profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenești

Cunoaşterea trecutului, a istoriei, este o necesitate pentru conştiinţa umană

Nicolae Iorga

Profesorul Sorin Ullea a a fost un strălucit şi autentic medievist, care a pus bazele, împreună cu Ion Frunzetti şi Mircea Popescu, Institutului de Istoria Artei, la Bucureşti în anul 1949. Avea doar 24 de ani, fiind proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, unde a studiat istoria artei la catedra profesorului George Oprescu. Despre această mare personalitate a istoriei artei medievale româneşti am onoarea să discut cu doamna Simona Ioanovici.

Simona Ioanovici: Întemeietorul Institutului de Istoria Artei al Academiei, profesorul George Oprescu – academician, titlu pe care-l folosea doar pentru Comitetul Central al P.C.R., cum ar fi susținerea unui cercetător capabil dar cu dosar „prost” – și-a ales ca primi colaboratori trei foști studenți, șefi de promoție, absolvenți la distanță de patru ani unul de celălalt: Ion Frunzetti, Mircea Popescu și, ultimul, Sorin Ullea. Și-a dorit să creeze un institut de înaltă specializare în cercetarea istoriei artei, să închege o școală, N-a reușit din cauza comunismului care așa cum bine știm punea preț pe „originea sănătoasă” nu pe erudiție, pe elite. Pentru a putea sprijini totuși elitele – Sorin Ullea pentru Orientul creștin (nepotul mareșalului Palatului, Octav Ullea, sub regii Carol al – II-lea și Mihai, care a părăsit țara odată cu regele Mihai), a fost sfătuit de profesor să renunțe la al doilea l din numele de familie pentru a preveni alăturarea imediată a numelui său cu palatul regal. Și-a reluat grafia corectă abia după 1989. Remus Niculescu specializat în arta europeană a sec. XVIII- XIX (fiu de colonel cu moșie, arestat pentru simpatizarea cu grupul Noica) și Theodor Enescu pentru secolul XX (doar mic burghez, dar tot fără dosar „sănătos”) – a fost nevoit să accepte oameni de partid care nu aveau legătură cu cercetarea, cu cultura, dar care, ocrotiți și impuși de Partid, mimau specializarea. Arta populară, foarte dragă profesorului Oprescu, era reprezentată de Paul Petrescu care, întocmai ca Sorin Ullea, de cum venea vremea favorabilă se „muta” pe teren. Și astfel, datorită nucleului de specialiști recunoscuți, Institutul de Istoria Artei sub conducerea personalității directorului său (până în 1969), era apreciat și peste hotare. După moartea profesorului a urmat inevitabila destrămare treptată a institutului. Susținerea de care s-au bucurat cercetătorii serioși, pasionați, din Institut din partea profesorului Oprescu a fost continuu, el insistând și obținând aprobarea deplasării lor în străinătate, deplasări absolut necesare completării planului de cercetare al fiecărui specialist sau participarea la congresele importante, întâlniri cu somitățile care ne vizitau țara.

Emilia Țuțuianu: Practic, viaţa dumneavoastră şi a profesorului Ullea s-au împletit pe o perioadă de peste 50 de ani. Cum v-aţi cunoscut?

Simona Ioanovici: Ne-am cunoscut la Institutul de Istoria Artei.

Emilia Țuțuianu: Veniţi dintr-un mediu intelectual, povestiţi-ne despre familia dvs…

Simona Ioanovici: Încă din liceu m-a atras în mod deosebit istoria și istoria artei, de aceea doream să urmez la universitate limbile străine și evident istoria artei. Însă în 1948, anul în care am intrat în facultate, s-a desființat catedra profesorului George Oprescu și din cele două limbi străine admise rusa a devenit obligatorie. Cu toate acestea generația mea s-a putut bucura de cursurile ultimilor mari profesori: Vianu, Bick, Rosetti, Călinescu, la engleză doamna Cartianu.
Mama mea, al cărui tată plecase de răul ungurilor din Săcele stabilindu-se la Ploiești, a vrut să urmeze la Viena Facultatea de Belle Arte, însă bunicul meu, potrivit mentalității vremii, a socotit că o fată n-are ce căuta la facultate locul ei fiind în gospodărie. Peste ani, tablourile mamei, executate fără nici o pregătire de specialitate, au impresionat pe pictorul Costin Petrescu, cel care a realizat fresca de la Ateneul Român. Socotesc interesant să vă spun că aflându-mă odată la Ploiești, locul de naștere al mamei mele, am cunoscut un domn în vârstă a cărui familie venise în țară cu Carol I. Cu înclinație specific germană și doritor de activitate, s-a hotărât să afle cine sunt locuitorii orașului în care trăia. A constatat, nu fără uimire, că aproape 90 la sută din familiile vechi coborâseră, ca și bunicul meu, din Transilvania din cauza persecuțiilor la care erau supuși românii de către unguri până la Marea Unire din 1918 .
Întrebarea dvs. privitoare la familia mea îmi dă prilejul să fac o dureroasă comparație între cinstea și serioasa pregătire profesională a funcționarului, angajat al statului, înainte de război și al celui total diferit creat de comunism și dezvoltat după 1989 de foștii activiști de partid și urmașii lor, până azi. Adică o comparație între două sisteme: capitalist și comunist – și nu comparația care, fără excepție, se face azi între două etape ale aceluiași sistem: etapa 1944-1989, comunistă, și cea după 1989 până azi, perioadă dominată tot de foștii activiști P.C.R. sub abila conducere comunistă a președintelui Ion Iliescu. Această a doua etapă, după 1989, reprezintă democrația „originală” al cărei lucid creator e fostul președinte Ion Iliescu, democrație care asigură „simpatizanților”, întocmai ca în comunism, funcții importante, fără pregătirea profesională corespunzătoare postului ocupat. Cu trecerea anilor vechii activiști au fost înlocuiți de copiii și nepoții lor la conducerea țării și ei, fără cultură și fără meserie, dar avizi de posturi înalte și îmbogățire, cu doctorate plagiate. Aceasta este – cu rarisime excepții – noua noastră clasă politică, indiferent de partidul politic din care face azi parte. Firesc, parlamentarii și membrii guvernului ocupă primul loc în „originala” și necinstita orânduire total neinteresată de prosperitatea țării. Scăpați de relativa constrângere din perioada comunistă noii noștri conducători s-au specializat în spolierea țării devenind peste noapte miliardari, chiar multimiliardari, și, prevăzători, și-au făurit degrabă legi ambigue care să nu-i poată pedepsi dar care pot băga în închisoare pe cel care fură câțiva cartofi. Exemplul lor contagios a transformat țara într-un popor de oameni majoritar necinstiți, inculți, fără meserii, cu diplome și doctorate false, obținute cu bani, deținerea unui doctorat devenind astfel, în majoritatea cazurilor, o minciună. Corupția generalizată a blocat afirmarea elitelor, atâtea câte mai sunt, a dus la prăbușirea țării și la plecarea în masă din țară a tineretului capabil (peste 4 milioane) dornic de realizare. E cu totul ilustrativ răspunsul unui parlamentar la întrebarea pusă de un ziarist: „Ce meserie aveți?” Prompt: „Auto”!!! Acest „auto” se află în parlament pentru a face legi care să conducă țara spre bunăstare! Mai mult: parlamentarii susțin cu mare infatuare că sunt altfel decât restul românilor, sunt deasupra lor; din care cauză nu li se poate ridica imunitatea spre a fi judecați pentru infracțiunile pe care le fac și socotesc firesc să aibă salarii de zeci de mii de lei pe lună, fără să le pese că sunt români cu pensii și sub 500 de lei. Așa au grijă „aleșii” noștri de români și de România.
Iată acum și opusul acestei situații: felul în care se ajungea în capitalismul românesc în funcții de răspundere. Dau de exemplu pe tatăl meu. Absolvent a două facultăți, cea de litere și a celei de drept, a deținut funcția de director general al finanțelor, datoriei publice și contabilității generale a statului (titulatura oficială a postului) sub ministeriatul lui Vintilă Brătianu, post în care a ajuns însă numai după ce a trecut, în Ministerul de Finanțe, prin toate funcțiile ierarhice obligatorii, fiecare funcție având la rândul său câte trei grade de parcurs! Salariul îi asigura un trai potrivit obligațiilor sale sociale însă averea, după o viață ca funcționar al statului, a fost o casă (parter, etaj și pod) construită de fratele său, deci, firesc, în prețul de cost. Și cu toate acestea, la moartea tatălui meu împrumutul ipotecar nu era încă achitat. Atâta avere se putea realiza la stat în mod cinstit, chiar ca înalt funcționar, înainte de comunism, într-o societate în care domina cinstea și nu jefuirea țării!

Emilia Țuțuianu: Ce ne puteţi spune despre anii tinereţii lui Sorin Ullea?

Simona Ioanovici: Soarta a vrut ca de copil să meargă, cu regularitate, în fiecare duminecă la biserică. Era luat de o foarte religioasă mătușă: „să nu mă plictisesc mă ținea puțin în biserică… ceea ce făcea ea făceam și eu. Nu-mi spunea cum să fac.” După Liturghie mergeau la „o foarte bună cofetărie din centrul orașului” unde mânca doi „senatori” de care-și amintea cu plăcere. „În felul ăsta a intrat în mine obiceiul de a o urma la Liturghie.”
Interesul acut pentru cunoaștere, pentru cultură, s-a manifestat de timpuriu la Sorin Ullea.
La 13 ani, în 1938, se pasionează de apariţiile săptămânale ale „Doxului” (seriile Aventurile submarinului DOX şi Aventurile echipajului DOX de H. Warren), o mică broşură cu aventurile unui echipaj de vas în zona Pacificului, cu descrieri exacte ale locurilor și obiceiurilor. Doritor să cunoască acele meleaguri, împreună cu încă doi colegi de școală hotărăsc să se antreneze pentru a pleca în locurile descrise cu atât de mare precizie în DOX: India, Africa, Insulele Sunde şi alte insule din Oceanul Pacific. Unul din antrenamentele pentru această călătorie a fost coborârea cu lanterne şi frânghii prin ferestrele bisericii Trei Ierarhi aflate la nivelul solului. Sorin Ullea a coborât primul. Au dat de un pârâiaş mai lat de un metru pe care l-au trecut punând lemne peste el şi au ajuns într-un culoar cu o uşă mică ce dădea într-o înfundătură în care au găsit o sticlă de vin cu cămaşă. Au luat-o apoi pe culoar la stânga, apoi dreapta unde n-au putut pătrunde decât târându-se circa 5 metri. Alt antrenament: aruncarea, noaptea, de pe un pod ce trecea peste calea ferată, pe un morman de cărbuni; prinşi de pază, au fost duşi la biroul de serviciu CFR. Din economiile strânse şi-au cumpărat veselă de aluminiu, echipamente, hărţi şi alte obiecte necesare expediţiei. Ajuns la maturitate, Sorin Ullea, socotea că aceste lecturi au contribuit la dezvoltarea personalităţii sale, afirmaţie pe care a făcut-o o dată şi în consiliul ştiinţific al Institutului. Lăuda și frumoasa limbă română a traducătoarei Lia Hârsu în contrast cu adânca stricare a limbii române de azi.
La 14 ani, pentru a putea pleca pe urma Doxului, a învăţat engleza, exclusiv de la radio BBC, lipind urechea de difuzor spre a percepe exact respirația vorbitorului. A dobândit astfel cea mai autentică şi perfectă Oxford English. (Mult mai târziu, la o recepție dată de Ambasada Britanică, ambasadorul, de curând venit în țară, l-a întrebat de când se află în România, nedându-și seama că nu e englez.)
La 15 ani citește cu aviditate Shakespeare care va rămâne unul din marii săi favoriți, bustul lui străjuindu-i biroul. Recita cu plăcere sonetele şi fragmente din piese. ( La Capşa, Ion Barbu îl ruga să-i recite Ulalume de Edgar Poe pentru că el graseia şi strica pronunţia englezei.)
Pătrunde cu pasiune în cultură, studiază greaca şi-şi face tabele mari cu gramatica limbii, pe care le prinde pe pereţi. Abia mai târziu s-a adâncit în studierea literaturii române: cronicarii moldoveni, Ion Creangă: „un unicat, căci literatura mondială nu cunoaşte un alt ţăran cu o asemenea operă” , E. Lovinescu – „marele artist al limbii” și al felului cum folosea neologismele – l-au însoţit apoi de-a lungul întregii existenţe. Recitea cu plăcere cărțile lui Freud dar mai ales pe cele ale lui Jung; era atras de filosofia budistă.

Emilia Țuțuianu: Ce preocupări comune aveaţi cu viitorul cercetător şi profesor Sorin Ullea, ce trăsături de caracter, pasiuni v-au atras unul pentru celălalt?

Simona Ioanovici: Îmi citea cu regularitate ceea ce scria dimineața socotind că sunt „omul de pe stradă” care-l citește. După pensionarea sa i-am scris la mașină, apoi la calculator textele. Timp de opt ani m-am luptat cu mare perseverență să-mi obțin casa, o mică parte nu am căpătat-o nici până azi. E la CEDO – evident fără speranțe, deși se încadra în Legea 112/1995: apartament locuit de fostul proprietar!

Emilia Țuțuianu: Povestiţi-ne despre omul Sorin Ullea şi rădăcinile sale, familia şi genealogia sa…

Simona Ioanovici: Descendent după tată din boierimea moldavă înrudită cu cea transilvană prin Dumitrie Stoika de Also-Venitze (Veneţia de Jos), stabilit la Iaşi. Profesor de greacă şi latină la Academia Mihăileană, D. Stoika a publicat în 1852 Gramatica latină pentru clasele gimnasiale din Principatul Moldaviei, Jassi, în Tipografia româno-francese. Cu totul neașteptat, în 1965 Sorin Ullea primea în dar un exemplar din această istorică gramatică, impecabil păstrată în frumoasa-i legătură originară. Dar la fel de important este și cui a aparținut acest volum. Discret, într-o scriere foarte măruntă și frumoasă, la extremitatea de sus a paginei albe de început din stânga, stă scris:
Ex libris meis elevú din classa Va gimn. T.T. Burada”.

Iată și dedicația din 1965, după mai mult de 100 de ani:

,,30.I. 1965. Bucureşti.

Lui Sorin Tr. Ulea – distins descendent al autorului acestei valoroase opere, de rară existență, păstrată în biblioteca lui T.T. Burada.

Cu drag și cu urări de prosperitate în domeniul fructuoaselor sale cercetări științifice.
                                                                                                                                               Al.T.Burada

Una din fetele lui Dumitru Stoika – Iulia – s-a căsătorit cu Dumitru Ullea, şef de gară la Ungheni, fiul postelnicului Ullea, şi au avut trei băieţi şi trei fete. Unul din fii, Traian, cavalerist, colonel, apoi magistrat militar, preşedintele Tribunalului Militar din Iaşi, și din 1945 şeful Cenzurii Presei în Bucureşti, a fost tatăl lui Sorin Ullea. E ilustrativ pentru acea epocă răspunsul dat de unul din frații lui Traian Ullea, generalul Octav Ullea, maestru de ceremonii al Casei regale atât în timpul regelui Carol II cât şi al regelui Mihai: când a fost rugat de regele Carol să-i țină de urât doamnei Lupescu, refuzul generalului a fost categoric: „Majestate eu servesc o instituție nu o persoană”. A părăsit țara odată cu regele Mihai, a murit la Paris.
Din partea mamei ascendenţa merge până la Maria, fiica lui Petru Rareş şi coboară la fiica voievodului Nicolae Mavrogheni, Sultana Mavrogheni, căsătorită cu marele hatman Manoil Manu, al căror fiu, Manolache Manu, mare vornic, s-a căsătorit cu Elena Luca, fiica vornicului Ioan Luca. Fiica lor, Aglaia Manu, este străbunica lui Sorin Ullea, în a cărei casă a locuit la Iaşi familia Traian Ullea, pe strada Eminescu nr.1, colţ cu Sărăriei. Elisa, unica fiică a Aglaei Manu din căsătoria cu Constantin Diamandy, s-a căsătorit cu colonelul Nicolae Vasilescu și au avut o singură fiică: Margareta, mama lui Sorin Ullea din căsătoria cu colonelul Traian Ullea.
Familii înrudite: Lucreţiu Pătrăşcanu, adăpostit de tatăl lui Sorin Ullea când era urmărit de poliția politică burgheză pentru convingerile sale comuniste, și Grigore Gafencu.
Mi-ați cerut să vă vorbesc despre omul Sorin Ullea. Așa cum am spus, încă de la 13 ani era temerar, dominat de o irepresibilă dorință de cunoaștere. Desăvârșit țintaș, după prima victimă, un pui de lup, i-a spus tatălui său că nu poate fi vânător, rupând astfel firul pasionaților vânători din familie – tatăl și bunicul.
Avea o dragoste infinită pentru câini, urmare a conviețuirii încă din copilărie cu cei 12 câini de vânătoare ai tatălui său. În plimbarea zilnică în jurul parcului Herăstrău sau la vreme rea pe străzile din zona casei trecea anume pe la curțile cu câini care deveniseră prietenii lui. Nu se temea când era atacat de câini căci răspundea prin atac însoțit de vociferări și avea câștig de cauză. Nu se temea în genere de nici un animal, era însă foarte atent. În munții Apuseni dezmierda botul „catifelat” al unui măgar care păștea aproape zilnic într-o mică poiană la jumătatea drumului dintre cătunul Plopi unde locuiam și Valea Ierii; urmărea cu interes zborul păsărilor…Era interesat de orice vietate și se bucura de orice priveliște.
La facultate a urmat simultan Filosofia, Istoria artelor și Dreptul.
Cu o memorie excepțională, constatată de timpuriu și de pediatrul ieșean Grațoschi, a învățat cu mare ușurință limbile străine prinzând îndată muzicalitatea specifică fiecăreia. Din cele 11 limbi, învățate fără profesor, engleza a dobândit-o de la BBC lipindu-și urechea de difuzor pentru a prinde respirația vorbitorului, cum am spus mai sus. Limbile slave au fost instrumentele obligatorii muncii de cercetare. „Manualul” pentru limba rusă, prima limbă slavă învățată, a fost Istoria artei bizantine a savantului V.N. Lazarev. Susținea, pe bună dreptate, că nu poți face cercetare autentică folosind cărțile de specialitate în traducere pentru că ele nu întotdeauna exprimă cu fidelitate textul originar.
Dotat cu mare putere de muncă, dusă până la exces dar perfect organizată, a dobândit o remarcabilă erudiție; mare contemplativ, dublat de o la fel de mare imaginație, a ajuns la conexiuni și rezultate neașteptate în munca de cercetare. Profund cinstit și neiertător cu minciuna și incompetența dădea replici usturătoare care supărau.
Mare povestitor, dublat de mare humor și talent de actor, cucerea asistența.
Foarte punctual. Încă de la prima oră cu studenții, după ce a așteptat, mut, aproape o jumătate de oră până s-a terminat venirea întârziaților, le-a spus că pe viitor cine întârzie să nu mai intre, iar cine nu este interesat de cursurile sale să nu vină, asigurându-i că la finele anului vor primi nota 5, de trecere. Rezultatul: la prelegerile lui veneau și persoane din exterior.
Modest în viața zilnică, când era însă vorba de meserie nimic nu-i stătea în cale pentru a obține documentația necesară (deplasări, cumpărări de cărți) indiferent de efort și de costuri. Studierea monumentului o începea în zori, pentru a putea urmări întrarea treptată a soarelui prin ferestre. În anii `50-`60, deplasarea la monumente nu se putea face decât pe jos sau cu „ocazii”: căruță sau camion căci nu existau cursele cu autobuze. La biserici nu erau reflectoare și ca să poată citi inscripțiile din scenele aflate la înălțime, întindea pe podea, acolo unde cădea soarele, un cearceaf alb împrumutat de la țărani, proiectând astfel lumina în sus, sau capta soarele în oglindă dirijându-l apoi pe pereții monumentului. La Voroneț, în timp ce analiza pictura din turlă cu o scară lungită cu o a doua și ținută de doi țărani, una din legături s-a desprins iar scara a început să se rotească sub ochii îngroziți ai țăranilor. A evitat prăbușirea prinzând lanțul candelabrului, pe care a coborât. În Bulgaria pentru că nu a putut descuia ușa unei biserici dezafectate a intrat pe fereastră, sărind peste șanțul de sub fereastră, iar la o biserică dintr-un sat părăsit aflat la oarecare distanță de oraș, pentru a nu pierde din timpul zilei, a rămas peste noapte într-o casă, în pofida protestelor însoțitorului. La miezul nopții, unul din cercetătorii institutului venit pentru a nu-l lăsa singur, l-a găsit baricadat. Răspundeau de soarta străinului! În Salonic era cunoscut drept „Omul cu scara” pentru că își căra în fiecare dimineață scara, deloc ușoară, la monumentul pe care-l cerceta. La Athos, unde a lucrat timp de o lună, la Mănăstirea Sf. Pavel, la două noaptea i-a bătut în ușă un călugăr întrebându-l „Domnule doriți Liturghia?” A răspuns că ar participa cu drag dar e foarte obosit de munca zilei. A doua zi nu și-a putut continua lucrul la biserica respectivă pentru că nu s-a găsit cheia de la intrare. În noaptea următoare, tot la ora două, i s-a repetat întrebarea. Evident, a răspuns afirmativ. Rămânând aproape de ieșirea din biserică a fost poftit foarte politicos tot mai în față până a ajuns să cânte alături de călugări. Cum era de așteptat, dimineața s-a găsit cheia bisericii.
Datorită unei scrisori din partea Patriarhului Constantinopolului a fost bine primit la Athos, a putut cerceta și fotografia. La biblioteci și la fonduri mai speciale unde sunt multe odoare românești, a ajuns, cu toată recomandarea patriarhală de la Constantinopol, cu oarecare greutate. În schimb la mănăstirea Iviron s-a bucurat de o cercetare neîngrădită deoarece starețul și secretarul erau macedoneni, aromâni.
Athosul e condus de Sfânta Comunitate alcătuită din patru stareți aleși pe rând din cele 20 mănăstiri cu statut de lavre mari. Vin astfel la rând grecii, rușii, sârbii, bulgarii. Românii nu vin niciodată la conducere din cauza delăsării românilor: nimeni nu s-a interesat ca cel puțin unul din schituri să fie recunoscut ca mare lavră cu toate că atât moldovenii, cât și muntenii, e foarte bine cunoscut, au contribuit cu mare dărnicie de-a lungul timpului la înzestrarea așezămintelor de la Athos încă din secolul XV; avem numai schituri, cel mai cunoscut fiind schitul Prodromu, mare și frumos, întemeiat în 1820 în vremea păstoririi lui Veniamin Costachi, foarte potrivit să fie mare lavră. Consecința: românii nu au nici un cuvânt de spus în conducerea Athosului, nu pot cerceta tezaurele din celelalte așezări, nu pot studia arhivele de documente! Dar aceasta, afirmă Sorin Ullea, „e o discuție la nivel de state, nu la nivel patriarhal”. (Interviu cu Sorin Ullea „Omul cu scara”, în Cotidianul, 8 iulie 2002, Litere, Arte, Idei, p.4).
Sistematica prelungire a deplasărilor în străinătate cu bursa primită de la Academie, se datora conservelor cumpărate din țară pentru a nu cheltui cu mâncarea și gazdelor cu chirii modeste. În Italia a mâncat o singură dată o friptură. În Grecia la prânz, pe teren, mânca două banane pentru că hotărâse să ajungă și la Constantinopol cu banii primiți pentru trei luni în Grecia. S-a întors în țară după șase luni, istovit dar cu „planul” îndeplinit.
Invitat în 1974 la Padova să preda un curs despre marile probleme ale artei bizantine, a fost cazat la un hotel de lux. A doua zi a rugat să i se dea banii corespunzători restului cazării urmând a se muta la o gazdă ieftină ca să-și prelungească astfel șederea.

Emilia Țuțuianu: Dragostea de limba română, pasiunea pentru limbile slave au fost o adevărată acribie pentru ilustrul profesor… un mare iubitor al limbii române – pe care a onorat-o în toate scrierile domniei sale – o personalitate emblematică…

Simona Ioanovici: Așa este, a fost un mare iubitor al limbii române, șlefuind fiecare cuvânt și fiecare frază, din care cauză, cu doar câteva excepții, toate articolele și cărțile sale sunt în română deși nu puțini specialiști străini au deplâns acest lucru. Exigent stilist, nu permitea nici o modificare în textele date publicării, evident nici intervenții în ortografie.
Mare observator al oamenilor, urmărea cu multă atenție graiul lor, specificul lui, deosebirea sau asemănarea acestuia în diversele zone ale țării. Doritor să stea de vorbă cu țăranii, se simțea bine în tovărășia lor, urmărea să le cunoască felul de a gândi, de a povesti, viața lor.
Suferea văzând prăbușirea nu numai a țării dar și a limbii ei. Socotesc de aceea potrivit să redau aici un pasaj al său despre limba română: „I-au trebuit 400 de ani să se formeze marea literatură română, creaţie nobilă şi care înnobilează mintea; 400 de ani de continuă şi consecventă dezvoltare a limbii şi literaturii române pentru a ajunge la perfecţia şi bogăţia mijloacelor lor de exprimare, care sunt cuvintele precum şi diversele modalităţi de a le aşeza în propoziţii şi fraze, diferite de la scriitor la scriitor. Vorbim, evident, de marii scriitori, dar e de observat, că încă de la începutul secolului 20 marele şi extrem de pretenţiosul Ion Luca Caragiale aprecia că limba românească e ‘extraordinar de frumoasă şi de… grea’ . ‘ Trăiască frumoasa […] limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie.’ (Ideea Unirii…, p.190-191).
La cursurile și seminariile ținute la Institutul Nicolae Grigorescu – „ca om de litere, nu ca lingvist” – le vorbea studenţilor despre îmbogăţirea, şi apoi, sărăcirea și stricarea limbii contemporane, insistând asupra obligaţiei specialistului de a folosi o limbă literară îngrijită, „simţul limbii asigurându-le o busolă infailibilă”.
„Inteligenţa omului, susținea Sorin Ullea, se exprimă prin cuvinte, şi idei. Cu cât o limbă e mai bogată în cuvinte de tot felul şi bine alese, şi plină de nuanţe, stimulează şi îmbogăţeşte gândirea şi, invers, cu cât limba e mai sărăcăcioasă şi redusă total în fondul ei de cuvinte elevate, decade şi ajunge la nivelul mizer de azi, în care nu se mai pot închega idei înalte. La care se mai adăugă şi oribila vulgaritate care e inerentă unei societăţi în degradare” și dă câteva exemple de vorbire contemporană între care: „Nu se mai spune „eu ca ministru”, „eu ca profesor” ci eu ca şi ministru, eu ca şi profesor. Acest „ca şi” e un agramatism de necrezut care s-a generalizat!” Dar cum a apărut această formă? Iată cum: pentru evitarea în vorbire a cacafoniei – deși cuvântul cacao nu am auzit să fi rănit cândva auzul cuiva! – din comoditate mentală dar mai ales din dezinteres pentru limbă datorită cumplitei inculturi, s-a inventat intercalarea cuvântului virgulă, cum ar fi: „ca virgulă capră”. Acest cuvânt s-a dovedit probabil lung și a fost curând înlocuit cu scurtul și „mai comodul” și: „ca și capră” și așa e păstrat și astăzi dar cu o „mică” schimbare: nu mai este folosit numai pentru evitarea unei cacofonii ci zburdă voios și liber prin limba română de sine stătător: ca și om; ca și mâncare; ca și știință, ca și prim ministru, în total dispreț pentru regulile gramaticale datorită profundei inculturi de astăzi, fiind folosit de „intelectualii” contemporani și devenind astfel „eticheta” inculturii lor începând, evident, chiar cu conducătorii bolșevici ai țării. Altă expresie: „pe hol” în loc de în hol (caută în hol), căci atunci ar trebui să caut pe sufragerie sau pe dormitor și iată cum limba devine ilogică și nu mai exprimă gândirea, realitatea: cum poți sta pe hol sau pe sufragerie?!
Amărăciunea pentru stricarea limbii și-a exprimat-o și prin scoaterea în evidență cu (sic) a „limbii de lemn” folosită și în textele de specialitate: „Pe această linie (sic) a căutărilor se înscrie (sic) și pictura bisericii din…” .

Emilia Țuțuianu: Am avut fericirea să îl cunosc pe profesorul Sorin Ullea la mănăstirea Agapia, cu 30 de ani în urmă. O prietenie care m-a făcut să înţeleg frumuseţea şi adâncimea sufletului oamenilor. O prietenie care mi-a dat forţa să îmi definesc drumul şi atinge visul. Acolo, la Agapia am înţeles că rolul meu nu poate fi dinainte hotărât iar rolul său cu atât mai puţin… definit. La Agapia domnul profesor se simţea ca la el acasă. Toate măicuţele l-au adoptat cu multă dragoste şi respect. Până într-o zi, când cu sufletul frânt a părăsit Agapia şi s-a mutat la Văratec. Povestiţi-ne vă rog despre acea perioadă dureroasă din viaţa sa.

Simona Ioanovici: Într-adevăr, v-a apreciat în chip deosebit, a fost preocupat de viitorul dvs. și mulțumit când ați ajuns la liman.
Mutarea de la Agapia la Văratec este o poveste mai lungă. Încerc s-o sintetizez. Sorin Ullea era deosebit de legat de acest loc încă din copilărie căci familia sa își petrecea aici verile. Povestea că străbunica lui obișnuia să facă în fiecare an acest drum, după obicei, cu carul cu boi. Revin. În 1991 în prima zi de concediu la Agapia la maica Anișoara Smeu am ieșit, ca întotdeauna, mai întâi prin mănăstire. Livada casei memoriale Vlahuță, pe dealul din spatele casei, nu mai exista: era transformată într-o groapă imensă, în fund plină cu apă. Întrebați, muncitorii au răspuns că acolo se va ridica un seminar cu 3 etaje. La observația că pământul este îmbibat cu apă și nu permite o asemenea construcție, lucru care era evident pentru oricine pentru că în poiană creștea iarba porcului, răspunsul a fost: „Noi lucrăm zi lumină.” Sub ochii noștri se desprindeau din munte și cădeau în groapă mari bucăți de pământ plin de apă. A doua zi Sorin Ullea a plecat la Iași să vorbească cu mitropolitul de curând înscăunat, însoțit fiind de două somități universitare ieșene. În lipsa din țară a mitropolitului locțiitorul său s-a mărginit să spună: „Acolo s-a băgat un sac de bani”. Întors în București, a scris articolul „Salvați Agapia” pe care l-a dat spre publicare la România Liberă. După două săptămâni văzând că nu are nici o veste de la ziar s-a dus la redacție și a aflat că Patriarhia! cere modificarea articolului. Revoltat de cenzura impusă, a retras textul și l-a publicat la Cotidianul unde a apărut în luna martie 1992 în trei numere consecutive. Curând după apariția articolului a fost înștiințat de redacție că s-a primit o scrisoare de la Patriarhie cu proteste pentru publicarea acestuia. Au apărut și alte reacții: la Iași, în articolul „Solidari cu Sorin Ulea în salvarea Agapiei” publicat în ziarul Monitorul (6 august 1992) 25 de oameni de cultură, majoritatea universitari, au cerut sprijinul ministrului culturii Ludovic Spiess pentru aplicarea soluțiilor propuse de Sorin Ullea în prevenirea inerentelor alunecări de teren. Apelul a fost preluat a doua zi și de Cotidianul din București. Ministrul culturii Ludovic Spiess nu a luat însă în seamă avertizările universitarilor.
Redacția ziarului Cotidianul a primit o scrisoare și de la fostul consilier al patriarhului Iustinian, preotul Dumitru Stancu, în vârstă de 92 de ani, care dorea să-l cunoască pe autorul articolului pentru a-i da unele informații „din interiorul” Bisericii, între care și informații în legătură cu biserica Enei socotită de Sorin Ullea „o perlă în mijlocul Bucureștiului… cea mai zveltă și mai elegantă… izbea ochii prin verticalismul ei poruncitor, mai accentuat decât la surata ei Krețulescu” și pe care o examinase imediat după cutremurul din 1977. Biserica nu suferise nici un fel de deteriorări, nici măcar mărunte, așa cum de altfel constataseră și specialiștii de la Direcția Monumentelor Istorice. Cu toate acestea, potrivit versiunii oficiale, comuniste, necinstite, biserica Enei a fost demolată pentru că fusese prea grav deteriorată de cutremur. În timpul patriarhului Iustinian, spune părintele Stancu, nici Gheorghiu-Dej și nici Nicolae Ceaușescu nu au demolat biserici pentru că atunci când Gheorghiu- Dej a vrut să dărâme biserica
Slobozia răspunsul patriarhului dat delegației trimisă pentru a-i obține asentimentul a fost categoric: „Spuneți-i domnului Președinte că are puterea să le demoleze pe toate dar nu cu consimțământul meu. Dacă o face eu depun cârja și plec la mănăstire. Spuneți-i că Patriarhul nu este un funcționar oarecare în Republică și acest lucru va fi cunoscut în toată lumea.” Demolările au început numai după moartea patriarhului Iustinian (26 martie 1977, la numai trei săptămâni după cutremur!) cu consimțământul „Patriarhul- ateu – Iustin”. În campania de distrugere a bisericilor inițiată de Nicolae Ceaușescu în vremea patriarhului Iustin Moisescu, preotul Calciu, într-o cuvântare la Europa Liberă a dat ca exemplu de verticalitate răspunsul patriarhului Iustinian dat lui Gheorghiu-Dej, citat mai sus.
Părintele Dumitru Stancu, pomenește în Scrisoarea deschisă adresată lui Sorin Ullea, și despre gestul de recunoștință făcut de Gheorghiu-Dej, ajuns șeful statului, față de preotul Ion Marina, preot cu mare prestigiu la Râmnicul Vâlcea: pentru că acesta îi întinsese cândva o mână de ajutor la nevoie, i-a oferit Ministerul Cultelor dar preotul l-a refuzat dorind să rămână în slujba Bisericii. Așa a ajuns preotul Marina, colegul de seminar al autorului Scrisorii deschise, patriarhul Iustinian, rol pe care „l-a îndeplinit cu deosebită râvnă” ajutând nu rare ori pe cei în mare nevoie, dovedindu-se totodată și un bun diplomat. Deși era numit la postul de radio BBC de preotul Florian Galdău „Patriarhul Roșu” iar Patriarhia „Sovrompatriarhia”, tatăl acestui preot, în România, era angajatul unei întreprinderi a Patriarhiei ca paznic de noapte pentru a-și putea întreține familia deportată din Teleorman și cu averea confiscată. Pe autorul Scrisorii deschise patriarhul l-a scos de sub urmărirea securității și l-a numit consilierul său. Cu aprobarea guvernului a organizat ample manifestații religioase la care luau parte prelați creștini din toată lumea; așa a fost și canonizarea sfântului Calinic de la Cernica când „Mănăstirea a fost inundată de creștini și prelați străini”. Prin măsurile luate a redresat situația economică a mănăstirilor, evitând astfel înfometarea acestora inițiată de conducerea comunistă a țării.
Revin la Agapia. În anul următor, după primele zile de concediu Sorin Ullea a văzut-o pe gazda noastră, maica Anișoara Smeu, vorbind în poartă cu un polițist. Intrigat, s-a dus să vadă ce se întâmplă. A aflat că polițistul îi spusese maicii că ține în gazdă pe „dușmanul mănăstirii”; pe Sorin Ullea l-a întrebat dacă s-a înregistrat la stăreție și i-a cerut buletinul de identitate. Profesorul a fost de acord să se legitimeze însă numai după ce vor merge împreună la toate casele pentru a legitima pe toți străinii de mănăstire. Deși maica Anișoara ne-a rugat să nu plecăm, pentru a nu-i crea neplăceri, am părăsit Agapia peste câteva zile, pentru totdeauna.
Urmarea inevitabilă a distrugerii echilibrului freatic nu s-a lăsat așteptată: întreaga așezare mănăstirească de sub deal a fost grav afectată, biserica inundată, pictura lui Nicolae Grigorescu deteriorată, iar din șanțul creat în jurul bisericii apa trebuia continuu scoasă cu gălețile. Datorită „agravării avariilor și degradărilor la complexul mănăstiresc, stavrofora Olimpiada Chiriac, stareța mănăstirii, a intervenit în anul 1995 pentru introducerea Ansamblului monument istoric Mănăstirea Agapia (biserica mare, clădirile de incintă, casele chilii din satul monahal, celelalte edificii de cult) în programul național de restaurare. Studiile de specialitate din anul 1995 au constatat că ansamblul mănăstirii Agapia se află „într-o stare gravă de avarie. Aceasta se manifestă prin reducerea nivelului apei freatice față de sol,…inundarea fundațiilor (la adâncimea de circa 0,90 m)… degradarea zidurilor și evoluția progresivă a igrasiei în pereții bisericii și a clădirilor din incintă, alunecări de teren. Biserica „Sf. Voievozi” prezenta degradări importante la turlă, precum și fisuri și crăpături în zidărie… clădirile de pe latura de sud au fost grav avariate în partea centrală, fiind prăbușită zona în care funcționase trapeza mănăstirii și beciurile din subsolurile aferente (1) ”. Pentru împiedicarea alunecărilor de teren în gospodăriile maicilor ale căror case erau sub casa Vlahuță au fost necesare lucrări de consolidare a terenului. Lucrările de restaurare au durat 12 ani, până la sfârșitul anului 2008.
În 1997 Sorin Ullea în ziarul Dreptatea din 15-21 octombrie a publicat articolul intitulat „Cer demiterea mitropolitului Daniel”.

Emilia Țuțuianu: La Văratec, în casa maicii Ripsimia şi Dionisia, a scris o parte din cărţile pe care le-a încredinţat tiparului mai târziu. Liniştea şi pacea din acel loc erau ca un balsam pentru domnul profesor. Acolo domnul profesor se refugia pentru a scrie şi a medita ..acolo am avut şansa să o cunosc şi eu pe maica Benedicta. Vorbiţi-ne vă rog de această prietenie…

Simona Ioanovici: Concediul era întotdeauna dedicat exclusiv odihnei, contemplării naturii mișcătoare și nemișcătoare, drumețiilor zilnice. În ce o privește pe maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Bușulenga – au fost colegi de an la facultate, au rămas prieteni. Sorin Ullea avea însă mai multe „nelămuriri” în evoluția ei ulterioară: membră a C.C. al P.C.R.; atitudinea față de Dinu Pillat în calitatea ei de directoare a Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al cărui membru era și Dinu Pillat; discursul de bun venit în cinstea președintelui Ion Iliescu la venirea acestuia la mănăstirea Văratic… Aflând că Sorin este la Văratec dna Bușulenga a dat o masă cu mulți oaspeți în cinstea revederii lor, prilej cu care a ținut să-și motiveze atitudinea față de Dinu Pillat.

Emilia Țuțuianu: Pasiunea şi studiul intens în Arta medievală românească i-a oferit perspectiva de a scoate la lumină comori nebănuite de cultură şi gândire. Domnia sa, considera că toate aceste descoperiri sunt mărturia creatoare, caracteristică, a poporului român. La vârsta de 29 ani deja studiase pe marii cronicari: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin. Descoperiri importante din veacurile al – XIV – lea – al – XVI-lea l-au încurajat şi hotărât să-şi continue munca, nu lipsită de obstacole…Ştiu că a existat scris, la un moment dat un scenariu despre cronicarul Miron Costin…

Simona Ioanovici: Da, așa este. A avut intenția să scrie un scenariu pentru un film dedicat vieții și morții marelui cărturar Miron Costin (1633-1691) și, ca urmare, a simțit imperios nevoia să se documenteze asupra epocii; s-a adâncit tot mai mult în istoria, viața și cultura acelei vremi, dominată în secolul XV de Alexandru cel Bun, apoi de marele Ștefan și urmașii săi și până în secolul XVII cu bogata și influenta familie a Movileștilor cu care se înrudea Miron Costin. Interesat la început de originala arhitectură a bisericilor vremii așa cum a găsit-o descrisă în savantele cărți ale lui Gh. Balș, mult admirat de el, a ajuns inevitabil să fie interesat și de pictura acestor biserici, pictură care era însă foarte diferit datată, același monument având nu rareori diversele datări la distanță chiar de un secol, în vreme ce pictorii erau socotiți a fi străini. Firesc, a apărut dorința irepresibilă de cunoaștere aprofundată a acelei epoci. Așa a ajuns Sorin Ullea medievist. Și, incitat de concluziile predecesorilor săi și cu precădere de afirmația categorică a marelui specialist André Grabar că nu se poate distinge o continuitate, o evoluție, o școală moldovenească de pictură în această epocă pictura fiind dominată de forțe „statice” și nu de „cele câteva urme de evoluţie pe care, din obişnuinţă, credem a le recunoaşte”, Sorin Ullea a hotărât să constate „cu ochii mei”, spune el, dacă înaintașii avuseseră dreptate sau nu și să poată demonstra adevărul fără replică, oricare ar fi fost el, și nu doar prin simple impresii. Cum specialiștii studiaseră numai monumentele foarte bine sau bine păstrate, ignorând numeroasele biserici cu pictură mai prost sau chiar prost păstrate, Sorin Ullea a socotit că numai o cercetare exhaustivă a tuturor monumentelor din turlă până la podea, poate duce la concluzii ferme. Ca urmare, timp de doi ani – 1955-1957 – a cercetat toate ansamblurile bine sau rău păstrate din Moldova secolelor XV-XVI, arhitectură și pictură deopotrivă, ceea ce, cum am spus, nu făcuse nici un specialist înaintea sa. Numai așa, datorită acestei cercetări exhaustive, a ieșit la iveală cronologia picturii moldave din epoca de aur (sec.XV-XVI), dovedind totodată că pictura, atât cea interioară cât și cea exterioară, nu a aparţinut meşterilor străini, cum se afirmase până la el, ci unei mari şcoli moldoveneşti de pictură al cărei efortul novator s-a sprijinit întotdeauna pe tradiția anterioară, iar cei opt pictori, ale căror semnături le-a descoperit, au fost toți români. Treptat, începând din anul 1959, a consacrat câte un articol datării fiecărui monument în parte.
Dar „revelația” că pictura exterioară care îmbracă complet monumentele de la turlă până la soclu „ascunde” un mesaj a avut-o abia în 1959. „… a fost începutul noii mele metode de cercetare prin exegeza teologică a întregului program iconografic al picturii exterioare moldoveneşti, – metodă ce mărturisesc că nu ştiam la ce mă va duce”.
Însă „revelația” a fost posibilă „numai după ce am ajuns să punem ordine în datarea monumentelor” căci nici unul dintre înaintași nu a urmărit problema datărilor, adică nu a cercetat toate ansamblurile de pictură murală, căpătând din această cauză o imagine foarte neclară şi plină de contradicţii cu privire la evoluţia picturii medievale moldoveneşti. E de reținut că pictura murală din sec.XV-XVI, împreună cu pictura exterioară, reprezintă „cea mai vastă întindere de suprafaţă murală pictată din câte se cunosc în lumea ortodoxă.”
Și, astfel, de-a lungul a peste două decenii (1959-1984) Sorin Ullea a dedicat o mare parte a activității sale cercetării iconografiei acestei picturii, demonstrând că pictura exterioară moldovenească reprezintă o „Mare Rugăciune” pentru victoria militară împotriva turcilor imaginată de Petru Rareș în numele poporului Moldovei, exprimată într-o vastă şi erudită gândire teologică de episcopul Macarie: „o ectenie, şi anume ectenia a şasea, exclusiv militară din Marea ectenie cu care începe slujba Liturghiei”, repetată – cu aceiași schemă iconografică – „cu o tenacitate fără egal din monument în monument – fenomen unic în istoria ideilor”.
Prima biserică total îmbrăcată cu pictură exterioară din Moldova și din lume a fost biserica domnească din Hârlău zugrăvită în 1530 al cărei program îl găsim în formă embrionară cu un an înainte, 1529, în pictura pronaosului de la Dobrovăț unde sunt invocaţi toţi sfinţii pentru victoria militară a Moldovei. Scoaterea invocării de la Dobrovăț în exterior a permis exprimarea ei într-o vastă şi erudită gândire teologică. Această cercetare este menționată încă din 1972, în Encyclopaedia Universalis (vol.14) publicată în Franța. Important de reținut: punctul de plecare al ideii lui Rareş a fost actualitatea politică şi militară reflectată în pictura interioară a vremii lui Ştefan cel Mare, adică legătura cu trecutul. Această legătură cu trecutul, cu tradiția, o caracteristică importantă a societății moldovenești din secolele XV și XVI, o va evidenția Sorin Ullea cu mare grijă în lucrările sale, până la Sucevița și Dragomirna, ultimele mari monumente ale epocii de aur a picturii moldovenești.
Dar stabilirea cronologiei picturii murale, evoluția ei, precum și constatarea scrierii foarte unitare stilistic din această pictură, inevitabil, l-au făcut să privească în urmă, să studieze manifestările artistice ce au precedat epoca lui Ștefan cel Mare. Și, în 1964, a publicat studiul Gavril Uric primul artist român cunoscut, autorul binecunoscutului de specialiști Tetraevaghel din 1429, manuscris realizat la Mănăstirea Neamț, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, pentru domn și soția sa doamna Marina, aflat azi în renumita Bibliotecă Bodleiană a Universității din Oxford și expus ca piesă importantă. În studiul său Sorin Ullea constată că Tetraevaghelul a fost doar admirat dar nestudiat de înaintași, apreciat doar ca realizare artistică fără analizarea din punct de vedere estetic nici a celor patru imagini ale evangheliștilor, pomenite doar prin simple descrieri iconografice sau aprecieri stilistice cu caracter general, și nici punerea în pagină a textului. Nu a fost inclus nici în istoria picturii moldovenești ci menționat doar în capitole secundare. În realitate acest Tetraevanghel, demonstrează Sorin Ullea, „constituie introducerea firească și necesară în istoria picturii medievale moldovenești”, căci Uric nu a făcut operă de copist, „procesul de românizare” fiind prezent și „în interpretarea liniei și a conturului ondulând lin și armonios… de o mare eleganță formală… interpretare ce va constitui una din trăsăturile stilistice specifice secolelor XV-XVI moldovenești”, precum și în „optimismul și rafinamentul coloristic”, în reprezentarea imaginii omului și construcția compozițională a miniaturilor.
Șaptesprezece ani mai târziu, în 1981, după o aprofundată documentare, publică Gavril Uric. Studiu paleografic, dovedindu-l nu numai un mare artist ci și un om de aleasă cultură, un bibliofil ce studiase la Constantinopol scrierile bizantine, scrieri din care a ieșit și alfabetul chirilic. Rafinamentul estetic al frontispiciilor sale precum și ornamentația primei litere cu care începe fiecare Evanghelie dar și textul deosebit de elaborat – așa-numita scriere uncială de lux în care literele sunt „desenate”; efortul de rafinare și reproporționare; înălțimea literelor, cu mici inovații; eleganța liniilor curbe și ductul lor specific; toate acestea sunt dovezi de cerebralitate care dovedesc cu hotărâre vechime: nou nu era poporul, el avea un lung recul la 1400, nouă era statalitatea. Din Uric se trage școala moldovenească de artă a cărții cu scrierea moldovenească – unanim recunoscută de specialiști încă din secolul XIX. Imaginile evangheliștilor vor fi reluate cu fidelitate în arta cărții până la Petru Rareș și, lucru neștiut până la Sorin Ullea, reproduși și în pictura bisericilor, tot până la Petru Rareș, iar scrierea lui Uric este păstrată cu fidelitate în toate formele de artă ulterioare: pisanii, pietre de mormânt, pictură murală, broderii, orfevrărie, lemn. Gavril Uric reprezintă apogeul scrierii moldave, cercetarea ulterioară va trebui să descopere scrierea copiștilor anteriori. Și tocmai de aceea constata cu amărăciune Sorin Ullea că bulgarii au scos o ediție de lux, tipărită în străinătate, a Tetraevanghelului lui Ivan Alexandru din 1356 iar noi românii n-am fost în stare să avem o astfel de reproducere a atât de importantului Tetraevanghel al lui Uric!! Ne facem singuri rău, nu ne preocupă să fie cunoscute realizările de valoare ale acestui neam nici cele din trecut, nici cele de azi!!
Descifrarea mesajului picturii exterioare, l-a condus în mod firesc la cercetarea operei celui care alcătuise programul Marii rugăciuni: călugărul cronicar Macarie. Grav subestimat de istoriografia românească, Macarie a fost socotit ca unul din cei trei modești cronicari ai vremii alături de Eftimie și Azarie. Analizarea operei sale în amplul studiu din 1985, intitulat O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macarie, l-a dus pe Sorin Ullea, în contrast cu predecesorii, la concluzii neașteptate. Astfel, Petru Rareș i-a cerut lui Macarie să-i scrie Cronica domniei pentru că îl socotea „cel mai vestit literat al țării”; stilul cronicii este strălucitor, „înalt”, adică isihast, cu cadențe speciale, chiar cu versuri, Macarie dovedindu-se astfel „primul poet din istoria literaturii române”; traducerea, la cererea lui Alexandru Lăpușneanu, din greacă în slavonă a codului de legi al lui Vlastares pe care l-a reorganizat în ordinea alfabetului slavon l-a dovedit pe Macarie a fi marele teolog al secolului XVI cu „rădăcini directe și puternice în marea mișcare bizantină și sud-slavă a secolului XIV și primul mare ierarh român după semilegendarul Iosif, mitropolitul de la 1400”; pentru „elaborarea iconografică a picturii exterioare” domnul Moldovei „a ales pe cel mai vestit teolog” iar savanta compunere a vastului program iconografic i-a adus drept răsplată starețului de Neamț, întemeietorul isihasmului moldovenesc, ridicarea sa de către Rareș la rangul de episcop al Romanului. Căci nu pictorii au fost alcătuitorii ansamblurilor de pictură, așa cum se crezuse până la Sorin Ullea, ei au fost doar buni executanți și cunoscători ai scenelor iconografice, ci teologii cu mare anvergură și inventivitate au fost creatorii de compoziții și programe. Puternica influență a episcopului isihast Macarie avea să se extindă, mai târziu, prin călugărul Ioanichie Movilă, fostul mare logofăt Ioan Movilă, până în simbolistica picturii Suceviței, impunătoarea ctitorie a Movileștilor (1601) a cărei pictură face parte din a doua fază, ultima, a picturii moldovenești din secolele XV-XVI, fază începută în 1535 la Homor și care va merge până la Varlaam și Vasile Lupu. Este vremea în care zugravii pierd treptat viziunea monumentală adică legătura cu monumentul – trăsătura principală a primei faze, și apare tot mai evidentă diminuarea progresivă a viziunii monumentale pentru a atinge la Sucevița cele mai mici dimensiuni din întreaga pictură moldovenească a acestei a doua faze. Dimensiunile mici au înlesnit însă exprimarea în pictura Suceviței, interioară și exterioară, a unui număr impresionant de scene cu „tâlc” legate între ele „prin fire nevăzute … cel mai complex program iconografic din întreaga ortodoxie medievală”, spune Sorin Ullea.
Este concluzia la care a ajuns însă numai după aplicarea timp de câteva decenii a aceleiași metode de studiere exhaustivă și asupra monumentelor bizantine cât și ale școlilor de tradiție bizantină, însemnate sau mai puțin însemnate. Cercetare care l-a dus și la deslușirea mesajului politic al regelui celor două Sicilii Roger al II-lea în mozaicurile de la Cefalù, mesaj surprins deja de istoricii politici, precum și a mesajului politic încifrat al Cavalcadei lui Constantin cel Mare zugrăvită în modesta biserică bizantină din satul Kritza (insula Creta).
O preocupare deosebită a lui Sorin Ullea a fost modul de construire al spațiului interior, uimitoarea descoperire a marelui istoric de artă austriac Alois Riegel, publicată în 1901: „o entitate abstractă și nevăzută care este baza și punctul de plecare al oricărei arhitecturi, pereții fiind doar cochilia, învelișul acestui spațiu”, talentul constructorului fiind însă cel care determină calitatea spațiului interior religios sau laic: bine sau prost realizat.
Cercetarea comparativă în 1965 a acestui spațiu în bisericile din Armenia și Georgia, două dintre cele mai originale școli ale artei medievale creștine, l-a dus pe Sorin Ullea la încheierea că deși exprimarea geniului artistic în perioada clasică, finele sec. VI și sec. VII, este foarte personală în cele două țări, ea e, totuși, în ambele rezultatul îmbinării a două concepte spațiale diferite: pe de o parte conceptul spațiului centralizat, specific Caucazului, care își are potrivit cercetătorilor armeni și georgieni originea în locuința țărănească (glhatun în Armenia și darbazi în Georgia), anume o încăpere pătrată acoperită cu o cupolă, și pe de altă parte influența bazilicilor vechi caucaziene de origine nord siriană. În biserica Djvari din vechea capitală a Georgiei, Mțheta, mărturisește că a „rămas fascinat” de spațiul ce-l înconjura. În 1967 a apărut articolul despre spațiul interior în bisericile din Armenia și Georgia.
În anii ’70 trece la studiul spațiului interior al marilor catedrale medievale nu numai din lumea ortodoxă, ci și din marile catedrale ale Occidentului – Constantinopol, Italia și nordul Angliei. Arhitectura gotică a Occidentului este în general considerată ca cea mai înaltă, recordul deținându-l catedrala din Beauvais de 47 metri înălțime. Specialiștii știu însă că acest record este depășit de catedrala bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol mai înaltă cu aproape 10 metri (56,60 metri în cheia bolții) decât catedrala din Beauvais. Cu toate acestea nimeni nu a întreprins un studiu comparativ între reprezentantele gigantismului arhitectonic – Sf. Sofia și catedralele gotice – cu impact mult mai puternic asupra psihologiei privitorului datorită spațiului uriaș pe care-l închid, studiu pe care intenționa să-l realizeze Sorin Ullea. În 2001 prezintă la Sorbona la al XX-lea Congres de studii bizantine comunicarea The interior space of Hagia Sophia at Constantinople, prima construcție bizantină, în care analizează rolul complexelor „tensiuni spațiale”: longitudinale, transversale, verticale, diagonale din acest monument, tensiuni care toate împreună fac ca spațiul interior să nu fie niciodată static ci în continuă mișcare. Iar gigantica interacțiune a tensiunilor spațiale e sprijinită și de o activă și rafinată fenestrație împreună cu vasta, joasa, fără pondere, a cupolei ce pare că plutește peste un cerc de lumină creat de cele 40 de ferestre ample și foarte apropiate de sub ea. „Un spațiu interior halucinant, supranatural, unic în istoria arhitecturii, revelația imaterialului prin material realizată mai întâi în arhitectură” și numai apoi în pictură.
L-a preocupat și pictura românească din Transilvania dedicându-i între 1973 și 1984 o parte din timp. De la început a fost impresionat de viziunea estetică comună a picturilor de la Ribița, Crișcior, Leșnic și parțial Strei, picturi executate în jurul anilor 1400 în perioada paleologă a artei bizantine. Uimitor însă, picturile din cele patru biserici hunedorene nu aparțin esteticii paleologe contemporane ci clar celei comnene din secolul XII bizantin, descifrarea acestei „ciudățenii” făcând din cele patru monumente cele mai importante din întreaga Transilvanie și, prin semnificația lor, chiar din România, așa cum demonstrează Sorin Ullea, în cartea din 2001 Arhanghelul de la Ribița. Angelologie, estetică, istorie politică, dedicată acestor picturi. După cum se știe, epoca comnenă e cea mai valoroasă și originală din întreaga istorie a picturii bizantine pentru că a pus cel mai bine în valoare elementul specific gândirii bizantine: prin material la revelația imaterialului, adică a transcendentalului. Este ceea ce exprimă întocmai – după o amănunțită comparație estetică cu cele mai valoroase reprezentări bizantine comnene – și picturile celor patru monumente românești și mai ales imaginile arhanghelilor Gavriil și Mihail din pictura de la Ribița, adică felul în care „gramatica stilistică a faciesului” bazată pe „importanța suverană a liniei în spiritualizarea volumelor” a dus la pierderea reliefului imaginii, adică a „materiei”, așa cum este estetica aulică pur comnenă a secolului XII. Firesc apare întrebarea: cum a rămas mediul artistic transilvan atât de fidel unei faze depășite a picturii bizantine? Răspunsul e unul singur demonstrează autorul: nu datorită atașamentului față de o artă revolută în disprețul artei contemporane paleologe ci datorită izolării; o enclavă românească tot mai modestă în resurse materiale, izolată geografic din cauza dominației maghiare de după 1204, necunoscătoare a artei paleologe contemporane din afara enclavei, care și-a continuat astfel tradiția școlii locale românești – comnenul secolelor XI-XII.
„Școala comnenă hunedoreană a fost atât de puternic înfiptă în sol românesc și atât de fertil încât se înțelege automat că ancora creativă a cerebralității românești aruncată din secolul XII în urmă aterizează într-o epocă net anterioară sosirii ungurilor în Europa” (p.123-124). Este primul document de importanță fundamentală căci el confirmă continuitatea neîntreruptă a cerebralității românești la nord de Dunăre, nu numai cea biologică așa cum era până acum, iar aria vechimii culturale românești se lărgește astfel din Moldova până în vestul Transilvaniei.
Ca urmare, „mult înaintea marii școli moldovenești de pictură … cristalizată în prima treime a secolului XV, a existat școala transilvană de pictură … cristalizată în secolul XII, secol din care va trebui să considerăm de acum înainte că începe istoria picturii medievale românești (p.9)…căci existența ei implică automat existența unei civilizații românești în acel secol” (subl.SI) . Este de datoria arheologiei – atât de neglijată și de greșit orientată în Transilvania! – să caute prin săpături de adâncime urme de picturi, construcții ale nobililor români dar și anterioare venirii maghiarilor susține Sorin Ullea. Socotește că școala comnenă s-a format în nordul județului Hunedoara („desigur aceasta e o deducție iar nouă ne trebuie o certitudine”) și că săpăturile sistematice în județ, „îmi permit să propun”, ar trebui făcute nu din nord spre sud din cauza munților, ci de la est spre vest. Era de mult necesară o cercetare „atât în elevația zidurilor bisericilor, cât și în plan arheologic, cercetare sistematică și exhaustivă care să fi ajuns până astăzi la rezultate definitive și incontestabile. Din păcate n-a fost așa. … era la mijloc un fals, dar tenace complex de inferioritate, de biată țară răsăriteană aflată în calea răutăților și mulțumită să-și apere ce? Prosperitatea materială și dezvoltarea spirituală? Nu. Să-și apere sărăcia și nevoile și neamul. Așadar: o mentalitate fatalistă ce nu i-a împins pe românii medievali la luptă continuă și efort energic, după cum nu i-a făcut pe istoricii moderni decât să fie prea bucuroși dacă s-ar găsi fie și cât de modeste urme de existență fizică a românilor… necum o existență spirituală creatoare de înalte valori de cultură” (p.119) (subl.SI).
Recunoscând că nu cunoaște limba maghiară pentru că nu s-a ocupat în mod special de istoria Transilvaniei, deplânge că „mulțimea” lucrărilor în maghiară „este mai mult citată decât citită” la noi din necunoașterea limbii maghiare!
Lipsa de interes pentru susținerea cauzei românești în Transilvania din partea specialiștilor români este cu amărăciune exprimată și de marele patriot David Prodan, academician, care în Cuvântul înainte din 1991 la cartea Transilvania și iar Transilvania publicată în 2002 mărturisește: „Am scris însumi în tinerețe o replică istorică la teoriile revizioniste, în 1944, sub titlul Teoria imigrației, tradusă și în limba franceză, care a rămas fără replică, a fost înmormântată cu bună știință. Nici n-a fost înregistrată nicăieri de istoriografia maghiară. N-am prea făcut caz nici noi de ea. O reeditez acum în funcție de noua recidivă și la un nou nivel. Nu cu iluzia că acum ar fi mai convingătoare, ci pentru propria-mi conștiință de istoric, implicat în temă… pentru informarea propriului popor. Citind-o, te convingi ușor că ea rămâne fără adresă”(subl.SI). Imensa tristețe a unei lumi apuse profund iubitoare de țară și profund preocupată de soarta ei!
După 46 de ani de cercetare, în volumul din 2001 pomenit, Sorin Ullea vorbește despre metoda sa de cercetare a lumii medievale și insistă asupra interdependenței disciplinelor pe care trebuie să le cunoască un „medievist complet”: istoria politică, teologia, istoria artelor vizuale, istoria literară, paleografia, pentru a putea ajunge la o viziune corectă de ansamblu a evului mediu. Numai după studierea „analitică a componentelor” acelei lumi cercetătorul poate ajunge apoi la o privire de ansamblu, la „analize de sinteză” fără teama de a comite – fără voie – greșeli uneori fundamentale. În orice cercetare a evului mediu trebuie să se țină în primul rând seamă că perioada medievală a Europei este exclusiv teocentrică: totul vine de la Dumnezeu și „în ciuda marilor deosebiri dintre estul și vestul Europei, teocentrismul e liantul care face din istoria evului mediu european un tot atât de unitar… încât singura soluție eficientă pentru a înțelege lumea medievală e de a cuprinde într-o unică privire de ansamblu toate componentele pentru a le studia apoi analitic” De aceea „mai întâi, prin adâncite studii și meditații, trebuie pătrunsă, înțeleasă și trăită psihologia omului medieval” (subl.SI), (p.142) și modul lui de exprimare; însă dezlegarea modului de exprimare nu se găsește întotdeauna în domeniul pe care tocmai îl cercetezi ci în cu totul altă parte, în altă disciplină, pe care cercetătorul cantonat într-un singur domeniu n-o cunoaște și de aceea nu poate explica fenomenul. „Și nu pot ilustra mai convingător punctul meu de vedere decât oferind cititorului spre judecare rezultatele noii mele metode de cercetare. Unul dintre exemple e chiar prezenta carte în care un document politic de importanță crucială și unicul până acum pentru dovedirea axiomatică a continuității românești la nordul Dunării nu l-am descoperit prin documente din domeniul istoriei politice ci prin exegeze teologice și estetice.” (p.143). Din cauza cercetărilor numai în domenii izolate, fără legătură cu întregul, nu dispunem de „analize de sinteză”, idee reluată mai precizat în interviul din 2002 „Omul cu scara”, pomenit mai înainte. La întrebarea pusă de ziarista Claudia Tița: „La ora actuală, care credeți că ar fi prioritățile noastre?” Răspuns:
„Nouă, românilor, ne lipsesc sintezele. Gândul meu merge deci în această direcție: ne trebuie o sinteză în care să apărem și noi, dar și ceilalți. Străinii își permit să emită istorii ale poporului român (cum e cazul rușilor, maghiarilor, bulgarilor, chiar și polonezilor), scrise din punctul lor de vedere. Atunci noi de ce n-am face istoria lor?!” (subl.SI), (p.3)
Deplânge și aici aceeași mentalitate de recul în fața luptei pentru adevăr, pentru susținerea istoriei noastre corecte și nu falsificate după placul străinilor.

Emilia Țuțuianu: Din câte ştiţi care au fost personalităţile pe care le admira profesorul Ullea?

Simona Ioanovici: Bizantiniștii V.N. Lazarev și André Grabar ocupau primele două locuri în ce privește lucrările specialiștilor străini. Pentru studierea arhitecturii moldovene din sec. XV-XVI, cărțile lui Gh. Balș l-au însoțit în toate deplasările. Avea o deosebită considerație și pentru lucrările lui Grigore Ionescu din acest domeniu.

Emilia Țuțuianu: Ce modele a avut în formarea sa ca cercetător, cu ce personalităţi ale lumii ştiinţifice sau culturale a avut colaborări sau prietenii?

Simona Ioanovici: Nu a avut modele fiind o personalitate prea puternică. Singurele lui modele au fost oamenii cinstiți din orice domeniu, care și-au iubit țara și au încercat să ajute dezvoltarea ei. S-a format singur ca cercetător așa cum reiese și din cele de mai sus. Firesc, nu putea să-l intereseze colaborările. Era doritor de discuții cu specialiștii sau cu persoane de cultură, după cum era bucuros să împărtășească celor interesați din cunoștințele sale.

Emilia Țuțuianu: Cum era viaţa alături de un cercetător mereu plecat pe teren la diferite biserici şi mănăstiri din Moldova?

Simona Ioanovici: Foarte interesantă.

Emilia Țuțuianu: A cochetat cu muzica, iubea creaţiile lui Bach. Această pasiune l-a făcut să încerce a profesa în acest domeniu…

Simona Ioanovici: Muzica lui Bach îl cucerea, cum spunea el, prin ordinea ei matematică, cosmică. A vrut să devină pianist. Totul a mers foarte bine până la execuția fugilor unde nu și-a mai putut coordona citirea notelor cu viteza impusă degetelor.

Emilia Țuțuianu:  Ce locuri i-au fost dragi?

Simona Ioanovici: I-a fost nespus de dragă Moldova întreagă și i-a dus dorul toată viața. A rămas însă deosebit de legat de Basarabia unde și-a petrecut multe veri din copilărie până la 15 ani. La Rădeni, spune el, „părinţii m-au băgat efectiv, cum ai băga pe cineva în apă, drept în mijlocul ţăranilor şi cu precădere în mijlocul celor din satele înfundate în frumoşii şi imenşii codri ai Bâcului. Stam mereu printre dânşii, mă jucam cu copiii lor de-a “mijoarca”, ne dam tumba la vale pe iarbă, făceam pătuli în copaci tineri cu crengi mlădioase şi sorbeam împreună din linguri cu cozi foarte lungi şi din acelaşi vas mare şi foarte evazat, chişleag sau “dzamă” de pui, la măsuţa lor pe trei picioare, joasă şi rotundă, alături de masa mare la care mâncau părinţii şi bunicii.” Prin Ultimatul din 26 Iunie 1940 sovieticii au impus României cedarea Basarabiei în numai trei zile. Aflat la Sadova la familia inginerul silvic Metodiu Ionescu prietenă cu părinții lui, Sorin Ullea a fost martor la groaza care a cuprins țara: „Orăşeni cu figuri descompuse, unii reuşind să fugă, alţii nu; gări în haos indescriptibil, cu plânsete şi ţipete isterizate; familii rupte în două, şi-n patru. Numai ţăranii – tot ţăranii! – , cu disperare mută în priviri, căci ştiau ce-i aşteaptă, au rămas la brazda lor.” (Granițele Moldovei, 2009). Și tot aici descrie Sorin Ullea cum 16 ani mai târziu, în 1956, în timp ce studia cu binoclu pictura exterioară a Suceviței a fost de mai multe ori întrerupt de o „răzășoaică” care i-a cerut mai multe lămuriri despre bisericile pe care timp de trei săptămâni le văzuse, iar la sfârșit l-a rugat să-i pună pe hârtie tot ce-i spusese. Uimit, a întrebat-o la ce-i folosește o astfel de hârtie. ,,Domnule dragă, mi-a răspuns femeia, eu nu-s de pe-aici; eu îs răzăşoaică din malul Nistrului, de pe lângă Orhei şi mă tot întreabă copiii şi nepoţii: mămucă, unde sunt voievozii noştri ceia vechi? Eu îs o femeie proastă şi nu ştiu să le spun, iar ‘soveticii’ nu le dau drumu’ încoace peste Prut şi nici nu le dau voie să înveţe la şcoală lucruri de-ieste vechi. Ei cât mai degrabă rusăşti să-i înveţe.” Hotărâtă să poată lămuri pe cei tineri a cerut „Sovetului” din sat să-i dea permisiunea să-și vadă o rudă foarte bolnavă din Iași și după multe respingeri exasperat „unu’ mai mare a strigat: ‘Daţi-i bre drumul să se ducă dincolo că asta-i nebună şi nu ne mai mântuim de dânsa’ „.
A iubit și Transilvania pe care, în afară de cercetările întreprinse, a străbătut-o cu bicicleta 10 ani în timpul concediilor locuind doar la țăranii de pe acele meleaguri, din Hunedoara în Munții Apuseni și până în Maramureș.
A hotărât să stea în București numai pentru că documentarea necesară unui istoric era mai lesne de obținut decât în provincie, dar nu s-a simțit om de-al locului.

Emilia Țuțuianu: Amintiţi-ne vă rog ce cărţi au văzut lumina tiparului în cursul vieţii profesorului Ullea?

Simona Ioanovici: Cărți a scris doar după ce a ieșit la pensie. Arhanghelul de la Ribița (2001), Granițele Moldovei (2009), Încheierea cronologiei picturii moldovenești secolele XV-XVI cu datarea ansamblurilor de la Părhăuți și Arbure (2012) și broșurile Un unicat în ortodoxie: Piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuți, 1492 (2002), și Datarea ansamblului de pictură de la Sucevița (2006). Înainte de pensionare a publicat numai articole, aproape exclusiv în revista Institutului de Istoria Artei.

Emilia Țuțuianu: Om de o vastă cultură, profesorul Ullea a lăsat multe lucrări în manuscris pe care dvs. acum încercaţi să le puneţi în valoare, ce cărţi aţi reuşit până acum să tipăriţi şi ce lucrări mai sunt în manuscrise şi doriţi să le tipăriţi?

Simona Ioanovici: Am publicat volumul Ideea Unirii de la Ștefan cel Mare prin Movilești la Cuza Vodă (2014) și este gata de publicare volumul Movileștii și simbolismul picturii Suceviței. Potrivit intențiilor lui Sorin Ullea, mi-am propus să strâng în volum articolele din reviste privitoare la Cronologia picturii medievale moldovenești din secolele XV-XVI.

Vă mulţumesc pentru acest dialog, care creionează şi certifică personalitatea profesorului Sorin Ullea. Vă doresc multă putere în munca dumneavoastră de-a edita ceea ce a rămas în manuscris de la eminentul profesor Sorin Ullea.

(1)Vasile Dascălu, Consolidarea fundațiilor bisericii „Sfinții Voievozi“, Mănăstirea Agapia – o rezolvare complexă a interacțiunii construcție – factori de mediu, în „Monumentul – Tradiție și viitor. Lucrările Simpozionului Național Monumentul – tradiție și viitor, ediția a IX-a” (Ed. Art Studio, Iași, 2008); Idem, Criterii și concepte de restaurare și conservarea ansamblului monument istoric „Mănăstirea Agapia”, jud. Neamț, în vol. Lucian-Valeriu Lefter, Aurica Ichim și Sorin Iftimi (coord.), Monumentul – tradiție și viitor, Ed. Doxologia, Iași, 2011.

——————————————————

Emilia Țuțuianu

(Din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu)