Eugen Dorcescu – Despre excelenţă

Intelectual subtil, foarte instruit, cu mare vocaţie şi generozitate culturală, cu iubire de carte, de cuvântul tipărit sau desenat pe fila virtuală a computerului (a întemeiat şi conduce o editură, Muşatinia, şi o revistă, Melidonium, este fondatoare a Societății Culturale George Radu Melidon din Roman, a realizat ample şi inteligente interviuri cu importante personalităţi etc.), Doamna Emilia Ţuţuianu se impune, concomitent, şi ca un înzestrat creator de literatură, aşa cum probează cele două volume de poezie publicate până în prezent: Flori de măr, 2002 şi În amurg, 2004. Am avut prilejul să-l citesc, de curând, pe cel de al doilea, apărut la Editura Timpul, din Iaşi, şi prefaţat, cu pricepere şi acurateţe, de Tudor Ghideanu. Un profil al autoarei ne oferă şi Ion Rotaru în O Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti 2009. Ceea ce urmează nu sunt altceva decât nişte simple însemnări, glose, ce mi-au însoţit şi încheiat lectura.

Arhitema scrierilor Doamnei Emilia Ţuţuianu pare a fi, potrivit dovezilor pe care textul însuşi le aduce, excelenţa. Altfel spus, perspectiva superioară în care este abordată şi înţeleasă existenţa. Eul porneşte, în această confruntare, în acest dialog cu lumea, înarmat cu un set de valori – morale, artistice, spirituale – pe care se străduieşte să le păstreze intacte, la care nu poate renunţa: dragostea (în sens larg), bunătatea (atotcuprinzătoare, vezi o scrisoare a lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, în secţiunea secundă a cărţii: „să fii bun, ca să poţi fi fericit”), încrederea în fiinţa umană şi în şansa ei de a ajunge la împlinire, preţuirea strămoşilor, ataşamentul faţă de ceea ce este frumos în peisaj şi în oameni etc. Acest arsenal sui-generis îi dă eului o mare tărie, dar, simultan, îl şi fragilizează, expunându-l asperităţilor, provocând deziluzii:

“Când a căzut o petală,
m-am bucurat.
Am crezut că va creşte
Fructul.
Am aşteptat…,dar
el n-a mai apărut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!”

Există, însă, pentru persoana sensibilă, câteva soluţii de viaţă şi câteva rezolvări poetice, la care nu ezită să apeleze. Una din ele este visul. Visul lucid (reveria potenţată de meditaţie). Iată-l, configurat, şi transfigurat, în Salcia:

“Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise
Şi vântul dezmierdându-i faldurile grele,
Pe malul solitar al unui râu rămase,
O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.
Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,
Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…
Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,
Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:
Tu la izvor, Eu la vărsare
ne legănăm cu vise şi iubiri,
.. cuprinşi de neuitare! “

Apoi, implicarea, decisă, îndrăzneaţă, precum în frumos ritmata şi rimata poezie Zefirul:

“Zefirul mi-aduse pe aripă,
Un gând de iubire stingher –
Timid, el se arată o clipă
În blânda lumină, pe cer.
Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…
M-atinge cu pasu-i uşor,
Mă-ntreabă:
„- Cui vrei să te dărui,
Cu-atâta iubire şi dor ?”
Ş-atunci, murmure sfinte, curate –
Buzele-mi calde-ţi şopteau
Regretul, că nu eşti aproape,
Spunându-ţi mereu …că te vreau!”

În fine, înţeleapta împăcare cu ambianţa, cu meritele şi imperfecţiunile ei, acceptarea, cum declară poeta însăşi:

“În intervale de ani
tipicul Vis se repetă,
şi-ntr-o lume paralelă,
cu umerii plecaţi păşesc
potrivindu-mi paşii
cu tăcerea din regresul cuvintelor…
Un vânt pribeag mă poartă
peste pământul verde,
zămislitor de viaţă
şi-n mâini cuprind înfiorată
izvoarele cu apă cristalină
în care mă privesc ca-ntr-oglindă…
Aştept şi Tac,
Plâng şi Zâmbesc
…Trăiesc!”

Aceste forme ale participării sunt contrabalansate, însă, şi, într-o măsura apreciabilă, contrazise chiar, de retragere, de recul, de evadare. Mai întâi, spre edenul copilăriei, unde veghează, protectoare, de neuitat, umbrele bunicilor (să se vadă Bunica, Bunicul, Acasă). Dar trecerea timpului năruie sau, măcar, decolorează până şi amintirile, iar inima resimte cu durere lucrarea vremii:

“Mă-ndrept spre casa bunicilor,
Dar ea mă primeşte pustie şi goală.
Mă-ntorc spre căminul părinţilor
ca o pasăre care,
după ce şi-a luat zborul,
îşi caută cuibul plin de
penele ce i-au căzut din aripi.
Mă-ntorc la fiinţa iubită,
cu sufletul plin de dragoste,
să-i spun c-a fost cu mine mereu!
Mă-ntorc, spre tot ce-a fost
tristeţe şi bucurie…
şi
Vreau să retrăiesc totul…
pentru că timpul devine un hoţ
al vârstelor şi fuge…fuge…fuge”

Şi atunci? Cum să se sustragă eul acestei terori a dezolării, acestei nemiloase curgeri ce duce şi nimiceşte totul? Există vreo speranţă pentru suflet?
Există, desigur. Ceva stabil, ceva care hrăneşte nobleţea sentimentelor, civilitatea, ceva ce generează virtuţile cardinale (credinţa, nădejdea, dragostea) : Duhul, aspiraţia spirituală. Aceasta este tema ciclului Lumina din adânc, secţiunea forte a cărţii, cuprinzând texte situate la limita dintre proză şi poem şi dedicate, în cea mai mare parte, Mănăstirii Agapia. Aici mi se pare că autoarea se exprimă pe deplin, aici intuim şi substanţa şi vastitatea orizontului său lăuntric. În enigmatica frază finală, spre exemplu: “Nu aştepta pe nimeni… nu aştepta nimic!”
M-aş bucura să lecturez, cât mai curând, o carte intitulată, poate, chiar aşa, Agapia, şi semnată Emilia Ţuţuianu.

————————————————

Eugen Dorcescu

Timișoara

Anunțuri

Eugen Dorcescu: Despre filia, agape, Eros & About philia, agape, Eros

Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor  the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”.  După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”.

Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii.

Drama, fiindcă  mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc).

În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi.

Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii  lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Consecinţa imediată este deplasarea tensiunilor din evenimenţial în mental şi în imaginar, ceea ce implică şi o selecţie riguroasă a receptorilor. Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul şi la sonurile acestor stihuri. Ceea ce, presupunem, este pe placul, este dorinţa, este nădejdea autoarei.

Iată această Revenire:

 

„Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni…

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă,

în  scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră”.

 

*

 

About philia, agape, Eros

 

Mrs Emilia Ţuţuianu belongs to those happy few, about which, in the footsteps of Shakespeare and Goldsmith, Stendhal speaks, defining them as âmes sensibles. Mrs. Emilia Ţuţuianu is definitely a “sensitive soul”. As she is, she is not only a human individual, pure and simple, but most importantly a person, which, myself in my humbleness I conferred her to this notion. “The person is that human bearer of excellence who lives for an ideal that carries the feeling and the cult of values that recognizes its spiritual needs to be made aware of”.

The poems contained in this book prove, as convincingly as possible, the moral, reflexive and affective excellence of the poet, the nobleness of her feelings and thoughts, even though the typological framing, that is to say, the competence does not necessarily uses everywhere and  indisputably the textual performance and the axiological framing.

The theme of the poems – Love – is approached with immense shyness and delicate periphrases; Love having nothing instinctual, vehement, shadowy, but consuming between vague aspirations, discrete regrets, intense desires but bashfully kept, perhaps even repressed, according to a code of common sense, of honour, of purity.

Drama, because we always have to do with a love missed, unfolds in full light (in the “City of Light”), is fully communicable, because it does not affect the imperative of decency: “From the Truth the light of love was conceived”. (“Game”).

In her intimate, vital composition, Emilia Ţuţuianu’s Poetry strives for the synthesis between philia and agape, leaving for Eros a secondary role, not neglected, of course, but less important. This is a priceless quality, in a time of behavioural disinhibitions and linguistic brutality, of the great love. The poet honours a love that, even real, remains ideal.

This is indeed what the author wished to convey…

As in “Return”

“I embrace the heat of the summer

wanting to fill my soul with it

and to keep it for you, when you’ll come.

 

Loneliness, a cunning creature,

spitefully defying, was watching me.

I find myself in me, tired

and I gather in my waving arms in the wind

the remaining memories of another time.

The heart opens like a pomegranate,

With red drops, mixing

in the merciless flow of Time,

with the sand of lost things,

with the torment of the tumultuous body,

with the burning fever … that devours

 

 

—————————————–

Eugen Dorcescu

Traducere în limba engleză, Dianu Sfrijan

~ Prefața volumului bilingv de poezie „Pentru tine, când vei veni…/ For you when you come…”, semnat de poeta Emilia  ȚUȚUIANU, Editura SINGUR, 2017, Colecția SCRISUL DE AZI ~

Mirela-Ioana BORCHIN: Etern, într-o eternă noapte-zi

Etern, într-o eternă noapte-zi

Eseu hermeneutic –

în dialog cu poetul Eugen Dorcescu

Editura Mirton, Timişoara, 2016

Notă explicativă

 

Această carte s-a scris din motive variate, dintre care se cuvin a fi menţionate, într-o ordine aleatorie: multiplicarea şi diversificarea instrumentelor de abordare a unei opere literare; valorificarea convorbirilor cu Poetul Eugen Dorcescu, înregistrate de mine în perioada 1 iulie 2015 – 1 iulie 2016, într-un text interpretativ incitant, dinamic şi consistent; introducerea interviului în cercetările mele de lingvistică aplicată, datorită rolului său în obţinerea de informaţii; perspectiva, mai mult sau mai puţin apropiată, a monografierii creaţiei marelui scriitor timişorean, care, din 1 august 2014, este cetăţean de onoare al oraşului de pe Bega etc.

Pentru intitularea eseului DESPRE FERICIRE, a fost utilizat un vers din poemul lui Eugen Dorcescu În codrii fără capăt, în ideea că enunţul „Etern, într-o eternă noapte-zi” reflectă, concentrat şi memorabil, crezul său artistic.

„Eseul hermeneutic în dialog” – gen hibrid, ivit la graniţa dintre eseu şi interviu – este structurat în  zece capitole tematice, concepute astfel încât să evidenţieze numeroase aspecte ale implicării Poetului în scrierea şi analiza operei sale. Fiecare capitol aduce în dezbatere tema indicată între paranteze, care constituie o componentă fundamentală a ceea ce înseamnă, în momentul de faţă, cercetarea liricii dorcesciene. Temele sunt concordante, admit diverse recurenţe, la intersecţia cărora ies la iveală conceptele-cheie, definitorii pentru originalitatea unei gândiri complexe şi a unei enunţări artistice distinctive, care încununează cinci decenii de creaţie. Ori de câte ori fluxul discuţiei a ocazionat referirea la anumite poeme, acestea au fost citate integral. Materialul ilustrativ a fost preluat din antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015; şi din revista „Portal Măiastra” XII (2016), nr. 1 (46), p. 29, unde au fost publicate poemele scrise ulterior (Avatar, El Caballero).

Cu prudenţă, se poate afirma că, prin problematică, viziune şi calitate, prezentul demers continuă şi dezvoltă semnificativ, graţie colaborării sistematice cu Poetul, eseul meu Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei, consolidând o direcţie hermeneutică în exegeza dorcesciană.

——————————-

Mirela-Ioana BORCHIN – Conferenţiar doctor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Doamna Mirela-Ioana Borchin s-a specializat în câteva domenii de bază ale studiilor umaniste: Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotica şi Pragmatica. În ultima vreme, şi-a valorificat competenţele şi în Hermeneutică. Scrieri (selectiv):Modalitatea şi predicatul verbal compus,  Timişoara, Editura Helicon, 1999; Lingvistica în ştiinţa secolului al XX-lea, Timişoara, Editura Excelsior, 2001; Paradigme ale comunicării – limbaje şi limbi, Timişoara, Ed. Excelsior, 2001; Dicţionar de comunicare lingvistică şi literară, I. Ştiinţele limbajului, ştiinţele literaturii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2002 (în colab.); II. Textul literar, Timişoara, Editura  Excelsior Art, 2003 (în colab.); III. Stilistica limbii, Editura Excelsior Art, 2005 (în colab.); Vademecum în lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004; Manual de ortografie şi punctuaţie, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005; Comunicarea orală, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2006; Comunicare şi argumentare, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007 (în colab.); Prelegeri de lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Punctul interior [roman], Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2011; Spre nicăieri [(roman], I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu? Timişoara, Editura Eurostampa, 2014 (în colab.); Apa [proză scurtă], Timişoara, Editura Mirton, 2016. Ed. îngr.: EUGEN DORCESCU, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Selecţie, schiţă biobibliografică şi eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015.